Legislator Case Law & Legislation
Decizia nr. 76/A/2020 AI generated

Decizia nr. 76/A/2020 · Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie — Secţia Penală

Case Number Decizia nr. 76/A/2020
Court / Authority
Jurisdiction Romania (RO)
Decision Date

Legislator summary

AI generated

În baza art. 386 alin. (1) din C. proc. pen., s-a schimbat încadrarea juridică din infracţiunea prevăzută de art. 26 din C. pen. anterior raportat la art. 132 din Legea nr. 78/2000 cu referire la art. 2481 din C. pen. anterior cu aplicarea art. 41 alin. (2) din C. pen. anterior în infracţiunea prevăzută de art. 26 din C. pen. anterior raportat la art. 248 din C. pen. anterior cu referire la art. 2481 din C. pen. anterior cu aplicarea art. 41 alin. (2) din C. pen. anterior, în privinţa inculpatului I.

Legislator headnote

AI generated

art. 386 alin. (1) din C. proc. pen, art. 26 din C. pen, art. 132 din Legea nr. 78/2000, art. 2481 din C. pen, art. 41 alin. (2) din C. pen, art. 248 din C. pen; Decizia nr. 76/A/2020 · Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie — Secţia Penală: În baza art. 386 alin. (1) din C. proc. pen., s-a schimbat încadrarea juridică din infracţiunea prevăzută de art. 26 din C. pen. anterior raportat la art. 132 din Legea nr. 78/2000 cu referire la art. 2481 din C. pen. anterior cu aplicarea art. 41 alin. (2) din C. pen. anterior în infracţiunea prevăzută de art. 26 din C. pen. anterior raportat la art. 248 din C. pen. anterior cu referire la art. 2481 din C. pen. anterior cu aplicarea art. 41 alin. (2) din C. pen. anterior, în privinţa inculpatului I.

Keywords

AI generated
art. 386 alin. (1) din C. proc. pen art. 26 din C. pen art. 132 din Legea nr. 78/2000 art. 2481 din C. pen art. 41 alin. (2) din C. pen art. 248 din C. pen

Need to analyze how this precedent applies to your matter?

Cross-reference this judgment against statutes, commentaries, and subsequent citing case law inside Legislator AI.

Open in Legislator →

Full text

Deliberând asupra cauzei penale de faţă, în baza actelor şi lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin Decizia penală nr. 32/A din 7 februarie 2019 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia penală în dosarul nr. x/2008 s-a dispus, printre altele, admiterea apelurilor declarate de Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie - Direcţia Naţională Anticorupţie, partea civilă Unitatea Administrativ-Teritorială - Oraşul Năvodari, inculpaţii A., B., C., D., E. şi F. şi de petenta SC G. SA împotriva Sentinţei penale nr. 148/F din 10 iulie 2017, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a II-a penală, în Dosarul nr. x/2008.

S-au extins efectele apelurilor declarate de inculpatele C., D., E. şi F. şi în privinţa inculpatei H.

S-a desfiinţat, în parte, sentinţa penală atacată şi rejudecând, a dispus, cu privire la contestatorii din prezenta cauză următoarele:

1. În baza art. 386 alin. (1) din C. proc. pen., s-a schimbat încadrarea juridică din infracţiunea prevăzută de art. 26 din C. pen. anterior raportat la art. 132 din Legea nr. 78/2000 cu referire la art. 2481 din C. pen. anterior cu aplicarea art. 41 alin. (2) din C. pen. anterior în infracţiunea prevăzută de art. 26 din C. pen. anterior raportat la art. 248 din C. pen. anterior cu referire la art. 2481 din C. pen. anterior cu aplicarea art. 41 alin. (2) din C. pen. anterior, în privinţa inculpatului I.

În baza art. 26 din C. pen. anterior raportat la art. 248 din C. pen. anterior cu referire la art. 2481 din C. pen. anterior cu aplicarea art. 41 alin. (2) din C. pen. anterior, art. 74 alin. (2) din C. pen. anterior, art. 76 alin. (2) din C. pen. anterior şi art. 5 din C. pen., a fost condamnat inculpatul I. la pedeapsa de 2 ani închisoare pentru complicitate la săvârşirea infracţiunii de abuz în serviciu, în formă continuată (pct. B2 - Rechizitoriu).

S-a făcut aplicarea art. 71 din C. pen. anterior, art. 64 alin. (1) lit. a) teza a II-a şi b) din C. pen. anterior.

În baza art. 323 alin. (1) şi (2) din C. pen. anterior, cu aplicarea art. 74 alin. (2) din C. pen. anterior, art. 76 alin. (1) lit. c) din C. pen. anterior şi art. 5 din C. pen., a fost condamnat acelaşi inculpat la pedeapsa de 2 ani închisoare pentru comiterea infracţiunii de asociere pentru săvârşirea de infracţiuni.

S-a făcut aplicarea art. 71 din C. pen. anterior, art. 64 alin. (1) lit. a) teza a II-a şi b) din C. pen. anterior.

În baza art. 33 lit. a) din C. pen. anterior, art. 34 alin. (1) lit. b) din C. pen. anterior, s-au contopit pedepsele aplicate prin decizie, inculpatul I. urmând să execute pedeapsa cea mai grea, de 2 ani închisoare.

S-a făcut aplicarea art. 71 din C. pen. anterior, art. 64 alin. (1) lit. a) teza a II-a şi b) din C. pen. anterior.

În baza art. 861 din C. pen. anterior şi art. 862 din C. pen. anterior s-a dispus suspendarea sub supraveghere a executării pedepsei rezultante pe un termen de încercare de 4 ani.

În baza art. 863 din C. pen. anterior, pe durata termenului de încercare, inculpatul a fost obligat să se supună următoarelor măsuri de supraveghere:

a) să se prezinte trimestrial la Serviciul de Probaţiune de pe lângă Tribunalul Constanţa, conform programului stabilit de acesta;

b) să anunţe, în prealabil, orice schimbare de domiciliu, reşedinţă sau locuinţă şi orice deplasare care depăşeşte 8 zile, precum şi întoarcerea;

c) să comunice şi să justifice schimbarea locului de muncă;

d) să comunice informaţii de natură a putea fi controlate mijloacele lui de existenţă.

În baza art. 864 din C. pen. anterior, s-a atras atenţia inculpatului asupra dispoziţiilor art. 83 din C. pen. anterior.

În baza art. 71 alin. (5) din C. pen. anterior, pe durata suspendării sub supraveghere a executării pedepsei închisorii, s-a suspendat şi executarea pedepselor accesorii.

2. În baza art. 386 alin. (1) din C. proc. pen., s-a schimbat încadrarea juridică din infracţiunile prevăzute de art. 25 din C. pen. anterior raportat la art. 26 din C. pen. anterior cu referire la art. 132 din Legea nr. 78/2000 şi art. 2481 din C. pen. anterior cu aplicarea art. 41 alin. (2) din C. pen. anterior şi de art. 26 din C. pen. anterior cu referire la art. 132 din Legea nr. 78/2000 şi art. 2481 din C. pen. anterior cu aplicarea art. 41 alin. (2) din C. pen. anterior în infracţiunile prevăzute de art. 25 din C. pen. anterior raportat la art. 26 din C. pen. anterior cu referire la art. 248 din C. pen. anterior şi art. 2481 din C. pen. anterior cu aplicarea art. 41 alin. (2) din C. pen. anterior şi de art. 26 din C. pen. anterior raportat la art. 248 din C. pen. anterior cu referire la art. 2481 din C. pen. anterior cu aplicarea art. 41 alin. (2) din C. pen. anterior, în privinţa inculpatului A.

În baza art. 25 din C. pen. anterior raportat la art. 26 din C. pen. anterior cu referire la art. 248 din C. pen. anterior şi art. 2481 din C. pen. anterior cu aplicarea art. 41 alin. (2) din C. pen. anterior şi art. 5 din C. pen., a fost condamnat inculpatul A. la pedeapsa de 5 ani închisoare pentru instigare la complicitate la săvârşirea infracţiunii de abuz în serviciu, în formă continuată (pct. D - Rechizitoriu).

În baza art. 65 din C. pen. anterior, s-a interzis inculpatului, ca pedeapsă complementară, exercitarea drepturilor prevăzute de art. 64 alin. (1) lit. a) teza a II-a şi b) din C. pen. anterior, pe o durată de 3 ani, după executarea pedepsei principale.

S-a făcut aplicarea art. 71 din C. pen. anterior, art. 64 alin. (1) lit. a) teza a II-a şi b) din C. pen. anterior.

În baza art. 26 din C. pen. anterior raportat la art. 248 din C. pen. anterior cu referire la art. 2481 din C. pen. anterior cu aplicarea art. 41 alin. (2) din C. pen. anterior şi art. 5 din C. pen. a fost condamnat acelaşi inculpat la pedeapsa de 5 ani şi 6 luni închisoare pentru complicitate la săvârşirea infracţiunii de abuz în serviciu, în formă continuată (pct. D - Rechizitoriu).

În baza art. 65 din C. pen. anterior, s-a interzis inculpatului, ca pedeapsă complementară, exercitarea drepturilor prevăzute de art. 64 alin. (1) lit. a) teza a II-a şi b) din C. pen. anterior, pe o durată de 3 ani, după executarea pedepsei principale.

S-a făcut aplicarea art. 71 din C. pen. anterior, art. 64 alin. (1) lit. a) teza a II-a şi b) din C. pen. anterior.

În baza art. 323 alin. (1) şi (2) din C. pen. anterior şi art. 5 din C. pen., a fost condamnat acelaşi inculpat la pedeapsa de 3 ani închisoare pentru comiterea infracţiunii de asociere pentru săvârşirea de infracţiuni.

S-a făcut aplicarea art. 71 din C. pen. anterior, art. 64 alin. (1) lit. a) teza a II-a şi b) din C. pen. anterior.

În baza art. 33 lit. a) din C. pen. anterior, art. 34 alin. (1) lit. b) din C. pen. anterior şi art. 35 alin. (3) din C. pen. anterior, s-au contopit pedepsele aplicate prin decizie, inculpatul A. urmând să execute pedeapsa cea mai grea, de 5 ani şi 6 luni închisoare şi 3 ani interzicerea drepturilor prevăzute de art. 64 alin. (1) lit. a) teza a II-a şi b) din C. pen. anterior.

S-a făcut aplicarea art. 71 din C. pen. anterior, art. 64 alin. (1) lit. a) teza a II-a şi b) din C. pen. anterior.

În baza art. 396 alin. (6) din C. proc. pen. raportat la art. 16 alin. (1) lit. f) din C. proc. pen., s-a dispus încetarea procesului penal faţă de inculpatul A. pentru instigare la abuz în serviciu contra intereselor persoanelor, prevăzută art. 25 din C. pen. anterior raportat la art. 246 din C. pen. anterior cu referire la art. 2481 din C. pen. anterior cu aplicarea art. 5 din C. pen. complicitate la fals intelectual, prevăzută de art. 26 din C. pen. anterior raportat la art. 289 din C. pen. anterior cu aplicarea art. 5 din C. pen.. instigare la complicitate la abuz în serviciu contra intereselor persoanelor, prevăzută de art. 25 din C. pen. anterior raportat la art. 26 din C. pen. anterior, cu referire la art. 246 din C. pen. anterior şi art. 2481 din C. pen. anterior cu aplicarea art. 5 din C. pen. instigare la complicitate la fals intelectual, prevăzută de art. 25 din C. pen. anterior raportat la art. 26 din C. pen. anterior cu referire la art. 289 din C. pen. anterior cu aplicarea art. 5 din C. pen. instigare la fals intelectual, prevăzută de art. 25 din C. pen. anterior raportat la art. 289 din C. pen. anterior cu aplicarea art. 5 din C. pen. instigare la uz de fals, prevăzută de art. 25 din C. pen. anterior raportat la art. 291 din C. pen. anterior cu aplicarea art. 5 din C. pen. fals în înscrisuri sub semnătură privată prevăzută de art. 290 din C. pen. anterior cu aplicarea art. 5 din C. pen. instigare la fals intelectual prevăzută de art. 25 din C. pen. anterior raportat la art. 289 din C. pen. anterior cu aplicarea art. 41 alin. (2) din C. pen. anterior şi art. 5 din C. pen., ca urmare a intervenirii prescripţiei răspunderii penale.

S-a dispus trimiterea cauzei spre rejudecare la Curtea de Apel Bucureşti cu privire la infracţiunea de uz de fals, în formă continuată, prevăzută de art. 291 din C. pen. anterior cu aplicarea art. 41 alin. (2) din C. pen. anterior, reţinută în sarcina inculpatului A..

3. În baza art. 386 alin. (1) din C. proc. pen., s-a dispus schimbarea încadrării juridice din infracţiunea prevăzută art. 26 din C. pen. anterior cu referire la art. 132 din Legea nr. 78/2000 şi art. 2481 din C. pen. anterior cu aplicarea art. 41 alin. (2) din C. pen. anterior în infracţiunea prevăzută de art. 26 din C. pen. anterior raportat la art. 248 din C. pen. anterior cu referire la art. 2481 din C. pen. anterior cu aplicarea art. 41 alin. (2) din C. pen. anterior, în privinţa inculpatului J.

În baza art. 26 din C. pen. anterior raportat la art. 248 din C. pen. anterior cu referire la art. 2481 din C. pen. anterior cu aplicarea art. 41 alin. (2) din C. pen. anterior şi art. 5 din C. pen., a fost condamnat inculpatul J. la pedeapsa de 5 ani şi 6 luni închisoare pentru complicitate la săvârşirea infracţiunii de abuz în serviciu, în formă continuată (pct. D - Rechizitoriu).

În baza art. 65 din C. pen. anterior, s-a interzis inculpatului, ca pedeapsă complementară, exercitarea drepturilor prevăzute de art. 64 alin. (1) lit. a) teza a II-a şi b) din C. pen. anterior, pe o durată de 3 ani, după executarea pedepsei principale.

S-a făcut aplicarea art. 71 din C. pen. anterior, art. 64 alin. (1) lit. a) teza a II-a şi b) din C. pen. anterior.

În baza art. 323 alin. (1) şi (2) din C. pen. anterior şi art. 5 din C. pen., a fost condamnat acelaşi inculpat la pedeapsa de 3 ani închisoare pentru comiterea infracţiunii de asociere pentru săvârşirea de infracţiuni.

S-a făcut aplicarea art. 71 din C. pen. anterior, art. 64 alin. (1) lit. a) teza a II-a şi b) din C. pen. anterior.

În baza art. 33 lit. a) din C. pen. anterior, art. 34 alin. (1) lit. b) din C. pen. anterior şi art. 35 alin. (1) din C. pen. anterior, s-au contopit pedepsele aplicate prin decizie, inculpatul J. urmând să execute pedeapsa cea mai grea, de 5 ani şi 6 luni închisoare şi 3 ani interzicerea drepturilor prevăzute de art. 64 alin. (1) lit. a) teza a II-a şi b) din C. pen. anterior.

S-a făcut aplicarea art. 71 din C. pen. anterior, art. 64 alin. (1) lit. a) teza a II-a şi b) din C. pen. anterior.

În baza art. 396 alin. (6) din C. proc. pen. raportat la art. 16 alin. (1) lit. f) din C. proc. pen., s-a dispus încetarea procesului penal faţă de inculpatul J. pentru instigare la abuz în serviciu contra intereselor persoanelor, prevăzută art. 25 din C. pen. anterior raportat la art. 246 din C. pen. anterior cu referire la art. 2481 din C. pen. anterior cu aplicarea art. 5 din C. pen. complicitate la fals intelectual, prevăzută de art. 26 din C. pen. anterior raportat la art. 289 din C. pen. anterior cu aplicarea art. 5 din C. pen. uz de fals în formă continuată prevăzută de art. 291 din C. pen. anterior cu aplicarea art. 41 alin. (2) din C. pen. anterior şi art. 5 din C. pen. instigare la complicitate la abuz în serviciu contra intereselor persoanelor, prevăzută de art. 25 din C. pen. anterior raportat la art. 26 din C. pen. anterior, cu referire la art. 246 din C. pen. anterior şi art. 2481 din C. pen. anterior cu aplicarea art. 5 din C. pen. instigare la complicitate la fals intelectual, prevăzută de art. 25 din C. pen. anterior raportat la art. 26 din C. pen. anterior cu referire la art. 289 din C. pen. anterior cu aplicarea art. 5 din C. pen.. instigare la fals intelectual, prevăzută de art. 25 din C. pen. anterior raportat la art. 289 din C. pen. anterior cu aplicarea art. 5 din C. pen. instigare la uz de fals, prevăzută de art. 25 din C. pen. anterior raportat la art. 291 din C. pen. anterior cu aplicarea art. 5 din C. pen., ca urmare a intervenirii prescripţiei răspunderii penale.

