Corruption conviction voided for non-compliance with specialized panel requirements under Anti-Corruption Law

Şedinţa publică din data de 21 octombrie 2019

Asupra apelurilor de faţă;

În baza actelor şi lucrărilor dosarului constată următoarele:

I. Prin rechizitoriul din 24.09.2015 emis în dosarul nr. x/2015 al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Direcţia Naţională Anticorupţie, secţia de combatere a corupţiei, s-a dispus, între altele, trimiterea în judecată a inculpaţilor: A. , pentru săvârşirea infracţiunii de complicitate la dare de mită prevăzută de art. 48 alin. (1) raportat la art. 290 din C. pen. rap. la art. 6 din Legea nr. 78/2000 şi B. - , pentru comiterea infracţiunii de dare de mită prevăzută de art. 290 din C. pen. raportat la art. 6 din Legea nr. 78/2000.

Prin actul de sesizare a instanţei, s-a reţinut că, în drept, fapta inculpatului A. care, în vederea realizării interesului numitului B. de soluţionare a dosarului nr. x/2012, din suma de aproximativ 230.000 euro primită de la mituitor, a remis martorului denunţător C., la începutul lunii noiembrie 2014, suma de 20.000 euro, iar înţelegerea infracţională dintre complicele A. şi martorul denunţător C. a fost ca suma de 20.000 euro să fie remisă de către cel din urmă procurorului şef al Direcţiei de Investigare a Infracţiunilor de Criminalitate Organizată şi Terorism, numita D., ca răsplată pentru că aceasta a determinat soluţionarea dosarului nr. x/2012, în care era cercetat numitul B., printr-o soluţie de clasare, întruneşte elementele constitutive ale complicităţii la infracţiunea de dare de mită prevăzută de art. 48 alin. (1) raportat la art. 290 din C. pen. raportat la art. 6 din Legea nr. 78/2000; iar fapta inculpatului B., constând în aceea că, în vederea realizării propriului interes vizând soluţionarea dosarului nr. x/2012, în care era cercetat la Direcţia de Investigare a Infracţiunilor de Criminalitate Organizată şi Terorism, a oferit suma de aproximativ 230.000 euro, cash şi sub forma a două contracte de consultanţă judiciară, complicelui A. care a remis martorului denunţător C., la începutul lunii noiembrie 2014, suma de 20.000 euro, pentru a fi remisă de către cel din urmă procurorului şef al Direcţiei de Investigare a Infracţiunilor de Criminalitate Organizată şi Terorism, inculpatei D., ca răsplată pentru că aceasta a determinat soluţionarea dosarului nr. x/2012, în care era cercetat, prin clasare, întruneşte elementele constitutive ale infracţiunii de dare de mită prevăzută de art. 290 din C. pen. raportat la art. 6 din Legea nr. 78/2000.

II. Prin sentinţa penală nr. 42 din data de 26.01.2017, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia Penală în dosarul nr. x/2015, între altele, în temeiul art. 386 alin. (1) din C. proc. pen., a fost schimbată încadrarea juridică pentru:

- inculpatul B., din infracţiunea de dare de mită prevăzută de art. 290 din C. pen. raportat la art. 6 din Legea nr. 78/2000 în infracţiunea de cumpărare de influenţă prevăzută de art. 292 alin. (1) din C. pen. raportat la art. 6 din Legea nr. 78/2000;

- inculpatul A., din complicitate la infracţiunea de dare de mită prevăzută de art. 48 alin. (1) raportat la art. 290 din C. pen. raportat la art. 6 din Legea nr. 78/2000 în infracţiunea de trafic de influenţă prevăzută de art. 291 alin. (1) din C. pen. raportat la art. 6 din Legea nr. 78/2000;

În temeiul art. 292 alin. (1) din C. pen. raportat la art. 6 din Legea nr. 78/2000 a fost condamnat inculpatul B. la pedeapsa de 4 (patru) ani închisoare pentru săvârşirea infracţiunii de cumpărare de influenţă.

În temeiul art. 67 alin. (2) coroborat cu art. 292 alin. (1) din C. pen., s-a aplicat inculpatului pedeapsa complementară a interzicerii exercitării drepturilor prevăzute de art. 66 alin. (1) lit. a), b) şi d) din C. pen., pe o perioadă de 3 ani după executarea pedepsei principale, conform art. 68 alin. (1) lit. c) din C. pen.

În temeiul art. 65 C. pen., s-a interzis aceluiaşi inculpat, ca pedeapsă accesorie, exercitarea drepturilor prevăzute de art. 66 alin. (1) lit. a), b) şi d) din C. pen., pe durata executării pedepsei închisorii, potrivit art. 65 alin. (3) din C. pen.

În temeiul art. 291 alin. (1) din Codul C. pen. raportat la art. 6 din Legea nr. 78/2000 a fost condamnat inculpatul A. la pedeapsa de 5 (cinci) ani închisoare pentru săvârşirea infracţiunii de trafic de influenţă.

În temeiul art. 67 alin. (1) din Codul C. pen., s-a aplicat inculpatului pedeapsa complementară a interzicerii exercitării drepturilor prevăzute de art. 66 alin. (1) lit. a), b) şi d) din C. pen., pe o perioadă de 4 ani după executarea pedepsei principale, conform art. 68 alin. (1) lit. c) din C. pen.

În temeiul art. 65 din C. pen., s-a interzis inculpatului, ca pedeapsă accesorie, exercitarea drepturilor prevăzute de art. 66 alin. (1) lit. a), b) şi d) din C. pen., pe durata executării pedepsei închisorii, potrivit art. 65 alin. (3) din C. pen.

În temeiul art. 72 din C. pen. şi art. 399 alin. (9) din C. proc. pen., s-a dedus din pedeapsa închisorii aplicată inculpatului A. durata reţinerii, arestării preventive şi a arestului la domiciliu, începând cu data de 01.09.2015 până la data de 24.11.2015, inclusiv.

În temeiul dispoziţiilor art. 291 alin. (2) C. pen., s-a confiscat de la inculpatul A. echivalentul în RON, la data punerii în executare, a sumei de 150.000 euro.

A fost menţinută, pentru inculpatul A., măsura sechestrului asigurător instituit asupra bunurilor imobile prin ordonanţa nr. 95/P/2015 din 24.09.2015 a Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Direcţia Naţională Anticorupţie, secţia de Combatere a Corupţiei, modificată prin încheierea de şedinţă din data de 13.10.2015 pronunţată în prezenta cauză, precum şi poprirea instituită prin ordonanţa nr. 95/P/2015 din 24.09.2015 a Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Direcţia Naţională Anticorupţie, secţia de Combatere a Corupţiei, modificată prin încheierea de şedinţă din data de 13.10.2015 şi, ulterior, prin încheierea de şedinţă din 13.06.2016, pronunţate în prezenta cauză, până la concurenţa sumei de 150.000 euro.

În temeiul art. 274 alin. (1) din C. proc. pen., inculpaţii B. şi A. au fost obligaţi la plata sumei de câte 3000 RON, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.

În temeiul art. 274 alin. (1) teza finală, coroborat cu art. 275 alin. (6) din C. proc. pen., s-a dispus ca onorariul apărătorilor desemnaţi din oficiu pentru inculpaţii A. şi B., în sumă de câte 360 RON, să se plătească din fondul Ministerului Justiţiei.

III. Prin decizia penală nr. 116 din 26.06.2018, pronunţată în dosarul nr. x/2017, Completul de 5 Judecători al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, între altele, a admis apelurile formulate de Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Direcţia Naţională Anticorupţie şi de apelanta intimată inculpată D. împotriva sentinţei penale nr. 42 din data de 26.01.2017 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia penală, în dosarul nr. x/2015 şi a desfiinţat sentinţa penală apelată numai în ceea ce o priveşte pe această inculpată, reţinând cauza spre rejudecare şi menţinând celelalte dispoziţii ale sentinţei apelate care nu contravin prezentei hotărâri.

Totodată, prin aceeaşi decizie, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul de 5 Judecători a respins, ca nefondate, apelurile formulate de inculpaţii B. şi A. împotriva sentinţei penale nr. 42 din data de 26.01.2017 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia penală, în dosarul nr. x/2015, obligându-i pe ambii inculpaţi la plata sumei de câte 300 RON, cu titlu de cheltuieli judiciare avansate de stat, iar în baza art. 275 alin. (6) din C. proc. pen., a stabilit ca onorariile cuvenite apărătorilor desemnaţi din oficiu până la prezentarea apărătorilor aleşi pentru apelanţii intimaţi inculpaţi, în sumă de câte 90 RON, să rămână în sarcina statului.

IV. Împotriva acestei decizii au formulat contestaţie în anulare ambii contestatori condamnaţi astfel: A. la data de 12.12.2018, prin apărător ales, cauza înregistrându-se la aceeaşi dată pe rolul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie - Completul de 5 Judecători Penal 2-2018 sub nr. x/2018 şi primind prim termen de judecată la 19.12.2018, respectiv B., la data de 20.12.2018, prin apărător ales, cauza înregistrându-se la aceeaşi dată pe rolul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie - Completul de 5 Judecători Penal 1-2018 sub nr. x/2018, cu prim termen iniţial de judecată la 14.01.2019, termen care, la solicitarea apărătorului ales al acestuia, a fost preschimbat la 21.12.2018, prin rezoluţie administrativă.

În motivarea contestaţiilor în anulare formulate de condamnatul A. şi de condamnatul B. aceştia, prin apărători aleşi, au invocat, în drept, dispoziţiile art. 426 alin. (1) lit. d) din C. proc. pen. şi au susţinut, în esenţă, nelegala compunere a Completului de 5 Judecători care a soluţionat cauza în apel, considerând că au fost încălcate dispoziţiile art. 32 din Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară, republicată cu modificările şi completările ulterioare, în ceea ce priveşte modul de desemnare al unuia dintre membrii acestui complet, mai concret al preşedintelui de complet.

În acest sens, s-a arătat că, deşi dispoziţiile legale în vigoare la data soluţionării cauzei în apel prevedeau că judecătorii care fac parte din aceste complete sunt desemnaţi prin tragere la sorţi, în Completul de 5 Judecători care a pronunţat decizia penală atacată a fost inclus de drept preşedintele secţiei penale, nefiind desemnat aleatoriu un judecător, astfel cum impunea Legea nr. 304/2004.

Ambii contestatori condamnaţi au concluzionat că maniera de desemnare a compunerii Completului de 5 Judecători, în etapa soluţionării în apel a dosarului nr. x/2017 s-a realizat cu încălcarea prevederilor art. 32 din Legea nr. 304/2004, sancţiunea fiind nulitatea absolută a actelor întocmite de completul nelegal constituit, iar decizia penală nr. 116 din 26.06.2018 a fost pronunţată de un complet format cu încălcarea prevederilor legale, lipsit de atributele legalităţii şi imparţialităţii, instituite prin legislaţia română şi europeană.

Prin încheierea nr. 214 din data de 19.12.2018, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul de 5 judecători Penal 2 - 2018 a admis, în principiu, contestaţia în anulare formulată de condamnatul A. împotriva deciziei penale nr. 116 din 26.06.2018, pronunţată de Completul de 5 judecători al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie în dosarul nr. x/2017.

Totodată, a admis cererea de suspendare a executării sentinţei penale nr. 42 din 26.01.2017 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în dosarul nr. x/2016, rămasă definitivă prin decizia penală nr. 116 din 26.06.2018, pronunţată de Completul de 5 judecători al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie în dosarul nr. x/2017, până la soluţionarea definitivă a contestaţiei în anulare.

Prin încheierea din cameră de consiliu pronunţată la data de 21.12.2018, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul de 5 judecători Penal 1 - 2018 a admis, în principiu, contestaţia în anulare formulată de condamnatul B. împotriva deciziei penale nr. 116 din 26.06.2018, pronunţată de Completul de 5 judecători al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie în dosarul nr. x/2017.

Totodată, a dispus suspendarea executării deciziei penale nr. 116 din 26.06.2018, pronunţată de Completul de 5 judecători al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie în dosarul nr. x/2017, până la soluţionarea definitivă a contestaţiei în anulare şi a dispus punerea de îndată în libertate a contestatorului condamnat B. de sub puterea mandatului de executare a pedepsei emis în baza sentinţei penale nr. 42 din 26.01.2017 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în dosarul nr. x/2016, rămasă definitivă prin decizia penală nr. 116 din 26.06.2018, pronunţată de Completul de 5 judecători al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie în dosarul nr. x/2017, dacă nu este arestat în altă cauză.

Pentru a se pronunţa aceste soluţii, s-a apreciat că în ambele situaţii sunt îndeplinite cumulativ condiţiile prevăzute de lege în art. 431 alin. (2) din C. proc. pen. pentru admisibilitatea în principiu a contestaţiilor în anulare formulate de condamnaţii A. şi B., respectiv contestaţiile în anulare au fost formulate cu respectarea termenului stabilit de alin. (1) al art. 428 din C. proc. pen. (fiind declarate anterior comunicării deciziei penale atacate), împrejurările de fapt şi de drept susţinute de către contestatorii condamnaţi se circumscriu, de principiu, cazului de contestaţie în anulare menţionat de art. 426 lit. d) teza I din C. proc. pen., reţinând, totodată, că şi cea de a treia condiţie de admisibilitate a contestaţiei în anulare este îndeplinită în cauză, întrucât contestatorii condamnaţi au invocat în dovedirea celor susţinute înscrisuri care se află la dosar.

Deopotrivă, s-a mai apreciat că, în raport cu împrejurările de fapt şi de drept invocate de către contestatorii condamnaţi în cererile formulate, văzând contextul generat de necesitatea analizării în concret, în speţă, a efectelor deciziei nr. 685 din data de 07.11.2018 a Curţii Constituţionale a României, în cauză se impune, în temeiul dispoziţiilor art. 430 din C. proc. pen., suspendarea executării pedepsei aplicate contestatorului condamnat B. prin sentinţa penală nr. 42 din 26.01.2017 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în dosarul nr. x/2016, rămasă definitivă prin decizia penală nr. 116 din 26.06.2018, pronunţată de Completul de 5 judecători al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie în dosarul nr. x/2017, până la soluţionarea definitivă a contestaţiei în anulare.

