State liability for structural prison overcrowding under ECHR Article 3 and the passive standing of the Ministry of Finance

Asupra cauzei de faţă, constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei.

1. Obiectul cererii de chemare în judecată

Prin cererea de chemare în judecată, înregistrată pe rolul Tribunalului Caraş-Severin la data de 23 iunie 2017, sub nr. x/2017, reclamantul A. a chemat în judecată pârâţii Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice, Statul Român prin Ministerul Justiţiei, Administraţia Naţională a Penitenciarelor şi Ministerul Administraţiei şi Internelor, solicitând obligarea pârâţilor la plata sumei de 400.000 RON, reprezentând prejudiciul moral suferit pe perioada detenţiei din cauza condiţiilor precare din penitenciarele în care a fost încarcerat şi obligarea pârâtei la plata cheltuielilor de judecată.

2. Sentinţa pronunţată de Tribunalul Caraş-Severin

Prin Sentinţa civilă nr. 525 din 26 februarie 2018 a Tribunalului Caraş-Severin a fost admisă în parte cererea formulată de reclamantul A. în contradictoriu cu pârâţii Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice şi Ministerul Justiţiei, Administraţia Naţională a Penitenciarelor şi Ministerul Administraţiei şi Internelor şi s-a dispus obligarea pârâţilor în solidar să plătească reclamantului suma de 40.000 RON cu titlul de despăgubiri pentru prejudiciul moral.

Prin Sentinţa civilă nr. 1847 din 18 iunie 2018, pronunţată de Tribunalul Caraş-Severin, s-a respins ca tardivă cererea formulată de reclamantul A. prin care a solicitat, în temeiul art. 444 C. proc. civ., completarea dispozitivului Deciziei civile nr. 525 din 26 februarie 2018 a Tribunalului Caraş-Severin

3. Decizia pronunţată de Curtea de Apel Timişoara, secţia I civilă

Prin Decizia civilă nr. 189 din 21 noiembrie 2018 a Curţii de Apel Timişoara, secţia I civilă a fost respins ca nefondat apelul formulat de pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice, prin Direcţia Regională a Finanţelor Publice Timişoara, prin Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Caraş-Severin şi apelul formulat de Administraţia Naţională a Penitenciarelor împotriva Sentinţei civile nr. 525 din 26 februarie 2018 a Tribunalului Caraş-Severin în dosarul nr. x/2017.

A fost admis apelul formulat de reclamantul A. şi apelurile declarate de pârâţii Ministerul Afacerilor Interne şi Ministerul Justiţiei, împotriva aceleiaşi sentinţe.

S-a decis schimbarea în parte a Sentinţei civile nr. 525 din 26 februarie 2018, astfel: au fost admise excepţiile lipsei calităţii procesuale pasive a Ministerului Justiţiei şi prescripţiei dreptului material la acţiune în ceea ce priveşte petitul privind acordarea despăgubirilor pentru perioada în care reclamantul s-a aflat în Arestul Inspectoratului de Poliţie al Judeţului Caraş-Severin şi, în consecinţă, s-a respins acţiunea reclamantului împotriva pârâtului Statul Român prin Ministerul Justiţiei ca fiind formulată împotriva unei persoane fără calitate procesuală pasivă, iar împotriva pârâtului Ministerul Afacerilor Interne, ca prescrisă.

S-a admis în parte cererea de chemare în judecată formulată de reclamantul A. împotriva pârâţilor Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice şi Administraţia Naţională a Penitenciarelor, în sensul că s-a dispus obligarea acestor pârâţi, în solidar, să plătească reclamantului suma de 45.000 RON cu titlu de despăgubiri pentru prejudiciul moral.

A fost admis apelul formulată de reclamantul A. împotriva Sentinţei civile nr. 1847 din 18 iunie 2018, pronunţată de Tribunalul Caraş-Severin în acelaşi dosar.

S-a dispus anularea sentinţei menţionate, şi, rejudecând, curtea de apel a admis cererea de completare a dispozitivului Sentinţei civile nr. 525 din 26 februarie 2018 a Tribunalului Caraş-Severin în dosarul nr. x/2017, formulată de reclamantul A..

În consecinţă, s-a dispus completarea dispozitivului sentinţei, în sensul că s-a dispus obligarea pârâţilor Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice şi Administraţia Naţională a Penitenciarelor să plătească în solidar reclamantului suma de 2.000 RON cu titlu de cheltuieli de judecată în primă instanţă.

S-a dispus obligarea apelanţilor-pârâţi Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice, prin Direcţia Regională a Finanţelor Publice Timişoara, prin Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Caraş-Severin şi Administraţia Naţională a Penitenciarelor să plătească în solidar apelantului reclamant suma de 2.000 RON cu titlu de cheltuieli de judecată în apel.

II. Căile de atac formulate în cauză

Împotriva deciziei pronunţate de Curtea de Apel Timişoara, secţia I civilă au declarat recurs reclamantul A. şi pârâţii Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice, prin Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Timişoara, reprezentată de Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Caraş-Severin şi Administraţia Naţională a Penitenciarelor.

II.1 Motivele de recurs formulate de reclamantul A.

Recurentul reclamant s-a prevalat de motivele de recurs prevăzute de dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 C. proc. civ.

În ceea ce priveşte motivul încadrat în art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurentul-reclamant susţine că decizia recurată a fost dată cu încălcarea şi aplicarea greşită a dispoziţiilor privind prescripţia extinctivă, astfel încât solicită instanţei de recurs să constate că acţiunea formulată împotriva Ministerului Afacerilor Interne nu este prescrisă.