4. În baza art. 323 alin. (1) şi (2) din C. pen. anterior, art. 74 alin. (2) din C. pen. anterior, art. 76 alin. (1) lit. c) din C. pen. anterior şi art. 5 din C. pen., a fost condamnat inculpatul K. la pedeapsa de 2 ani închisoare pentru comiterea infracţiunii de asociere pentru săvârşirea de infracţiuni (pct. D - Rechizitoriu).

S-a făcut aplicarea art. 71 din C. pen. anterior, art. 64 alin. (1) lit. a) teza a II-a şi b) din C. pen. anterior.

În baza art. 81 din C. pen. anterior şi art. 82 din C. pen. anterior, s-a dispus suspendarea condiţionată a executării pedepsei pe un termen de încercare de 4 ani.

S-a atras atenţia inculpatului asupra dispoziţiilor art. 83 din C. pen. anterior.

În baza art. 71 alin. (5) din C. pen. anterior, pe durata suspendării condiţionate a executării pedepsei închisorii, sa suspendat şi executarea pedepselor accesorii.

În baza art. 396 alin. (6) din C. proc. pen. raportat la art. 16 alin. (1) lit. f) din C. proc. pen., s-a dispus încetarea procesului penal faţă de inculpatul K. pentru infracţiunile de abuz în serviciu contra intereselor persoanelor, prevăzută de art. 246 din C. pen. anterior raportat la art. 2481 din C. pen. anterior cu aplicarea art. 5 din C. pen. fals intelectual, prevăzută de art. 289 din C. pen. anterior cu aplicarea art. 5 din C. pen. şi uz de fals, în formă continuată, prevăzută de art. 291 din C. pen. anterior cu aplicarea art. 41 alin. (2) din C. pen. anterior şi art. 5 din C. pen., ca urmare a intervenirii prescripţiei răspunderii penale.

5. În baza art. 386 alin. (1) din C. proc. pen., s-a dispus schimbarea încadrării juridice din infracţiunea prevăzută art. 26 din C. pen. anterior raportat la art. 132 din Legea nr. 78/2000 cu referire la art. 2481 din C. pen. anterior cu aplicarea art. 41 alin. (2) din C. pen. anterior în infracţiunea prevăzută de art. 26 din C. pen. anterior raportat la art. 248 din C. pen. anterior cu referire la art. 2481 din C. pen. anterior cu aplicarea art. 41 alin. (2) din C. pen. anterior, în privinţa inculpatului L..

În baza art. 26 din C. pen. anterior raportat la art. 248 din C. pen. anterior cu referire la art. 2481 din C. pen. anterior cu aplicarea art. 41 alin. (2) din C. pen. anterior şi art. 5 din C. pen., a fost condamnat inculpatul L. la pedeapsa de 6 ani închisoare pentru complicitate la săvârşirea infracţiunii de abuz în serviciu în formă continuată (pct. A, B1, B2, C, D - Rechizitoriu).

În baza art. 65 din C. pen. anterior, s-a interzis inculpatului, ca pedeapsă complementară, exercitarea drepturilor prevăzute de art. 64 alin. (1) lit. a) teza a II-a, b) şi c) din C. pen. anterior, pe o durată de 3 ani, după executarea pedepsei principale.

S-a făcut aplicarea art. 71 din C. pen. anterior, art. 64 alin. (1) lit. a) teza a II-a, b) şi c) din C. pen. anterior.

În baza art. 323 alin. (1) şi (2) din C. pen. anterior şi art. 5 din C. pen., a fost condamnat acelaşi inculpat la pedeapsa de 4 ani închisoare pentru comiterea infracţiunii de asociere pentru săvârşirea de infracţiuni.

În baza art. 65 din C. pen. anterior, s-a interzis inculpatului, ca pedeapsă complementară, exercitarea drepturilor prevăzute de art. 64 alin. (1) lit. a) teza a II-a, b) şi c) din C. pen. anterior, pe o durată de 2 ani, după executarea pedepsei principale.

S-a făcut aplicarea art. 71 din C. pen. anterior, art. 64 alin. (1) lit. a) teza a II-a, b) şi c) din C. pen. anterior.

În baza art. 33 lit. a) din C. pen. anterior, art. 34 alin. (1) lit. b) din C. pen. anterior şi art. 35 alin. (3) din C. pen. anterior, s-au contopit pedepsele aplicate prin decizie, inculpatul L. urmând să execute pedeapsa cea mai grea de 6 ani închisoare şi 3 ani interzicerea drepturilor prevăzute de art. 64 alin. (1) lit. a) teza a II-a, b) şi c) din C. pen. anterior.

Face aplicarea art. 71 din C. pen. anterior, art. 64 alin. (1) lit. a) teza a II-a, b) şi c) din C. pen. anterior.

În baza art. 396 alin. (6) din C. proc. pen. raportat la art. 16 alin. (1) lit. f) din C. proc. pen., s-a dispus încetarea procesului penal faţă de inculpatul L. pentru infracţiunea de fals intelectual în formă continuată, prevăzută de art. 289 din C. pen. anterior cu aplicarea art. 41 alin. (2) din C. pen. anterior şi art. 5 din C. pen., ca urmare a intervenirii prescripţiei răspunderii penale.

De asemenea, s-a constatat că persoanele vătămate Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice, şi Unitatea Administrativ Teritorială Municipiul Constanţa nu s-au constituit părţi civile în cauză.

Totodată, au fost respinse, ca nefondate, apelurile formulate de inculpaţii K., M., N., O., P., Q., L., R., S., T., U., W., X., Y., J., Z., AA. şi petentele BB., CC., SC DD. SA şi SC XX SA împotriva aceleiaşi sentinţe.

Împotriva Deciziei penale nr. 32/A din 7 februarie 2019 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia penală au formulat contestaţii în anulare, printre alţii, inculpaţii L., K., I., A. şi EE.

Prin Decizia nr. 352/A din 8 noiembrie 2019, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia penală, în Dosarul nr. x/2019, printre altele, au fost admise, în principiu, contestaţiile în anulare formulate de condamnaţii L., K., I., A. şi J., reţinându-se, în esenţă, că, acestea îndeplinesc condiţiile prevăzute de lege pentru a fi admise în principiu.

Astfel, s-a constatat că cererile contestatorilor L., K., I., A. şi J. vizează Decizia penală nr. 32/A din data de 7 februarie 2019, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia penală - hotărâre penală definitivă, sunt introduse de persoane care au calitatea de a exercita contestaţia în anulare, în termenul prevăzut de lege, motivele pe care se sprijină contestaţiile sunt dintre cele prevăzute de art. 426 din C. proc. pen. şi în sprijinul contestaţiilor sunt invocate dovezi care se află la dosarul cauzei.

Referitor la motivele invocate de contestatori, respectiv instanţa de apel nu a fost compusă potrivit legii (invocat de contestatorii L., I., A. şi J.), ori a existat un caz de incompatibilitate cu privire la doi dintre membrii completului de judecată (invocat de contestatorul L.), respectiv incidenţa unei cauze de încetare a procesului penal - împlinirea termenului de prescripţie a răspunderii penale (invocat de contestatorii K. şi I.), Înalta Curte a constatat că acestea sunt prevăzute în art. 426 lit. d) şi art. 426 lit. b) din C. proc. pen.

Prin urmare, în baza art. 431 alin. (2) din C. proc. pen., Înalta Curte a admis, în principiu, contestaţiile în anulare formulate de contestatorii condamnaţi L., K., I., A. şi J. împotriva Deciziei penale nr. 32/A din data de 7 februarie 2019, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia Penală, în Dosarul nr. x/2008, în ceea ce-i priveşte pe contestatorii L. şi I., în limitele arătate anterior.

În dezvoltarea motivelor de contestaţie în anulare formulate, în scris, pentru care instanţa a admis în principiu, contestaţia în anulare, respectiv instanţa de apel nu a fost compusă potrivit legii, ori a existat un caz de incompatibilitate cu privire la doi dintre membrii completului de judecată, contestatorul L. a arătat următoarele:

Referitor la nelegala compunere a completului de judecată, s-a motivat că soluţia de condamnare a fost pronunţată de un complet de 3 judecători al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie care a fost constituit în baza Hotărârii nr. 80 din 12 decembrie 2017 a Colegiului de conducere al instanţei supreme, care, la rândul său, a fost adoptată, aşa cum rezultă chiar din cuprinsul acesteia, în baza art. 19 lit. a1) şi art. 32 din Regulamentul privind organizarea şi funcţionarea administrativă a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.

Contestatorul a făcut referire la dispoziţiile art. 19 lit. a1) din Regulament, conform cărora Colegiul de Conducere al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie aprobă numărul completelor de 5 judecători în materie penală, la propunerea preşedintelui secţiei penale, aprobă compunerea completelor de 5 judecători şi a completelor din cadrul secţiilor.

De asemenea, s-a arătat că, potrivit dispoziţiilor art. 32 alin. (1) din Regulament, preşedinţii de secţii stabilesc judecătorii care compun completele de judecată din cadrul secţiilor, transmit spre aprobare Colegiului de conducere compunerea completelor de judecată din cadrul secţiilor şi programează şedinţele acestora.

În opinia contestatorului, aceste dispoziţii nu au nici un corespondent la nivelul Legii nr. 304/2004 privind organizarea judiciară, întrucât, din punct de vedere legal, atribuţiile Colegiului de Conducere al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie sunt reglementate de dispoziţiile art. 29 alin. (1) din cadrul Secţiunii a 3-a din Legea nr. 304/2004. În cadrul acestui articol nu se regăseşte nicio prevedere similară cu cea reglementată de art. 19 lit. a1) din Regulament.

Astfel, menţiunea privind compunerea completelor de 3 judecători este cuprinsă în dispoziţiile ar. 31 alin. (1) din cadrul Secţiunii a 4-a din cadrul Legii nr. 304/2004. Or, legea utilizează sintagmele "se compun", respectiv "este format din", însă, fără a reglementa modalitatea concretă de compunere/formare şi, cu atât mai mult, fără a da vreo competenţă în acest sens preşedinţilor de secţii şi, după caz, colegiului de conducere.

Totodată s-a mai susţinut nelegalitatea dispoziţiilor art. 19 lit. a1) şi art. 32 alin. (1) din Regulament şi, pe cale de consecinţă, a Hotărârii nr. 80/2017.

În acest sens, s-a apreciat că dispoziţiile art. 19 lit. a1) şi art. 32 alin. (1) din Regulament nu au corespondent în Legea nr. 304/2004, adăugând la aceasta şi, pe cale de consecinţă, vine în contradicţie cu dispoziţiile art. 29 alin. (1) din Legea nr. 304/2004, art. 4 alin. (3) din Legea nr. 24/2000 ("Actele normative date în executarea legilor, ordonanţelor sau a hotărârilor Guvernului se emit în limitele şi potrivit normelor care le ordonă"), art. 2 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 54/2004 (act administrativ - actul unilateral cu caracter individual sau normativ emis de o autoritate publică, în regim de putere publică, în vederea organizării executării legii sau a executării în concret a legii, care dă naştere, modifică sau stinge raporturi juridice), art. 73 alin. (3) lit. 1 coroborat cu art. 126 alin. (4) din Constituţia României (prin lege organică se reglementează organizarea şi funcţionarea instanţelor judecătoreşti, compunerea şi regulile de funcţionare a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie), precum şi cu principiul separaţiei puterilor în stat şi al legalităţii, prescrise de dispoziţiile art. 1 alin. (3) şi (5) din Constituţie.

Totodată, contestatorul L. a făcut referire la decizia nr. 685/2018 pronunţată de Curtea Constituţională, parag. 135, prin care instanţa de contencios constituţional a statuat că "(...) celelalte autorităţi publice nu pot completa, modifica, sau abroga actele legislative ale Parlamentului (cu excepţia Guvernului, atunci când acţionează ca legiuitor delegat), nici prin acte administrative şi nici prin hotărâri judecătoreşti. Fiecare dintre autorităţile publice trebuie să se cantoneze în limitele propriei sale competenţe, neputând să îşi aroge competenţe legislative. Ordinea constituţională, astfel cum este consacrată prin legea fundamentală, nu poate fi nesocotită chiar de autorităţile publice care sunt învestite să o apere.

Având în vedere aceste aspecte, contestatorul L. a apreciat că dispoziţiile art. 19 lit. a1) şi art. 32 alin. (1) din Regulament sunt nelegale, atrăgând şi nelegalitatea Hotărârii nr. 80/2017 care a fost emisă în temeiul acestor prevederi infralegale şi, pe cale de consecinţă, nelegalitatea compunerii completului care a pronunţat soluţia de condamnare.

În plus, în cadrul aceluiaşi motiv de contestaţie în anulare, s-a mai invocat neconstituţionalitatea şi neconvenţionalitatea dispoziţiilor art. 19 lit. a1) şi art. 32 alin. (1) din Regulament şi, pe cale de consecinţă, a Hotărârii nr. 80/2017.

În acest sens, s-a arătat că prevederile din Regulament acordă preşedinţilor de secţii şi Colegiului de conducere al Înaltei Curţi putere discreţionară în determinarea compunerii completelor de judecată.

Or, noţiunea de "compunere" a instanţei utilizată de art. 126 alin. (4) din Constituţia României este o noţiune constituţională autonomă, ce nu are în vedere numărul total de judecători al acesteia, ci organizarea şi compunerea secţiilor, secţiilor unite, completurilor de judecată care realizează funcţia sa jurisdicţională.

În acest sens, contestatorul L. a invocat, din nou, Decizia nr. 685/2018 a Curţii Constituţionale, parag. 177:

"Pentru ca organizarea puterii judecătoreşti să nu devină în sine aleatorie şi pentru a nu permite apariţia unor elemente de arbitrariu, legiuitorul constituant a stabilit că procedura de judecată se stabileşte prin lege, iar cu privire specială asupra Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie a consacrat faptul că atât compunerea sa, cât şi regulile de funcţionare se stabilesc prin lege organică. Astfel, atunci când legiuitorul constituţional se referă la compunerea instanţei supreme - noţiune autonomă folosită de Constituţie - nu are în vedere numărul total de judecători al acesteia, ci organizarea şi compunerea secţiilor, secţiilor unite, completurilor de judecată care realizează funcţia sa jurisdicţională. Astfel, Curtea constată că legiuitorul constituţional a dat o mare importanţă ordonării acţiunii puterii judecătoreşti atât la nivelul instanţei supreme, cât şi la nivelul celorlalte instanţe inferioare".

Prin urmare, s-a apreciat că trebuie reglementate prin lege organică toate aspectele în legătură cu organizarea şi compunerea secţiilor, secţiilor unite şi a completurilor de judecată şi nu numai regulile generale de organizare ale instanţei supreme.

Or, din lectura Legii nr. 304/2004, rezultă că în privinţa completelor de 3 judecători nu există nicio dispoziţie care să prevadă modul de compunere al acestora.

S-a concluzionat, astfel, că dispoziţiile infralegale criticate, nu numai că nu asigură reglementarea constituirii completelor de 3 judecători dar deleagă acest atribut preşedinţilor de secţii şi Colegiului de conducere al Înaltei Curţi, care este abilitat să stabilească în mod unilateral şi arbitrar completele specializate de 3 judecători, contrar prevederilor art. 73 alin. (3) lit. l) şi art. 126 alin. (4) din Constituţia României.