Totodată, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie -Completul de 5 Judecători Penal 2-2018 a constatat că, în cazul contestatorului condamnat A., potrivit dispoziţiilor Legii nr. 302/2004 aplicabile în această privinţă, nu îi revine competenţa să soluţioneze cererea formulată de către contestatorul condamnat privind suspendarea efectelor mandatului naţional de executare a pedepsei închisorii nr. 4 din 26.07.2018 şi, respectiv, a mandatului european de arestare emis pe numele acestuia, procedura de soluţionare a acestor cereri fiind de competenţa instanţei emitente, conform art. 94 din Legea nr. 302/2004, în raport cu precizările apărătorului ales al contestatorului condamnat A. de la termenul din 19.12.2018, care a relevat că acesta este arestat în Italia, în procedura de executare a mandatului european de arestare emis în cauză.

La termenul din 18 martie 2019 au avut loc dezbaterile pe fondul contestaţiilor în anulare formulate de condamnaţii contestatori A. şi B., iar aceştia, prin apărătorii aleşi, au susţinut, în esenţă, aceleaşi motive formulate în cererile scrise depuse la dosar.

Analizând contestaţiile în anulare formulate de condamnaţii A. şi B. împotriva deciziei penale nr. 116 din 26.06.2018, pronunţată de Completul de 5 Judecători al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie în dosarul nr. x/2017 prin prisma motivului invocat, respectiv prevederile art. 426 alin. (1) lit. d) din C. proc. pen., Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul de 5 Judecători Penal 2-2018, cu majoritate, le-a apreciat ca fiind întemeiate pentru motivele expuse în decizia penală nr. 105 din 15.04.2019.

Faţă de cele relevate în considerente, în baza art. 432 alin. (1) rap. la art. 426 lit. d) din C. proc. pen., Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul de 5 Judecători, cu majoritate, a admis contestaţiile în anulare formulate de contestatorii condamnaţi A. şi B. împotriva deciziei penale nr. 116 din 26.06.2018, pronunţată de Completul de 5 Judecători al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie în dosarul nr. x/2017, a desfiinţat decizia penală contestată numai în ceea ce îi priveşte pe condamnaţii A. şi B. şi a dispus rejudecarea apelurilor declarate de inculpaţii A. şi B. şi de Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Direcţia Naţională Anticorupţie împotriva sentinţei penale nr. 42 din 26.01.2017, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia Penală în dosarul nr. x/2015.

Totodată, a anulat formele de executare dispuse în baza sentinţei penale nr. 42 din 26.01.2017, pronunţată de Înalte Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia Penală în dosarul nr. x/2015, rămasă definitivă prin decizia penală sus - menţionată în ceea ce îi priveşte pe condamnaţii A. şi B. şi a menţinut celelalte dispoziţii ale deciziei penale atacate, decizia fiind definitivă în ceea ce o priveşte pe inculpata D., fixând prim termen pentru rejudecare după desfiinţare, la 20.05.2019.

În opinie separată, doamna judecător E. a considerat că se impunea respingerea ca nefondate a contestaţiilor formulate de contestatorii condamnaţi A. şi B. împotriva deciziei penale nr. 116 din data de 26.06.2018, pronunţată de Completul de 5 Judecători al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie în dosarul nr. x/2017.

V. PROCEDURA DE REJUDECARE ÎN APEL DUPĂ DESFIINŢAREA DECIZIEI PENALE CONTESTATE

Cauza având ca obiect rejudecarea apelurilor declarate de inculpaţii A. şi B. şi de Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Direcţia Naţională Anticorupţie împotriva sentinţei penale nr. 42 din 26.01.2017, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia Penală în dosarul nr. x/2015 a fost înregistrată sub nr. x/2018*, cu prim termen fixat la 20.05.2019, după desfiinţarea deciziei penale contestate.

La termenul fixat, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul de 5 Judecători Completul Penal 2-2018, reţinând că, în ceea ce o priveşte pe D., este definitivă sentinţa penală nr. 42 din 26.01.2017, pronunţată de Înalte Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia Penală în dosarul nr. x/2015, a constatat că, în cauză, nu se impune citarea condamnatei D. şi a amânat judecarea cauzei pentru ca Ministerul Public să fie reprezentat de un procuror al secţiei pentru Investigare a Infracţiunilor din Justiţie din cadrul Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, indiferent de faptul că în această cauză s-a formulat sau nu o contestaţie în anulare care să o vizeze pe D., fost magistrat.

La termenul din 10.06.2019, instanţa a amânat judecarea cauzei la data de 23.09.2019, constatând întemeiate cererile de amânare formulate de apărătorii aleşi ai apelanţilor intimaţi inculpaţi A. şi B. şi pentru a le acorda posibilitatea de a-şi pregăti apărarea, fiind prima solicitare în acest sens.

La termenul din 23.09.2019 instanţa a pus în discuţie cererile de probatorii, precum şi celelalte cereri formulate de apelanţii inculpaţi B. şi A. prin apărători aleşi şi a dispus amânarea pronunţării la data de 07.10.2019, dată la care doamnele judecător F. şi G. au formulat declaraţii de abţinere, iar pentru soluţionarea de către un complet legal învestit a incidentelor procedurale astfel ivite, s-a amânat pronunţarea la data de 14.10.2019.

La data de 14.10.2019, după soluţionarea incidentelor procedurale anterior ivite, prin respingerea, ca nefondate, a declaraţiilor de abţinere formulate de doamnele judecător F. şi G., prin încheierea din cameră de consiliu de la acel termen, instanţa a prorogat la data de 21.10.2019 pronunţarea asupra tuturor cererilor mai sus -menţionate, având în vedere că la data de 10.10.2019 s-a publicat în Monitorul Oficial nr. 825 partea I, decizia nr. 417 din 03.07.2019 a Curţii Constituţionale, prin care instanţa de control constituţional a admis sesizarea formulată de preşedintele Camerei Deputaţilor şi a constatat că a existat un conflict juridic de natură constituţională între Parlament, pe de o parte, şi Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, pe de altă parte, generat de neconstituirea de către Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a completurilor de judecată specializate pentru judecarea în primă instanţă a infracţiunilor prevăzute în Legea nr. 78/2000 pentru prevenirea, descoperirea şi sancţionarea faptelor de corupţie, contrar celor prevăzute de art. 29 alin. (1) din Legea nr. 78/2000, astfel cum a fost modificat prin Legea nr. 161/2003.

La termenul din 21.10.2019, după reluarea cauzei, s-a constatat că au lipsit apelanţii intimaţi inculpaţi care au fost reprezentaţi de apărătorii aleşi, fiind detaliate, în partea introductivă a prezentei decizii, concluziile acestora, precum şi ale reprezentantului Ministerului Public, cu ocazia dezbaterilor cu privire la:

- cererea formulată de apelantul intimat inculpat A. prin apărător ales de sesizare a Curţii Constituţionale cu excepţia de neconstituţionalitate invocată,

- cererea formulată de reprezentantul Ministerului Public de sesizare a Curţii de Justiţie a Uniunii Europene cu cele 3 întrebări preliminare

- şi la motivele de apel susţinute de apelanţii inculpaţi prin apărători aleşi, motiv pentru care nu vor mai fi reluate.

* * *

► Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul de 5 Judecători Penal 2-2018 examinând cererea de sesizare a Curţii Constituţionale cu excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 421 pct. 2 lit. b) din C. proc. pen., formulată în scris la termenul din 21.10.2019 de apelantul intimat inculpat A., prin apărător ales (ataşată la f.144-147 dos. apel) şi verificând actele şi lucrările dosarului prin raportare la dispoziţiile legale incidente, constată că este inadmisibilă, pentru considerentele ce se vor expune în cele ce succed.

În esenţă, apărătorul ales al apelantului intimat inculpat a susţinut că dispoziţiile criticate ca fiind neconstituţionale intră în contradicţie cu textele constituţionale ale art. 21 vizând accesul liber la justiţie şi art. 24 privind dreptul la apărare şi a solicitat admiterea cererii de sesizare a Curţii Constituţionale cu excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 421 pct. 2 lit. b) din C. proc. pen. în măsura în care acestea împiedică instanţa de apel să trimită cauza spre rejudecare în faza camerei preliminare pentru soluţionarea cererilor şi excepţiilor vizând legalitatea sesizării instanţei prin rechizitoriu de către un complet specializat, legal constituit, apreciind că şi judecătorul de cameră preliminară trebuia sa facă parte dintr-un complet specializat în soluţionarea infracţiunilor de corupţie.

Examinând cererea de sesizare a Curţii Constituţionale cu excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor mai sus menţionate, formulată de apărătorul ales al apelantului intimat inculpat A., prin prisma cerinţelor legale prevăzute de art. 29 alin 1-3 din Legea nr. 47/1992 privind organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale, republicată, se reţin următoarele:

"(1) Curtea Constituţională decide asupra excepţiilor ridicate în faţa instanţelor judecătoreşti sau de arbitraj comercial privind neconstituţionalitatea unei legi sau ordonanţe ori a unei dispoziţii dintr-o lege sau dintr-o ordonanţă în vigoare, care are legătură cu soluţionarea cauzei în orice fază a litigiului şi oricare ar fi obiectul acestuia. (2)Excepţia poate fi ridicată la cererea uneia dintre părţi sau, din oficiu, de către instanţa de judecată ori de arbitraj comercial. De asemenea, excepţia poate fi ridicată de procuror în faţa instanţei de judecată, în cauzele la care participă. (3)Nu pot face obiectul excepţiei prevederile constatate ca fiind neconstituţionale printr-o decizie anterioară a Curţii Constituţionale".

Potrivit dispoziţiilor art. 29 alin. (5) din Legea nr. 47/1992, dacă excepţia de neconstituţionalitate este inadmisibilă, fiind contrară prevederilor alin. (1), (2) şi 3, instanţa în faţa căreia s-a invocat excepţia respinge, prin încheiere motivată, cererea de sesizare a Curţii Constituţionale.

Din analiza dispoziţiilor art. 29 din Legea nr. 47/1992 rezultă că admiterea cererii de sesizare a Curţii Constituţionale este condiţionată de îndeplinirea cumulativă a patru cerinţe, respectiv:

- excepţia să fie ridicată în faţa instanţelor de judecată, la cererea uneia dintre părţi sau, din oficiu, de către instanţa de judecată sau de arbitraj comercial, respectiv de procuror în faţa instanţei de judecată, în cauzele în care participă;

- excepţia să vizeze neconstituţionalitatea unei legi sau ordonanţe ori a unei dispoziţii dintr-o lege sau dintr-o ordonanţă în vigoare;

- excepţia să nu aibă ca obiect prevederi constatate ca neconstituţionale printr-o decizie anterioară a Curţii Constituţionale;

- excepţia să aibă legătură cu soluţionarea cauzei, indiferent de obiectul acesteia.

Analiza îndeplinirii cumulative a condiţiilor prevăzute de Legea nr. 47/1992, republicată nu trebuie, însă, să se realizeze formal. Ca orice mijloc procedural, excepţia de neconstituţionalitate nu poate fi utilizată decât în scopul şi cu finalitatea prevăzute de lege, respectiv pentru verificarea constituţionalităţii unei dispoziţii legale care are legătură cu soluţionarea cauzei.

În consecinţă, în cadrul examenului de admisibilitate a excepţiei de neconstituţionalitate, instanţa trebuie să analizeze, implicit, şi corectitudinea folosirii mijlocului procedural în scopul pentru care a fost prevăzut de lege, iar sub acest aspect, instanţele judecătoreşti au statuat în mod constant în sensul respingerii cererii de sesizare a Curţii Constituţionale cu o excepţie de neconstituţionalitate atunci când vizează, în realitate, o chestiune de interpretare şi aplicare a legii sau când se urmăreşte o modificare sau completare a actului normativ ori atunci când nu are legătură cu cauza.

Din această perspectivă, o cerere de sesizare a Curţii Constituţionale poate fi respinsă atunci când tinde, fie la învestirea acesteia cu un examen ce excedează, în mod vădit competenţei sale, intrând în sfera de competenţă exclusivă a legiuitorului (mutatis mutandis deciziile nr. 284/24.01.2011, 176/06.03.2012, 187/06.03.2012, 378/26.06.2014 ale Curţii Constituţionale), fie la un control de constituţionalitate nu a unui text de lege anume determinat, ci a concluziei ce ar rezulta din necorelarea unor dispoziţii legale (mutatis mutandis deciziile nr. 486/11.12.2003, 85/27.01.2011, 537/15.10.2014 ale Curţii Constituţionale).

În contextul cauzei, se constată că prima condiţie este îndeplinită, întrucât excepţia a fost invocată în faţa instanţei învestite cu soluţionarea apelurilor declarate de inculpaţii A. şi B. şi de Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Direcţia Naţională Anticorupţie împotriva sentinţei penale nr. 42 din 26.01.2017, pronunţată de Înalte Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia Penală în dosarul nr. x/2015. De asemenea, având în vedere că se invocă neconstituţionalitatea unor dispoziţii în vigoare din codificarea procesual penală, cu privire la care Curtea Constituţională nu a admis anterior excepţii de neconstituţionalitate, se constată că şi următoarele două condiţii sunt îndeplinite.

Fiind expresia cerinţei pertinenţei excepţiei de neconstituţionalitate în desfăşurarea procesului, legătura cu soluţionarea cauzei poate fi stabilită numai în urma unei analize concrete a particularităţilor speţei, prin evaluarea atât a aplicabilităţii textului criticat în cauza dedusă judecăţii, cât şi a necesităţii invocării excepţiei de neconstituţionalitate în scopul restabilirii stării de legalitate (decizia nr. 591 din 21.10.2014 a Curţii Constituţionale, publicată în M. Of. nr. 916 din 16.12.2014).