Recurentul invocă, pe temeiul aceluiaşi motiv de nelegalitate, aplicarea greşită a dispoziţiilor H.G. nr. 652/2009 privind organizarea şi funcţionarea Ministerului Justiţiei. Susţine că pârâtul Statul Român, prin Ministerul Justiţiei are calitate procesuală pasivă în cauză, având în vedere că este cel care potrivit art. 6, pct. IV din H.G. nr. 652/2009 asigură condiţiile pentru respectarea drepturilor persoanelor faţă de care s-au dispus astfel de pedepse sau măsuri, iar potrivit art. 6 pct. VII.3 din H.G. nr. 652/2009 una dintre atribuţiile principale ale Ministerului Justiţiei o reprezintă chiar asigurarea fondurilor necesare şi elaborarea proiectului bugetului pentru ANP şi a tuturor penitenciarelor din ţară, în calitate de unităţi subordonate Ministerului Justiţiei (potrivit lit. B) din Anexa nr. 3 la H.G. nr. 652/2009). Mai arată că art. 6 pct. VII. 3. din aceeaşi H.G. prevede că Ministerul Justiţiei are următoarele atribuţii principale: VII. în domeniul gestionării resurselor: 3. asigură fondurile necesare, fundamentează şi elaborează proiectul bugetului pentru activitatea proprie, a instituţiilor publice din sistemul justiţiei pentru care Ministrul Justiţiei are calitatea de ordonator principal de credite şi a unităţilor subordonate ministerului; repartizează creditele bugetare ordonatorilor secundari de credite şi urmăreşte modul de utilizare a acestora, iar la lit. B) din Anexa nr. 3 la H.G. nr. 652/2009 se precizează că Administraţia Naţională a Penitenciarelor, împreună cu toate penitenciarele din ţară, inclusiv penitenciarele-spital, sunt unităţi subordonate Ministerului Justiţiei.

Recurentul susţine că, în concret, pârâtul Ministerul Justiţiei îşi exercită aceste atribuţii prin emiterea de ordine şi instrucţiuni scrise, în ceea ce priveşte reglementarea condiţiilor din penitenciare. În acest sens, arată că Ministerul Justiţiei a emis Ordinul nr. 433/C din 5 februarie 2010 pentru aprobarea Normelor minime obligatorii privind condiţiile de cazare a persoanelor private de libertate care la art. 1 prevede: (1) Spaţiile destinate cazării persoanelor private de libertate trebuie să respecte demnitatea umană şi să întrunească standardele minime sanitare şi de igienă, ţinându-se cont de condiţiile climatice şi, în special, de suprafaţa de locuit, volumul de aer, iluminare, sursele de încălzire şi ventilaţie; (2) Camerele de cazare şi celelalte încăperi destinate persoanelor private de libertate trebuie să dispună de iluminat natural, de instalaţiile necesare asigurării iluminatului artificial şi să fie dotate cu utilităţi igienico-sanitare şi instalaţii de încălzire; (3) Camerele de cazare din penitenciarele existente trebuie să asigure: a) cel puţin 4 metri pătraţi pentru fiecare persoană privată de libertate, încadrată în regimul închis sau de maximă siguranţă; b) cel puţin 6 metri cubi de aer pentru fiecare persoană privată de libertate, încadrată în regimul semideschis sau deschis.

În concluzie, recurentul-reclamant susţine că Ministerul Justiţiei are ca şi atribuţie principală asigurarea fondurilor necesare şi elaborarea proiectului bugetului Administraţiei Naţionale a Penitenciarelor asigurând, în acelaşi timp, condiţiile pentru respectarea drepturilor persoanelor faţă de care s-au dispus pedepse privative de libertate.

Referitor la motivul de recurs încadrat în art. art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., recurentul-reclamant susţine că decizia atacată nu cuprinde motivele pentru care s-a apreciat că suma de 45.000 RON este o despăgubire suficientă şi reprezintă o satisfacţie echitabilă, în sensul jurisprudenţei CEDO. Legat de acest aspect, arată că instanţa de apel prin decizia recurată, deşi a precizat că la cuantificarea prejudiciului moral a aplicat criteriile orientative pe care le-a avut în vedere, nu a arătat de ce a considerat că este suficientă suma modică acordată, având în vedere perioada foarte lungă de peste 13 ani în care nu i-au fost respectate drepturile.

Mai susţine că instanţa de apel nu a arătat modul în care a aplicat criteriile menţionate în hotărâre şi nici cum a calculat şi a stabilit ca fiind suficientă suma de 45.000 RON. Susţine că în raport de Hotărârea pilot de condamnare a Italiei din cazul Torreggiani, unde statul Italian a fost condamnat să plătească daune de 8 euro/zi fiecărui deţinut pentru toţi anii de detenţie, la un calcul simplu, pentru cei 13 ani şi 16 zile în care i-au fost încălcate drepturile, fiind în executarea pedepsei privative de libertate, rezultă suma de 3.461 RON pe an, respectiv suma de 9,45 RON pe zi de detenţie, Astfel, calculând suma de 8 euro pe zi de detenţie pentru cei 13 ani şi 16 zile în care i s-au încălcat drepturile, rezultă o sumă de 38.088 Euro.

II.2 Motivele de recurs formulate de pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice

Recurentul-pârât Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice şi-a întemeiat recursul pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice, reprezentat de Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Timişoara, în motivarea recursului, susţine că instanţa de apel a respins în mod nelegal excepţia lipsei calităţii sale procesuale pasive. Legat de acest aspect, susţine că dispoziţiile art. 2 alin. (2) lit. c) din H.G. nr. 34/2009 privind organizarea şi funcţionarea Ministerului Finanţelor Publice, cu modificările şi completările ulterioare, prevede că Ministerul Finanţelor Publice îndeplineşte următoarele funcţii: c) de reprezentare, prin care se asigură în numele statului român şi al Guvernului României, reprezentarea pe plan intern şi extern în domeniul său de activitate şi în limitele stabilite prin actele normative în vigoare. Totodată, recurentul susţine că art. 3 alin. (1) pct. 41, 80, 81 din H.G. nr. 34/2009 prevăd următoarele: (1) În realizarea funcţiilor sale. Ministerul Finanţelor Publice are, în principal, următoarele atribuţii: reprezintă statul român în exercitarea drepturilor şi îndeplinirea obligaţiilor ce îl revin în calitate de acţionar la societăţile prevăzute în anexa nr. 2, conform legii: reprezintă, în baza mandatului acordat, statul român sau instituţia publică implicată, în faţa Curţii de arbitraj internaţional a Centrului Internaţional pentru Reglementarea Diferendelor relative la Investiţii, cu sediul la Washington; reprezintă statul, ca subiect de drepturi şi obligaţii, în faţa instanţelor, precum şi în orice alte situaţii în care acesta participă nemijlocit, în nume propriu, în raporturi juridice, dacă legea nu stabileşte în acest scop un alt organ.