Potrivit dispoziţiilor infralegale criticate, modul de compunere al completelor de judecată este reglementat printr-un act administrativ emis de conducerea instanţei.

Aşadar, faptul că aspecte esenţiale ale compunerii celei mai înalte instanţe naţionale sunt prevăzute în acte administrative cu caracter inferior legii conduce, în opinia contestatorului, la încălcarea normei constituţionale potrivit căreia organizarea şi funcţionarea instanţelor judecătoreşti se reglementează prin lege organică.

Mai mult, s-a arătat că normele de compunere a instanţelor ar trebui să se bucure de accesibilitate, previzibilitate şi stabilitate. Or, delegarea atribuţiei de a stabili aceste norme Colegiului de conducere al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, prin emiterea unor hotărâri de stabilire a completelor, acte administrative cu caracter infralegal, determină o stare de incertitudine juridică, acest gen de acte având, de obicei, un grad sporit de schimbări succesive în timp.

S-a mai invocat faptul că soluţia cuprinsă în art. 19 lit. a1) şi art. 32 alin. (1) din Regulament contravine şi normelor de tehnică legislativă, de vreme ce, potrivit Legii nr. 24/2000, actele infralegale cu caracter normativ se emit pe baza şi în executarea legii şi trebuie să se limiteze strict la cadrul stabilit de actele pe baza şi în executarea cărora au fost emise, fără ca prin acestea să poată fi completată legea.

De asemenea, aceste norme contravin dispoziţiilor primare introduse prin Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 7/2019, potrivit cărora:" La articolul 29, după alin. (4) se introduce un nou alineat, alin. (5), cu următorul cuprins: (5) Colegiul de conducere nu va putea adopta Regulamente sau hotărâri prin care să adauge la dispoziţiile cuprinse în legi, pe motiv că acestea ar fi neclare sau incomplete."

Aşadar, adăugarea la lege prin stabilirea modului de desemnare a judecătorilor în completurile de 3 judecători adaugă la lege şi este, pe cale de consecinţă, nelegală, aşa încât Hotărârea nr. 80/2017 contravine şi acestor dispoziţii exprese.

Totodată, contestatorul L. a invocat şi încălcarea dispoziţiilor art. 21 alin. (3) din Constituţia României şi a art. 6 parag. 1 din Convenţia europeană a Dreptului Omului.

În acest sens, a arătat că normele de compunere a instanţelor trebuie să se bucure de accesibilitate, stabilitate şi previzibilitate, precum şi de transparenţă şi încredere din partea justiţiabililor. Compunerea completelor, reprezentând desemnarea nominală a judecătorilor ce urmează să formeze un complet, este o problemă jurisdicţională ce ţine, în opinia contestatorului, de săvârşirea actului de justiţie şi, prin urmare, trebuie realizată printr-o procedură legală menită să asigure independenţa şi imparţialitatea judecătorilor.

În argumentare, s-a invocat, Decizia Curţii Constituţionale nr. 685/2018 prin care instanţa de contencios constituţional a reţinut, făcând referire la completurile de 5 judecători, că prezumţia de imparţialitate a instanţei este înlăturată dacă se constată că membrii completului nu au fost desemnaţi prin tragere la sorţi, aleatoriu, în şedinţă publică (paragraful 149).

Or, dreptul la un proces echitabil are la baza sa două caracteristici esenţiale, imparţialitatea şi independenţa instanţei, iar lipsa reglementărilor referitoare la compunerea instanţei şi stabilirea completelor de 3 judecători de către conducerea acesteia, atrage, în mod cert, o suspiciune/îndoială rezonabilă cu privire la posibilitatea ca instanţele să nu fie independente sau imparţiale.

Legat de noţiunile de "independenţă" şi "imparţialitate", contestatorul a evocat aceeaşi decizie a Curţii Constituţionale, citând din paragrafele 179, 180, 181, precum şi mai multe decizii din jurisprudenţa Curţii, respectiv decizia nr. 558 din 16 octombrie 2014, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 897 din 10 decembrie 2014, paragrafele 19, 20, 25 şi 26, decizia nr. 169 din 24 martie 2016, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 353 din 9 mai 2016, paragrafele 17 - 24, decizia nr. 625 din 26 octombrie 2016, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 107 din 7 februarie 2017, paragraful 19, decizia nr. 278 din 26 aprilie 2017, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 882 din 9 noiembrie 2017, paragrafele 51 şi 52, decizia nr. 776 din 28 noiembrie 2017, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 58 din 19 ianuarie 2018, paragraful 18 şi urm.

Neexistând un mecanism procedural care să reglementeze în vreun fel, o modalitate şi o procedură de constituire a completelor de 3 judecători, aceştia fiind numiţi în mod unilateral şi arbitrar de preşedinţii de secţii şi aprobaţi de conducerea instanţei, s-a apreciat de către contestatorul condamnat că temerile privind imparţialitatea obiectivă a instanţei apar total justificate.

În acest sens, s-a mai invocat faptul că, în aprecierea imparţialităţii obiective, Curtea europeană a Drepturilor Omului a reţinut că aparenţele au un rol deosebit, deoarece într-o societate democratică tribunalele trebuie să inspire deplină încredere justiţiabililor (Hotărârea din 1 octombrie 1982 pronunţată în Cauza Piersack împotriva Belgiei, paragrafele 28 - 32, Hotărârea din 26 octombrie 1984, pronunţată în Cauza De Cubber împotriva Belgiei, paragrafele 25 - 30 sau Hotărârea din 24 mai 1989, pronunţată în Cauza Hauschildt împotriva Danemarcei, paragrafele 46 - 52). Cu referire la imparţialitatea obiectivă a tribunalului, Curtea europeană a Drepturilor Omului a arătat că aceasta constă în a determina dacă, independent de conduita personală a membrilor săi (valenţa subiectivă a imparţialităţii), unele împrejurări sau fapte ce se pot verifica autorizează a pune în discuţie imparţialitatea lor. Testul obiectiv priveşte, îndeosebi, legăturile ierarhice sau de altă natură între judecător şi ceilalţi participanţi la procedură, astfel încât trebuie demonstrat, de la caz la caz, dacă o asemenea relaţie de o asemenea natură sau grad indică lipsa imparţialităţii tribunalului (Hotărârea din 23 aprilie 2015, pronunţată în Cauza Morice împotriva Franţei, paragraful 77). Acesta trebuie să determine dacă tribunalul însuşi şi, printre alte aspecte, compunerea sa au oferit suficiente garanţii pentru a exclude orice îndoială rezonabilă în privinţa imparţialităţii sale (Hotărârea din 12 ianuarie 2016, pronunţată în Cauza Miracle Europe KFT împotriva Ungariei, paragraful 54).

Or, în măsura în care normele infralegale nu satisfac exigenţele antereferite, ele încalcă, în opinia contestatorului, principiului imparţialităţii justiţiei cuprins în art. 124 alin. (2) şi, implicit, dreptul la un proces echitabil prevăzut de art. 21 alin. (3) din Constituţie.

Astfel, evocând Decizia Curţii Constituţionale nr. 685/2018 (parag. 187), contestatorul L. a concluzionat, în considerarea celor de mai sus, că dispoziţiile art. 19 lit. a1) şi art. 32 alin. (1) din Regulament nu reprezintă o garanţie aferentă imparţialităţii obiective a instanţei, parte a dreptului la un proces echitabil. Între aceste garanţii se înscrie, în opinia contestatorului, caracterul aleatoriu atât al distribuirii cauzelor în sistem informatic, cât şi al compunerii completului de judecată instituit prin lege, sistem care nu se aplică desemnării completurilor de 3 judecători. Repartizarea cauzelor în mod aleatoriu, fiind o normă de organizare judiciară cu rang de principiu, a fost instituită prin art. 11 şi art. 53 din Legea nr. 304/2004, cu scopul de a conferi o garanţie în plus independenţei funcţionale a judecătorului şi imparţialităţii actului de justiţie, principala modalitate de repartizare aleatorie fiind cea informatică (decizia nr. 5103 din 1 noiembrie 2011, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia de contencios administrativ şi fiscal).

Cu toate acestea, în privinţa compunerii completelor de 3 judecători, regula compunerii aleatorii nu este reglementată, acestea fiind desemnate prin hotărâri ale Colegiului de conducere al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, la propunerea preşedinţilor de secţii.

Faptul că desemnarea aleatorie reprezintă soluţia garantării independenţei şi imparţialităţii judecătorilor rezultă, în opinia contestatorului, şi din Decizia nr. 633 din 12 octombrie 2018 referitoare la obiecţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor Legii pentru modificarea şi completarea Legii nr. 135/2010 privind C. proc. pen., precum şi pentru modificarea şi completarea Legii nr. 304/2004 privind organizarea judiciară publicată în Monitorul Oficial nr. 1020 din 29 noiembrie 2018 în care Curtea, la paragraful 262 reţine că "opţiunea Camerei decizionale de a adopta soluţia desemnării aleatorii a judecătorului care îl înlocuieşte pe judecătorul care s-a abţinut sau a fost recuzat (art. I pct. 34) reprezintă o garanţie a imparţialităţii instanţei."

Revenind la considerentele Deciziei nr. 685/2018, contestatorul a invocat parag. 190 prin care Curtea a reţinut că "preluarea de către Colegiul de conducere a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie a unei atribuţiuni ce vizează ideea de iuris dictio a transformat această entitate administrativă întruna jurisdicţională, din moment ce Colegiul de conducere a decis legala compunere a instanţei, ceea ce a afectat dreptul la un proces echitabil, în componenta sa esenţială ce priveşte imparţialitatea completului de judecată ".

Prin urmare, s-a concluzionat că impunerea unor membri de drept în componenţa completelor de 3 judecători, pe calea unor acte administrative, poate da naştere la presiuni latente asupra membrilor completului, constând în supunerea judecătorilor superiorilor lor judiciari sau, cel puţin, constând într-o ezitare/lipsă de dorinţă a judecătorilor de a-i contrazice pe aceştia (Hotărârea Curţii europene a Drepturilor Omului din 22 decembrie 2009, pronunţată în cauza Parlov-Tkalcic împotriva Croaţiei, paragraful 91). De asemenea, acelaşi este şi motivul pentru care un complet format pe baza "afinităţilor" dintre judecători va fi mai puţin imparţial, deoarece cel ce se erijează în "lider" al completului îşi impune extrem de uşor punctul de vedere (contestatorul referindu-se la fostul vicepreşedinte al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, şeful structurii de securitate pentru o perioadă îndelungată, în opinia sa, cel mai puternic judecător al instanţei supreme pentru o perioadă îndelungată de timp).

În acest context, s-a apreciat că lipsa reglementării unei compuneri aleatorii a completelor de 3 judecători şi determinarea acestora prin Hotărâri ale Colegiului de conducere al Înaltei Curţi la propunerea preşedinţilor de secţii, emise în baza art. 19 lit. a1) şi art. 32 alin. (1) din Regulament, apare ca fiind în gravă contradicţie cu principiul imparţialităţii şi independentei instanţei şi, pe cale de consecinţă, cu dispoziţiile art. 21 alin. (3) din Constituţia României şi art. 6 parag. 1 Convenţia Europeană a Drepturilor Omului.

Un ultim argument adus de către contestatorul L. în susţinerea acestui prim motiv de contestaţie în anulare a fost încălcarea art. 16 alin. (1) din Constituţia României, art. 11 alin. (1) şi alin. (2) coroborat cu art. 20 prin raportare la art. 14 din Convenţia europeană a drepturilor omului coroborat cu art. 1 alin. (1) din Protocolul nr. 12 la Convenţie.

În acest sens, s-a arătat că, din analiza prevederilor infralegale, rezultă că acestea instituie un regim diferenţiat şi discriminatoriu în ceea ce priveşte completurile de 3 judecători în materie penală spre deosebire de completurile de 5 judecători. Astfel, în cadrul acestor din urmă completuri, judecătorii sunt traşi la sorţi, pe când, în cazul celor de 3 judecători, preşedinţii de secţii stabilesc compunerea acestora şi Colegiul de conducere o aprobă.

Prin urmare, se ajunge în situaţia ca persoanele judecate de completurile de 5 judecători să beneficieze un complet compus aleatoriu, respectiv de garanţia unei instanţe imparţiale în sens obiectiv, pe când cei judecaţi de un complet de 3 judecători - cu atât mai mult când e vorba de instanţa de control judiciar - să nu beneficieze de aceleaşi garanţii.

În opinia contestatorului, aceasta situaţie nu-şi găseşte justificare în exigenţele constituţionale consacrate de art. 16 alin. (1) din Constituţie.

Potrivit jurisprudenţei constante a Curţii Constituţionale, situaţiile în care se află anumite categorii de persoane trebuie să difere în esenţă pentru a se justifica deosebirea de tratament juridic, iar această deosebire de tratament trebuie să se bazeze pe un criteriu obiectiv şi raţional (Decizia nr. 86 din 27 februarie 2003, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 207 din 31 martie 2003, Decizia nr. 476 din 8 iunie 2006, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 599 din 11 iulie 2006, Decizia nr. 573 din 3 mai 2011, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea 1, nr. 363 din 25 mai 2011, Decizia nr. 366 din 25 iunie 2014, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 644 din 2 septembrie 2014).

Aşadar, instanţa de contencios constituţional a reţinut că nesocotirea principiului egalităţii în drepturi are drept consecinţă neconstituţionalitatea normei care instituie un privilegiu ori o discriminare. În acest sens, Curtea a constatat că, potrivit jurisprudenţei sale, discriminarea se bazează pe noţiunea de excludere de la un drept/beneficiu (Decizia Curţii Constituţionale nr. 62 din 21 octombrie 1993, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea 1, nr. 49 din 25 februarie 1994), iar remediul constituţional specific, în cazul constatării neconstituţionalităţii discriminării, îl reprezintă acordarea sau accesul la beneficiul dreptului (Decizia nr. 685 din 28 iunie 2012, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 470 din 11 iulie 2012, Decizia nr. 164 din 12 martie 2013, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 296 din 23 mai 2013, Decizia nr. 681 din 13 noiembrie 2014, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 889 din 8 decembrie 2014).

Având în vedere aceste aspecte, s-a apreciat că aceste prevederi încalcă dispoziţiile constituţionale şi europene menţionate anterior.

Referitor la cel de-al doilea motiv de contestaţie în anulare constând în incompatibilitatea unora dintre judecătorii cauzei, pentru că aceştia s-au aflat într-o situaţie de natură a le fi afectată imparţialitatea, contestatorul L. a arătat că doamna judecător FF. a fost atât procuror DNA, cât şi consilier al procurorului şef al DNA la data la care a fost întocmit rechizitoriul (anul 2008), astfel că acest aspect a fost de natură a-i afecta imparţialitatea, motiv pentru care aceasta ar fi trebuit să se abţină de la soluţionarea acestei cauze.

Deopotrivă, şi cu privire la domnul judecător GG. s-a susţinut că există suspiciuni că imparţialitatea sa a fost afectată. Astfel, acesta a fost o perioadă îndelungată de timp şeful structurii de securitate, cel care a acordat mandate de siguranţă naţională pentru întregul teritoriu al ţării. Or, s-a susţinut de către contestator că domnul judecător a acordat mandate de siguranţă pentru o parte dintre inculpaţii din cauză (de exemplu, pentru V.), creându-se percepţia că este un infractor periculos, implicat în multiple activităţi infracţionale. Astfel, acesta a fost tentat să creadă că oricine ar fi avut raporturi contractuale cu Primăria Constanţa, condusă de V. nu ar fi putut avea astfel de raporturi decât dacă ar fi acceptat să săvârşească infracţiuni. Or, contestatorul L. a apreciat că nu poate fi găsită o altă explicaţie pentru condamnarea sa, în calitate de evaluator, ale cărui rapoarte de evaluare s-au dovedit a fi corecte pe parcursul cercetării judecătoreşti, prin expertiza dispusă chiar de instanţă, decât vădita parţialitate a acestuia, determinată de o cunoaştere mai vastă a activităţilor coinculpatului, cu care nu s-a aflat în niciun fel de relaţie.