De asemenea, condiţia relevanţei excepţiei de neconstituţionalitate, respectiv a incidenţei textului de lege criticat în soluţionarea cauzei aflate pe rolul instanţei judecătoreşti nu trebuie analizată in abstracto, ci trebuie verificat în primul rând interesul procesual al invocării excepţiei de neconstituţionalitate, mai ales prin prisma efectelor unei eventuale constatări a neconformităţii textului de lege invocat cu legea fundamentală (decizia nr. 39 din 17 ianuarie 2019 a Curţii Constituţionale, publicată în M. Of. nr. 345 din 06.05.2019). Prin urmare, excepţia de neconstituţionalitate trebuie să fie realmente utilă pentru soluţionarea litigiului în care a fost ridicată. Practic decizia instanţei de contencios constituţional trebuie să fie aptă a produce un efect concret asupra desfăşurării procesului, cerinţa relevanţei fiind expresia utilităţii pe care soluţionarea excepţiei invocate o are în cadrul rezolvării litigiului.

Referitor la relevanţa pe care soluţionarea excepţiei de neconstituţionalitate invocată o are în prezenta cauză, din analiza textului de lege a cărui neconstituţionalitate a fost invocată şi a obiectului cauzei, se constată că doar în aparenţă există o legătură între soluţionarea ce se va da în cadrul litigiului şi decizia ce va fi pronunţată de instanţa de contencios constituţional, în realitate, autorul excepţiei tinzând la interpretarea şi aplicarea dispoziţiei legale criticată ca fiind neconformă cu legea fundamentală în sensul dorit de acesta.

Astfel, în speţă, apărătorul ales al apelantului intimat inculpat A. a invocat neconstituţionalitatea dispoziţiilor art. 421 pct. 2 lit. b) C. proc. pen., potrivit cărora:

" Instanţa, judecând apelul, pronunţă una dintre următoarele soluţii: (...)

2. admite apelul şi (...)

b) desfiinţează sentinţa primei instanţe şi dispune rejudecarea de către instanţa a cărei hotărâre a fost desfiinţată pentru motivul că judecarea cauzei la acea instanţă a avut loc în lipsa unei părţi nelegal citate sau care, legal citată, a fost în imposibilitate de a se prezenta şi de a înştiinţa instanţa despre această imposibilitate, invocată de acea parte. Rejudecarea de către instanţa a cărei hotărâre a fost desfiinţată se dispune şi atunci când instanţa nu s-a pronunţat asupra unei fapte reţinute în sarcina inculpatului prin actul de sesizare sau asupra acţiunii civile ori când există vreunul dintre cazurile de nulitate absolută, cu excepţia cazului de necompetenţă, când se dispune rejudecarea de către instanţa competentă."

Totodată, în raport cu prevederile art. 408 din C. proc. pen. care reglementează care sunt hotărârile supuse apelului reiese că încheierile prin care s-a dispus începerea judecăţii nu pot fi atacate cu apel.

În altă ordine de idei, prin reglementarea procedurii camerei preliminare s-a urmărit rezolvarea chestiunilor ce ţin de legalitatea trimiterii în judecată şi a administrării probelor, asigurându-se premisele pentru soluţionarea cu celeritate a cauzei în fond. Procedura camerei preliminare cuprinde reguli care elimină posibilitatea restituirii ulterioare, în faza de judecată, a dosarului la parchet, datorită faptului că legalitatea probatoriului şi a trimiterii în judecată sunt soluţionate în această fază.

Cu privire la etapa prealabilă a camerei preliminare instanţa de contencios constituţional a statuat în decizia nr. 641 din 11.11.2014, referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 344 alin. (4), art. 345, art. 346 alin. (1) şi art. 347 din C. proc. pen., publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 887 din 05.12.2014 (paragraful 27), că, în concepţia legiuitorului, această nouă instituţie procesuală nu aparţine nici urmăririi penale, nici judecăţii, fiind echivalentă unei noi faze a procesului penal.

Pe de altă parte, din conţinutul dispoziţiilor care reglementează camera preliminară, prin soluţiile care pot fi dispuse, sunt prevăzute criteriile în baza cărora se stabileşte dacă procedura în cursul urmăririi penale a avut un caracter echitabil pentru a se putea proceda la judecata pe fond. Din această perspectivă, singura procedură prevăzută de legiuitor pentru verificarea aspectelor de nelegalitate, atât pentru încălcări care atrag nulitatea absolută, cât şi relativă, este cea reglementată în art. 340-347 din C. proc. pen.

Aşa cum s-a arătat anterior, obiectul prezentei cauzei îl constituie rejudecarea apelurilor declarate de Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Direcţia Naţională Anticorupţie şi de inculpaţii A. şi B. împotriva sentinţei penale nr. 42 din data de 26.01.2017 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia penală în dosarul nr. x/2015, după desfiinţarea deciziei penale contestate, fiind, în mod evident, demult depăşită etapa camerei preliminare.

Practic, apelantul intimat inculpat, prin invocarea excepţiei de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 421 pct. 2 lit. b) din C. proc. pen., şi-a exprimat nemulţumirea cu privire la inexistenţa posibilităţii conferite de textul legal criticat de a se trimite cauza spre rejudecare direct la judecătorul de cameră preliminară, în situaţia incidenţei cauzei de nulitate absolută evocată în cuprinsul motivelor de apel, legea procesual penală fiind, de altfel, de strictă interpretare şi aplicare.

Or, competenţa de a stabili regulile de desfăşurare a procesului în faţa instanţelor judecătoreşti revine legiuitorului, fiind o aplicare a dispoziţiilor constituţionale cuprinse în art. 126 alin. (2). Ca atare, prevederile art. 421 pct. 2 lit. b) din C. proc. pen. reprezintă opţiunea legiuitorului, în acord cu politica penală a statului, necontravenind dispoziţiilor constituţionale şi celor europene invocate. Menţinerea unei singure căi de atac, respectiv a apelului, în noua reglementare, dă expresie principiului dublului grad de jurisdicţie, aşa cum este prevăzut de art. 2 paragraful 1 din Protocolul nr. 7 adiţional la Convenţia europeană pentru apărarea drepturilor omului şi libertăţilor fundamentale. Această reglementare a fost generată de nevoia asigurării celerităţii procesului penal şi a reducerii duratei de soluţionarea a cauzei penale, în condiţiile în care au fost asigurate garanţii suplimentare, atât în faza de urmărire penală, cât şi la judecata în faţa primei instanţe.

Prin urmare, se constată că, în cauză, prin excepţia ridicată, se tinde la interpretarea acestui text legal, ceea ce este de atributul instanţei de judecată în faţa căreia a fost formulată această cerere, nefiind invocate argumente veritabile de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 421 pct. 2 lit. b) din C. proc. pen., întrucât doar formal s-a menţionat neconformitatea textului cu prevederile constituţionale vizând liberul acces la justiţie şi dreptul la apărare, fără a se indica în concret în ce constă atingerea adusă acestor principii constituţionale, solicitare care este inadmisibilă în raport cu competenţa Curţii Constituţionale.

Astfel, în practica sa constantă, Curtea Constituţională a statuat că atunci când critica de neconstituţionalitate vizează interpretarea ori aplicarea greşită a legii de către instanţele judecătoreşti, excepţia trebuie respinsă ca inadmisibilă, întrucât, în conformitate cu dispoziţiile art. 126 alin. (1) din Constituţia României, justiţia se realizează prin Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie şi prin celelalte instanţe judecătoreşti stabilite de lege, iar, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie asigură interpretarea şi aplicarea unitară a legii de către celelalte instanţe judecătoreşti, potrivit competenţei sale (art. 126 alin. (3) din Constituţia României). Aşadar, Curtea Constituţională "nu are competenţa de a elimina, pe calea controlului de constituţionalitate, din conţinutul normativ al textului, o anumită interpretare izolată şi vădit eronată a acestuia, legislaţia în vigoare oferind alte remedii procesuale ce au ca scop interpretarea unitară a normelor juridice. A accepta un punct de vedere contrar ar echivala cu încălcarea competenţei instanţelor judecătoreşti, iar Curtea şi-ar aroga competenţe specifice acestora, transformându-se din instanţă constituţională în una de control judiciar" (decizia CCR nr. 276 din 10 mai 2016, publicată în M. Of. nr. 572 din 28 iulie 2016).

Pentru considerentele ce preced, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul de 5 Judecători apreciază că nu se impune sesizarea Curţii Constituţionale, nefiind îndeplinite cumulativ condiţiile de admitere a cererii de sesizare, conform art. 29 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, republicată şi, în consecinţă, va respinge ca inadmisibilă cererea formulată de apelantul intimat inculpat A. de sesizare a Curţii Constituţionale cu excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 421 pct. 2 lit. b) din C. proc. pen.

* * *

► Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul de 5 Judecători, examinând cererea de sesizare a Curţii de Justiţie a Uniunii Europene cu cele 3 întrebări preliminare formulate în scris de reprezentantul Ministerului Public şi susţinută în şedinţa de judecată de la termenul din 21.10.2019, în majoritate, o va respinge, ca inadmisibilă, pentru considerentele ce se vor arăta în cele ce urmează.

În esenţă, reprezentantul Ministerului Public a solicitat admiterea cererii astfel cum a fost formulată şi motivată, întrucât există motive care fac necesară sesizarea CJUE, fiind întrunite condiţiile prevăzute de art. 267 din TFUE pentru formularea unei întrebări prealabile, deoarece textele supuse interpretării sunt prevederi din Tratatul privind Uniunea Europeană (TUE), respectiv din Carta Drepturilor Fundamentale ale Uniunii Europene (Carta), iar în ceea ce priveşte art. 2 din TUE, este necesar a se lămuri dacă statul de drept, în sensul Tratatului, este compatibil cu o intervenţie asupra justiţiei de natura celei realizate de Curtea Constituţională a României prin decizia nr. 417/2019. Decizia CCR este de natură să impună instanţei supreme soluţia ce urmează a fi pronunţată într-un dosar penal, cu un impact direct în prezentul litigiu.

În ceea ce priveşte interpretarea articolelor 19 alin. (1) din TUE şi art. 47 din Cartă, acestea trebuie privite în strânsă legătură cu articolul 2 din Tratat, independenţa sistemului judiciar, în ansamblul său, fiind o componentă a statului de drept.

În cererea formulată în scris, reprezentantul Ministerului Public a făcut referire la art. 99 alin. (1) lit. ş) din Legea nr. 303/2004 privind statutul judecătorilor şi procurorilor, republicată, cu privire la faptul că nerespectarea deciziilor Curţii Constituţionale constituie abateri disciplinare, menţionând cu titlu exemplificativ, pe de o parte, încheierea din 13 mai 2019, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul de 5 Judecători în materie civilă, în dosarul nr. x/2018 prin care s-a pus în discuţie incidenţa deciziei Curţii Constituţionale nr. 685/2018, iar instanţa supremă a sesizat Curtea de Justiţie a Uniunii Europene, având în vedere tocmai compatibilitatea intervenţiei Curţii Constituţionale cu articolele 2 şi 19 din TUE şi art. 47 din Cartă, iar pe de altă parte, încheierea din 17 octombrie 2019 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul de 5 Judecători în materie penală, în dosarul nr. x/2019 prin care s-a pus în discuţie incidenţa deciziei Curţii Constituţionale nr. 417/2019, instanţa supremă dispunând sesizarea Curţii de Justiţie a Uniunii Europene în vederea pronunţării unei hotărâri preliminare, în esenţă, cu întrebări identice, cu cele care, în opinia reprezentantului Ministerului Public, ar trebui adresate instanţei europene în aceasta cauză.

Reprezentantul Ministerului Public a mai arătat că, pentru a face posibilă aplicarea concomitentă a art. 29 din Legea nr. 78/2000 pentru prevenirea, descoperirea şi sancţionarea faptelor de corupţie şi art. 19 alin. (3) din Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară, două dispoziţii legale necorelate între ele de către autorul lor - Parlamentul României - prin Ordinul nr. 109/2004 emis de preşedintele Înaltei Curţi, Ia nivelul instanţei supreme s-a stabilit desemnarea cu caracter permanent a tuturor judecătorilor din cadrul secţiei penale pentru a participa la judecarea infracţiunilor de corupţie şi a celor asimilate acestora, astfel că, în concret, începând cu anul 2004, toţi judecătorii secţiei penale din cadrul instanţei supreme au fost consideraţi specializaţi în materia infracţiunilor reglementate de Legea nr. 78/2000 şi, pe cale de consecinţă, de atunci până în prezent, toate completele de judecată alcătuite în cadrul secţiei penale a Înaltei Curţi au fost considerate specializate în această materie, la începutul fiecărui an, Colegiul de conducere al Înaltei Curţi validând această interpretare a legii, fapt ce a condus la o practică instituţională constantă şi predictibilă.

A mai susţinut că Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie procedând astfel nu a făcut altceva decât să respecte principiul eficienţei actelor juridice, arătând că acestea trebuie interpretate şi aplicate în sensul producerii de efecte juridice şi nu altfel. Confruntată cu două reglementări a căror ipoteză normativă coincide (constituirea unor complete specializate), dar ale căror dispoziţii sunt divergente (Legea nr. 78/2000 obligă la constituirea lor pentru judecarea infracţiunilor de corupţie în vreme de Legea nr. 304/2004 permite constituirea lor la nivelul Înaltei Curţi) instanţa supremă a identificat încă din 2004 o soluţie optimă şi a confirmat printr-o practică instituţională constantă, reconfirmată inclusiv în 2019, că toţi judecătorii din cadrul secţiei penale au specializarea necesară pentru a judeca, în primă instanţă, cauze penale care vizează infracţiuni de corupţie.