Ca atare, arată că faţă de dispoziţiile legale menţionate, starea de fapt prezentată de reclamant în cauza dedusă judecăţii nu face parte din sfera domeniului de activitate al Ministerului Finanţelor Publice care nu îşi poate asuma răspunderea şi nici nu poate fi făcut responsabil pentru faptele şi actele unor instituţii ale statului aflate în subordinea altor ministere.

Având în vedere că prejudiciul invocat de către reclamant nu a fost cauzat printr-o faptă proprie, directă, a Statului Român, reprezentat de Ministerul Finanţelor Publice, acesta nu poate fi ţinut răspunzător de situaţia intervenită, răspunderea delictuală neputând fi angajată decât în raport cu entitatea ce a cauzat nemijlocit prejudiciul şi dacă acesta există şi este dovedit, în opinia sa, dispoziţiile C. civ. privind răspunderea civilă delictuală nu pot constitui temei pentru antrenarea răspunderii statului pentru condiţiile din penitenciar neconforme pe care le invoca reclamantul.

Pentru antrenarea răspunderii civile a Statului Român, prin Ministerul Finanţelor Publice pentru fapta proprie, în temeiul C. civ., trebuie dovedite existenţa unei fapte ilicite, existenţa unui prejudiciu în patrimoniul reclamantului, existenţa unui raport de cauzalitate între fapta ilicită şi prejudiciu, precum şi existenţa vinovăţiei celui ce a cauzat prejudiciul, iar în conformitate cu dispoziţiile legii civile române, obligaţia de reparare a prejudiciului revine celui care l-a cauzat printr-o faptă ilicită. În ceea ce priveşte existenţa faptei ilicite, arată că reclamantul nu a făcut dovada prejudiciului suferit, iar drepturile sale au fost asigurate în acord cu dispoziţiile legale în materie.

II.3 Motivele de recurs formulate de pârâta Administraţia Naţională a Penitenciarelor

Recurenta-pârâtă Administraţia Naţională a Penitenciarelor, prin memoriul de recurs, a invocat motivul de nelegalitate reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., referindu-se şi la greşita interpretare şi aplicare a prevederile art. 431 alin. (2) C. proc. civ., art. 466 şi următoarele din acelaşi Cod - critici susceptibile de încadrare în prevederile art. 488 alin. (1) pct. 5), art. 56, 57, 110 şi 9 din Legea nr. 254/2013 privind executarea pedepselor şi a măsurilor privative de libertate dispuse în cursul procesului penal.

În dezvoltarea criticilor formulate, recurenta-pârâtă Administraţia Naţională a Penitenciarelor susţine că în mod greşit instanţa de apel a respins excepţia inadmisibilităţii acţiunii, arătând că Legea nr. 254/2013 stabileşte modalitatea în care o persoană privată de libertate poate invoca încălcarea drepturilor reglementate de legea specială şi poate obţine realizarea acestor drepturi, prin instituţia judecătorului de supraveghere din penitenciar.

Susţine că instanţa de apel a interpretat greşit prevederile Legii nr. 254/2013, ignorând faptul că reclamantul a apelat direct la instanţa de judecată, pentru a solicita despăgubiri, fără a deţine anterior vreo încheiere prin care judecătorul de supraveghere din penitenciarele respective să constate încălcarea vreunui drept, în condiţiile în care legea specială stabileşte tocmai această cale de a accede la justiţie şi de a obţine realizarea unui drept pentru persoanele aflate în detenţie prin instituţia judecătorului de supraveghere. Susţine că Legea nr. 254/2013 privind executarea pedepselor şi a măsurilor privative de libertate dispuse de organele judiciare în cursul procesului penal prevede în Capitolul V art. 56 alin. (2) că împotriva măsurilor referitoare la exercitarea drepturilor prevăzute de prezenta lege luate de către administraţia penitenciarului, persoanele condamnate pot face plângere la judecătorul de supraveghere a privării de libertate şi ulterior, contestaţie la judecătoria în a cărei circumscripţie se află penitenciarul.

În concluzie, susţine că acţiunea în daune este admisibilă doar ulterior constatării încălcării dreptului de către judecătorul de supraveghere, iar reclamantul nu deţine o astfel de hotărâre a judecătorului de supraveghere din penitenciarele respective.

Recurenta mai susţine că prin decizia recurată, instanţa de apel a reţinut în mod greşit că Administraţia Naţională a Penitenciarelor are calitate procesuală pasivă în cauză. Susţine că potrivit art. 2 alin. (2) din Hotărârea Guvernului nr. 756/2016 privind organizarea, funcţionarea şi atribuţiile Administraţiei Naţionale a Penitenciarelor, în vigoare la data introducerii cererii de chemare în judecată, ANP aplică strategia Guvernului României în ceea ce priveşte executarea pedepselor şi a măsurilor privative de libertate pronunţate de instanţele judecătoreşti. Susţine că, în opinia sa, Statului Român îi revine responsabilitatea asigurării condiţiilor de detenţie, însă eventualele inacţiuni în acest sens nu sunt consecinţa unei atitudini de rea-credinţă, ci se subscriu dificultăţilor întâmpinate în prezent de întregul sector bugetar, privitoare la lipsa fondurilor necesare achiziţionării şi dotării conform standardelor minime a locurilor de detenţie. Mai susţine că în mod greşit instanţa de apel a reţinut că reclamantului i-au fost aplicate rele tratamente şi că în situaţia lui se constată o încălcare a art. 3 din CEDO, arătând că respectarea condiţiilor de detenţie, astfel cum a reţinut şi Curtea de Apel Ploieşti prin Decizia nr. 156 din 29 septembrie 2011, rămasă definitivă prin respingerea recursului de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, nu poate fi apreciată strict sub aspectul suprafeţelor camerelor de deţinere, acesta fiind un concept mai vast, care chiar şi în viziunea Comitetului pentru prevenirea Torturii presupune o dezvoltare continuă, iar nivelul de supraaglomerare nu conduce automat la un tratament inuman sau degradant, astfel cum încearcă să susţină reclamantul invocând prevederile CEDO şi Ordin M.J. nr. 433/2010.

Recurenta-pârâtă arată că, începând cu data de 31 august 2009 şi până la data liberării, respectiv 15 aprilie 2015, reclamantul a fost repartizat să execute pedeapsa în regim deschis, iar pentru o scurtă perioadă (27 septembrie 2012 - 26 martie 2013), în regim semideschis.