În dezvoltarea motivelor de contestaţie în anulare formulate, în scris, pentru care instanţa a admis în principiu, contestaţia în anulare, respectiv instanţa de apel nu a fost compusă potrivit legii, ori incidenţa unei cauze de încetare a procesului penal - împlinirea termenului de prescripţie a răspunderii penale, contestatorul I. a arătat următoarele:

Cu privire la primul motiv, s-a invocat aplicabilitatea Deciziei Curţii Constituţionale nr. 685/2018 şi în cazul completurilor de 3 judecători de la Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie.

S-a arătat, în acest sens, că pornind de la prevederile art. 126 alin. (4) din Constituţie, conform cărora compunerea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie şi regulile de funcţionare ale acesteia se stabilesc prin lege organică, Curtea Constituţională a analizat modul în care trebuie alcătuite completurile de judecată, nu doar cele de 5 judecători, explicând în paragraful 177, pe care contestatorul l-a expus în cererea sa, faptul că prin compunerea Înaltei Curţi se înţelege nu doar organizarea şi compunerea secţiilor, ci şi compunerea completurilor de judecată.

În Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară nu se prevede modul de alcătuire a completurilor de 3 judecători, deşi Curtea Constituţională a stabilit că aceasta procedură trebuie prevăzută de lege. Legea stabileşte modul în care se compun completurile de 5 judecători, dar nu şi cele de 3 judecători, deşi există câteva referiri la celelalte completuri de judecată, altele decât cele de 5 judecători, în art. 19 şi art. 31, fără să se prevadă însă modul în care ele sunt alcătuite.

Contestatorul I. a mai arătat că nu există nicio menţiune în legătură cu modul de alcătuire a completurilor de judecată ci se precizează doar că la începutul anului, Colegiul de conducere al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie poate înfiinţa completuri specializate, a doua menţiune fiind legată de numărul de judecători care vor intra în completurile de judecată, altele decât cele de 5 judecători.

Or, s-a arătat că dacă repartizarea aleatorie a judecătorilor nu există, dreptul la un proces echitabil este încălcat.

Modul de alcătuire a completurilor de 3 judecători este stabilit prin Regulamentul privind organizarea şi funcţionarea administrativă a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie şi nu prin lege, ci printr-un act administrativ care este inferior legii. Practic, alcătuirea completurilor de 3 judecători nu se face printr-o repartizare aleatorie a judecătorilor, ci printr-o distribuire a acestora de către preşedinţii de secţie, încălcându-se astfel dreptul la un proces echitabil.

Invocând paragraful 188 din Decizia Curţii Constituţionale nr. 685/2018, prin care instanţa de contencios constituţional a statuat că alcătuirea completurilor de 5 judecători prin tragere la sorţi reprezintă o garanţie a imparţialităţii instanţei şi a dreptului la un proces echitabil, contestatorul I. a apreciat că, dacă legea nu reglementează situaţia completurilor formate din 3 judecători, trebuie aplicate principiile fundamentale, unul din acestea fiind asigurarea repartizării aleatorii a judecătorilor care formează completul de judecată.

Or, în condiţiile în care completul de judecată de la instanţa de apel a fost compus din trei judecători, însă nu prin tragere la sorţi, contestatorul I. a apreciat că acest complet a fost compus cu încălcarea dispoziţiilor legale, ceea ce conduce la desfiinţarea deciziei contestate şi trimiterea cauzei în vederea rejudecării în apel la Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie.

Contestatorul I. a opinat că acest complet nu doar că a fost nelegal constituit, dar a pronunţat şi o hotărâre nelegală ce a condus la schimbarea în tot a hotărârii primei instanţe şi la condamnarea sa, iar prin desemnarea unui alt complet de judecată asupra căruia nu planează nicio urmă de suspiciune, prin reanalizarea întregului probatoriu, va fi confirmată în mod integral hotărârea instanţei de fond prin care a fost achitat pentru toate acuzaţiile.

Cu privire la cel de-al doilea motiv pentru care instanţa a admis în principiu, contestaţia în anulare, contestatorul I. a invocat faptul că a fost condamnat, deşi existau probe cu privire la o cauză de încetare a procesului penal.

În acest sens, a arătat că instanţa de apel, în mod greşit, a stabilit legea veche ca lege penală mai favorabilă, ţinând cont de faptul că prin Decizia nr. 297/2018 a Curţii Constituţionale, s-a constatat neconstituţională soluţia legislativă care prevede că prescripţia răspunderii penale se întrerupe "prin oricare act îndeplinit în cauză", făcând astfel inoperantă instituţia întreruperii prescripţiei penale şi astfel, noul C. pen. constituind legea mai favorabilă.

În opinia contestatorului, admiterea excepţiei de neconstituţionalitate prin decizia instanţei de contencios constituţional antemenţionată determină inaplicabilitatea dispoziţiilor art. 155 alin. (1) din actualul C. pen., iar în prezenta speţă, legea penală mai favorabilă este legea nouă.

Astfel, s-a arătat că limitele maximale de pedeapsă prevăzute de lege pentru cele două infracţiuni pentru care a fost trimis în judecată sunt 10 ani şi 6 luni pentru infracţiunea de complicitate la abuz în serviciu având consecinţe deosebit de grave, respectiv 10 ani pentru infracţiunea de constituire a unui grup infracţional organizat.

Potrivit art. 154 alin. (1) lit. b) din C. pen., termenele de prescripţie a răspunderii penale sunt: (...) 10 ani, când legea prevede pentru infracţiunea săvârşită pedeapsa închisorii mai mare de 10 ani, dar care nu depăşeşte 20 de ani, iar potrivit art. 155 alin. (1) din C. pen., cursul termenului prescripţiei răspunderii penale se întrerupe prin îndeplinirea oricărui act de procedură în cauză.

S-a apreciat că Decizia nr. 297/2018 a Curţii Constituţionale este o decizie simplă, necondiţionată şi nu una interpretativă, fapt confirmat şi de dispozitiv care nu cuprinde vreo condiţionare şi care nu indică vreo interpretare anume, care să fie acceptabilă constituţional.

Din lecturarea paragrafului 31 al deciziei, rezultă, în opinia contestatorului, faptul că sintagma "oricărui act de procedură" este neconstituţională, necondiţionat, având în vedere lipsa de previzibilitate a consecinţelor sale, astfel că, în temeiul art. 147 din Constituţie, la data de 25 iunie 2018 aceasta sintagmă a fost suspendată de drept, iar la data de 8 august 2018 ea a încetat să mai producă orice efect juridic. Susţinerea Curţii potrivit căreia un act de întrerupere a prescripţiei ar trebui să fie un act de care persoana vizată să ia cunoştinţă nu este o interpretare constituţională a art. 155 din C. pen., ci chiar motivul pentru care sintagma vizată este neconstituţională.

Invocând considerentele Încheierii penale nr. 1522 din 19 decembrie 2018 a Curţii de Apel Cluj, contestatorul I. a mai arătat că, prin deciziile adoptate, Curtea Constituţională nu are competenţa de a reformula un text legal pentru a-l face constituţional. Curtea trebuie să scoată textul legal în afara cadrului normativ, urmând ca Parlamentul, prin lege, sau Guvernul, prin ordonanţă de urgenţă, să introducă în cadrul normativ un text legal constituţional. Curtea a oferit doar îndrumări legiuitorului în vederea adoptării unei legi care să modifice conţinutul art. 155 în conformitate cu dispoziţiile constituţionale, iar a se considera că această soluţie legislativă indicată - întreruperea cursului prescripţiei prin acte care se comunică suspectului sau inculpatului, ca fiind deja adoptată prin decizia 297/2018, echivalează cu o violare a principiului legalităţii răspunderii penale, al art. 73 din Constituţie şi al regulilor privind competenţa Curţii Constituţionale a României.

Mai mult, în opinia contestatorului I., Decizia nr. 297/2018 îşi producea efectele şi în cauza de faţă, întrucât era vorba despre o cauză pe rol, iar admiterea excepţiei profită celui care a ridicat-o, însă şi celorlalte persoane care se aflau în imposibilitatea din punct de vedere juridic de a mai ridica o excepţie similară întrucât Curtea Constituţională s-a pronunţat deja în acest sens.

Prin urmare, s-a arătat că termenul de prescripţie al faptei pentru care a fost trimis în judecată contestatorul s-a împlinit în luna aprilie 2013, iar art. 155 alin. (1) din C. pen. a fost abrogat la 45 de zile de la momentul publicării în Monitorul Oficial a acestei decizii, respectiv la 9 - 10 august 2013.

Contestatorul I. a concluzionat că Decizia nr. 297/2018 a Curţii Constituţionale a lipsit de orice efect juridic cauza de întrerupere a cursului prescripţiei răspunderii penale constând în efectuarea unui act de procedură, iar instanţele judecătoreşti vor trebui să constate că nu mai există niciun motiv pentru a întrerupe cursul prescripţiei răspunderii penale. Pe cale de consecinţă, singurele termene care rămân pentru prescrierea răspunderii penale sunt cele care sunt menţionate în ceea ce priveşte prescripţia generală.

Având în vedere inaplicabilitatea art. 155 alin. (1) din C. pen., raportat la constatarea neconstituţionalităţii acestui articol prin Decizia nr. 297/2018, contestatorul a reiterat constatarea împlinirii termenului de prescripţie a răspunderii penale pentru ambele fapte încă din anul 2013.

Chiar şi în situaţia în care legea mai favorabilă ar fi fost legea veche, contestatorul I. a solicitat să se aibă în vedere că pedeapsa pentru infracţiunea prev. de art. 323 din vechiul C. pen. este închisoarea de la 3 la 15 ani, termenul de prescripţie al răspunderii penale este de 10 ani, conform art. 122 lit. b) din vechiul C. pen., iar potrivit art. 124 din vechiul C. pen., prescripţia înlătură răspunderea penală oricâte întreruperi ar interveni, dacă termenul de prescripţie prevăzut în art. 122 este depăşit cu încă jumătate.

Astfel, raportat la data comiterii faptei precizată în actul de sesizare a instanţei, termenul de prescripţie de 15 ani se calculează de la data de 18 aprilie 2003.

În ceea ce priveşte a doua faptă pentru care s-a dispus trimiterea în judecată, respectiv complicitate la abuz în serviciu contra intereselor publice, contestatorul I. a arătat că art. 132 din Legea nr. 78/2000 a fost introdus şi publicat în Monitorul Oficial abia în data de 29 noiembrie 2004, astfel că la data la care s-a reţinut că s-ar fi săvârşit presupusa infracţiune (2003), acest articol nu era în vigoare.

Or, analizând doar infracţiunea de complicitate la "abuz în serviciu în formă calificată", adică fapta prevăzută şi pedepsită de dispoziţiile art. 2481 din C. pen. anterior, termenul de prescripţie este tot de 10 ani.

În opinia contestatorului I., luând în considerare data la care se presupune că a fost săvârşită fapta de abuz în serviciu, respectiv 18 aprilie 2003, termenul de 15 ani de prescripţie a răspunderii penale (termenul special) se împlinise la data de 18 aprilie 2018, aspect pe care instanţa de apel nu 1-a avut în vedere.

În mod greşit s-a considerat că termenul de prescripţie nu s-ar fi împlinit motivat de faptul că la data de 15 septembrie 2010 ar fi fost admisă cererea inculpaţilor de sesizare a Curţii Constituţionale, fapt ce a determinat suspendarea prezentei cauze pentru o durată de un an de zile până la momentul reluării judecăţii cauzei ca urmare a respingerii de către instanţa de control constituţional a excepţiilor de neconstituţionalitate.

Faptul că judecătorul de fond nu a respectat prevederile Legii nr. 177/2010 şi nu a dispus repunerea cauzei pe rol în data de 7 octombrie 2010, ci abia un an mai târziu, nu poate reprezenta o cauză legală de suspendare a termenului prescripţiei din simplul considerent că această suspendare nu mai întrunea condiţiile de legalitate decât pentru perioada 15 septembrie 2010 - 7 octombrie 2010.

Chiar şi în situaţia în care s-ar reţine ca fiind corectă aplicarea prevederilor art. 303 alin. (6) din C. proc. pen. anterior, acestea nu fac decât să prelungească termenul de prescripţie cu încă două săptămâni raportat la cel calculat iniţial, termen care oricum se împlinise încă din 18 aprilie 2018.

Concluzionând, contestatorul I. a arătat că instanţa, în mod greşit, a dispus condamnarea sa şi nu a dispus încetarea procesului penal în conformitate cu art. 396 alin. (6) raportat la art. 16 alin. (1) lit. f) din C. proc. pen., întrucât a intervenit prescripţia ambelor fapte imputate.

În dezvoltarea motivelor de contestaţie în anulare, formulate, în scris, întemeiate pe cazul prev. de art. 426 lit. b) din C. proc. pen., contestatorul K. a invocat incidenţa unei cauze de încetare a procesului penal, respectiv împlinirea termenului de prescripţie a răspunderii penale.

În acest sens, a arătat că a fost acuzat de comiterea infracţiunii prevăzută de art. 323 alin. (1) şi (2) din C. pen. anterior, săvârşită cu ocazia autentificării Contractelor de cesiune nr. x din 30 septembrie 2002, nr. 89 din 14 ianuarie 2004, nr. 105 din 14 ianuarie 2004 şi nr. 106 din 14 ianuarie 2004. Prin urmare, ultimul act material al presupusei fapte ar fi fost comis la data de 14 ianuarie 2004.

Contestatorul K. a mai arătat că, prin decizia penală nr. 3613 din 15 octombrie 2010, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, în Dosarul nr. x/2010 având ca obiect recursul formulat împotriva încheierii din 15 septembrie 2010 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, s-a dispus sesizarea Curţii Constituţionale cu excepţia de neconstituţionalitate a prevederilor art. 147 şi art. 258 alin. (1) din C. pen., art. 44 lit. a), precum şi a dispoziţiilor art. 1 alin. (1) lit. a) şi art. 17 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 78/2000 pentru prevenirea, descoperirea şi sancţionarea faptelor de corupţie.

În opinia contestatorului K., Decizia penală nr. 3613 din 15 octombrie 2010, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie trebuie coroborată cu încheierea de sesizare a Curţii Constituţionale din 15 septembrie 2010, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti prin care s-a dispus suspendarea judecării cauzei până la soluţionarea excepţiilor de neconstituţionalitate. Pe de altă parte, prin aceeaşi încheiere, Curtea de Apel Bucureşti a stabilit un termen de control la data de 6 octombrie 2010.

Temeiul de drept pentru suspendarea judecării cauzei l-au reprezentat, la data pronunţării încheierii din 15 septembrie 2010 a Curţii de Apel Bucureşti, dispoziţiile art. 29 alin. (5) din Legea nr. 47/1992, privind organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale, în forma în vigoare până la data de 7 octombrie 2010, potrivit cărora "pe durata soluţionării excepţiei de neconstituţionalitate, judecarea cauzei se suspendă", precum şi dispoziţiile art. 303 alin. (6) teza I din C. proc. pen. anterior, potrivit cărora "instanţa suspendă judecata, prin încheiere motivată, şi în cazul în care a fost ridicată o excepţie de neconstituţionalitate, până la soluţionarea de către Curtea Constituţională a excepţiei."

Pe de altă parte, s-a arătat că, potrivit art. 128 alin. (1) - Suspendarea cursului prescripţiei din C. pen. anterior "cursul termenului prescripţiei prevăzute în art. 122 este suspendat pe timpul cât o dispoziţie legală sau o împrejurare de neprevăzut ori de neînlăturat împiedică punerea în mişcare a acţiunii penale sau continuarea procesului penal." Textul a fost preluat întocmai de dispoziţiile art. 156 alin. (1) din C. pen.