A mai apreciat că instanţa de contencios constituţional obligând instanţa supremă la reformarea anumitor hotărâri judecătoreşti s-a subrogat în atribuţiile instanţei de control judiciar nefiind sesizată legal din punct de vedere formal, conform prevederilor art. 412 din C. proc. pen. şi nici de subiectele de drept prevăzute de art. 409 din C. proc. pen.. Or, chiar soluţia oferită de jurisdicţia constituţională relevă faptul că rezolvarea pretinsului conflict ţine exclusiv de competenţa instanţelor judecătoreşti.

A conchis argumentând în susţinerea cererii de sesizare prealabilă că soluţia din dosarul nr. x/2019 ar trebui să fie identică cu soluţia care urmează a fi pronunţată în prezenta cauză, tocmai pentru a da eficienţă efectului direct al tratatului, ale cărui dispoziţii pot fi interpretate de CJUE, precum şi faptul că dreptul comunitar trebuie să se aplice unitar în statele membre, Curtea europeană având rolul de a contribui la administrarea efectivă a justiţiei în statele membre.

Analizând cererea de sesizare a Curţii de Justiţie a Uniunii Europene, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul de 5 Judecători Penal 2-2018, în opinie majoritară, apreciază cererea de sesizare a Curţii de Justiţie a Uniunii Europene ca fiind inadmisibilă pentru următoarele considerente:

Procedura hotărârilor preliminare, prevăzută de art. 267 T.F.U.E., permite instanţelor naţionale ca, în cursul unui litigiu aflat pe rol, să pună întrebări Curţii de Justiţie, privind interpretarea sau validitatea unei norme comunitare, înainte de a se pronunţa hotărârea în litigiul respectiv.

Sistemul trimiterilor preliminare reprezintă un mecanism fundamental al dreptului Uniunii Europene, mecanism menit să confere instanţelor naţionale mijloace de a asigura o interpretare şi aplicare uniformă a dreptului comunitar în toate statele membre.

Acţiunea în pronunţarea unei hotărâri preliminare este o procedură necontencioasă, de colaborare judiciară, independentă de orice iniţiativă a părţilor.

Procedura trimiterilor preliminare este reglementată, cu titlul general, prin art. 267 din Tratatul privind funcţionarea Uniunii Europene, reglementări particulare ale acţiunii privind pronunţarea unei hotărâri preliminare regăsindu-se şi în alte surse ale dreptului Uniunii Europene, respectiv, Protocolul din 3 iunie 1971 privind convenţia relativ la recunoaşterea reciprocă a societăţilor comerciale şi a persoanelor juridice din 29 februarie 1968 şi Convenţia de la Lugano din 16 decembrie 1968 privind competenţa instanţelor judecătoreşti şi executarea hotărârilor judecătoreşti în materie civilă şi comercială, încheiate între statele membre ale Comunităţii Europene şi AELS.

În raport de reglementarea dată chestiunilor prejudiciale prin normele Tratatului privind funcţionarea Uniunii Europene şi în absenţa unor criterii legale care ar trebui să stea la baza aprecierii instanţei naţionale asupra admisibilităţii cererii de pronunţare a unei hotărâri preliminare, doctrina relevantă în materie a stabilit că pronunţarea unei hotărâri preliminare presupune îndeplinirea unor condiţii de admisibilitate privind calitatea procesuală activă, Curtea de Justiţie a Uniunii Europene putând fi sesizată cu o chestiune prejudicială numai de către o instanţă a unui stat membru, obiectul chestiunii prejudiciale care se referă exclusiv la interpretarea sau validitatea normei comunitare, momentul formulării unei astfel de cereri, precum şi condiţia de pertinenţă şi concludenţă a chestiunii prejudiciale asupra soluţionării fondului litigiului dedus judecăţii instanţei naţionale.

Dacă în ceea ce priveşte calitatea procesuală activă Înalta Curte îndeplineşte condiţia de jurisdicţie naţională competentă a sesiza Curtea de Justiţie a Uniunii Europene, îndeplinită fiind şi condiţia formulării chestiunii prejudiciale în cursul unei judecăţi aflate în derulare la o instanţă naţională, condiţia privind obiectul chestiunii prejudiciale în raport de competenţa de jurisdicţie a instanţei comunitare, respectiv condiţia pertinenţei şi concludenţei chestiunii prejudiciale asupra litigiului dedus judecăţii nu sunt îndeplinite.

Astfel, potrivit art. 267 din Tratatul privind funcţionarea Uniunii Europene, Curtea de Justiţie a Uniunii Europene este competentă să se pronunţe, cu titlu preliminar, cu privire la interpretarea dreptului Uniunii Europene şi cu privire la validitatea actelor adoptate de instituţiile, organele, oficiile sau agenţiile uniunii, neavând, în mod evident, competenţa de a interpreta legile sau reglementările naţionale, dar nici posibilitatea de a decide asupra validităţi unei proceduri a autorităţii interne.

Prin urmare, este necesar şi obligatoriu ca trimiterea să vizeze interpretarea respectiv validitatea dreptului Uniunii Europene şi nu a dreptului naţional, Curtea de Justiţie a Uniunii Europene putându-se pronunţa numai dacă dreptul Uniunii Europene este aplicabil cauzei deduse judecăţii.

Întotdeauna, îi revine exclusiv instanţei naţionale învestite cu soluţionarea litigiului - care trebuie să-şi asume responsabilitatea deciziei judiciare - competenţa de a aprecia, în lumina circumstanţelor particulare ale cauzei, atât necesitatea unei hotărâri preliminare, pentru a fi în măsură să pronunţe hotărârea pe fondul cauzei, cât şi pertinenţa întrebărilor adresate Curţii (Hotărârea Curţii din 5 februarie 2004 pronunţată în cauza Gustav Schneider împotriva Bundersminister für Justiz).

Dispoziţiile art. 267 din Tratat stabilesc că obiectul cererii de pronunţare a unei hotărâri preliminare se referă exclusiv la interpretarea dreptului Uniunii Europene sau la aprecierea validităţii acesteia, Curtea de Justiţie a Uniunii Europene nefiind astfel competentă să răspundă unor chestiuni prejudiciale care exced sferei de aplicare a dreptului comunitar.

Prin urmare, Curtea de Justiţie a Uniunii Europene nu poate fi sesizată decât în scopul clarificării unor dispoziţii ale actelor adoptate de instituţiile Uniunii Europene, indiferent de categoria izvoarelor din care acestea fac parte.

În acest sens, art. 288 din Tratat stabileşte posibilitatea formulării unei cereri de pronunţare a unei hotărâri preliminare în interpretarea privind tratatele Uniunii Europene (tratatele iniţiale şi de revizuire, anexele şi protocoalele), actele juridice care fac parte din dreptul derivat al Uniunii Europene (Regulamentele, Directivele şi Deciziile adoptate de instituţiile comunitare în executarea competenţelor atribuite prin tratatele constitutive, în scopul atingerii finalităţii acestora), acordurile externe încheiate de Uniunea Europeană şi statutele organismelor create printr-un act al Consiliului, dacă aceste statute prevăd astfel de dispoziţii.

În raport cu aspectele invocate anterior, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie -Completul de 5 Judecători, în opinie majoritară, apreciază că cele trei întrebări, şi anume: (i) Articolul 2 din Tratatul privind Funcţionarea Uniunii Europene, articolul 19 alin. (1) din acelaşi tratat şi articolul 47 din Carta Drepturilor Fundamentale ale Uniunii Europene trebuie interpretate în sensul că se opun adoptării unei decizii de către Curtea Constituţională a României (organ care nu este, potrivit dreptului intern, instanţă de judecată) care să soluţioneze o excepţie procesuală privind o eventuală nelegală compunere a completurilor de judecată (completuri compuse din judecători în funcţie, care la momentul promovării îndeplineau inclusiv condiţia specializării solicitată pentru a promova la secţia penală a instanţei supreme), din cadrul unei secţii a instanţei supreme, în raport de principiul specializării judecătorilor la Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie (neprevăzut de Constituţia României) şi să oblige această instanţă de judecată să trimită cauzele, aflate în calea de atac a apelului, spre rejudecare, în primul ciclu procesual la aceeaşi secţie a instanţei supreme?; (ii) Aplicarea prioritară a dreptului Uniunii trebuie interpretată în sensul că permite instanţei naţionale să înlăture aplicarea unei decizii a instanţei de contencios constituţional, care interpretează o normă inferioară Constituţiei, de organizare a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, inclusă în legea internă privind prevenirea, descoperirea şi sancţionarea faptelor de corupţie, normă interpretată în mod constant, în acelaşi sens, de această instanţă de judecată timp de 16 ani ?; (iii) Conform articolul 47 din Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene, "Principiul liberului acces la justiţie" include specializarea judecătorilor şi înfiinţarea unor completuri specializate la o instanţă supremă?- nu pot fi circumscrise unei norme comunitare în sensul prevăzut de dispoziţiile analizate anterior, care să ajute la rezolvarea fondului litigiului, instanţa supremă fiind învestită a se pronunţa cu privire la o cale ordinară de atac, respectiv rejudecarea apelurilor inculpaţilor după desfiinţarea deciziei penale contestate.

Nu este îndeplinită, nici condiţia de pertinenţă şi concludenţă a chestiunii prejudiciale asupra raportului juridic dedus judecăţii, în condiţiile în care se examinează esenţialmente o chestiune de procedură, şi nu aspecte ce ţin de protejarea intereselor financiare ale Comunităţilor Europene.

Inadmisibilitatea cererii de sesizare a Curţii de Justiţie a Uniunii Europene se impune a fi analizată şi din perspectiva supremaţiei Constituţiei, respectiv principiul priorităţii dreptului Uniunii Europene faţă de dreptul naţional, iar pe de altă parte, din perspectiva obiectului litigiului - aşa cum s-a arătat anterior, instanţa supremă fiind învestită cu rejudecarea apelurilor formulate de inculpaţii A. şi B. după admiterea contestaţiilor în anulare întemeiate pe dispoziţiile art. 426 alin. (1) lit. d) din C. proc. pen., fiind astfel asigurată posibilitatea soluţionării acestora de către instanţa naţională prin interpretarea şi aplicarea dreptului intern. De altfel, nici împrejurările faptice şi nici infracţiunile reţinute în sarcina inculpaţilor nu au legătură cu nicio normă comunitară aplicabilă în cauză.

Sub primul aspect, se reţine că statele membre, prin semnarea tratatelor internaţionale, au acceptat cedarea voluntară a unei părţi a suveranităţii fiecăreia, dar în mod obligatoriu în limitele stabilite de Constituţiile lor. Necesitatea de a asigura o interpretare unitară a dreptului Uniunii poate justifica o extindere a competenţei Curţii în materie de interpretare a conţinutului unei norme dar nu este posibil, fără a fi încălcată repartizarea competenţelor între Uniune şi statul membru, să se confere supremaţie normei respective, a dreptului Uniunii, în raport cu normele interne de rang superior.

Prioritatea reglementărilor Uniunii Europene există numai în raport cu legislaţia infra constituţională, nu şi în raport de Constituţie.

Supremaţia Constituţiei este prevăzută în art. 1 alin. (5) în care se arată că:

"în România respectarea Constituţiei, a supremaţiei sale şi a legilor este obligatorie."

Constituţia României face distincţie între principiul supremaţiei legii fundamentale şi principiul priorităţii dreptului Uniunii Europene faţă de dreptul naţional consacrat prin art. 148 alin. (2) din legea fundamentală, potrivit cu care:

"(...) prevederile tratatelor constitutive ale Uniunii Europene, precum şi celelalte reglementări comunitare cu caracter obligatoriu, au prioritate faţă de dispoziţiile contrare din legile interne, cu respectarea prevederilor actului de aderare". Principiul supremaţiei Constituţiei imprimă forţa juridică superioară a acesteia faţă de orice act juridic care produce efecte, consecinţa directă a acestuia fiind conformitatea dreptului naţional cu normele legii fundamentale.

De altfel, ţinându-se cont de ierarhia actelor normative, Curtea Constituţională a României, prin decizia nr. 148/2003 privind constituţionalitatea propunerii legislative de revizuire a Constituţiei României, a plasat tratatele constitutive ale Uniunii Europene şi reglementările derivate din acestea, pe o poziţie intermediară între Constituţie şi celelalte legi.

Există, aşadar, competenţe cedate instituţiilor Uniunii şi altele partajate, proprii fiecărui stat membru. Competenţa partajată înseamnă că atât Uniunea Europeană, cât şi statele membre pot adopta acte obligatorii din punct de vedere juridic în domeniile vizate.

În ceea ce priveşte spaţiul de securitate, libertate şi justiţie, competenţele sunt partajate, operând astfel principiul subsidiarităţii, fiecare stat membru fiind îndrituit să aibă propria sa organizare instituţională care să respecte drepturile şi principiile regăsite în Carta Drepturilor Fundamentale ale Uniunii Europene.

Izvorul celor 3 întrebări preliminare îl constituie decizia nr. 417/2019 a Curţii Constituţionale a României prin care s-a constatat existenţa unui conflict juridic de natură constituţională între Parlament pe de o parte, şi Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, pe de altă parte, generat de neconstituirea de către Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a completurilor de judecată specializate pentru judecarea în primă instanţă a infracţiunilor prevăzute în Legea nr. 78/2000 pentru prevenirea, descoperirea şi sancţionarea faptelor de corupţie, contrar celor prevăzute de art. 29 alin. (1) din Legea nr. 78/2000, astfel cum a fost modificat prin Legea nr. 161/2003.

