Sanctions under Article 24 rejected as execution claim moot; appeal dismissed as unfounded

Asupra recursului de faţă;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei

1.1. Cererea de chemare în judecată

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, sub nr. x/2018, la data de 5 septembrie 2018, reclamanta societatea A. SRL a solicitat în contradictoriu cu pârâţii B. - Ministrul Educaţiei Naţionale şi Ministerul Educaţiei Naţionale, aplicarea pârâtului B., o amendă de 20% din salariul minim brut pe economie pe zi de întârziere şi obligarea pârâtului Ministerul Educaţiei Naţionale la plata penalităţilor în cuantum de 1.000 RON pe zi de întârziere până la executarea obligaţiei de reevaluare a ofertelor şi plată a cheltuielilor de judecată în cuantum de 225 RON, măsuri dispuse prin Decizia civilă nr. 3076 din 22 mai 2018 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a, în Dosarul nr. x/2018.

1.2. Hotărârea primei instanţe

Prin Sentinţa nr. 4226 din 22 octombrie 2018, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, a respins acţiunea formulată de reclamanta societatea A. SRL, în contradictoriu cu pârâţii B. - Ministrul Educaţiei Naţionale şi Ministerul Educaţiei Naţionale, ca neîntemeiată.

1.3. Calea de atac exercitată

Împotriva acestei sentinţe, în condiţiile art. 483 C. proc. civ., a formulat recurs societatea A. SRL întemeiat pe art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., solicitând casarea în tot a sentinţei recurate şi rejudecând cauza să fie admisă acţiunea aşa cum a fost formulată.

În motivarea opţiunii sale procesuale reclamanta a susţinut următoarele:

Preliminar, se învederează că, domnul B. a fost eliberat din funcţia de ministrul al educaţiei naţionale la data de 2 octombrie 2018, motiv pentru care în situaţia admiterii recursului, casării sentinţei şi rejudecării, se solicită a se avea în vedere această împrejurare în privinţa întinderii obligaţiei acestuia de a pune în executare Decizia civilă nr. 3076 din 22 mai 2018.

Interpretarea pe care o dă prima instanţă dispoziţiilor art. 24 din Legea nr. 554/2004 este de natură să golească de conţinut norma şi să determine autoritatea publică să nesocotească şi pe viitor obligaţia de a pune în executare, de bună-voie, o hotărâre judecătorească definitivă, în termenul prevăzut în cuprinsul acesteia sau în absenţa acestuia, în termenul general de 30 de zile prevăzut de lege.

Este neîndoielnic faptul că scopul edictării normei ce se regăseşte în cuprinsul art. 24 din Legea nr. 554/2004 a fost acela de a determina/constrânge o autoritate publică să adopte măsurile necesare în vederea executării obligaţiilor stabilite printr-o hotărâre judecătorească definitivă, însă legiuitorul a instituit, din motive lesne de înţeles, şi un termen înăuntrul căruia o autoritatea publică este obligată să pună în aplicare hotărârea judecătorească (termenul stabilit de instanţă în hotărâre, iar în absenţa unui astfel de termen într-un termen de cel mult 30 de zile de Ia data rămânerii definitive a hotărârii).

Ori, prima instanţă, în interpretarea pe care o dă dispoziţiilor art. 24 din Legea nr. 554/2004, nu mai analizează şi aspectul legat de nerespectarea de către intimaţi a termenului de 30 de zile, considerând că întrucât hotărârea a fost pusă în executare pe parcursul cercetării judecătoreşti, lipseşte fundamentul legal al aplicării unei amenzi în sarcina conducătorului autorităţii publice debitoare.

Opinăm în sensul că interpretarea pe care prima instanţă o dă normei mai sus menţionate este eronată întrucât nu ţine cont de existenţa termenului stabilit de lege, înăuntrul căruia intimaţii aveau obligaţia de a pune în executare decizia Curţii de Apel Bucureşti. Prin interpretarea pe care prima instanţă o dă normei juridice mai sus menţionate aceasta o goleşte de conţinut şi deopotrivă nesocoteşte un element esenţial al normei, respectiv termenul înăuntrul căruia intimaţii aveau obligaţia de a pune în aplicare decizia Curţii de Apel Bucureşti, aspect ce este de natură să creeze autorităţii publice convingerea că o hotărâre judecătorească definitivă poate fi pusă în aplicare şi după luni sau unei amenzi în sarcina conducătorului autorităţii publice debitoare, procedura de executare silită nemaigăsindu-şi raţiunea.