Per a contrario, la momentul la care dispoziţia legală nu mai împiedică continuarea procesului sau însăşi dispoziţia legală nu mai există, cursul prescripţiei este reluat automat. Această interpretare rezultă şi din dispoziţiile art. 128 alin. (3) potrivit cărora "prescripţia îşi reia cursul din ziua în care a încetat cauza de suspendare." Textul de lege utilizează sintagma "îşi reia cursul", prescripţia reluându-şi cursul ope legis, nefiind necesară intervenţia instanţei.

Prin urmare, doar până la data de 7 octombrie 2010, suspendarea procesului penal, în temeiul art. 29 alin. (5) din Legea nr. 47/1992 şi art. 303 alin. (6) teza I din C. proc. pen. anterior, putea fi considerată motiv de suspendare a cursului prescripţiei răspunderii penale.

Contestatorul K. a precizat că alin. (5) al art. 29 din Legea nr. 47/1992, împreună cu art. 303 alin. (6) din vechiul C. proc. pen., au fost abrogate la data de 7 octombrie 2010 prin Legea nr. 177/2010 pentru modificarea şi completarea Legii nr. 47/1992 privind organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale, a C. proc. civ. şi a C. proc. pen.

Prin urmare, dacă dispoziţiile art. 29 alin. (5) din Legea nr. 47/1992 şi art. 303 alin. (6) din vechiul C. proc. pen. reprezentau, prin raportare la art. 128 alin. (1) din C. pen. anterior, dispoziţii legale care împiedicau continuarea procesului, începând cu data abrogării acestora, recte 7 octombrie 2010, aceste temeiuri au încetat.

Altfel spus, abrogarea dispoziţiilor art. 29 alin. (5) din Legea nr. 47/1992 şi a art. 303 alin. (6) din C. proc. pen. face ca însuşi temeiul suspendării cursului prescripţiei în dosarele suspendate până la data de 07 octombrie 2010, până la soluţionarea excepţiilor de neconstituţionalitate de către Curtea Constituţională, să dispară şi, pe cale de consecinţă, să se reia, ope legis, cursul prescripţiei.

Astfel, ţinând cont de faptul că instanţa de contencios constituţional a fost sesizată prin decizia penală nr. 3613 din 15 octombrie 2010 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, s-a apreciat că aceasta nu mai putea dispune suspendarea cauzei, atât timp cât temeiul legal care obliga la suspendarea cauzei fusese abrogat anterior, adică la data de 07 octombrie 2010.

În opinia contestatorului K., chiar dacă s-ar admite că aceasta cauză a fost suspendată începând cu data de 15 septembrie 2010, respectiv odată cu pronunţarea încheierii de sesizare a CCR de către Curtea de Apel Bucureşti, şi nu începând cu data de 15 octombrie 2010, data la care încheierea pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti a rămas definitivă prin decizia Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, atunci această cauză a fost suspendată până la 7 octombrie 2010, adică pe o perioadă de 23 de zile. Aşadar, cursul prescripţiei ar fi fost suspendat ca urmare a sesizării Curţii Constituţionale; ulterior, prescripţia şi-a reluat cursul începând cu data de 7 octombrie 2010, dată de la care nu a mai existat nicio dispoziţie legală care să împiedice continuarea procesului penal.

Faptul că instanţa de judecată a fondului, respectiv Curtea de Apel Bucureşti a menţinut suspendarea cauzei, repunând cauza pe rol abia după pronunţarea Deciziei Curţii Constituţionale nr. 1611 din 20 decembrie 2011, reprezintă o eroare a acesteia şi o interpretare greşită a prevederilor legale, inclusiv a prevederilor potrivit cărora legea procesual penală este de imediată aplicare, iar această aplicare greşită a legii nu-i poate fi imputată contestatorului şi nici nu poate fi interpretată în defavoarea sa.

În susţinerea motivelor invocate, contestatorul K. a făcut referire la Decizia nr. 685 din 7 noiembrie 2018 asupra cererii de soluţionare a conflictului juridic de natură constituţională dintre Parlamentul României, pe de o parte, şi Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, pe de altă parte, publicată în Monitorul Oficial nr. 1021 din 29.11.2018.

S-a invocat faptul că, prin decizia menţionată, Curtea Constituţională a reţinut că legea procesual penală este de imediată aplicare, aceasta reţinând Decizia nr. 178/2018, prin care s-a statuat că "normele procesual penale sunt guvernate de principiul aplicării imediate, acesta vizând atât cauzele în curs de urmărire penală, cât şi cele aflate în faza judecăţii. De altfel, acest aspect a fost statuat şi de către Curtea europeană a Drepturilor Omului, prin Hotărârea din 17 septembrie 2009, pronunţată în Cauza Scoppola împotriva Italiei (nr. 2), paragraful 110, prin care Curtea de la Strasbourg a arătat că dispoziţiile art. 7 privind legalitatea incriminării şi pedepsei din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale sunt aplicabile numai cu privire la normele penale de incriminare, în timp ce în domeniul normelor procesuale este aplicabil principiul tempus regit actum. Totodată, Curtea Constituţională a constatat, în jurisprudenţa sa, că instituirea regulilor de desfăşurare a procesului constituie atributul exclusiv al legiuitorului, acesta fiind sensul prevederilor art. 126 alin. (2) din Constituţie, care, referindu-se la competenţa instanţelor judecătoreşti şi la procedura de judecată, stabileşte că acestea «sunt prevăzute numai de lege» (Decizia nr. 460 din 28 octombrie 2004, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 1153 din 7 decembrie 2004).

Având în vedere aspectele menţionate supra şi aplicând dispoziţiile art. 122 alin. (1) lit. b) - Termenele de prescripţie a răspunderii penale din vechiul C. pen., potrivit cărora "termenele de prescripţie a răspunderii penale pentru persoana fizică sunt de [...] 10 ani, când legea prevede pentru infracţiunea săvârşită pedeapsa închisorii mai mare de 10 ani, dar care nu depăşeşte 15 ani" coroborat cu art. 124 -Prescripţia specială, în vigoare la acea dată (a se vedea în acest sens Decizia Curţii Constituţionale nr. 1092 din 18 decembrie 2012, referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 124 din C. pen., publicată în Monitorul Oficial nr. 67 din 31 ianuarie 2013, potrivit căreia "art. 124 din C. pen. sunt constituţionale în măsura în care nu împiedică aplicarea legii penale mai favorabile faptelor săvârşite sub imperiul legii vechi") potrivit căruia "Prescripţia înlătură răspunderea penală oricâte întreruperi ar interveni, dacă termenul de prescripţie prevăzut la art. 122 este depăşit cu încă jumătate", contestatorul K. a arătat că presupusa infracţiune pentru care a fost acuzat s-a prescris după 15 ani de la săvârşirea acesteia [art. 122 alin. (2) vechiul C. pen.], respectiv la 14 ianuarie 2019, adică ulterior rămânerii în pronunţare de către instanţa de apel, dar anterior pronunţării Hotărârii nr. 32/A/2019.

S-a mai apreciat că dacă s-ar admite, totuşi, că a operat o suspendare a judecării cauzei începând cu data de 15 septembrie 2010 până la 7 octombrie 2010, pe o perioadă de 23 de zile, care reprezintă perioada suspendării cauzei ca urmare a sesizării CCR până la abrogarea dispoziţiilor art. 29 alin. (5) din Legea nr. 47/1992 şi art. 303 alin. (3) din vechiul C. proc. pen., în această interpretare, prescripţia a intervenit la data de 6 februarie 2019, adică ulterior rămânerii în pronunţare de către instanţa de apel, dar cu o zi înainte de data pronunţării deciziei penale atacate.

Pentru motivele arătate, contestatorul K. a solicitat să se constate încetarea procesului penal, în conformitate cu art. 396 alin. (6) raportat la art. 16 alin. (1) lit. f) din C. proc. pen., întrucât a intervenit prescripţia specială a răspunderii penale, cu privire la fapta prevăzută de art. 323 alin. (1) şi (2) din C. pen. anterior, respectiv asocierea în vederea săvârşirii de infracţiuni.

Ulterior încheierii dezbaterilor în prezenta cauză, contestatorul K. a depus la dosarul cauzei concluzii scrise.

În cuprinsul concluziilor formulate, suplimentar faţă de argumentele invocate prin cererea de contestaţie în anulare, contestatorul K. a arătat că, în prealabil, trebuie analizată incidenţa în cauză a deciziei nr. 10/2017 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală. Din considerentele şi dispozitivul acesteia rezultă că instanţa care soluţionează o contestaţie în anulare întemeiată pe dispoziţiile art. 426 lit. b) din C. proc. pen. nu poate reanaliza o cauză de încetare a procesului penal în cazul în care instanţa de apel a dezbătut şi a analizat incidenţa acelei cauze de încetare a procesului penal.

Prin urmare, s-a apreciat că Decizia nr. 10/2017 stabileşte, în primul rând, necesitatea îndeplinirii cumulative a două condiţii, şi anume: (i) că incidenţa acelei cauze de încetare a procesului penal să fi fost dezbătută de instanţa de apel şi (ii) că incidenţa acelei cauze de încetare a procesului penal să fi fost analizată de instanţa de apel; per a contrario, dacă instanţa de apel (i) nu a dezbătut incidenţa acelei cauze de încetare a procesului penal sau (ii) nu a analizat incidenţa acelei cauze de încetare a procesului penal ori (iii) nici nu a dezbătut şi nici nu a analizat incidenţa acelei cauze de încetare a procesului penal, nu sunt îndeplinite condiţiile pentru aplicarea în cauză a Deciziei 10/2017, şi deci, contestaţia în anulare poate fi judecată pe fond.

În al doilea rând, s-a apreciat că, referindu-se la condiţia cumulativă a dezbaterii şi analizării cauzei de încetare a procesului penal de către instanţa de apel, Decizia nr. 10/2017 are în vedere infracţiunea pentru care s-a cerut, pe calea contestaţiei în anulare, constatarea incidenţei unei cauze de încetare a procesului penal, în sensul că pentru această infracţiune, şi nu pentru altele, instanţa de apel trebuia să fi dezbătut şi analizat cauza respectivă de încetare a procesului penal, astfel încât să existe situaţia premisă de natură a atrage inadmisibilitatea contestaţiei în anulare.

Astfel, contestatorul K. a arătat că, din actele dosarului şi încheierile de şedinţă de la termenele acordate de instanţa de apel, precum şi din însuşi cuprinsul deciziei penale atacate, cauza de încetare a procesului penal faţă de acesta, reprezentată de prescripţia răspunderii penale cu privire la infracţiunea de asociere pentru săvârşirea de infracţiuni, nu a fost analizată de instanţa de apel.

În acest sens, s-a arătat că, în cuprinsul Deciziei nr. 32/A din 7 februarie 2019, la paginile 158 - 162, există secţiunea intitulată de instanţa de apel "prescripţia răspunderii penale". În cadrul acestei secţiuni, instanţa de apel face mai întâi o analiză generală privind aplicarea în cauză a dispoziţiilor art. 303 alin. (6) din C. proc. pen. anterior şi art. 29 alin. (5) din Legea nr. 47/1992 privind organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale, prin raportare la (i) încheierea din 15 septembrie 2010 a instanţei de fond (Curtea de Apel Bucureşti) prin care s-au admis cererile formulate de unii dintre inculpaţi, sesizându-se Curtea Constituţională cu o excepţie de neconstituţionalitate privind unele dispoziţii din C. pen. anterior şi Legea nr. 78/2000 şi (ii) dispoziţiile Legii nr. 177/2010, intrată în vigoare la data de 7 octombrie 2010, prin care prevederile art. 303 alin. (6) din C. proc. pen. şi art. 29 alin. (5) din Legea nr. 47/1992 au fost abrogate. Altfel spus, instanţa de apel analizează, la nivel general, instituţia de drept procesual penal a suspendării judecăţii, reglementată de art. 303 din C. proc. pen. cu referire la cazul de suspendare a judecăţii în cazul invocării excepţiei de neconstituţionalitate prevăzut de alin. (6) al acestui articol, cu raportare la art. 29 alin. (5) din Legea nr. 47/1992, ajungând la concluzia că normele de procedură penală sunt de imediată aplicare şi nu retroactivează.

În al doilea rând, s-a precizat că, în cadrul acestei secţiuni, instanţa de apel analizează efectele Deciziei Curţii Constituţionale nr. 297 din 26 aprilie 2018 privind întreruperea cursului prescripţiei răspunderii penale, ajungând la concluzia că această decizie este una interpretativă, sens în care şi în prezent este în vigoare instituţia întreruperii cursului prescripţiei răspunderii penale, doar că sfera de aplicare este mai restrânsă la actele de procedură care trebuie comunicate suspectului sau inculpatului.

În cauza dedusă judecăţii, cazul de încetare a procesului penal în ceea ce-l priveşte pe contestatorul K., referitor la săvârşirea infracţiunii prevăzută de art. 323 alin. (1) şi (2) din C. pen. anterior, este prescripţia răspunderii penale, cu privire la care se pune problema dacă cursul acesteia a fost sau nu suspendat, iar în caz afirmativ, care este durata suspendării.

Prin urmare, s-a opinat că, în cauză, sunt incidente instituţiile prescripţiei răspunderii penale şi suspendării cursului prescripţiei răspunderii penale. Astfel, dacă nu s-ar fi pus problema suspendării cursului prescripţiei răspunderii penale, prin aplicarea termenului special de prescripţie a răspunderii penale pentru infracţiunea de asociere în vederea săvârşirii de infracţiuni, care este de 15 ani, potrivit C. pen. anterior, legea penală mai favorabilă, la data ultimului act material săvârşit în cauză, şi anume, data de 14 ianuarie 2004, ar fi însemnat că răspunderea penală pentru această infracţiune s-a prescris la dată de 14 ianuarie 2019.

Instanţa nu a analizat însă instituţia prescripţiei răspunderii penale şi cea a suspendării cursului prescripţiei răspunderii penale. Instituţiile prescripţiei răspunderii penale şi suspendării cursului prescripţiei răspunderii penale, pe de o parte, şi instituţia suspendării judecăţii, pe de altă parte, sunt instituţii juridice diferite, aparţinând unor ramuri de drept diferite şi având un regim juridic diferit. Instituţia prescripţiei răspunderii penale şi instituţia suspendării cursului prescripţiei răspunderii penale sunt instituţii de drept penal material, reglementate de C. pen. (lege organică), iar instituţia suspendării judecăţii este o instituţie de drept procesual penal, reglementată de C. proc. pen. (lege ordinară).

Contestatorul K. a arătat că, spre deosebire de aplicarea legii penale materiale în timp, care este guvernată de principiul aplicării legii penale mai favorabile, consacrat şi la nivel constituţional, aplicarea legii procesual penale în timp este guvernată de principiul general al imediatei aplicabilităţi sau activităţi. În acest context, afirmaţia generică a instanţei de apel, formulată cu titlu de concluzie, într-o singură propoziţie şi fără o raportare concretă la vreuna dintre fapte sau la vreunul dintre făptuitori, la pagină 161 din Decizia nr. 32/A din 7 februarie 2019, în sensul că suspendarea cursului prescripţiei răspunderii penale a operat pe aceeaşi perioadă de timp în care judecata cauzei a fost suspendată, dincolo de inexactitatea ei, nu poate fi considerată o analiză a aplicării, în cauză, a instituţiei prescripţiei răspunderii penale şi a instituţiei suspendării cursului prescripţiei răspunderii penale pentru fapta de asociere în vederea săvârşirii de infracţiuni, pretins a fi săvârşită de contestatorul K., în sensul deciziei nr. 10/2017.