Odată constatat un conflict de natură constituţională, în virtutea atribuţiei consfinţită în art. 142 alin. (1) din legea fundamentală, aceea de "garant al supremaţiei Constituţiei", instanţa de contencios constituţional, prin aceeaşi decizie, a stabilit şi conduita constituţională de urmat, identificând existenţa a două categorii de cauze (paragraful 170) "ce vizează situaţii juridice nedefinitiv consolidate la nivelul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, cărora urmează a li se aplica direct prezenta decizie". Astfel, a statuat ca "prima categorie de cauze, reprezentată de cele a căror judecată în primă instanţă a fost realizată prin mijlocirea completurilor nespecializate anterior Hotărârii Colegiului de conducere al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie nr. 14 din 23 ianuarie 2019 şi care, la data publicării prezentei decizii, se află în curs de judecată, în faza apelului, pe rolul completurilor de 5 judecători, urmare încălcării în faza judecăţii în primă instanţă a prevederilor art. 21 alin. (3), ale art. 61 alin. (1) şi ale art. 126 alin. (1), (2) şi 4 din Constituţie, să fie rejudecate, în condiţiile art. 421 pct. 2 lit. b) din C. proc. pen., de completurile specializate alcătuite potrivit art. 29 alin. (1) din Legea nr. 78/2000, astfel cum a fost modificat prin Legea nr. 161/2003." Totodată, a apreciat că cea de-a doua categorie de cauze "nu comportă nicio dificultate procesuală", reprezentantă de cauzele viitoare, care vor fi înregistrate începând cu data de 10.10.2019 (ulterior publicării deciziei nr. 417/2019).

De asemenea, instanţa de control constituţional a subliniat că, potrivit art. 147 alin. (4) din Constituţie, deciziile sale produc efecte numai pentru viitor, astfel încât "autoritatea de lucru judecat asociată hotărârilor judecătoreşti pronunţate de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie prin care au fost soluţionate definitiv cauzele care intră sub incidenţa Legii nr. 78/2000, până la data publicării prezentei decizii nu este atinsă"(paragraful 171).

Decizia pronunţată de instanţa de contencios constituţional - obligatorie erga omnes - consfinţeşte, în esenţă, dreptul fiecărei persoane la un proces echitabil, cu toate componentele sale, fără a îngrădi dreptul şi implicit obligaţia Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie de interpretare şi aplicare a legii, învestită cu rejudecarea căii ordinare de atac a apelurilor inculpaţilor A. şi B. după desfiinţarea deciziei penale contestate.

Sub cel de-al doilea aspect, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul de 5 Judecători, în opinie majoritară, reţine că prima întrebare circumscrisă dispoziţiilor art. 2 din Tratatul privind Funcţionarea Uniunii Europene, articolul 19 alin. (1) din acelaşi tratat şi articolul 47 din Carta Drepturilor Fundamentale ale Uniunii Europene, excede obiectului dedus judecăţii, întrucât nu se invocă o contrarietate între dreptul Uniunii şi legislaţia naţională care să justifice aplicabilitatea acestuia din urmă în speţă, iar întrebarea nu priveşte interpretarea unui articol din Tratat, ci se referă la o problemă care vizează ordinea juridică internă, ierarhia instanţelor, rolul şi competenţele Curţii Constituţionale, astfel încât pronunţarea unei decizii preliminare de către CJUE nu apare ca fiind necesară instanţei naţionale pentru a pronunţa o hotărâre în cauza cu care este învestită.

Totodată, având în vedere şi conţinutul celorlalte două întrebări, se constată că în realitate, prin modul lor de formulare, se urmăreşte supunerea examenului CJUE o unei eventuale incompatibilităţi între dreptul Uniunii, prin raportare la dispoziţiile invocate, şi Decizia Curţii Constituţionale a României nr. 417/2019 asupra cererii de soluţionare a conflictului juridic de natură constituţională dintre Parlamentul României, pe de o parte, şi Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, pe de altă parte, publicată în Monitorul Oficial nr. 825 din 10 octombrie 2019. Or, sub acest aspect, nu s-a identificat care este legătura dintre dispoziţiile dreptului Uniunii invocate şi limitele jurisdicţiei Curţii Constituţionale,în condiţiile în care instanţa de contencios constituţional nu s-a pronunţat asupra unei excepţii, ci a soluţionat un conflict juridic de natură constituţională vizând modul de aplicare a unei dispoziţii din legislaţia naţională referitoare la constituirea unor completuri de judecată specializate.

Aşadar, nici întrebarea a doua privind aplicarea principiului supremaţiei dreptului Uniunii şi nici cea de-a treia întrebare, circumscrisă dispoziţiilor art. 47 din Carta drepturilor fundamentale ale Uniunii Europene, nu pot constitui obiectul unei hotărâri preliminare, întrucât, în caz contrar, s-ar încălca repartizarea competenţelor între Uniune şi statul membru şi implicit principiul subsidiarităţii dreptului Uniunii Europene în raport cu principiul supremaţiei Constituţiei, iar pe de altă parte, se poate constata că sesizarea instanţei europene prin mecanismul întrebării prealabile nu urmăreşte decât ca, pe o cale ocolită, să pună în discuţie interpretarea şi aplicarea deciziei Curţii Constituţionale a României nr. 417 din 03.07.2019 şi a efectelor pe care aceasta le produce în ordinea de drept internă, ceea ce evident este inadmisibil.

Cu privire la obligativitatea deciziilor Curţii Constituţionale şi a interpretărilor date prin acestea, instanţa supremă s-a pronunţat nuanţat în mai multe decizii adoptate în cadrul mecanismelor de unificare a practicii judiciare - procedura recursului în interesul legii sau în completele pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, subliniind că interpretarea şi aplicarea legii constituie atributul exclusiv al instanţelor de judecată (parag. 82 din Decizia nr. 34/2017 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie civilă, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 803 din 11/10/2017), iar prin Decizia nr. 5/2018 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 355 din 24/04/2018), plecând de la atribuţiile Curţii Constituţionale a României şi ale Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, astfel cum acestea sunt prevăzute de legea fundamentală şi propriile lor legi de organizare şi funcţionare, s-a procedat la interpretarea conţinutului unei normei de incriminare, subsecvent interpretării făcute de instanţa constituţională, considerându-se că interpretarea efectuată de Curtea Constituţională nu era obligatorie pentru instanţe în general şi nici pentru Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, având în vedere caracterul controlului exercitat anterior, respectiv verificarea constituţionalităţii normei de incriminare din perspectiva previzibilităţii.

Prin urmare, câtă vreme solicitarea Ministerului Public nu ţine în mod concret de interpretarea normelor Uniunii Europene, cererea reprezentantului parchetului privind sesizarea Curţii de Justiţie a Uniunii Europene în vederea pronunţării unei hotărâri preliminare, formulată în cauză, urmează a fi respinsă, ca inadmisibilă.

Cu opinia separată a doamnelor judecător F. şi H. în sensul admiterii cererii reprezentantului Ministerului Public de sesizare a Curţii de Justiţie a Uniunii Europene, pentru considerentele ce se vor arăta la secţiunea dedicată motivării opiniei minoritare.

* *

*

Examinând criticile formulate şi susţinute în apel de apelanţii intimaţi inculpaţi A. şi B., prin apărători aleşi, vizând nulitatea absolută a sentinţei pronunţată de prima instanţă, în baza actelor şi lucrărilor dosarului şi prin raportare la dispoziţiile legale incidente, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul de 5 Judecători Penal 2-2018, în majoritate, le constată întemeiate şi, în baza art. 421 pct. 2 lit. b) din C. proc. pen., va admite apelurile declarate de inculpaţii A. şi B. şi de Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Direcţia Naţională Anticorupţie împotriva sentinţei penale nr. 42 din 26.01.2017, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia Penală în dosarul nr. x/2015, va desfiinţa sentinţa penală apelată şi va trimite cauza spre rejudecare secţiei Penale a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, pentru următoarele considerente:

În esenţă, apelanţii intimaţi inculpaţi A. şi B., prin apărători aleşi, au solicitat admiterea apelurilor astfel cum au fost formulate şi motivate, desfiinţarea sentinţei primei instanţe şi trimiterea cauzei în vederea reluării procedurii de cameră preliminară într-un complet legal constituit, apreciind că şi hotărârile/încheierile definitive din camera preliminară sunt lovite de nulitate absolută, fiind pronunţate de un judecător care nu era competent/specializat în soluţionarea faptelor de corupţie, conform art. 29 alin. (1) din Legea nr. 78/2000, astfel cum a rezultat din considerentele deciziei instanţei de contencios constituţional nr. 417/2019.

Totodată, la interpelarea Completului de 5 Judecători în sensul de a preciza cărei instanţe solicită a fi trimisă cauza spre rejudecare, în situaţia admiterii apelurilor formulate, apărătorul ales al apelantului intimat inculpat B. a opinat că, raportat la calitatea de avocat a apelantului A., s-ar impune trimiterea cauzei spre rejudecare la secţia Penală a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, care urmează să decline competenţa în favoarea Curţii de Apel Bucureşti, în raport cu faptul că D. nu mai este inculpată în cauză, însă o retrimitere la judecătorul de fond şi nu la judecătorul de cameră preliminară ar fi inechitabilă, astfel că s-ar impune trimiterea cauzei spre rejudecare la judecătorul de cameră preliminară din cadrul Curţii de Apel Bucureşti, pentru a nu se mai prelungi procedura în faţa secţiei Penale a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.

Astfel cum anterior s-a menţionat, prin rechizitoriul emis la data de 24.09.2015 în dosarul nr. x/2015 al Direcţiei Naţionale Anticorupţie, secţia de combatere a corupţiei, alături de inculpata D., au fost trimişi în judecată inculpaţii A., pentru săvârşirea infracţiunii de complicitate la dare de mită prevăzută de art. 48 alin. (1) raportat la art. 290 din C. pen. raportat Ia art. 6 din Legea 78/2000 şi B. pentru săvârşirea infracţiunii de dare de mită prevăzută de art. 290 din C. pen. raportat la art. 6 din Legea nr. 78/2000.

Secţia Penală a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, prin sentinţa penală nr. 42 din data de 26.01.2017, pronunţată în dosarul nr. x/2015, între altele, urmare schimbării încadrării juridice dată faptelor reţinute în sarcina inculpaţilor A. şi B., a dispus condamnarea inculpaţilor: B. la pedeapsa de 4 ani închisoare, pentru săvârşirea infracţiunii de cumpărare de influenţă prevăzută de art. 292 alin. (1) din C. pen. raportat la art. 6 din Legea nr. 78/2000 şi A. la pedeapsa de 5 ani închisoare, pentru săvârşirea infracţiunii de trafic de influenţă prevăzută de art. 291 alin. (1) din C. pen. raportat la art. 6 din Legea nr. 78/2000.

Prin decizia penală nr. 105 din 15.04.2019 pronunţată în dosarul nr. x/2018, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie Completul de 5 Judecători Penal 2-2018, cu majoritate, a avut în vedere decizia Curţii Constituţionale nr. 685 din 07.11.2019, prin care s-a constatat existenţa unui conflict de natură constituţională între Parlament şi Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie cu referire la modul de desemnare a membrilor completurilor de 5 judecători şi, reţinându-se conduita constituţională de urmat, urmare constatării că instanţa de apel nu a fost compusă potrivit legii, a fost admisă contestaţia în anulare, a fost desfiinţată decizia penală contestată (nr. 116 din 26.06.2018, pronunţată în dosarul nr. x/2017) numai în ceea ce îi priveşte pe inculpaţii A. şi B. şi s-a dispus rejudecarea apelurilor declarate de inculpaţii A. şi B. şi de Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Direcţia Naţională Anticorupţie împotriva sentinţei penale nr. 42 din 26.01.2017, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia Penală în dosarul nr. x/2015.

În timpul judecării apelului, Curtea Constituţională a pronunţat decizia nr. 417 din 03.07.2019 (publicată în Monitorul Oficial nr. 825, partea I, din 10 octombrie 2019) prin care, cu o majoritate de cinci judecători, alţi patru judecători formulând opinii separate în sensul lipsei unui conflict de natură constituţională, a admis sesizarea formulată de preşedintele Camerei Deputaţilor şi a constatat că "a existat un conflict juridic de natură constituţională între Parlament, pe de o parte, şi Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, pe de altă parte, generat de neconstituirea de către Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a completurilor de judecată specializate pentru judecarea în primă instanţă a infracţiunilor prevăzute în Legea nr. 78/2000 pentru prevenirea, descoperirea şi sancţionarea faptelor de corupţie, contrar celor prevăzute de art. 29 alin. (1) din Legea nr. 78/2000, astfel cum a fost modificat prin Legea nr. 161/2003", apreciind că "pentru perioada 21 aprilie 2003 - 22 ianuarie 2019 nu pot fi considerate toate completurile de 3 judecători ale Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie ca fiind specializate în sensul art. 29 alin. (1) din Legea nr. 78/2000 astfel cum se acreditează prin Hotărârea Colegiului de conducere al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie nr. 14 din 23 ianuarie 2019. Această hotărâre, prevăzând faptul că "aprobă funcţionarea în continuare a completurilor specializate", nu face altceva decât să înfiinţeze pentru viitor completuri specializate; în schimb, această hotărâre este de natură a induce în eroare justiţiabilii prin faptul că acreditează ideea potrivit căreia ar fi existat o constituire anterioară a acestor completuri pentru a susţine ideea de continuitate a lor, mai exact că ele ar fi existat şi în trecut, ceea ce, în mod evident, este fals (paragraful 158), or "o asemenea poziţionare instituţională a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie afectează rolul şi competenţa Parlamentului, fiind contrară art. 61 alin. (1) şi art. 126 alin. (1), (2) şi (4) din Constituţie" (paragraful 155).