Totodată, această procedură specială se aplică numai obligaţiilor de a face, cuprinse în dispozitivul hotărârii, care nu pot fi aduse la îndeplinire decât de autoritatea publică (să încheie, să înlocuiască sau să modifice actul administrativ, să elibereze un înscris sau să efectueze anumite operaţiuni administrative).

Un alt motiv pe care şi-a fundamentat prima instanţă hotărârea de respingere a cererii de chemare în judecată este acela că procedura prevăzută de art. 24 din Legea nr. 554/2004 se aplică numai obligaţiilor de a face, cuprinse în dispozitivul hotărârii, care nu pot fi aduse la îndeplinire decât de autoritatea publică (să încheie, să înlocuiască sau să modifice actul administrativ, să elibereze un înscris sau să efectueze anumite operaţiuni administrative). Prin urmare, obligaţia de plată a cheltuielilor de judecată nu face obiectul normei mai sus amintite. Este neîndoielnic faptul că textul vizează obligaţia de a face, însă şi de această dată prima instanţă preferă să observe doar una dintre cele două obligaţii ce reveneau intimaţilor, respectiv obligaţia de a achita suma de 225 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată, în timp ce obligaţia esenţială, respectiv aceea de reevaluare a ofertelor, care este evident o obligaţie de a face, deci se circumscrie limitelor prevăzute de art. 24 din Legea nr. 554/2004, nu mai este analizată din perspectiva normei juridice aplicabile.

II. Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi asupra recursului

2.1. Examinând legalitatea sentinţei atacate prin prisma motivelor invocate de recurenta - reclamantă şi a apărărilor formulate de intimatul - pârât prin întâmpinare, Înalta Curte constată că recursul este nefondat.

Astfel, criticile formulate de recurentul-reclamant, grefate pe dispoziţiile prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., republicat, sunt neîntemeiate, sentinţa atacată fiind pronunţată cu aplicarea corectă a normelor de drept material incidente la circumstanţele de fapt ale cauzei.

În acest sens, Înalta Curte subliniază că prevederile art. 24 din Legea nr. 554/2004 instituie, pe de o parte, un mijloc de constrângere a autorităţii publice pentru executarea obligaţiilor stabilite în sarcina sa, ce nu pot fi executate decât de către autoritatea în discuţie şi, pe de altă parte, reglementează o formă de răspundere juridică drept sancţiune a atitudinii de pasivitate manifestate de autoritatea publică şi de conducătorul acesteia, însă pentru aplicarea acestor dispoziţii trebui să se dovedească vinovăţia celui chemat să răspundă, respectiv acesta să fi avut o culpă în neexecutare.

O atare concluzie răzbate şi din cuprinsul Deciziei nr. 1566/2009, prin care Curtea Constituţională a respins excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 24 din Legea nr. 554/2004, stabilind că aplicarea amenzii prevăzute de acest text de lege este consecinţa neexecutării culpabile a unei hotărâri judecătoreşti definitive şi irevocabile.

În speţa de faţă, este necontestat că obligaţia sancţionată de instanţă a fost executată, intimatul în calitate de autoritate contractantă procedând la reevaluarea ofertelor, conform celor dispuse prin Decizia civilă nr. 3076 din 22 mai 2018 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal.

De aceea, în mod corect prima instanţă a constatat că obligaţia menţionată în titlul executoriu a fost executată, motiv pentru care cererea de amendare şi de aplicare a penalităţilor pentru neexecutare este neîntemeiată, dat fiind caracterul reglementat de norma în discuţie, nu acela de sancţiune, ci în principal, un mijloc de presiune, în scopul asigurării executării obligaţiei de a face ce presupune faptul debitorului.

Pe de altă parte, amenda reglementată de art. 24 alin. (2) din Legea nr. 554/2004 este un mijloc de constrângere pentru obţinerea executării hotărârii, scop pe care-l urmăreşte creditorul unei obligaţii administrative. Executarea acestei obligaţii cu depăşirea termenului susmenţionat, chiar după sesizarea instanţei de executare, face ca cererea de sancţionare cu amendă să devină lipsită de interes, constrângerea neconstituind un scop în sine, ci executarea hotărârii şi a obligaţiilor conţinute de aceasta, ceea ce în cauză, aşa cum s-a reţinut în precedent, se verifică.

2.2. Temeiul legal al soluţiei adoptate în recurs

Pentru considerentele expuse, nefiind incident motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., republicat, în temeiul dispoziţiilor art. 20 din Legea nr. 554/2004 şi art. 496 alin. (1) din C. proc. civ., republicat, Înalta Curte va dispune respingerea recursului de faţă ca fiind nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE

Respinge recursul formulat de SC A. SRL împotriva Sentinţei nr. 4226 din 22 octombrie 2018 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 11 aprilie 2019.

GGC - CP