În drept, recurenta-pârâtă a invocat dispoziţiile art. 431 alin. (2) C. proc. civ., art. 466 şi următoarele din acelaşi cod, art. 56, 57, 110, 9 din Legea nr. 254/2013 privind executarea pedepselor şi a măsurilor privative de libertate dispuse în cursul procesului penal.

II.4 Apărările formulate în cauză

Recurenta-pârâtă Administraţia Naţională a Penitenciarelor a formulat întâmpinare la recursul declarat de reclamant şi a solicitat respingerea acestuia ca nefondat; s-a susţinut că suma acordată de instanţa de apel reclamantului cu titlu de despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit este mai mult decât suficientă şi reprezintă o satisfacţie îndestulătoare şi în sensul jurisprudenţei CEDO.

Intimatul-pârât Ministerul Afacerilor şi Interne a formulat întâmpinare prin care a solicitat respingerea recursului reclamantului ca nefondat, susţinând argumentat înlăturarea criticilor reclamantului cu privire la admiterea excepţiei prescripţiei extinctive în ceea ce priveşte pretenţiile formulate împotriva sa, decurgând din arestul preventiv al acestuia în perioada 21 mai 2001 - 9 octombrie 2001, perioada în care s-a aflat în detenţia Centrului de Reţinere şi Arest Preventiv din cadrul inspectoratului de Poliţie Judeţean Caraş-Severin.

II.5 Procedura de filtru

După etapa comunicărilor prealabile a actelor de procedură formulate de părţi, s-a procedat la întocmirea raportului asupra admisibilităţii în principiu a recursurilor declarate în cauză, în condiţiile art. 493 alin. (2) şi (3) C. proc. civ., la data de 18 aprilie 2019.

Raportul a fost comunicat părţilor la data de 22 aprilie 2019, conform dovezilor aflate la dosar, iar părţile nu au depus puncte de vedere la raport.

Prin încheierea din 1 octombrie 2019, completul de filtru a admis în principiu recursurile declarate în cauză şi, constatând că nu este incidentă niciuna dintre ipotezele prevăzute la art. 493 alin. (5) şi (6) C. proc. civ., s-a fixat termen în şedinţa publică de azi pentru analizarea pe fond a recursurilor, în aplicarea prevederilor art. 493 alin. (7) din C. proc. civ.

III. 6 Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie

Având în vedere că prin criticile formulate, pârâţii Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice, şi Administraţia Naţională a Penitenciarelor invocă, în principal, nelegalitatea respingerii excepţiilor lipsei calităţii procesuale pasive de către instanţele de fond şi, prin susţinerea acestor critici, tind la respingerea cererii de chemare în judecată pe calea acestor excepţii procesuale, Înalta Curte va proceda la analizarea prioritară a motivelor de recurs susţinute pârâţi, soluţie impusă de efectele pe care motivele de recurs ale părţilor le pot produce asupra deciziei recurate.

III.6.1 Astfel, recurentul-pârât Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice, pe temeiul motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., a invocat greşita interpretare şi aplicare a dispoziţiilor H.G. nr. 34/2009 privind organizarea şi funcţionarea Ministerului Finanţelor Publice.

Înalta Curte constată că deşi această susţinere este circumscrisă unei critici de nelegalitate - din perspectiva respingerii excepţiei lipsei calităţii procesuale pasive a pârâtului Statul Român -, argumentele invocate vizează în realitate o pretinsă lipsă a calităţii de reprezentant al Ministerului Finanţelor Publice, în acest litigiu, în numele Statului Român, astfel cum corect a reţinut şi curtea de apel.

Obiectul cererii de chemare în judecată priveşte solicitarea reclamantului de obligare a pârâţilor la despăgubiri materiale pentru daunele morale produse prin condiţiile de arest preventiv şi detenţie, prin angajarea răspunderii civile delictuale a Statului Român, prin Ministerul Finanţelor Publice şi prin Ministerul Justiţiei, ca urmare a încălcării prevederilor art. 3 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului.

Potrivit art. 36 din C. proc. civ.: "Calitatea procesuală rezultă din identitatea dintre părţi şi subiectele raportului juridic litigios, astfel cum acesta este dedus judecăţii. Existenţa sau inexistenţa drepturilor şi obligaţiilor afirmate constituie o chestiune de fond."

Din perspectiva calităţii procesuale pasive a Statului Român în cauza dedusă judecăţii, în absenţa unor norme cu caracter special prin care să se reglementeze o cale de atac internă reală şi efectivă prin intermediul căreia o instanţă independentă şi imparţială să poată analiza pretinse încălcări ale art. 3 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului de natura celor reclamate în cauza de faţă, astfel cum prevede art. 13 din Convenţie, Înalta Curte constată că instituţia răspunderii civile delictuale prin care se tinde la angajarea răspunderii Satului Român pentru încălcările afirmate reprezintă temeiul juridic incident şi adecvat al cauzei, răspunderea civilă delictuală fiind, potrivit dreptului intern, răspunderea de drept comun.

Totodată, calitatea procesuală pasivă a Statului Român pentru pretenţiile deduse judecăţii derivă din constatările Curţii Europene a Drepturilor Omului, întrucât statele semnatare ale Convenţiei sunt datoare să se doteze cu un regim penitenciar de executare a pedepselor privative de libertate sau a arestului preventiv apte de a asigura celor arestaţi şi condamnaţi, respectarea garanţiilor art. 3 din Convenţie.

În plus, într-o consistentă jurisprudenţă, Curtea Europeană a Drepturilor Omului, în cauzele soluţionate împotriva României, a constatat în mod repetat încălcări ale garanţiilor oferite de art. 3 din Convenţie - interzicerea torturii şi a tratamentelor greve, inumane ori degradante -, ceea ce a condus la concluzia existenţei unei probleme structurale în România în privinţa sistemului penitenciar şi a centrelor de detenţie ori de arest preventiv, împrejurări ce au condus la activarea procedurii pronunţării hotărârii-pilot în cauza Rezmiveş şi alţii împotriva României din 25 aprilie 2017.