Totodată, instanţa de control constituţional a reţinut în considerente, cu referire la aceeaşi perioadă, că Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie "a nesocotit prevederile constituţionale ale art. 61 alin. (1) şi ale art. 126 alin. (1),(2) şi (4) şi implicit, ale art. 1 alin. (4), iar modul atipic de poziţionare a instanţei supreme faţă de Parlament denotă o nesocotire atât a obligaţiei de respectare a legilor, prevăzută de articolul 1 alin. (5) din Constituţie, cât şi a exigenţelor statului de drept, reglementate de articolul 1 alin. (3) din Constituţie, mai exact a loialităţii constituţionale - element intrinsec al acestuia - de care instanţa supremă trebuie să dea dovadă" (paragraful 161) şi (…) prin neconstituirea completurilor specializate în domeniul judecării, în primă instanţă, a infracţiunilor reglementate de Legea nr. 78/2000 Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a încălcat prevederile art. 29 din Legea nr. 78/2000, astfel încât completurile care s-au considerat competente să judece astfel de cauze nu au fost constituite potrivit legii, nesocotindu-şi misiunea constituţională prevăzută de art. 126 alin. (4) din Constituţie, ceea ce în planul drepturilor fundamentale echivalează cu o încălcare a prevederilor art. 21 alin. (3) din Constituţie, sens în care devin aplicabile cele statuate de Curtea Constituţională, prin Decizia nr. 685 din 7 noiembrie 2018, cu privire la reglementarea prin lege a instanţei judecătoreşti. În consecinţă, judecarea în primă instanţă a cauzelor subsumate Legii nr. 78/2000 aflate pe rolul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie de către completuri de judecată nespecializate prin translarea proprio motu de către Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a acestei competenţe de judecată către completurile cu competenţă generală reprezintă, în principal, un act de opunere la lege, ceea ce înseamnă că, sub aspectul judecării în primă instanţă a infracţiunilor prevăzute de Legea nr. 78/2000, completul astfel rezultat nu a fost stabilit prin lege, ci prin voinţa contra legem a puterii judecătoreşti, reprezentată, în cazul de faţă, de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie." (paragraful 167).

Curtea Constituţională a constatat că "nicio prevedere nu consacră specializarea de drept a judecătorilor Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie în materia judecării infracţiunilor de corupţie, din contră, prevăzând că se constituie completuri specializate rezulta o obligaţie corelativă de determinare a specializării şi de specializare a acestora/a unora dintre aceştia. Curtea nu exclude ca toţi judecătorii, prin prisma experienţei lor profesionale/formării profesionale, să fie specializaţi în această materie, însă acest aspect trebuie determinat şi constatat ca atare neexistând o prezumţie simplă în sensul că aceştia sunt specializaţi(…) judecătorul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie nu este de plano specializat, pentru că altfel textul art. 29 alin. (1) din Legea nr. 78/2000 nu ar fi avut sens" (paragraful 146).

Curtea Constituţională, în cuprinsul aceleiaşi decizii a identificat "două etape pentru punerea în aplicare a art. 29 din Legea nr. 78/2000, respectiv (i) stabilirea criteriilor şi procedurii de determinare a specializării şi (ii) constituirea completurilor specializate din judecători specializaţi. (…) Acest fapt presupune obligativitatea stabilirii unui număr limitat de completuri aşa încât să se asigure soluţionarea cauzelor în condiţii optime de timp şi calitate, nicidecum desemnarea formală a tuturor completurilor sau a tuturor judecătorilor din materie penală în aceste completuri" (paragraful 146) şi reţinând că, şi "dacă toţi judecătorii secţiei penale a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie ar putea fi consideraţi, prin parcurgerea primei etape(...),ca fiind specializaţi în materia infracţiunilor reglementate de Legea nr. 78/2000 şi ar putea intra, astfel, în compunerea completurilor specializate, în primă instanţă, având, aşadar, aptitudinea profesională de a judeca infracţiuni reglementate de Legea nr. 78/2000, nu înseamnă, totuşi, că toate completurile în care aceştia sunt desemnaţi au şi competenţa de a judeca infracţiunile antereferite. (…)Faptul că toţi judecătorii sunt specializaţi nu înseamnă decât că alegerea componenţei completurilor se va face dintre toţi aceştia" (paragraful 147) a constatat că, "indiferent cum era stabilită specializarea judecătorilor, oricum era obligatorie organizarea completurilor specializate, cu consecinţa ca numai aceste completuri să aibă competenţa exclusivă să judece, în primă instanţă, în materia infracţiunilor reglementate de Legea nr. 78/2000. Aşadar, raportat la cauza de faţă, se constată că până la adoptarea Hotărârii Colegiului de conducere nr. 14 din 23 ianuarie 2019 condiţiile prevăzute la paragraful 146 din prezenta decizie nu au fost îndeplinite nici măcar formal, iar după adoptarea acesteia condiţiile au fost îndeplinite exclusiv formal, fără a răspunde cerinţelor prevăzute de art. 20 din Convenţia penală privind corupţia în sensul unei reale specializări a unui număr limitat de completuri pentru combaterea eficientă a corupţiei (paragraful 148).

În paragraful 157 al aceleiaşi decizii instanţa de control constituţional a reţinut că "judecarea în primă instanţă a unei cauze presupune ca în mod primar judecătorul să fixeze cadrul procesual, să determine principalele probleme de drept şi de fapt ridicate şi să realizeze o evaluare a acestora, aspecte ce, la nivelul instanţei supreme, pot fi realizate prin mijlocirea completurilor specializate, în schimb, în căile de atac se realizează deja controlul judiciar, care evaluează caracterul legal şi temeinic al hotărârii primei instanţe, situaţie în care la compunerea acestor completuri nu este exclusă, ci este de dorit ca desemnarea, prin tragere la sorţi, a judecătorilor completurilor de 5 judecători să se realizeze dintre toţi judecătorii secţiei penale a instanţei supreme", iar în paragraful 160 a mai menţionat că "modul lipsit de transparenţă, empiric şi deficitar de stabilire a specializării judecătorilor, realizat prin Hotărârea Colegiului de conducere al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie nr. 14 din 23 ianuarie 2019, nu produce din punct de vedere procedural o încălcare a Constituţiei, neavând încă amplitudinea necesară, în schimb, întrucât prin hotărârea menţionată au fost constituite completurile specializate, Curtea consideră că, formal, scopul legii a fost atins pentru perioada ulterioară adoptării acestei hotărâri."

Conform alin. (2) al dispozitivului deciziei menţionate, "cauzele înregistrate pe rolul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie şi soluţionate de aceasta în primă instanţă anterior Hotărârii Colegiului de conducere al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie nr. 14 din 23 ianuarie 2019, în măsura în care nu au devenit definitive, urmează a fi rejudecate, în condiţiile articolului 421 pct. 2 lit. b) din C. proc. pen., de completurile specializate alcătuite potrivit articolului 29 alin. (1) din Legea nr. 78/2000, astfel cum a fost modificat prin Legea nr. 161/2003".

Mai mult în subsecţiunea (4) a deciziei instanţei de contencios constituţional care vizează efectele deciziei Curţii Constituţionale şi conduita constituţională de urmat la paragraful 170 s-a statuat că "Raportat la decizia de faţă şi ţinând seama de faptul că judecata în primă instanţă a cauzelor ce fac obiectul Legii nr. 78/2000 a fost afectată de conduita neconstituţională a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, ceea ce a produs un blocaj instituţional implicit, Curtea identifică două categorii de cauze ce vizează situaţii juridice nedefinitiv consolidate la nivelul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, cărora urmează a li se aplica direct prezenta decizie. Prima categorie de cauze este reprezentată de cele a căror judecată în primă instanţă a fost realizată prin mijlocirea completurilor nespecializate anterior Hotărârii Colegiului de conducere al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie nr. 14 din 23 ianuarie 2019 şi, la data publicării prezentei decizii, se află în curs de judecată, în faza apelului, pe rolul Completurilor de 5 judecători. Aceste cauze, având în vedere încălcarea în faza judecăţii în primă instanţă a prevederilor art. 21 alin. (3), ale art. 61 alin. (1) şi ale art. 126 alin. (1), (2) şi (4) din Constituţie, urmează a fi rejudecate, în condiţiile art. 421 pct. 2 lit. b) din C. proc. pen., de completurile specializate alcătuite potrivit art. 29 alin. (1) din Legea nr. 78/2000, astfel cum a fost modificat prin Legea nr. 161/2003. Desigur, a doua categorie de cauze este cea subsumată cauzelor care vor fi înregistrate la Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie începând cu data publicării prezentei decizii, şi anume cauzele viitoare cu privire la care aplicarea prezentei decizii nu comportă nicio dificultate procesuală."

Raportând considerentele şi dispozitivul deciziei instanţei de control constituţional mai sus menţionate la prezenta cauză, se constată că în dosarul nr. x/2018 hotărârea de condamnare a primei instanţe a fost pronunţată în luna ianuarie a anului 2017, astfel că, dosarul se circumscrie primei categorii de cauze vizând o situaţie juridică "nedefinitiv consolidată", motiv pentru care Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul de 5 Judecători, în majoritate, în baza art. 421 pct. 2 lit. b) C. proc. pen., va admite apelurile declarate de inculpaţii A. şi B. şi de Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Direcţia Naţională Anticorupţie împotriva sentinţei penale de condamnare nr. 42 din 26.01.2017, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia Penală în dosarul nr. x/2015, va desfiinţa sentinţa penală apelată şi va trimite dosarul nr. x/2018 spre rejudecare secţiei Penale a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, numai în ceea ce îi priveşte pe inculpaţii A. şi B., întrucât soluţia pronunţată privind pe inculpata D. a rămas definitivă.

Referitor la solicitarea apelanţilor inculpaţi, prin apărătorii aleşi, de a se dispune trimiterea cauzei spre rejudecare Curţii de Apel Bucureşti, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, Completul de 5 Judecători, în opinie majoritară consideră că stabilirea instanţei competente, în funcţie de dispoziţiile art. 38, art. 40, art. 41 şi art. 48 din C. proc. pen., presupune analizarea unor împrejurări suplimentare cu privire la competenţa primei instanţe, inclusiv din perspectiva calităţii inculpaţilor, survenite ulterior judecării cauzei în primul ciclu procesual, urmând a fi analizate de completul specializat căruia îi va fi repartizată cauză spre rejudecare, acesta având obligaţia de a îşi verifica propria competenţă.

Pentru considerentele mai sus menţionate, prin raportare şi la jurisprudenţa relevantă a instanţei de control constituţional referitoare la procedura prealabilă a camerei preliminare, ale căror efecte nu sunt incidente în prezenta cauză, în raport cu conduita de urmat stabilită prin decizia Curţii Constituţionale nr. 417 din 03.07.2019 (publicată la 10.10.2019 în Monitorul Oficial nr. 825, partea I), Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul de 5 Judecători, în majoritate, în baza art. 421 pct. 2 lit. b) C. proc. pen., va admite apelurile declarate de inculpaţii A. şi B. şi de Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Direcţia Naţională Anticorupţie împotriva sentinţei penale nr. 42 din 26.01.2017, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia Penală în dosarul nr. x/2015, va desfiinţa sentinţa penală apelată şi va trimite cauza spre rejudecare secţiei Penale a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.

În baza art. 275 alin. (3) C. proc. pen., cheltuielile judiciare avansate de stat, ocazionate de soluţionarea apelurilor declarate de inculpaţii A. şi B. şi de Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Direcţia Naţională Anticorupţie, vor rămâne în sarcina acestuia.

În baza art. 275 alin. (6) C. proc. pen., onorariile cuvenite apărătorilor desemnaţi din oficiu pentru apelanţii inculpaţi A. şi B. până la prezentarea apărătorilor aleşi, în sumă de câte 217 RON, vor rămâne în sarcina statului.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Cu unanimitate:

Respinge, ca inadmisibilă, cererea formulată de apelantul intimat inculpat A. de sesizare a Curţii Constituţionale cu excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 421 pct. 2 lit. b) C. proc. pen.

Cu recurs în 48 de ore de la pronunţare.

Admite apelurile declarate de inculpaţii A. şi B. şi de Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Direcţia Naţională Anticorupţie împotriva sentinţei penale nr. 42 din 26 ianuarie 2017, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia Penală în dosarul nr. x/2015.

Desfiinţează sentinţa penală apelată şi trimite cauza spre rejudecare secţiei Penale a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.

În baza art. 275 alin. (3) C. proc. pen., cheltuielile judiciare avansate de stat, ocazionate de soluţionarea apelurilor declarate de inculpaţii A. şi B. şi de Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Direcţia Naţională Anticorupţie, rămân în sarcina acestuia.

În baza art. 275 alin. (6) C. proc. pen., onorariile cuvenite apărătorilor desemnaţi din oficiu pentru apelanţii inculpaţi A. şi B. până la prezentarea apărătorilor aleşi, în sumă de câte 217 RON, rămân în sarcina statului.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 21 octombrie 2019.

Opinie separată

I. În opinie separată, se apreciază că în cauză erau întrunite condiţiile de admisibilitate a cererii formulată de Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie de sesizare a Curţii de Justiţie a Uniunii Europene în vederea pronunţării unei hotărâri preliminare, pentru următoarele considerente:

Prezenta cauză are ca obiect rejudecarea apelurilor declarate de inculpaţii A., B. şi de Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Direcţia Naţională Anticorupţie împotriva sentinţei penale nr. 42 din 26 ianuarie 2017, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia Penală în dosarul nr. x/2015. Rejudecarea apelurilor este consecinţa a admiterii contestaţiei în anulare şi desfiinţării deciziei penale definitive nr. 116 din 26.06.2018, pronunţată de Completul de 5 Judecători al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie în dosarul nr. x/2017, în urma aplicării deciziei Curţii Constituţionale nr. 685 din data de 7 noiembrie 2018.