Pe fond, contestatorul K. a arătat că, analizând incidenţa în cauză a instituţiei suspendării cursului prescripţiei răspunderii penale, urmează a se constata că această instituţie are o reglementare identică în C. pen. anterior (art. 128) şi C. pen. actual (art. 156). Problema de drept care se pune în speţa dedusă judecăţii este aceea dacă cursul prescripţiei răspunderii penale a fost suspendat, şi dacă răspunsul este afirmativ, care este durata acestei suspendări. Sub acest aspect, s-a apreciat că dispoziţiile legale care, în cauză, au împiedicat continuarea procesului penal, începând cu data de 15 septembrie 2010 (adică data pronunţării încheierii de sesizare a Curţii Constituţionale cu soluţionarea unei excepţii de neconstituţionalitate), au fost dispoziţiile art. 303 alin. (6) din C. proc. pen. anterior şi dispoziţiile art. 29 alin. (5) din Legea nr. 47/1992. Aceste dispoziţii au fost abrogate prin Legea nr. 177/2010, publicată în Monitorul Oficial al României nr. 672 din 4 octombrie 2010 şi intrată în vigoare la dată de 7 octombrie 2010, prin urmare, de la dată de 7 octombrie 2010, cauza de suspendare a încetat.

Ca atare, conform art. 128 din C. pen. anterior şi art. 156 din C. pen. actual, prescripţia răspunderii penale şi-a reluat cursul din ziua în care a încetat cauza de suspendare, adică din data de 15 octombrie 2010. Aceasta înseamnă că, în cauză, suspendarea cursului prescripţiei răspunderii penale a operat între 15 septembrie 2010 şi 7 octombrie 2010, adică 35 de zile.

Faţă de cele ce preced, în opinia contestatorului K., raportându-ne la data ultimului act material al presupusei infracţiuni de asociere în vederea săvârşirii de infracţiuni, şi anume, data de 14 ianuarie 2004, şi la termenul special de prescripţie a răspunderii penale pentru această faptă, care este de 15 ani, conform C. pen. anterior, legea mai favorabilă aplicată în cauză, la care se adaugă cele 23 de zile în care cursul prescripţiei răspunderii penale a fost suspendat prin efectul legii, rezultă că, în ceea ce îl priveşte, prescripţia răspunderii penale pentru infracţiunea de asociere în vederea săvârşirii de infracţiuni s-a împlinit la dată de 6 februarie 2019, adică cu o zi înainte de data pronunţării Deciziei nr. 32/A din 7 februarie 2019.

În ceea ce priveşte aserţiunea instanţei în sensul că suspendarea cursului prescripţiei răspunderii penale este legată de suspendarea judecăţii în cauză, s-a apreciat că aceasta este nefondată.

Astfel, s-a arătat, cu referire la suspendarea judecăţii, în condiţiile art. 303 alin. (6) din C. proc. pen. anterior şi art. 29 alin. (5) din Legea nr. 47/1992 şi reluarea acesteia în momentul abrogării acestor dispoziţii prin Legea nr. 177/2010, că problema de drept este aceea a aplicării în timp a legii procesual penale. Din examinarea prevederilor Legii nr. 177/2010 rezultă, în opinia contestatorului, că aceasta este o lege abrogatoare care nu conţine dispoziţii tranzitorii şi nu introduce dispoziţii noi în materia procedurii penale, în consecinţă, prin raportare la dispoziţiile art. 13 teza I din C. proc. pen., este de imediată aplicare, conform principiului tempus regit actum, ceea ce înseamnă că încetând cauza de suspendare a judecăţii, procesul penal se reia de drept (ope legis) şi din oficiu.

Din perspectiva contestatorului, nu poate fi primită afirmaţia făcută de instanţa de apel, la pagina 160, ultimul paragraf, şi dezvoltată la pagina 161 paragrafele 1 - 4, din Decizia nr. 32/A din 7 februarie 2019, în sensul că dispoziţiile Legii nr. 177/2010 nu se aplică situaţiilor anterioare întrării ei în vigoare, neavând efecte în cauzele în care suspendarea judecăţii s-a dispus prin încheieri pronunţate până la data intrării în vigoare a acestei legi, adică 7 octombrie 2010, întrucât aceasta ar contraveni dispoziţiilor art. 15 alin. (2) din Constituţia României.

În plus, contestatorul K. a arătat că instanţa de apel ignoră dispoziţiile art. 13 din C. proc. pen., care reglementează aplicarea în timp a legii procesual penale, dispoziţii la care, de altfel, nici nu face referire şi, în acest context, ignoră faptul că Legea nr. 177/2010 nu conţine dispoziţii tranzitorii care să prevadă excepţii de la principiul aplicării imediate a legii procesual penale.

Totodată, s-a apreciat că instanţa de apel face confuzie între aplicarea imediată a legii procesual penale care este regula şi excepţiile de la această regulă: retroactivităţii legii procesual penale şi ultraactivităţii acesteia. Faptul că Legea nr. 177/2010 se aplică şi proceselor aflate în curs la dată adoptării ei, nu înseamnă că ea operează retroactiv, ci că ea este de imediată aplicare, conform dispoziţiilor art. 13 din C. proc. pen. În caz contrar, s-ar ajunge la situaţia în care un proces penal continuă să rămână suspendat până la soluţionarea unei excepţii de neconstituţionalitate, fără a exista un temei legal în acest sens, căci textul care prevedea această suspendare nu mai este în vigoare, fiind abrogat. Ar însemna un caz de ultraactivitate a legii procesual penale vechi, care, fiind o excepţie de la principiul aplicării imediate a legii procesual penale, consacrat de art. 13 din C. proc. pen., ar fi trebuit prevăzut în chiar cuprinsul legii de abrogare în cadrul unei dispoziţii tranzitorii referitoare la procesele aflate în curs. În absenţa unei asemenea dispoziţii tranzitorii, Legea nr. 177/2010 este de imediată aplicare în baza art. 13 din C. proc. pen.

Pe de altă parte, s-a mai arătat că, prin natura ei, de lege abrogatoare, Legea nr. 177/2010 nu poate retroactiva, iar intervalul de timp în care procesele penale au fost suspendate până la intrarea sa în vigoare, prin efectul dispoziţiilor legale abrogate în baza sa, rămân câştigate cauzei, cu toate consecinţele juridice care decurg de aici, implicit suspendarea cursului prescripţiei penale până la data la care dispoziţia penală care împiedică continuarea procesului penal a fost abrogată.

Cu toate acestea, contestatorul K. a opinat că, independent de viziunea instanţei de apel privind modul în care se aplică noua lege de procedură penală, respectiv Legea nr. 177/2010, în cauză problema care se pune este aceea a aplicării în timp a legii penale care reglementează suspendarea cursului prescripţiei răspunderii penale. Or, sub acest aspect, această lege penală este de imediată aplicare, în sensul că, în speţă, suspendarea cursului prescripţiei răspunderii penale încetează şi prescripţia răspunderii penale îşi reia cursul din ziua în care dispoziţia legală care împiedica continuarea procesului penal a fost abrogată. Mai mult decât atât, această lege penală operează retroactiv, ca lege penală mai favorabilă, în condiţiile art. 15 alin. (2) din Constituţia României, pe care însăşi instanţa de apel le invocă, şi pentru procesele începute anterior întrării în vigoare a Legii nr. 177/2010.

În dezvoltarea motivelor formulate, în scris, subsumate cazului de contestaţie în anulare când instanţa de apel nu a fost compusă potrivit legii, contestatorii A. şi J. au arătat, prin cereri distincte, dar cu argumente identice, în esenţă, că nelegala compunere a instanţei constituie o nulitate necondiţionată de existenţa unei vătămări, din moment ce s-a încălcat o normă care ocroteşte un interes public, ceea ce conduce la nulitatea absolută a actelor efectuate de un astfel de complet.

Cu privire la nelegala compunere a completului care a judecat apelul, contestatorii A. şi J. au arătat că soluţia de condamnare a fost pronunţată de un complet de 3 judecători al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie care a fost constituit în baza Hotărârii nr. 80 din 12 decembrie 2017 a Colegiului de conducere al instanţei supreme, care, la rândul său, a fost adoptată, aşa cum rezultă chiar din cuprinsul acesteia, în baza art. 19 lit. a1) şi art. 32 din Regulamentul privind organizarea şi funcţionarea administrativă a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.

Contestatorii au făcut referire la dispoziţiile art. 126 alin. (4) din legea fundamentală potrivit cărora "Compunerea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie şi regulile de funcţionare a acesteia se stabilesc prin lege organică." De asemenea, potrivit art. 73 alin. (3) din Constituţia României, "Prin lege organică se reglementează: [...] I) organizarea şi funcţionarea Consiliului Superior al Magistraturii, a instanţelor judecătoreşti, a Ministerului Public şi a Curţii de Conturi."

Singura menţiune privind completurile din cadrul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, care judecă în materie penală apelurile pronunţate în prima instanţă de curţi de apel sunt cuprinse în art. 31 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară, legea organică emisă în conformitate cu art. 126 alin. (4) şi art. 73 alin. (3) lit. 1 din Constituţie.

Potrivit art. 31 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 304/2004, "În materie penală, completele de judecată se compun după cum urmează: [...]

c) pentru apelurile împotriva hotărârilor pronunţate în primă instanţă de curţile de apel şi de Curtea Militară de Apel, completul de judecată este format din 3 judecători: (...) ".

Astfel, art. 31 alin. (1) lit. c) utilizează sintagmele "se compun", respectiv "este format din", însă fără a reglementa modalitatea/procedura concretă de compunere/formare şi, cu atât mai mult, fără a da vreo competenţă în acest sens preşedinţilor de secţii şi, după caz, colegiului de conducere.

Or, la nivel infralegal, potrivit dispoziţiilor art. 19 lit. a1) din Regulamentul privind organizarea şi funcţionarea administrativă a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie Colegiul de Conducere al instanţei supreme "aprobă numărul completelor de 5 judecători în materie penală, la propunerea preşedintelui secţiei penale, aprobă compunerea completelor de 5 judecători şi a completelor din cadrul secţiilor."

De asemenea, potrivit dispoziţiilor art. 32 alin. (1) din Regulament: "(1) Preşedinţii de secţii stabilesc judecătorii care compun completele de judecată din cadrul secţiilor, transmit spre aprobare Colegiului de conducere compunerea completelor de judecată din cadrul secţiilor şi programează şedinţele acestora."

Astfel, s-a arătat că Hotărârea nr. 80/2017 a Colegiului de Conducere a fost emisă în temeiul dispoziţiilor art. 19 lit. a1) şi a dispoziţiilor art. 32 alin. (1) din Regulament, aceasta completând dispoziţiile art. 31 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 304/2004, în contradicţie cu prevederile art. 126 alin. (4) şi art. 73 alin. (3) lit. l) din Constituţia României.

Referitor la caracterul de act administrativ normativ al Hotărârii nr. 80/2017, contestatorii A. şi J. au invocat decizia nr. 1718 din 26 februarie 2013 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia de contencios administrativ şi fiscal prin care instanţa supremă a hotărât că distincţia între actele administrative individuale şi cele normative se realizează în funcţie de întinderea efectelor juridice pe care le produc. Astfel, actele administrative normative conţin reglementări cu caracter general, impersonale, care produc efecte erga omnes, în timp ce actele individuale produc efecte, de regulă, faţă de o persoană, sau uneori faţă de mai multe persoane, nominalizate expres în conţinutul acestor acte. Înalta Curte a precizat că încadrarea unui act infralegislativ într-una dintre cele două categorii mai sus arătate nu se poate realiza prin "decuparea" unor dispoziţii din acel act (în speţă, o anexă la actul normativ), afectând în acest mod caracterul unitar al acestuia, ci prin examinarea integrală a conţinutului său, prin prisma trăsăturilor fiecăreia dintre cele două categorii de acte.

Prin raportare la aceste aspecte, s-a arătat că Hotărârea nr. 80/2017 este un act administrativ normativ, producând efecte juridice faţă de toţi justiţiabilii ce urmează a fi judecaţi de oricare dintre completele de 3 judecători de la Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, persoane care, la momentul adoptării hotărârii, nu sunt nici determinate nici determinabile.

Ca atare, în opinia contestatorilor A. şi J., Hotărârea nr. 80/2017 produce efecte erga omnes, conţinând reglementări cu caracter general, fiind adoptată cu încălcarea principiului accesibilităţii şi al legalităţii. Hotărârea de referinţă, adoptată de Colegiul de conducere, organ administrativ cu caracter colegial, este un act administrativ, indiferent că este vorba de un act generat pentru modificarea/completarea/abrogarea Regulamentului sau de un act adoptat în aplicarea acestuia (Decizia Curţii Constituţionale nr. 685 din 7 noiembrie 2018 asupra cererii de soluţionare a conflictului juridic de natură constituţională dintre Parlamentul României, pe de o parte, şi Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, pe de altă parte, publicată în Monitorul Oficial nr. 1021 din 20 noiembrie 2018, parag. 125, 127, 142).

În acest sens, s-a mai arătat că din interpretarea prevederilor art. 5 alin. (1) lit. a) şi alin. (4) din Legea nr. 544/2001 privind liberul acces la informaţiile de interes public, art. 11 alin. (1) din Legea nr. 24/2000 privind normele de tehnică legislativă pentru elaborarea actelor normative şi art. 5 lit. l) din Legea nr. 202/1998 privind organizarea Monitorului Oficial al României, actele administrative normative se publică în Monitorul Oficial.

În plus, contestatorii au invocat şi o serie de consideraţii teoretice, privind principiul legalităţii, accesibilitatea şi calitatea legii, principiul securităţii raporturilor juridice, şi modalitatea în care acestea s-au reflectat în jurisprudenţa instanţei de contencios constituţional şi a instanţei europene, după cum urmează:

Potrivit art. 1 alin. (5) din Constituţia României, "În România, respectarea Constituţiei, a supremaţiei sale şi a legilor este obligatorie". Dispoziţiile art. 1 alin. (5) din legea fundamentală reprezintă sediul materiei pentru principiul legalităţii. Principiul legalităţii, care exprimă obligativitatea respectării legilor, asigură respectarea ordinii de drept. Ca şi principiul supremaţiei Constituţiei, legalitatea este de esenţa cerinţelor statului de drept, adică a preeminenţei legii în reglementarea relaţiilor sociale, în sensul art. 16 alin. (2) din Constituţie, potrivit căruia nimeni nu este mai presus de lege. Principiul legalităţii, fiind un principiu de rang constituţional, consacră obligativitatea respectării legilor şi a calităţii acestora.

Curtea Constituţională, în jurisprudenţa sa, a stabilit că trăsătura esenţială a statului de drept o constituie supremaţia Constituţiei şi obligativitatea respectării legii (Decizia nr. 53 din 25 ianuarie 2011, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 90 din 3 februarie 2011) şi că "statul de drept asigură supremaţia Constituţiei, corelarea tuturor legilor şi tuturor actelor normative cu aceasta" (Decizia nr. 22 din 27 ianuarie 2004, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 233 din 17 martie 2004), ceea ce înseamnă că acesta "implică, prioritar, respectarea legii, iar statul democratic este prin excelenţă un stat în care se manifestă domnia legii" (Decizia nr. 13 din 9 februarie 1999, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 178 din 26 aprilie 1999). Curtea Constituţională a mai reţinut că "principiul legalităţii este unul de rang constituţional" (Decizia nr. 901 din 17 iunie 2009, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 503 din 21 iulie 2009), astfel încât "încălcarea legii are drept consecinţă imediată nesocotirea art. 1 alin. (5) din Constituţie, care prevede că respectarea legilor este obligatorie. Încălcarea acestei obligaţii constituţionale atrage implicit afectarea principiului statului de drept, consacrat prin art. 1 alin. (3) din Constituţie" (Decizia nr. 783 din 26 septembrie 2012, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 684 din 3 octombrie 2012).