În sensul celor anterior arătate, sunt relevante paragrafele 71, 72 din Hotărârea-pilot Rezmiveş: "71. Curtea a declarat în numeroase rânduri că art. 3 din Convenţie consacră una dintre valorile fundamentale ale societăţii democratice [a se vedea, în special, Mocanu şi alţii împotriva României (MC), nr. 10865/09 ş.a., pct. 315; CEDO 2014 (extrase); El-Masri împotriva fostei Republici Iugoslave a Macedoniei (MC), nr. 39630/09, pct. 195, CEDO, 2012; Gafgen împotriva Germaniei (MC), nr. 22978/05, pct. 87, CEDO 2010; Labita împotriva Italiei (MC), nr. 26772/95, pct. 119, CEDO 2000-IV; şi Selmouni împotriva Franţei (MC), nr. 25803/94, pct. 95, CEDO 1999-V]. Într-adevăr, interzicerea torturii şi a pedepselor şi a tratamentelor sau degradante este o valoare ce ţine de civilizaţie şi este strâns legată de respectarea demnităţii umane. Art. 3 nu prevede restricţii, fiind astfel în contrast cu majoritatea clauzelor normative ale Convenţiei, şi nu admite nicio derogare, potrivit art. 15 par. 2, nici măcar în caz de pericol public care ameninţă viaţa naţiunii.

72. Curtea reaminteşte că, deşi măsurile privative de libertate implică de obicei pentru persoana deţinută unele inconveniente, suferinţa şi umilinţa survenite în cursul executării pedepsei închisorii nu trebuie totuşi să le depăşească în niciun caz pe cele pe care le presupune în mod inevitabil o anumită formă de tratament sau de pedeapsă legitimă. De asemenea, Curtea reaminteşte că pedeapsa închisorii nu determină pierderea, de către deţinut, a drepturilor garantate prin Convenţie. Dimpotrivă, în anumite cazuri, persoana privată de libertate poate avea nevoie de protecţia sporită din cauza vulnerabilităţii situaţiei sale şi pentru că se află în întregime în grija statului. Curtea reaminteşte în acest context că art. 3 impune autorităţilor o obligaţie pozitivă care constă în a se asigura că orice persoană privată de libertate este deţinută în condiţii care sunt compatibile cu respectarea demnităţii umane, că modalităţile de executare a pedepsei nu supun persoana în cauză unei suferinţe sau unei încercări de o intensitate care depăşeşte nivelul inevitabil de suferinţă inerent detenţiei şi că, ţinând seama de cerinţele practice ale detenţiei, sănătatea şi confortul persoanei sunt asigurate în mod corespunzător (Norbert Sikorski împotriva Poloniei, nr. 17599/05, pct. 130 şi 131, din 22 octombrie 2009)."

În consecinţă, Înalta Curte apreciază că în mod corect a fost confirmată de curtea de apel calitatea procesuală pasivă a Statului Român, în nume propriu.

În ceea ce priveşte calitatea Ministerului Finanţelor Publice de a reprezenta Statul Român în acest litigiu, Înalta Curte constată că aceasta mandatare legală este stabilită prin dispoziţiile art. 223 alin. (1) C. civ., potrivit cărora: "(1) În raporturile civile în care se prezintă nemijlocit, în nume propriu, ca titular de drepturi şi obligaţii, statul participă prin Ministerul Finanţelor Publice, afară de cazul în care legea stabileşte un alt organ în acest sens."

În mod corelativ, în H.G. nr. 34/2009 privind organizarea şi funcţionarea Ministerului Finanţelor Publice, cu modificările şi completările ulterioare, la art. 3 alin. (1) pct. 81 se prevede astfel: "(1) În realizarea funcţiilor sale, Ministerul Finanţelor Publice are, în principal, următoarele atribuţii: (...) 81. reprezintă statul, ca subiect de drepturi şi obligaţii. în faţa instanţelor. precum şi în orice alte situaţii în care acesta participă nemijlocit. în nume propriu, în raporturi juridice, dacă legea nu stabileşte în acest scop un alt organ."

În consecinţă, faţă de cele anterior redate, Înalta Curte urmează a înlătura ca nefondate criticile recurentului-pârât Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice prin care a susţinut că starea de fapt a speţei nu face parte din domeniul de activitate al Ministerului Finanţelor Publice şi că nici nu poate fi făcut responsabil pentru faptele şi actele unor instituţii ale statului, aflate în subordinea altor ministere, întrucât o atare susţinere este străină de cadrul procesual al pricinii, având în vedere că Ministerul Finanţelor Publice nu a fost chemat în judecată în nume propriu şi nici în calitatea de reprezentant al altor instituţii ale statului.

Ministerul Finanţelor Publice stă în proces pentru exercitarea mandatului legal de reprezentare a Statului Român chemat în judecată să răspundă în mod nemijlocit, în nume propriu, pentru încălcarea art. 3 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, decurgând din condiţiile precare şi inadecvate de detenţie cu care recurentul-reclamant s-a confruntat pe durata executării pedepsei privative de libertate în Penitenciarele Timişoara, Craiova, Bacău, Bucureşti-Jilava şi Drobeta Turnu-Severin pe durata încarcerării sale (29 martie 2002 - 15 aprilie 2015 - data liberării condiţionate a reclamantului); potrivit situaţiei de fapt reţinute în cauză, instanţele de fond au luat în considerare întreaga durată a detenţiei, având în vedere că soluţia de respingere a excepţiei prescripţiei dreptului material la acţiune a fost respinsă de prima instanţă prin încheierea din 4 decembrie 2017, soluţie care nu a fost criticată în apel, astfel că aceasta a intrat sub autoritatea lucrului judecat.

Trebuie precizat că excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune a fost admisă în apel, în ceea ce priveşte pretenţia formulată împotriva Ministerului Afacerilor Interne, în legătură cu condiţiile din locul de executare a arestului preventiv în perioada 21 mai 2001 - 9 octombrie 2001, interval în care recurentul-reclamant s-a aflat în Arestul Inspectoratului de Poliţie al Judeţului Caraş-Severin, aspect criticat prin motivele de recurs ale reclamantului şi care va fi ulterior analizat.