La data de 10 octombrie 2019, în cursul rejudecării apelurilor, în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 825 s-a publicat decizia Curţii Constituţionale nr. 417 din 3 iulie 2019 prin care Curtea, în majoritate (cinci voturi din cele nouă voturi exprimate), a admis sesizarea formulată de preşedintele Camerei Deputaţilor şi a constatat că "a existat un conflict juridic de natură constituţională între Parlament, pe de o parte, şi Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, pe de altă parte, generat de neconstituirea de către Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a completurilor de judecată specializate pentru judecarea în primă instanţă a infracţiunilor prevăzute în Legea nr. 78/2000 pentru prevenirea, descoperirea şi sancţionarea faptelor de corupţie, contrar celor prevăzute de articolul 29 alin. (1) din Legea nr. 78/2000, astfel cum a fost modificat prin Legea nr. 161/2003." Conform dispozitivului aceleiaşi decizii, "cauzele înregistrate pe rolul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie şi soluţionate de aceasta în primă instanţă anterior Hotărârii Colegiului de conducere al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie nr. 14 din 23 ianuarie 2019, în măsura în care nu au devenit definitive, urmează a fi rejudecate, în condiţiile articolului 421 punct 2 lit. b) din C. proc. pen., de completurile specializate alcătuite potrivit articolului 29 alin. (1) din Legea nr. 78/2000, astfel cum a fost modificat prin Legea nr. 161/2003."

Pentru a dispune în acest sens, Curtea a reţinut că"judecarea unei cauze de un complet nespecializat în condiţiile în care competenţa revenea unuia specializat, atrage sancţiunea nulităţii absolute a hotărârii astfel pronunţate" (paragraful 138), având în vedere că "articolul 354 alin. (1) din C. proc. pen. prevede că < instanţa judecă în complet de judecată a cărui compunere este cea prevăzută de lege> (...), compunere, respectiv alcătuire (…), care trebuie raportată la articolul 29 alin. (1) din Legea nr. 78/2000, atât din perspectiva existenţei unui corp de judecători specializaţi în materia infracţiunilor ce fac obiectul Legii nr. 78/2000, cât şi din cea a obligaţiei legale de a organiza completuri specializate. Sancţiunea nerespectării acestei norme juridice este nulitatea absolută, articolul 281 alin. (1) lit. a) din C. proc. pen. stabilind expressis verbis că < Determină întotdeauna aplicarea nulităţii încălcarea dispoziţiilor privind: a) compunerea completului de judecată>." (paragraful 139)

Analizând dispoziţiile legislative naţionale în materie, Curtea Constituţională a constatat că "nicio prevedere a acestora nu consacră specializarea de drept a judecătorilor Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie în materia judecării infracţiunilor de corupţie, din contră, prevăzând că se constituie completuri specializate rezulta o obligaţie corelativă de determinare a specializării şi de specializare a acestora/a unora dintre aceştia. Curtea nu exclude ca toţi judecătorii, prin prisma experienţei lor profesionale/formării profesionale, să fie specializaţi în această materie, însă acest aspect trebuie determinat şi constatat ca atare(…). Judecătorul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie nu este de plano specializat." (paragraful 146)

"În aceste condiţii, Curtea Constituţională reţine că chiar dacă toţi judecătorii secţiei penale a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie ar putea fi consideraţi (...), ca fiind specializaţi în materia infracţiunilor reglementate de Legea nr. 78/2000 şi ar putea intra, astfel, în compunerea completurilor specializate, în primă instanţă, având, aşadar, aptitudinea profesională de a judeca infracţiuni reglementate de Legea nr. 78/2000, nu înseamnă, totuşi, că toate completurile în care aceştia sunt desemnaţi au şi competenţa de a judeca infracţiunile antereferite. (…) Faptul că toţi judecătorii sunt specializaţi nu înseamnă decât că alegerea componenţei completurilor se va face dintre toţi aceştia." (paragraful 147)

"Prin urmare, Curtea constată că, indiferent cum era stabilită specializarea judecătorilor, oricum era obligatorie organizarea completurilor specializate, cu consecinţa ca numai aceste completuri să aibă competenţa exclusivă să judece, în primă instanţă, în materia infracţiunilor reglementate de Legea nr. 78/2000."(paragraful 148)

Interpretând prevederile cuprinse în articolul 19 alin. (3) din Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară care prevede posibilitatea înfiinţării, cu caracter facultativ, de complete specializate în cadrul secţiilor Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, Curtea Constituţională a reţinut că acestea "nu modifică art. 29 din Legea nr. 78/2000, astfel că judecarea în primă instanţă a infracţiunilor prevăzute în Legea nr. 78/2000 se realizează de completurile specializate. Rezultă că la nivelul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie se pot constitui alte completuri specializate în domeniile pentru care legea nu prevede în mod expres o asemenea obligativitate". (paragraful 153)

Curtea Constituţională a mai reţinut şi că "modul lipsit de transparenţă, empiric şi deficitar de stabilire a specializării judecătorilor, realizat prin Hotărârea Colegiului de conducere al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie nr. 14 din 23 ianuarie 2019, nu produce din punct de vedere procedural o încălcare a Constituţiei, neavând încă amplitudinea necesară, în schimb, întrucât prin hotărârea menţionată au fost constituite completurile specializate, Curtea consideră că, formal, scopul legii a fost atins pentru perioada ulterioară adoptării acestei hotărâri. (...) actul administrativ antereferit reprezintă un răspuns formal la cerinţele impuse în paragraful 146 din prezenta decizie, astfel încât, în mod evident, nu a realizat o reală specializare a unui număr limitat de completuri pentru combaterea eficientă a corupţiei" (paragraful 160)

În consecinţă, Curtea Constituţională "identifică două categorii de cauze ce vizează situaţii juridice nedefinitiv consolidate la nivelul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, cărora urmează a li se aplica direct prezenta decizie. Prima categorie de cauze este reprezentată de cele a căror judecată în primă instanţă a fost realizată prin mijlocirea completurilor nespecializate anterior Hotărârii Colegiului de conducere al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie nr. 14 din 23 ianuarie 2019 şi, la data publicării prezentei decizii, se află în curs de judecată, în faza apelului, pe rolul completurilor de 5 judecători. Aceste cauze, având în vedere încălcarea în faza judecăţii în primă instanţă a prevederilor art. 21 alin. (3), ale art. 61 alin. (1) şi ale art. 126 alin. (1), (2) şi (4) din Constituţie, urmează a fi rejudecate, în condiţiile art. 421 pct. 2 lit. b) din C. proc. pen., de completurile specializate alcătuite potrivit art. 29 alin. (1) din Legea nr. 78/2000, astfel cum a fost modificat prin Legea nr. 161/2003." (paragraful 170)

În opiniile separate, formulate de 4 dintre judecătorii Curţii Constituţionale, s-a susţinut, pe de o parte, "inadmisibilitatea sesizării întrucât aceasta nu a fost formulată de titularul dreptului de a sesiza Curtea Constituţională cu soluţionarea unui conflict juridic de natură constituţională, conform art. 146 lit.

e) din Constituţie, respectiv de Preşedintele Camerei Deputaţilor, ci de un vicepreşedinte al Camerei", respectiv că "cererea de soluţionare a pretinsului conflict juridic de natură constituţională (...) nu putea face obiectul de analiză a Curţii Constituţionale în cadrul competenţei sale prevăzute de art. 146 lit.

e) din Constituţie" arătându-se că "nu sunt întrunite elementele constitutive, respectiv criteriile definitorii ale unui conflict juridic de natură constituţională, astfel cum acestea au fost stabilite în jurisprudenţa Curţii, în cadrul fixat chiar de instanţa de contencios constituţional pentru acest tip de cauze, nici chiar în interpretarea cea mai relaxată pe care jurisdicţia constituţională o dă mai recent acestei noţiuni". Se învederează, totodată, şi o interferenţă a instanţei de contencios constituţional în atribuţiile exclusive ale instanţelor de judecată "interferând cu competenţa exclusivă a instanţelor judecătoreşti, prin aplicarea arbitrară a unor dispoziţii legale destinate doar acestora şi modularea efectelor lor după criterii doar de ea ştiute, Curtea Constituţională încalcă separaţia puterilor în stat pe care este obligată să o protejeze şi pune sub semnul întrebării securitatea juridică şi independenţa justiţiei.

În plus, ea încalcă astfel şi principii de multă vreme consacrate şi confirmate printr-o jurisprudenţă constantă a Curţii Europene a Drepturilor Omului în materia accesului la justiţie ca noţiune autonomă, proprie Convenţiei pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale a Consiliului Europei, precum şi principiul protecţiei jurisdicţionale efective prevăzut de art. 19 din Tratatul de funcţionare al Uniunii Europene în corelaţie cu art. 47 din Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene. Subrogându-se fără motiv şi fără competenţă în drepturile procesuale ale cetăţenilor care au fost părţi în anumite procese penale şi precizând instanţelor judecătoreşti conduita de urmat în dosare aflate pe rol, Curtea Constituţională riscă să afecteze grav independenţa justiţiei în măsura în care aceasta este garantată inclusiv prin faptul că hotărârile judecătoreşti nu pot fi controlate decât în cadrul sistemului judiciar, numai de instanţe judecătoreşti şi doar în conformitate reguli de fond şi de procedură stabilite de lege.

Mai mult, legislaţia în vigoare prevede modalităţi prin care părţile interesate pot contesta în justiţie atât actele administrative emise de Colegiul de conducere al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie pentru organizarea în concret a administrării justiţiei, cât şi nelegala compunere a instanţelor judecătoreşti. Curtea Constituţională "obligă instanţa supremă la reformarea anumitor hotărâri judecătoreşti, subrogându-se în atribuţiile unei instanţe de control judiciar, deşi nu face parte din sistemul judiciar, nu a fost sesizată legal din punct de vedere formal, conform prevederilor art. 412 din C. proc. pen.

şi nu a fost sesizată de subiectele de drept prevăzute de art. 409 din C. proc. pen.. Or, chiar soluţia oferită de jurisdicţia constituţională arată că rezolvarea pretinsului conflict ţine exclusiv de competenţa instanţelor judecătoreşti."

Prin cererea formulată, Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi justiţie, în raport de primul dintre motivele de apel ale inculpaţilor, prin care se invocă nelegala compunere a completului de judecată ce a soluţionat cauza în fond, prin aceea că nu a fost desemnat ca şi complet specializat în soluţionarea cauzelor de corupţie, a solicitat sesizarea Curţii de Justiţie a Uniunii Europene cu următoarele trei întrebări: (i) Articolul 2 din Tratatul privind Funcţionarea Uniunii Europene, articolul 19 alin. (1) din acelaşi tratat şi articolul 47 din Carta Drepturilor Fundamentale ale Uniunii Europene trebuie interpretate în sensul că se opun adoptării unei decizii de către Curtea Constituţională a României (organ care nu este, potrivit dreptului intern, instanţă de judecată) care să soluţioneze o excepţie procesuală privind o eventuală nelegală compunere a completurilor de judecată (completuri compuse din judecători în funcţie, care la momentul promovării îndeplineau inclusiv condiţia specializării solicitată pentru a promova la secţia penală a instanţei supreme), din cadrul unei secţii a instanţei supreme, în raport de principiul specializării judecătorilor la Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie (neprevăzut de Constituţia României) şi să oblige această instanţă de judecată să trimită cauzele, aflate în calea de atac a apelului, spre rejudecare, în primul ciclu procesual la aceeaşi secţie a instanţei supreme?; (ii) Aplicarea prioritară a dreptului Uniunii trebuie interpretată în sensul că permite instanţei naţionale să înlăture aplicarea unei decizii a instanţei de contencios constituţional, care interpretează o normă inferioară Constituţiei, de organizare a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, inclusă în legea internă privind prevenirea, descoperirea şi sancţionarea faptelor de corupţie, normă interpretată în mod constant, în acelaşi sens, de această instanţă de judecată timp de 16 ani?; (iii) Conform articolul 47 din Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene, "Principiul liberului acces la justiţie" include specializarea judecătorilor şi înfiinţarea unor completuri specializate la o instanţă supremă?

Contrar opiniei majoritare, care a statuat că întrebările nu pot fi circumscrise unei norme comunitare care să ajute la rezolvarea fondului litigiului, în opinie separată se constată că textele a căror interpretare este solicitată sunt prevederi din Tratatul privind Uniunea Europeană şi din Carta Drepturilor Fundamentale ale Uniunii Europene şi au relevanţă în prezenta cauză în raport de primul motiv de apel comun al inculpaţilor, prin care se invocă faptul că judecarea în fond a cauzei s-a făcut de către un complet care nu a fost desemnat ca şi complet specializat să judece cauze de corupţie.

Soluţionarea acestui motiv de apel ar fi presupus o analiză a dispoziţiilor legale incidente, respectiv art. 29 din Legea nr. 78/2000 pentru prevenirea, descoperirea şi sancţionarea faptelor de corupţie, astfel cum a fost modificat prin Legea nr. 161/2003, care stabileşte că pentru judecarea în primă instanţă a infracţiunilor prevăzute în prezenta lege, se constituie complete specializate şi art. 19 alin. (3) din Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară care prevede posibilitatea înfiinţării, cu caracter facultativ, de complete specializate în cadrul secţiilor Înaltei Curţi de Casaţie şi Casaţie si Justiţie, analiză care trebuia făcută din perspectiva clasificării normelor juridice (norme generale, norme speciale şi norme de excepţie), a succesiunii acestora în timp şi, totodată, a principiilor care guvernează interpretarea legii ("actus interpretandus est potius ut valeat qua ut pereat"- legea trebuie interpretată în sensul producerii efectelor ei şi nu în sensul neaplicării ei).

Se constată, însă, că, în prezent, Înalta Curte este împiedicată să mai procedeze la o atare analiză, proprie activităţii sale de judecată, întrucât aceasta a fost realizată de Curtea Constituţională, iar decizia sa este obligatorie, potrivit dispoziţiilor art. 147 alin. (4) din Constituţia României. Astfel, în soluţionarea conflictului juridic de natură constituţională între Parlament şi Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, Curtea Constituţională, prin Decizia nr. 417/03 iulie 2019, a opus propria interpretare asupra celor două reglementări, interpretării date în mod constant de instanţa supremă în jurisprudenţa sa şi, mai mult decât atât, a stabilit şi soluţia pe care trebuie să o pronunţa instanţa de judecată în asemenea situaţii, respectiv rejudecarea cauzei, în condiţiile articolului 421 punct 2 lit. b) din C. proc. pen.