În privinţa incidenţei normelor de tehnică legislativă în cadrul controlului de constituţionalitate, Curtea a mai arătat că deşi ele "nu au valoare constituţională, (...) prin reglementarea acestora legiuitorul a impus o serie de criterii obligatorii pentru adoptarea oricărui act normativ, a căror respectare este necesară pentru a asigura sistematizarea, unificarea şi coordonarea legislaţiei, precum şi conţinutul şi forma juridică adecvate pentru fiecare act normativ. Astfel, respectarea acestor norme concură la asigurarea unei legislaţii care respectă principiul securităţii raporturilor juridice, având claritatea şi previzibilitatea necesară" (Decizia nr. 448 din 29 octombrie 2013, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 5 din 7 ianuarie 2014). De aceea, "nerespectarea normelor de tehnică legislativă determină apariţia unor situaţii de incoerenţă şi instabilitate, contrare principiului securităţii raporturilor juridice în componenta sa referitoare la claritatea şi previzibilitatea legii" (decizia nr. 448 din 29 octombrie 2013).

Curtea europeană a Drepturilor Omului a statuat că sintagma "prevăzut de lege" înseamnă nu doar o anume bază legală în dreptul intern, dar şi calitatea legii în cauză: astfel, aceasta trebuie să fie accesibilă şi previzibilă. În cauza Lupsa c. României, parag. 32, CEDO a statuat că "sintagma "prevăzută de lege" înseamnă în primul rând că măsura incriminată trebuie să aibă o bază în dreptul intern, însă se referă şi la calitatea legii respective: ea impune ca aceasta să fie accesibilă persoanelor în cauză şi să aibă o formulare destul de exactă pentru a permite reclamanţilor, care apelează, la nevoie, la consilieri, să prevadă, într-o măsură rezonabilă în circumstanţele cauzei, consecinţele ce ar putea dintr-un anumit act".

S-a apreciat că încălcarea dispoziţiilor art. 1 alin. (3) şi (5) din Constituţie în ceea ce priveşte nerespectarea dispoziţiilor Legii nr. 24/2000, a principiului legalităţii şi a jurisprudenţei CEDO în ceea ce priveşte accesibilitatea şi calitatea legii duce la încălcarea principiilor securităţii raporturilor juridice.

De asemenea, în jurisprudenţa CEDO s-a stabilit că principiul securităţii raporturilor juridice decurge implicit din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale şi constituie unul dintre principiile fundamentale ale statului de drept (hotărârile din 6 decembrie 2007, 2 iulie 2009, 2 noiembrie 2010, 20 octombrie 2011 sau 16 iulie 2013, pronunţate în cauzele Beian împotriva României (nr. 1), paragraful 39, HH. şi alţii împotriva Bulgariei, paragraful 47, Ştefănică şi alţii împotriva României, paragraful 31, II. şi JJ. împotriva Turciei, paragraful 56, respectiv Remuszko împotriva Poloniei, paragraful 92.

CEDO a mai statuat că, odată ce statul adoptă o soluţie legislativă, aceasta trebuie să fie pusă în aplicare cu claritate şi coerenţă rezonabile pentru a evita pe cât este posibil insecuritatea juridică şi incertitudinea pentru subiectele de drept vizate de către măsurile de aplicare a acestei soluţii [Hotărârea din 1 decembrie 2005 pronunţată în Cauza Păduraru împotriva României, paragraful 92 sau Hotărârea din 6 decembrie 2007 pronunţată în Cauza Beian împotriva României (nr. 1), paragraful 33].

Astfel, s-a arătat că respectarea legilor este o obligaţie fundamentală într-un stat de drept, iar orice acţiune a autorităţilor publice trebuie să fie subsumată acestui obiectiv. Or, ignorarea dispoziţiilor Legii nr. 24/2000 reprezintă o încălcare a obligaţiilor impuse prin art. 1 alin. (3) şi (5) din Constituţie. O atare conduită pune serioase semne de întrebare cu privire la securitatea raporturilor juridice, întrucât echivalează cu posibilitatea autorităţilor publice de a ocoli cadrul legal oricând şi în orice condiţii în timp ce cetăţenilor li se impune respectarea acestuia. De altfel, principiul supremaţiei Constituţiei şi principiul legalităţii sunt de esenţa cerinţelor statului de drept, în sensul sintagmei conform căreia «Nimeni nu este mai presus de lege», prevăzută de art. 16 alin. (2) din Constituţie.

S-a mai arătat că, prin reglementarea normelor de tehnică legislativă prevăzute de Legea nr. 24/2000, legiuitorul a impus o serie de criterii obligatorii pentru adoptarea oricărui act normativ, a căror respectare este necesară pentru a asigura sistematizarea, unificarea şi coordonarea legislaţiei, precum şi conţinutul şi forma juridică adecvate pentru fiecare act normativ. Respectarea acestor norme concură la asigurarea unei legislaţii care respectă principiul securităţii raporturilor juridice, având claritatea şi previzibilitatea necesare.

Astfel, s-a susţinut că Hotărârea nr. 80, act administrativ normativ, nu a fost publicată în Monitorul Oficial, aşa cum prevăd în mod imperativ dispoziţiile Legii nr. 24/2000.

Inexistenţa actelor administrative intervine, ca sancţiune, în cazurile în care încălcarea condiţiilor de validitate este atât de gravă, încât, potrivit legii, actul este inexistent. Or, având în vedere faptul că, potrivit art. 11 alin. (1) din Legea nr. 24/2000, actele administrative normative intră în vigoare după publicarea lor în Monitorul Oficial, nepublicarea acestora atrage, în mod inevitabil sancţiunea inexistenţei actului.

Prin urmare, s-a concluzionat că Hotărârea nr. 80/2017 este viciată sub aspectul legalităţii, aceasta nefiind publicată şi nefiind accesibilă justiţiabililor.

În cadrul aceluiaşi motiv de contestaţie în anulare contestatorii A. şi J. au invocat nelegalitatea dispoziţiilor art. 19 lit. a) 1 şi a art. 32 alin. (1) din Regulamentul privind organizarea şi funcţionarea administrativă a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie care încalcă, în opinia acestora, art. 1 alin. (3) şi (5), art. 61 alin. (2), art. 73 alin. (3) lit. l) şi art. 126 alin. (4) din Constituţie, pe de o parte, şi, pe de altă parte, art. 21 alin. (3) din Constituţie şi art. 6 parag. 1 CEDO.

În acest sens, s-a arătat că, potrivit art. 73 alin. (3) lit. l) din Constituţia României, "Prin lege organică se reglementează organizarea şi funcţionarea Consiliului Superior al Magistraturii, a instanţelor judecătoreşti, a Ministerului Public şi a Curţii de Conturi." De asemenea, potrivit art. 126 alin. (4) din Constituţia României, "Compunerea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie şi regulile de funcţionare a acesteia se stabilesc prin lege organică."

Pe acest palier, s-a menţionat că noţiunea de "compunere" a instanţei utilizată de art. 126 alin. (4) din Constituţia României este o noţiune constituţională autonomă, ce nu are în vedere numărul total de judecători al acesteia, ci organizarea şi compunerea secţiilor, secţiilor unite, completurilor de judecată care realizează funcţia sa jurisdicţională. În acest sens s-a pronunţat Curtea Constituţională prin Decizia nr. 685/2018 (parag. 177).

Prin urmare, nu numai regulile generale de organizare ale instanţei supreme trebuie reglementate prin lege organică, ci toate aspectele în legătură cu organizarea şi compunerea secţiilor, secţiilor unite şi a completurilor de judecată.

Contestatorii A. şi J. au arătat că, din lectura Legii nr. 304/2004 rezultă că, în privinţa completelor de 3 judecători, care judecă apelurile împotriva hotărârilor pronunţate în primă instanţă de curţile de apel, nu există nicio dispoziţie care să prevadă modul de compunere al acestora.

Aşadar, s-a opinat că dispoziţiile legale criticate, în ciuda prevederilor art. 73 alin. (3) lit. 1 şi art. 126 alin. (4) din Constituţia României, nu asigură reglementarea constituirii completelor de 3 judecători, întrucât nu numai că modul de compunere a completelor de judecată este reglementat printr-un act administrativ, dar acest act administrativ este emis de însăşi conducerea instanţei. Mai mult, acest aspect este reglementat, la nivel infralegal, în Regulamentul privind organizarea şi funcţionarea administrativă a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.

Astfel, s-a arătat că acest atribut este delegat preşedinţilor de secţii şi Colegiului de conducere al Înaltei Curţi, care este abilitat să stabilească în mod unilateral şi arbitrar completele specializate de 3 judecători.

Prin urmare, faptul că aspecte esenţiale ale compunerii celei mai înalte instanţe naţionale nu sunt prevăzute în Legea nr. 304/2004, conduce, în opinia contestatorilor, la încălcarea normelor constituţionale precitate potrivit căreia organizarea şi funcţionarea instanţelor judecătoreşti se reglementează prin lege organică.

În plus, contestatorii A. şi J. au susţinut că normele de compunere a instanţelor ar trebui să se bucure de accesibilitate, previzibilitate şi stabilitate. Or, delegarea atribuţiei de a stabili aceste norme Colegiului de conducere al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, prin emiterea unor hotărâri de stabilire a completelor, acte administrative cu caracter infralegal, determină o stare de incertitudine juridică, acest gen de acte având, de obicei, un grad sporit de schimbări succesive în timp (Decizia Curţii Constituţionale nr. 172 din 24 martie 2016, paragrafele 18 - 22, Decizia Curţii Constituţionale nr. 307/2018 paragrafele 21 - 29, decizia Curţii Constituţionale nr. 417/2019 paragrafele 115, 118, 129, 136, 164, 165).

S-a concluzionat în sensul că prevederile art. 19 lit. a)1 şi art. 32 alin. (1) din Regulament sunt date cu încălcarea dispoziţiilor art. 31 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 304/2004, adăugând la legea organică, precum şi cu încălcarea dispoziţiilor art. 126 alin. (4), art. 73 alin. (3) lit. 1 şi art. 61 alin. (1) din Constituţie, fiind emise într-un domeniu dedicat exclusiv legii organice şi cu încălcarea competenţei Parlamentului în calitate de unică autoritate legiuitoare.

Totodată, s-a apreciat că soluţia legislativă prevăzută de art. 19 lit. a1) şi art. 32 alin. (1) din Regulament şi, pe cale de consecinţă, Hotărârea nr. 80/2017 contravin şi normelor de tehnică legislativă, de vreme ce, potrivit art. 4 alin. (3) - Ierarhia actelor normative din Legea nr. 24/2000 "Actele normative date în executarea legilor, ordonanţelor sau a hotărârilor Guvernului se emit în limitele şi potrivit normelor care le ordonă", fără ca prin acestea să poată fi completată legea.

În acelaşi sens au fost invocate şi prevederile art. 2 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 554/2004 potrivit cărora prin "act administrativ" se înţelege "actul unilateral cu caracter individual sau normativ emis de o autoritate publică, în regim de putere publică, în vederea organizării executării legii sau a executării în concret a legii, care dă naştere, modifică sau stinge raporturi juridice".

Încălcarea dispoziţiilor legale menţionate supra are drept consecinţă şi încălcarea principiilor separaţiei puterilor în stat şi legalităţii, prevăzute de dispoziţiile art. 1 alin. (3) şi (5) din Constituţie, contestatorii condamnaţi invocând, în acelaşi sens, decizia nr. 685/2018, parag. 135, a instanţei de contencios constituţional.

Nelegalitatea şi neconstituţionalitatea dispoziţiilor art. 19 lit. a1) şi art. 32 alin. (1) din Regulament atrag, în opinia contestatorilor, în mod direct nelegalitatea şi neconstituţionalitatea Hotărârii nr. 80/2017 în baza căreia a fost constituit completul nr. 4 care a judecat, în apel, Dosarul nr. x/2008, cu consecinţa nelegalităţii constituirii acestui complet.

Pe al doilea palier al criticilor de nelegalitate a dispoziţiilor art. 19 lit. a1) şi a art. 32 alin. (1) din Regulamentul privind organizarea şi funcţionarea administrativă a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, subsumate încălcării art. 21 alin. (3) din Constituţie şi art. 6 parag. 1 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, contestatorii A. şi J. au invocat încălcarea dreptului de a fi judecat de o instanţă stabilită de lege, respectiv de o instanţă imparţială, precum şi încălcarea art. 16 (Egalitatea în drepturi) alin. (1) din Constituţia României, art. 11 alin. (1) şi (2) (Dreptul internaţional şi intern) coroborat cu art. 20 (Tratatele internaţionale privind drepturile omului) prin raportare la art. 14 (Interzicerea discriminării) din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului coroborat cu art. 1 alin. (1) (Interzicerea generală a discriminării) din Protocolul nr. 12 la Convenţie.

Cu titlu preliminar, s-a arătat că dreptul la un proces echitabil, astfel cum este reglementat de art. 6 parag. 1 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, prevede că orice persoană are dreptul la judecarea cauzei de către o instanţă independentă, imparţială şi instituită din lege. Noţiunea de lege în materie convenţională este o noţiune autonomă ce vizează legile şi ordonanţele de urgenţă în măsura în care acestea întrunesc cerinţele de accesibilitate şi previzibilitate impuse de jurisprudenţa Curţii.

De asemenea, s-au mai invocat prevederile procesual penale cuprinse în art. 3 alin. (7) din C. proc. pen. conform cărora "judecata se realizează în complete legal constituite", în art. 354 alin. (1), respectiv "instanţa judecă în complet de judecată a cărui constituire este cea prevăzută de lege.", precum şi în art. 281 - Nulităţile absolute care prevede că "determină întotdeauna aplicarea nulităţii încălcarea dispoziţiilor privind: a) compunerea completului de judecată".

În acest context, s-a apreciat că încălcarea dreptului la un proces echitabil urmează a fi analizată dintr-o dublă perspectivă, respectiv din cea a dreptului de fi judecat de o instanţă stabilită de lege şi din perspectiva dreptului de a fi judecat de o instanţă imparţială.

În argumentarea acestor susţineri, contestatorii A. şi J. au arătat că pe lângă faptul că normele de compunere a instanţelor trebuie să se bucure de accesibilitate, stabilitate şi previzibilitate, este imperios necesar ca acestea să se bucure de transparenţă şi încredere din partea justiţiabililor.

S-a mai arătat că, dacă înfiinţarea unui număr de complete cu o anumită specializare, având în vedere numărul de cauze cu un anumit profil şi cel al judecătorilor cu experienţă în acele materii, intră în sfera administrativă şi, pe cale de consecinţă, în competenţa Colegiului de conducere al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, nu acelaşi lucru se poate spune despre compunerea completelor care, reprezentând desemnarea nominală a judecătorilor ce urmează să formeze un complet, este o problemă jurisdicţională ce ţine de însăşi săvârşirea actului de justiţie şi, prin urmare, trebuie realizată printr-o procedură legală menită să asigure independenţa şi imparţialitatea judecătorilor.

Invocând paragrafele 164 - 166, expuse în citat în motivele scrise, din decizia nr. 417/2019 a Curţii Constituţionale, s-a susţinut că dispoziţiile art. 19 lit. a1) şi art. 32 alin. (1) din Regulament încalcă dreptul contestatorilor de a fi judecaţi de o instanţă stabilită de lege, ca garanţie a dreptului la un proces echitabil, astfel cum acesta este reglementat de art. 6 parag. 1 din Convenţie şi art. 21 alin. (3) din Constituţie.

Lipsa reglementării prin lege organică a modului de constituire şi compunere a completelor de 3 judecători din cadrul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, care judecă în apel, în materie penală, echivalează, în opinia celor doi contestatori, cu o instanţă care nu este stabilită în conformitate cu voinţa legiuitorului, cu consecinţa încălcării dreptului de a fi judecat de o instanţă stabilită de lege, astfel cum prevede art. 6 parag. 1 din Convenţie. Mai mult, aceasta a avut drept consecinţă asumarea de către Înalta Curte a unei competenţe contrare art. 61 alin. (1) şi art. 126 alin. (1), (2) şi (4) din Constituţie în sensul reglementării acestora prin acte administrative normative, cu consecinţa încălcării art. 21 alin. (3) din Constituţie privind dreptul la un proces echitabil, în componenta sa referitoare la stabilirea prin lege a instanţei judecătoreşti.