Înalta Curte constată că instanţele de fond au făcut o corectă şi completă aplicare a dispoziţiilor art. 1357 şi urm. C. civ., demonstrând în mod judicios îndeplinirea condiţiilor pentru antrenarea răspunderii civile delictuale a Statului Român, anume: fapta ilicită - neasigurarea condiţiilor minime de executare a pedepselor privative de libertate, conforme standardelor prevăzute prin normele naţionale şi internaţionale, de natură a asigura celor încarceraţi respectarea garanţiilor art. 3 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, prejudiciile cauzate demnităţii umane, vinovăţia şi legătura de cauzalitate dintre faptele omisive ale autorităţilor şi prejudiciul cauzat reclamantului - care a fost supus unor "încercări care depăşesc nivelul inevitabil de suferinţă inerent detenţiei", potrivit jurisprudenţei Curţii Europene a Drepturilor Omului.

Astfel, fără a fi necesară reluarea argumentelor instanţelor de fond, se constată că s-a reţinut, pe baza probelor cauzei, caracterul precar al condiţiilor de detenţie, condiţii de igienă mediocre, anexe sanitare necorespunzătoare, neasigurarea unui regim alimentar compatibil cu afecţiunea diabetică a reclamantului, slaba calitate a hranei şi, nu în ultimul rând, supraaglomerarea carcerală severă, cu consecinţa asigurării în concret a unei suprafeţe de 1,693 sau 1,875 ori 1,80 mp de persoană, în funcţie de penitenciarul în care reclamantul s-a aflat, suprafeţe ce se situează sub norma de 4 mp de persoană stipulată prin dispoziţiile art. 1 alin. (3) lit. a) din Anexa 1 a Ordinului MJ nr. 433 din 2010 pentru aprobarea Normelor minime obligatorii privind condiţiile de cazare a persoanelor private de libertate etc.

În plus, din acest punct de vedere, trebuie precizat că, de exemplu, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a apreciat că "cerinţa de 3 mp de suprafaţă la sol pentru fiecare persoană privată de libertate (inclusiv spaţiul ocupat de mobilier, dar nu cel ocupat de instalaţiile sanitare) într-o cameră trebuie să rămână norma minimă relevantă pentru evaluarea condiţiilor de detenţie din perspectiva art. 3 din Convenţie. Aceasta a mai precizat că un spaţiu personal mai mic de 3 mp într-o cameră comună generează o solidă dar nu incontestabilă prezumţie de încălcare a acestei dispoziţii. Prezumţia în cauză poate fi infirmată prin efectele cumulate ale altor aspecte legate de condiţiile de detenţie, de natură să compenseze în mod corespunzător lipsa de spaţiu personal; în această privinţă, Curtea ia în considerare factori precum durata şi amploarea restricţiei, gradul de libertate de circulaţie şi activităţile în afara camerei, precum şi caracterul în general decent sau nu al condiţiilor de detenţie în locul respectiv." - par. 77 din Hotărârea-pilot Rezmiveş şi alţii împotriva României.

Or, astfel cum reiese din cele reţinute de instanţele de fond, această circumstanţă a supra-aglomerării din penitenciarele unde a fost cazat reclamantul, nu a putut fi anihilată prin constatarea altor eventuale aspecte pozitive pentru condiţiile de cazare din aceleaşi spaţii, ci, dimpotrivă, efectul cumulat al acestora nu a fost de natură a răsturna prezumţia încălcării art. 3 din Convenţie, ci de a confirma caracterul "degradant" al tratamentului suportat de reclamant în penitenciarele unde a fost deţinut, din perspectiva art. 3 din Convenţie.

Prin urmare, Înalta Curte constată că în cauză nu se verifică motivul de nelegalitate invocat de recurentul-pârât Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice, respectiv art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ.

III.6.2. Pârâta Administraţia Naţională a Penitenciarelor, în esenţă, a criticat respingerea excepţiei inadmisibilităţii acţiunii şi excepţia lipsei calităţii sale procesuale pasive, critici circumscrise dispoziţiilor art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

În susţinerea excepţiei inadmisibilităţii cererii de chemare în judecată, recurentul a susţinut prioritatea procedurii reglementate de Legea nr. 254/2013 privind executarea pedepselor şi a măsurilor privative de libertate dispuse de organele judiciare în cursul procesului penal, excepţie invocată la prima instanţă, iar respingerea acesteia a fost criticată şi prin motivele de apel, critici ce au fost înlăturate de curtea de apel.

Înalta Curte apreciază că instanţa de apel, într-o corectă interpretare şi aplicare a dispoziţiilor din Legea nr. 254/2013, a confirmat respingerea excepţiei inadmisibilităţii cererii de chemare în judecată, având în vedere că finalitatea urmărită prin demersul judiciar de faţă nu face obiectul reglementării actului normativ invocat.

Astfel, reclamantul a invocat producerea unor prejudicii morale prin condiţiile de detenţie în care a executat pedeapsa cu închisoarea, condiţii inumane şi degradante, incompatibile cu demnitatea umană, care depăşesc nivelul de suferinţă inerent unei pedepse privative de libertate, solicitând acordarea unor despăgubiri pentru compensarea prejudiciilor astfel cauzate.

Având în vedere domeniul de reglementare a Legii nr. 254/2013 şi atribuţiile judecătorului de supraveghere stabilite în cuprinsul acestui act normativ, rezultă că încălcările reclamate prin formularea acţiunii de faţă nu ar putea fi reparate în cadrul legii de referinţă, prin formularea unei plângeri adresate judecătorului de supraveghere.

Astfel, potrivit art. 56 alin. (2) din Legea nr. 254/2013 prevede:

"(2) Împotriva măsurilor privitoare la exercitarea drepturilor prevăzute de prezenta lege, luate de către administraţia penitenciarului, persoanele condamnate pot face plângere la judecătorul de supraveghere a privării de libertate, în termen de 10 zile de la data când au luat cunoştinţă de măsura luată."

Că remediile oferite de Legea nr. 254/2013 nu acoperă pretinse încălcări ale art. 3 din Convenţie a fost deja constată de CEDO în par. 122 din Hotărârea-pilot Rezmiveş, dar şi în cauza Iacov Stanciu: "122. După cum a afirmat Curtea în hotărârea Iacov Stanciu (citată anterior, pct. 197 - 198), statul pârât trebuie să instituie o cale de atac preventivă, care să permită judecătorului delegat pentru executarea pedepselor privative de libertate şi instanţelor să stopeze o situaţie declarată contrară art. 3 din Convenţie şi să acorde despăgubiri dacă se fac asemenea constatări."