Ministerul Public, în susţinerea cererii de sesizare a Curţii de Justiţie a Uniunii Europene, a invocat faptul că prin această decizie Curtea Constituţională, fără să fie instanţă de judecată şi fără să aibă posibilitatea recunoscută de lege să interpreteze dreptul intern, impune totuşi unei instanţe judecătoreşti soluţia care să fie pronunţată într-un anumit tip de cauze, împrejurare ce ridică problema interpretării art. 2 şi 19 din TFUE şi art. 47 din Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene, texte care se referă la statul de drept în componenta sa - independenţa sistemului judiciar ca valoare comună a tuturor statelor semnatare ale tratatului.

În opinie separată, se reţine că, într-adevăr Curtea Constituţională este un organ exterior puterii judecătoreşti şi nu are atribuţii de judecată, de interpretare şi aplicare a legii, ci doar de verificare a concordanţei acesteia cu dispoziţiile constituţionale. De asemenea, se reţine că, în opiniile separate, judecătorii Curţii Constituţionale au reclamat o interferenţă a Curţii în competenţa exclusivă a instanţelor judecătoreşti, susţinându-se că aceasta s-a subrogat în atribuţiile unei instanţe de control judiciar, deşi nu face parte din sistemul judiciar, "riscând să afecteze grav independenţa justiţiei".

În aceste circumstanţe, având în vedere că soluţia asupra apelurilor este stabilită de Curtea Constituţională, cu indicarea inclusiv a temeiul de drept art. 421 punct 2 lit. b) din C. proc. pen., Înalta Curte, în opinie separată, apreciază se impune stabilirea dacă "statul de drept" în sensul articolului 2 din TUE este compatibil cu o intervenţie asupra justiţiei de natura celei realizate prin Decizia Curţii Constituţionale a României nr. 417/2019. În ceea ce priveşte interpretarea articolelor 19 alin. (1) din TUE şi art. 47 din Cartă, invocate de Ministerul Public, acestea trebuie privite în strânsă legătură cu articolul 2 din TUE, independenţa sistemului judiciar, în ansamblul său, fiind o componentă a statului de drept. Astfel cum s-a statuat în jurisprudenţa CJUE, "cerinţa de independenţă a instanţelor, care este inerentă activităţii de judecată, ţine de substanţa dreptului la o protecţie jurisdicţională efectivă şi a dreptului fundamental la un proces echitabil, care are o importanţă esenţială în calitate de garant al protecţiei ansamblului drepturilor conferite justiţiabililor de dreptul Uniunii şi al menţinerii valorilor comune ale statelor membre prevăzute la articolul 2 TUE, în special a valorii statului de drept"(Hotărârea din 25 iulie 2018, Minister for Justice and Equality, C-216/18,Hotărârea din 24 iunie 2019, C-619/18).

În raport de considerentele anterioare, în opinie separată se apreciază că se impunea admiterea cererii formulate de Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie de sesizare a Curţii de Justiţie a Uniunii Europene.

II. În opinie separată, se apreciază că se impunea repunerea cauzei pe rol si suspendarea judecării acesteia până la soluţionarea de către Curtea de Justiţie a Uniunii Europene a cauzelor înregistrate sub nr. C-357/19 (sesizarea în vederea pronunţării unei hotărâri preliminare formulată în dosarul nr. x/2018 al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, Completul de 5 judecători) şi nr. C-547/19 (sesizarea în vederea pronunţării unei hotărâri preliminare formulată în dosarul nr. x/2018 al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, Completul de 5 judecători precum şi a sesizării în vederea pronunţării unei hotărâri preliminare formulată în dosarul nr. x/2019 al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, Completul de 5 judecători, considerentele avute în vedere în acest sens fiind următoarele:

Reglementând cazurile de suspendare facultativă a judecăţii, art. 413 din C. proc. civ. stabileşte, în alin. (1) pct. 11, că instanţa poate dispune o asemenea măsură procesuală când, într-o cauză similară, Curtea de Justiţie a Uniunii Europene a fost sesizată cu o cerere de decizie preliminară.

Pe de altă parte, consacrând aplicabilitatea generală a C. proc. civ., art. 2 alin. (2) din actul normativ menţionat stipulează că acesta constituie legea generală şi în alte materii, prevederile sale aplicându-se ori de câte ori legile care le reglementează nu cuprind dispoziţii contrare.

Într-adevăr, în procesul penal, dreptul comun este reprezentat de C. proc. pen., care guvernează raporturile juridice supuse legii penale, însă, aşa cum se prevede în art. 2 alin. (2) din C. proc. civ., acesta se aplică şi în materie penală, pentru aspecte nereglementate expres de legea procesual penală şi în măsura în care nu vine în contradicţie cu dispoziţiile celei din urmă codificări.

Or, în cazul concret, se observă că Legea nr. 135/2010 privind C. proc. pen. nu cuprinde prevederi derogatorii sub aspectul suspendării judecării unei cauze penale, în situaţia sesizării Curţii de Justiţie a Uniunii Europene cu o cerere de decizie preliminară, ceea ce înseamnă că normele de procedură civilă cuprinse în art. 413 alin. (1) pct. 11 se aplică în mod corespunzător şi în materie penală.

Astfel, situaţiile de suspendare a judecării unei cauze penale reglementate de legea procesual penală sunt circumscrise fie unor impedimente factuale, ce ţin exclusiv de situaţia medicală sau procesuală a unui inculpat ori de desfăşurarea procedurii de mediere [art. 367 alin. (1) şi (3) şi art. 368 din C. proc. pen..], fie unor impedimente juridice, ce derivă din declanşarea unor mecanisme de unificare a practicii judiciare [art. 476 alin. (2) şi (4) din C. proc. pen..], prerogativa cenzurării şi valorificării lor aparţinând exclusiv organelor judiciare române.

Ipoteza sesizării Curţii de Justiţie a Uniunii Europene cu o cerere de decizie preliminară constituie, însă, spre deosebire de situaţiile anterior menţionate, un incident procedural a cărui soluţionare depăşeşte limitele procesului penal, aparţinând domeniului distinct al dreptului unional, şi care presupune, întotdeauna, indiferent de ramura de drept în care se iveşte, intervenţia unei autorităţi judiciare comunitare, căreia îi aparţine competenţa exclusivă de a se pronunţa asupra validităţii sau interpretării uniforme a dreptului uniunii. Acesta este şi motivul pentru care procedura aplicabilă în cazul sesizării Curţii de Justiţie a Uniunii Europene de către instanţele naţionale este instituită de o lege specială, respectiv Legea nr. 340/2009, care, pentru restul situaţiilor generate de formularea sesizării, se completează cu reglementarea de drept comun, general aplicabilă, respectiv C. proc. civ., conform art. 2 alin. (2) din acest act normativ.

Raportat la aceste consideraţii de ordin general, se observă că pe rolul Curţii de Justiţie a Uniunii Europene sunt înregistrate cauzele nr. C-357/19 şi nr. C-547/19, fiind formulată o sesizare similară şi în dosarul nr. x/2019 al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, Completul de 5 judecători, iar hotărârile preliminare ce urmează a fi pronunţate de către instanţa Uniunii vizează interpretarea unor norme de drept comunitar incidente şi în prezenta cauză.

Astfel, prin cererea preliminară înregistrată sub nr. C-357/19, s-a solicitat Curţii de Justiţie a Uniunii Europene să se pronunţe, printre altele, dacă art. 19 alin. (1) din Tratatul privind Uniunea Europeană, art. 325 alin. (1) din Tratatul privind Funcţionarea Uniunii Europene, art. 1 alin. (1) lit. a) şi b) şi art. 2 alin. (1) din Convenţia elaborată în temeiul articolului K.3 din Tratatul privind Uniunea Europeană, privind protejarea intereselor financiare ale Comunităţilor Europene şi principiul securităţii juridice trebuie interpretate în sensul că se opun adoptării unei decizii de către un organ exterior puterii judecătoreşti, Curtea Constituţională a României, care să aprecieze asupra legalităţii compunerii unor complete de judecată cu consecinţa creării premiselor necesare admiterii unor căi extraordinare de atac împotriva hotărârilor judecătoreşti definitive pronunţate într-un interval de timp.

De asemenea, în cauza nr. C-547/19, Curtea a fost sesizată să se pronunţe dacă art. 2 din Tratatul privind Uniunea Europeană, art. 19 alin. (1) din acelaşi tratat şi art. 47 din Carta Drepturilor Fundamentale ale Uniunii Europene trebuie interpretate în sensul că se opun intervenţiei unei curţi constituţionale (organ care nu este, potrivit dreptului intern, instanţă de judecată) cu privire la modalitatea în care instanţa supremă a interpretat şi aplicat legislaţia infraconstituţională în activitatea de constituire a completurilor de judecată.

Deopotrivă, prin cererea formulată în vederea pronunţării unei hotărâri preliminare în dosarul nr. x/2019 al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, Completul de 5 judecători, instanţa Uniunii a fost învestită să stabilească şi dacă art. 19 alin. (1) din Tratatul privind Uniunea Europeană, art. 325 alin. (1) din Tratatul privind Funcţionarea Uniunii Europene, art. 4 din Directiva UE nr. 2017/1371 a Parlamentului European şi a Consiliului din 5 iulie 2017 privind combaterea fraudelor îndreptate împotriva intereselor financiare ale Uniunii prin mijloace de drept penal, trebuie interpretate în sensul că se opun adoptării unei decizii de către un organ exterior puterii judecătoreşti, Curtea Constituţională a României, care să soluţioneze o excepţie procesuală care ar viza o eventuală nelegală compunere a completurilor de judecată în raport de principiul specializării judecătorilor la Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie (neprevăzut de Constituţie) şi să oblige o instanţă de judecată să trimită cauzele aflate în calea de atac a apelului spre rejudecare, în primul ciclu procesual, la aceeaşi instanţă.

Aşadar, problematica ce a stat la baza acestor sesizări, ce vizează, în esenţă, constatarea de către Curtea Constituţională, cu prilejul soluţionării unor conflicte de natură constituţională, a nelegalei compuneri a completelor de judecată constituite la nivelul instanţei supreme, a fost generată de pronunţarea de către aceasta a deciziilor nr. 685/07.11.2018 şi nr. 417/03.07.2019 (publicate în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 1021/29.11.2018 şi, respectiv, nr. 825/10.10.2019) şi este similară celei ridicate în speţa de faţă, de vreme ce aceasta din urmă are ca obiect judecarea unor infracţiuni de corupţie prevăzute de Legea nr. 78/2000, iar elemente cum ar fi durata procedurii judiciare, riscul prescripţiei răspunderii penale şi analiza legalităţii procedurilor derulate în primă instanţă impun interpretarea dreptului Uniunii.

Hotărârile instanţei de contencios constituţional (cu referire directă, în speţa de faţă, la decizia nr. 417/03.07.2019) sunt obligatorii în toate procesele pendinte ce au ca obiect infracţiuni prevăzute de Legea nr. 78/2000, astfel că interpretarea ce urmează a fi dată dreptului comunitar în contextul prezentat este aplicabilă, la rândul său, în toate aceste cauze. Statuarea Curţii de Justiţie a Uniunii Europene se va impune cu efect obligatoriu în toate speţele similare aflate pe rolul organului judiciar, fie că este vorba de instanţele de trimitere sau de cele care au suspendat judecata ori, dimpotrivă, au respins cererea de suspendare, efectul obligatoriu fiind unul absolut.

Ca atare, având în vedere, pe de o parte, imperativul aplicării prioritare a dreptului Uniunii Europene, iar, pe de altă parte, necesitatea de a evita pronunţarea unei hotărâri definitive aflată într-o posibilă contradicţie cu dreptul comunitar, astfel cum acesta urmează să fie interpretat de Curtea de Justiţie în cauzele nr. C-357/19, nr. C-547/19 şi în cea formată ca urmare a sesizării formulată în dosarul x/2019, se apreciază că, în speţă, se impunea cu necesitate, inclusiv prin prisma dispoziţiilor art. 148 alin. (2) din Constituţia României, suspendarea judecăţii până la emiterea unor decizii preliminare în respectivele cauze.

Astfel cum a arătat instanţa Uniunii în cauza nr. C-106/77, Amministrazione delle Finanze dello Stato şi Simmenthal S.A., hotărârea din 09.03.1978, "(...) faptul de a recunoaşte o anumită eficienţă juridică unor acte normative naţionale care încalcă domeniul în cadrul căruia Comunitatea îşi exercită atribuţia legislativă sau care sunt incompatibile într-un alt mod cu dispoziţiile de drept comunitar, ar echivala cu negarea, în această privinţă, a caracterului efectiv al angajamentelor asumate în mod necondiţionat şi irevocabil de către statele membre, în temeiul tratatului, şi ar pune astfel în discuţie înseşi fundamentele Comunităţii".

Aşadar, imposibilitatea suspendării judecării cauzei în care este aplicabil dreptul unional, până la pronunţarea de către Curtea de Justiţie a Uniunii Europene a unei decizii preliminare prin care se interpretează normele comunitare pertinente, echivalează cu însăşi negarea supremaţiei dreptului Uniunii.

Având în vedere toate aceste argumente, în opinie separată se apreciază că, în speţă, se impunea repunerea cauzei pe rol şi, în aplicarea dispoziţiilor art. 413 alin. (1) pct. 11 din C. proc. civ., incidente potrivit art. 2 alin. (2) din acelaşi cod, suspendarea judecării acesteia până la soluţionarea de către Curtea de Justiţie a Uniunii Europene a cererilor indicate anterior, care vizează probleme de drept identice.