Astfel cum reiese din jurisprudenţa instanţei europene, condiţiile de detenţie din penitenciarele din România constituie obiectul unor condamnări repetate de către Curte, împrejurarea care, reunită cu aceea a constatării existenţei a numeroase alte plângeri aflate de rolul instanţei de contencios european, au impus concluzia constatării unei probleme structurale în România, ceea ce a determinat pronunţarea Hotărârii-pilot Rezmiveş şi alţii împotriva României din 25 aprilie 2017, cu stabilirea în sarcina autorităţilor române a obligaţiei de adoptare a unor măsuri generale, iar nu numai individuale, pentru a se asigura deţinuţilor, pe durata executării măsurilor preventive privative de libertate sau a pedepselor privative de libertate, un tratament compatibil cu respectarea garanţiilor intrinseci ale art. 3 din Convenţie.

Din acest punct de vedere, sunt relevante paragrafele 104 - 105 din Hotărârea invocată: "104. Un alt scop important urmărit de procedura hotărârii-pilot este de a determina statul pârât să găsească, la nivel naţional, o soluţie pentru numeroasele cauze individuale generate de aceeaşi problemă structurală, dând astfel efect principiului subsidiarităţii aflat la baza sistemului Convenţiei. (...). 105. Procedura hotărârii-pilot are scopul de a facilita cea mai rapidă şi cea mai eficientă reparaţie a unor disfuncţionalităţi care afectează protecţia drepturilor din Convenţie în litigiu în ordinea juridică internă. Deşi trebuie să se ocupe în principal de remedierea disfuncţionalităţilor respective şi de instituirea, după caz, a unor căi de atac interne efective ce permit denunţarea încălcărilor comise, acţiunea statului pârât poate include totodată adoptarea unor soluţii ad-hoc precum rezolvări pe cale amiabilă cu reclamanţii sau oferte unilaterale de despăgubiri, în conformitate cu cerinţele Convenţiei {Rutkowski şi alţii, citată anterior, pct. 202; Varga şi alţii, citată anterior, pct. 97, şi Torreggiani şi alţii, citată anterior, pct. 86)."

Ca atare, constatarea admisibilităţii cererii de chemare în judecată, întemeiată pe dispoziţiile art. 1357 şi urm. C. civ. (sau, pe cele ale art. 998 - 999 C. civ. de la 1864, funcţie de data faptelor ilicite afirmate) răspunde exigenţelor art. 13 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului şi asigură reclamantului dreptul la un recurs efectiv în faţa instanţelor naţionale.

Textul menţionat prevede astfel: "Orice persoană, ale cărei drepturi şi libertăţi recunoscute de prezenta Convenţie au fost încălcate, are dreptul să se adreseze efectiv unei instanţe naţionale, chiar şi atunci când încălcarea s-ar datora unor persoane care au acţionat în exercitarea atribuţiilor lor oficiale."

Înalta Curte apreciază că şi respingerea excepţiei lipsei calităţii procesuale pasive a ANP a fost în mod legal confirmată de instanţa de apel.

Astfel, potrivit art. 2 alin. (1) din H.G. nr. 756/2016 pentru organizarea, funcţionarea şi atribuţiile Administraţiei Naţionale a Penitenciarelor (care reia dispoziţii similare din H.G. nr. 1849/2004, aplicabilă în perioada faptelor imputate prin cererea de chemare în judecată), activitatea Administraţiei Naţionale a Penitenciarelor se desfăşoară în conformitate cu prevederile Constituţiei României, republicată, Declaraţiei Universale a Drepturilor Omului, Cartei drepturilor fundamentale a Uniunii Europene, Convenţiei europene pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale şi a protocoalelor adiţionale etc.

Pe de altă parte, art. 2 alin. (2) din aceeaşi hotărâre de Guvern stabileşte: "(2) Administraţia Naţională a Penitenciarelor aplică strategia Guvernului României în ceea ce priveşte executarea pedepselor şi a măsurilor privative de libertate pronunţate de instanţele judecătoreşti", astfel încât, reţinându-se în cauză conduita omisivă a autorităţilor naţionale în organizarea unui sistem penitenciar compatibil cu respectarea garanţiilor art. 3 din Convenţie, se confirmă calitatea procesuală pasivă şi a ANP pentru valorificarea pretenţiilor deduse judecăţii, în solidar cu Statul Român.

Înalta Curte va înlătura şi susţinerea aceluiaşi recurent-pârât privind pretinsa încălcare a dispoziţiilor art. 431 alin. (2) din C. proc. civ., critică ce ar putea fi circumscrisă motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ.

Art. 431 alin. (2) C. proc. civ. stabileşte astfel: "Oricare dintre părţi poate opune lucrul anterior judecat într-un alt litigiu, dacă are legătură cu soluţionarea acestuia din urmă."

Deşi recurentul nu explicitează de o manieră suficientă această critică, se poate lua în considerare că face referire la hotărârile pronunţate de alte instanţe din ţară, în speţe similare, şi în care recurentul a avut calitatea de parte, de exemplu: Sentinţa civilă nr. 445/2017 a Tribunalului Cluj, sentinţa civilă nr. 2714 din 28 iunie 2016 a Judecătoriei Cornetu, rămasă definitive prin Decizia civilă nr. 3074 din 11 septembrie 2017 a Tribunalului Ilfov etc. şi în care s-a admis excepţia lipsei calităţii sale procesuale pasive.

Înalta curte apreciază că invocarea, în acest context, a dispoziţiilor art. 431 alin. (2) C. proc. civ. care dau expresie efectului pozitiv al lucrului judecat este greşită, întrucât litigiile invocate sunt pronunţate în contradictoriu cu alţi reclamanţi decât cel din cauza de faţă, astfel încât, acesta este terţ faţă de respectivele hotărâri judecătoreşti şi, drept urmare, nu îi sunt opozabile; ca atare, nici instanţa ulterioară nu este ţinută a ţine seama de ele de vreme ce nu constituie dezlegări ale unei alte instanţe, urmare a unor dezbateri contradictorii purtate între aceleaşi părţi, într-o altă chestiune litigioasă, aflată în legătură cu cea din litigiul prezent.

În plus, invocarea menţionatelor hotărâri judecătoreşti de către recurent are valenţa doar de practică judiciară în speţe similare, ceea ce nu corespunde cerinţei legăturii de materie litigioasă între litigiul anterior purtat între aceleaşi părţi şi unul ulterior în care se poate invoca prevederile art. 431 alin. (2) C. proc. civ., în sensul propriu al normei.

III.6.3. Recurentul-reclamant a susţinut, pe temeiul art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., greşita interpretare şi aplicare a dispoziţiilor legale în confirmarea admiterii excepţiei prescripţiei dreptului material la acţiune pentru pretenţiile îndreptate împotriva Ministerului Afacerilor Interne (arestul preventiv din perioada 21 mai 2001 - 9 octombrie 2001).

Se constată că instanţa de apel în mod corect a reţinut că dreptul la acţiune pentru repararea daunelor morale este supus regulii generale a caracterului prescriptibil al acţiunii având un obiect patrimonial, potrivit art. 1 alin. (1) din Decretul nr. 167/1958 privind prescripţia extinctivă.

În aplicarea dispoziţiilor art. 6 alin. (4) din Legea nr. 287/2009 privind C. civ., rezultă că Decretul nr. 167/1958 este cel incident pentru evaluarea prescripţiei în legătură cu pretenţia analizată, întrucât reclamantul a imputat pârâtului MAI fapte ce au avut loc înainte de intrarea în vigoare a noului C. civ. (la 1 octombrie 2011).

Din acest punct de vedere, se constată că art. 3 alin. (1) din Decret prevedea că termenul general de prescripţie este de 3 ani, iar potrivit art. 8 din acelaşi act normativ, având în vedere temeiul răspunderii civile delictuale invocat şi reţinut în cauză, prescripţia dreptului la repararea pagubei pricinuită printr-o faptă ilicită curge de la data când păgubitul a cunoscut sau trebuia să cunoască, atât paguba cât şi pe cel care răspunde de ea.

Or, potrivit situaţiei de fapt reţinute de instanţele de fond, reclamantul a fost depus în arestul IPJ Caraş-Severin la 21 mai 2001, la 17 iulie 2001 a fost transferat la Penitenciarul Timişoara, iar la 9 octombrie 2001 a fost eliberat; următoarea arestare, în vederea executării pedepsei, a fost la 29 martie 2002, iar liberarea sa condiţionată a intervenit la data de 15 aprilie 2015.

Prin urmare, în legătură cu condiţiile din arestul preventiv, instanţa de apel în mod legal a stabilit că cererea este prescrisă, având în vedere că termenul de prescripţie a început să curgă la data eliberării reclamantului la 9 octombrie 2001, în timp ce acţiunea în cauza de faţă a fost introdusă pe rolul primei instanţe la data de 23 iunie 2017.

Vor fi înlăturate ca nefondate şi criticile formulate de reclamant cu privire la admiterea excepţiei lipsei calităţii procesuale pasive a Ministerului Justiţiei.

Astfel cum reiese din petitul cererii de chemare în judecată, reclamantul a chemat în judecată Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice, Statul Roman prin Ministerul Justiţiei, Administraţia Naţională a Penitenciarelor şi Ministerul Administraţiei şi Internelor.

Cum în analiza recursului formulat de Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice s-a argumentat calitatea procesuală pasivă a statului, în nume propriu, şi calitatea de fi reprezentat în acest litigiu, faţă de obiectul pricinii, de Ministerul Finanţelor Publice, în aplicarea dispoziţiilor art. 223 alin. (1) C. civ., rezultă că, în cauză, pentru aceleaşi pretenţii, nu s-ar fi putut reţine că Statul Român poate sta în proces şi prin Ministerul Finanţelor Publice (regula) şi prin Ministerul Justiţiei, în absenţa unui temei legal expres în acest sens.

Cu privire la acest aspect, Înalta Curte nu va mai analiza incidenţa dispoziţiilor din H.G. nr. 652/2009 invocate de către recurentul-reclamant, întrucât astfel de susţineri ar fi fost relevante în cazul în care reclamantul ar fi chemat în judecată Ministerul Justiţiei în nume propriu, iar nu în calitate de reprezentant al Statului.

Înalta Curte constată că nu se verifică nici dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., întrucât, în stabilirea cuantumului despăgubirilor acordate pentru repararea prejudiciilor morale ce i-au fost cauzate, instanţa de apel a făcut o corectă aplicare a criteriilor desprinse din jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului în cuantificarea acestor despăgubiri, luând în considerare efectul cumulat al condiţiilor de detenţie în care reclamantul şi-a executat pedeapsa, observând circumstanţele particulare ale speţei şi luând în considerare circumstanţele personale ale reclamantului; aceste elemente sunt detaliate în considerentele hotărârii primei instanţe, iar sentinţa nu a fost reformată în apel din acest punct de vedere.

Instanţa de recurs exercită doar un control de legalitate a deciziei recurate, astfel încât, din acest motiv, nu vor putea fi evaluate nici trimiterile pe care reclamantul-recurent le face la despăgubirile stabilite de CEDO în Cauza Torreggiani împotriva Italiei din 27 mai 2013, hotărâre în care instanţa europeană, în aplicarea dispoziţiilor art. 41 din Convenţie, a decis, de asemenea, în echitate, faţă de încălcarea art. 3 din Convenţie reţinută şi în raport cu circumstanţele cauzei, realizând o cuantificare globală a despăgubirilor pentru prejudiciul moral constatat; ca atare, nu se poate reţine că în această cauză Curtea Europeană ar fi consacrat un criteriu de cuantificare a reparaţiei echitabile, în sensul celor susţinute de recurentul-reclamant (8 euro pe zi de detenţie).

Având în vedere toate aceste considerente, Înalta Curte, în aplicarea dispoziţiilor art. 497 rap. la art. 496 din C. proc. civ., va respinge ca nefondate recursurile formulate în cauză.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondate, recursurile declarate de reclamantul A. şi de pârâţii Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice, prin Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Timişoara, reprezentat de Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Caraş-Severin şi Administraţia Naţională a Penitenciarelor împotriva Deciziei nr. 189 din 21 noiembrie 2018 a Curţii de Apel Timişoara, secţia I civilă.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 3 decembrie 2019.

GGC - MM