În ceea ce priveşte încălcarea dreptului de a fi judecat de o instanţa imparţială, contestatorii A. şi J. au susţinut că, prin decizia nr. 685/2018 a Curţii Constituţionale, instanţa de contencios constituţional a reţinut, făcând referire la completele de 5 judecători, că prezumţia de imparţialitate a instanţei este înlăturată dacă se constată că membrii completului nu au fost desemnaţi prin tragere la sorţi, aleatoriu, în şedinţă publică (paragraful 149).

Or, în opinia acestora, dreptul la un proces echitabil are la baza sa exact aceste două caracteristici esenţiale, imparţialitatea şi independenţa instanţei, iar lipsa reglementărilor referitoare la compunerea instanţei şi stabilirea completelor de 3 judecători chiar de către conducerea acesteia, atrage, în mod cert, o suspiciune/îndoială rezonabilă cu privire la posibilitatea ca instanţele să nu fie independente sau imparţiale.

Legat de noţiunile de "independenţă" şi "imparţialitate", contestatorii au evocat aceeaşi decizie a Curţii Constituţionale, citând din paragrafele 179, 180, 181, precum şi mai multe decizii din jurisprudenţa Curţii, respectiv Decizia nr. 558 din 16 octombrie 2014, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 897 din 10 decembrie 2014, paragrafele 19, 20, 25 şi 26, Decizia nr. 169 din 24 martie 2016, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 353 din 9 mai 2016, paragrafele 17 - 24, Decizia nr. 625 din 26 octombrie 2016, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 107 din 7 februarie 2017, paragraful 19, Decizia nr. 278 din 26 aprilie 2017, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 882 din 9 noiembrie 2017, paragrafele 51 şi 52, Decizia nr. 776 din 28 noiembrie 2017, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 58 din 19 ianuarie 2018, paragraful 18 şi urm.

Neexistând un mecanism procedural care să reglementeze în vreun fel, o modalitate şi o procedură de constituire a completelor de 3 judecători, aceştia fiind numiţi în mod unilateral şi arbitrar de preşedinţii de secţii şi aprobaţi de conducerea instanţei, s-a apreciat de către contestatorii condamnaţi că temerile privind imparţialitatea obiectivă a instanţei apar total justificate.

În acest sens, s-a mai invocat faptul că, în aprecierea imparţialităţii obiective, Curtea europeană a Drepturilor Omului a reţinut că aparenţele au un rol deosebit, deoarece într-o societate democratică tribunalele trebuie să inspire deplină încredere justiţiabililor (Hotărârea din 1 octombrie 1982 pronunţată în Cauza Piersack împotriva Belgiei, paragrafele 28 - 32, Hotărârea din 26 octombrie 1984, pronunţată în Cauza De Cubber împotriva Belgiei, paragrafele 25 - 30, sau Hotărârea din 24 mai 1989, pronunţată în Cauza Hauschildt împotriva Danemarcei, paragrafele 46 - 52). Cu referire la imparţialitatea obiectivă a tribunalului, Curtea europeană a Drepturilor Omului a arătat că aceasta constă în a determina dacă, independent de conduita personală a membrilor săi (valenţa subiectivă a imparţialităţii), unele împrejurări sau fapte ce se pot verifica autorizează a pune în discuţie imparţialitatea lor. Testul obiectiv priveşte, îndeosebi, legăturile ierarhice sau de altă natură între judecător şi ceilalţi participanţi la procedură, astfel încât trebuie demonstrat, de la caz la caz, dacă o asemenea relaţie de o asemenea natură sau grad indică lipsa imparţialităţii tribunalului (Hotărârea din 23 aprilie 2015, pronunţată în Cauza Morice împotriva Franţei, paragraful 77). Acesta trebuie să determine dacă tribunalul însuşi şi, printre alte aspecte, compunerea sa au oferit suficiente garanţii pentru a exclude orice îndoială rezonabilă în privinţa imparţialităţii sale (Hotărârea din 12 ianuarie 2016, pronunţată în Cauza Miracle Europe KFT împotriva Ungariei, paragraful 54).

Or, în măsura în care normele infralegale nu satisfac exigenţele antereferite, ele încalcă, în opinia contestatorilor, principiului imparţialităţii justiţiei cuprins în art. 124 alin. (2) şi, implicit, dreptul la un proces echitabil prevăzut de art. 21 alin. (3) din Constituţie.

Astfel, evocând decizia Curţii Constituţionale nr. 685/2018 (parag. 187), contestatorii A. şi J. au concluzionat, în considerarea celor de mai sus, că dispoziţiile art. 19 lit. a1) şi art. 32 alin. (1) din Regulament nu reprezintă o garanţie aferentă imparţialităţii obiective a instanţei, parte a dreptului la un proces echitabil. Între aceste garanţii se înscrie, în opinia contestatorilor, caracterul aleatoriu atât al distribuirii cauzelor în sistem informatic, cât şi al compunerii completului de judecată instituit prin lege, sistem care nu se aplică desemnării completurilor de 3 judecători. Repartizarea cauzelor în mod aleatoriu, fiind o normă de organizare judiciară cu rang de principiu, a fost instituită prin art. 11 şi art. 53 din Legea nr. 304/2004, cu scopul de a conferi o garanţie în plus independenţei funcţionale a judecătorului şi imparţialităţii actului de justiţie, principala modalitate de repartizare aleatorie fiind cea informatică (Decizia nr. 5103 din 1 noiembrie 2011, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia de contencios administrativ şi fiscal).

Cu toate acestea, în privinţa compunerii completelor de 3 judecători, regula compunerii aleatorii nu este reglementată, acestea fiind desemnate prin hotărâri ale Colegiului de conducere al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, la propunerea preşedinţilor de secţii.

Faptul că desemnarea aleatorie reprezintă soluţia garantării independenţei şi imparţialităţii judecătorilor rezultă, în opinia contestatorilor, şi din decizia nr. 633 din 12 octombrie 2018 referitoare la obiecţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor Legii pentru modificarea şi completarea Legii nr. 135/2010 privind C. proc. pen., precum şi pentru modificarea şi completarea Legii nr. 304/2004 privind organizarea judiciară publicată în Monitorul Oficial nr. 1020 din 29 noiembrie 2018 în care Curtea, la paragraful 262 reţine că "opţiunea Camerei decizionale de a adopta soluţia desemnării aleatorii a judecătorului care îl înlocuieşte pe judecătorul care s-a abţinut sau a fost recuzat (art. I pct. 34) reprezintă o garanţie a imparţialităţii instanţei."

Revenind la considerentele Deciziei nr. 685/2018, contestatorii au invocat parag. 190 prin care Curtea a reţinut că "preluarea de către Colegiul de conducere a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie a unei atribuţiuni ce vizează ideea de iuris dictio a transformat această entitate administrativă întruna jurisdicţională, din moment ce Colegiul de conducere a decis legala compunere a instanţei, ceea ce a afectat dreptul la un proces echitabil, în componenta sa esenţială ce priveşte imparţialitatea completului de judecată ".

Prin urmare, s-a concluzionat că impunerea unor membri de drept în componenţa completelor de 3 judecători, pe calea unor acte administrative, poate da naştere la presiuni latente asupra membrilor completului, constând în supunerea judecătorilor superiorilor lor judiciari sau, cel puţin, constând într-o ezitare/lipsă de dorinţă a judecătorilor de a-i contrazice pe aceştia (Hotărârea Curţii europene a Drepturilor Omului din 22 decembrie 2009, pronunţată în cauza Parlov-Tkalcic împotriva Croaţiei, paragraful 91).

În acest context, lipsa reglementării unei compuneri aleatorii a completelor de 3 judecători şi determinarea acestora prin Hotărâri ale Colegiului de conducere a Înaltei Curţi la propunerea preşedinţilor de secţii, emise în baza unor dispoziţii infralegale, respectiv art. 19 lit. a1) şi art. 32 alin. (1) din Regulament, apare că fiind în gravă contradicţie cu principiul imparţialităţii şi independenţei instanţei şi, pe cale de consecinţă, cu dispoziţiile art. 21 alin. (3) din Constituţia României şi art. 6 parag. 1 Convenţia Europeană a Drepturilor Omului.

Prin urmare, s-a susţinut că există un regim diferenţiat şi discriminatoriu în ceea ce priveşte completurile de 3 judecători în materie penală spre deosebire de completurile de 5 judecători. Astfel, în cadrul acestor din urmă completuri, judecătorii care fac parte din completuri sunt traşi la sorţi, pe când, în cazul celor de 3 judecători, preşedinţii de secţii stabilesc compunerea acestora şi Colegiul de conducere o aprobă. Se ajunge, astfel, în situaţia ca persoanele judecate de completurile de 5 judecători să beneficieze un complet compus aleatoriu, respectiv de garanţia unei instanţe imparţiale în sens obiectiv, pe când cei judecaţi de un complet de 3 judecători - cu atât mai mult când este vorba de instanţa de control judiciar - să nu beneficieze de aceleaşi garanţii.

În opinia contestatorilor A. şi J., această situaţie nu-şi găseşte justificare în exigenţele constituţionale consacrate de art. 16 alin. (1) din Constituţie.

Într-o decizie recentă, respectiv decizia nr. 67 din 26 februarie 2015, referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 19 din Legea nr. 682/2002 privind protecţia martorilor, publicată în Monitorul Oficial nr. 185 din 18 martie 2015, Curtea Constituţională a reţinut că principiul egalităţii în drepturi presupune instituirea unui tratament egal pentru situaţii care, în funcţie de scopul urmărit, nu sunt diferite.

De asemenea, s-a susţinut că, potrivit jurisprudenţei constante a Curţii Constituţionale, situaţiile în care se află anumite categorii de persoane trebuie să difere în esenţă pentru a se justifica deosebirea de tratament juridic, iar această deosebire de tratament trebuie să se bazeze pe un criteriu obiectiv şi raţional (Decizia nr. 86 din 27 februarie 2003, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 207 din 31 martie 2003, Decizia nr. 476 din 8 iunie 2006, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 599 din 11 iulie 2006, Decizia nr. 573 din 3 mai 2011, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea 1, nr. 363 din 25 mai 2011, Decizia nr. 366 din 25 iunie 2014, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 644 din 2 septembrie 2014).

Aşadar, instanţa de contencios constituţional a reţinut că nesocotirea principiului egalităţii în drepturi are drept consecinţă neconstituţionalitatea normei care instituie un privilegiu ori o discriminare. În acest sens, Curtea a constatat că, potrivit jurisprudenţei sale, discriminarea se bazează pe noţiunea de excludere de la un drept/beneficiu (decizia Curţii Constituţionale nr. 62 din 21 octombrie 1993, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea 1, nr. 49 din 25 februarie 1994), iar remediul constituţional specific, în cazul constatării neconstituţionalităţii discriminării, îl reprezintă acordarea sau accesul la beneficiul dreptului (Decizia nr. 685 din 28 iunie 2012, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 470 din 11 iulie 2012, Decizia nr. 164 din 12 martie 2013, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 296 din 23 mai 2013, Decizia nr. 681 din 13 noiembrie 2014, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 889 din 8 decembrie 2014).

Având în vedere toate aceste aspecte, contestatorii A. şi J. au apreciat că prevederile art. 19 lit. a1) şi art. 32 alin. (1) din Regulament încalcă dispoziţiile art. 16 din Constituţia României, art. 11 alin. (1) şi (2) coroborat cu art. 20 prin raportare la art. 14 din Convenţia europeană a Drepturilor Omului coroborat cu art. 1 alin. (1) din Protocolul nr. 12 la Convenţie, creând un regim discriminatoriu între persoanele care sunt judecate de un complet de 5 judecători şi cele care sunt judecate de un complet format din 3 judecători.

Totodată, în cauză, au fost formulate cereri de sesizare a Curţii Constituţionale cu excepţii de neconstituţionalitate, după cum urmează:

Contestatorul L. a formulat cerere cu privire la sesizarea Curţii Constituţionale cu excepţiile de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 19 alin. (3), art. 29 alin. (1) lit. a) şi f), art. 31 alin. (1) lit. c) şi art. 52 alin. (1) din Legea nr. 304/2004.

De asemenea, contestatorul I. a formulat cerere cu privire la sesizarea Curţii Constituţionale cu excepţiile de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 19 alin. (3), art. 29 alin. (1), art. 31 alin. (1) lit. c) şi art. 52 alin. (1) din Legea nr. 304/2004.

Totodată, contestatorii J. şi A. au formulat cereri cu privire la sesizarea Curţii Constituţionale cu excepţiile de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 29 alin. (1) lit. a) şi f) şi art. 31 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 304/2004.

Cu titlu preliminar, Înalta Curte constată că motivele privind îndeplinirea condiţiilor de admisibilitate expuse în susţinerea excepţiilor invocate de către contestatori sunt, în mare parte, identice, motiv pentru care vor fi, pe scurt, redate în cele ce urmează.

Astfel, în îndeplinirea condiţiilor prevăzute de art. 29 din Legea nr. 47/1992, contestatorii A., I., L. şi J. au solicitat sesizarea Curţii Constituţionale cu excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor anterior expuse, motivat de faptul că (i) textul a cărui neconstituţionalitate se solicită a fi constatată este cuprins în Legea nr. 304/2004, (ii) textul de lege nu a fost declarat neconstituţional printr-o decizie anterioară a Curţii Constituţionale, condiţie statuată în ar. 29 alin. (3) din Legea nr. 47/1992, (iii) excepţia a fost ridicată în faţa unei instanţe de judecată, respectiv prezenta instanţă, care întruneşte toate condiţiile pentru a fi o instanţă de judecată, (iv) textul de lege a cărui neconstituţionalitate se cere a fi constatată are legătură cu soluţionarea cauzei, condiţie statuată în art. 29 alin. (1) din Legea nr. 47/1992.

În ceea ce priveşte condiţia potrivit căreia textele a căror neconstituţionalitate se solicită a fi constatată să aibă legătură cu soluţionarea cauzei, s-a menţionat că, prin Decizia nr. 704 din 29 noiembrie 2016 referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 231 alin. (7) şi art. 238 alin. (1) teza finală din C. proc. pen., în varianta anterioară modificării prin art. II pct. 54 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 18/2016 publicată în Monitorul Oficial nr. 158 din 2 martie 2017, Curtea Constituţională s-a pronunţat în sensul în care, în jurisprudenţa sa, a stabilit două criterii/condiţii pentru existenţa legăturii textului criticat cu soluţionarea cauzei, în sensul art. 29 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, condiţii care trebuie întrunite cumulativ, respectiv aplicabilitatea textului criticat în cauza dedusă judecăţii şi necesitatea invocării excepţiei de neconstituţionalitate în scopul restabilirii stării de legalitate.

Prin urmare, condiţia relevanţei excepţiei de neconstituţionalitate, respectiv a incidenţei textelor de lege criticate în soluţionarea cauzei aflate pe rolul instanţei judecătoreşti, nu trebuie analizată in abstracto, ci trebuie verificat în primul rând interesul procesual al invocării excepţiei de neconstituţionalitate, mai ales din prisma efectelor unei eventuale constatări a neconstituţionalităţii textelor de lege criticate

Având în vedere aceste aspecte, contestatorii A., I., L. şi J. au apreciat că textele de lege au legătură cu soluţionarea cauzei, atât timp cât este vorba de fundamentul legal în baza căruia se constituie completul care judecă cauza, dar şi cel care a judecat apelul în care s-a pronunţat decizia atacată în prezenţa cauză.

În ceea ce priveşte motivele de neconstituţionalitate invocate de către contestatorii A., I., L. şi J. prin cererile formulate, Înalta Curte constată, de asemenea, că, în mare parte, argumentele expuse se suprapun cu cele invocate în susţinerea contestaţiilor în anulare şi redate în precedent, drept pentru care se vor reţine doar aspectele suplimentare celor deja reţinute prin prezenta.

Astfel, în susţinerea excepţiei invocate, contestatorul L. a arătat, în esenţă, că s-au încălcat dispoziţiile art. 73 alin. (3) lit. l), art. 126 alin. (4) şi art. 1 alin. (5) din Constituţia României.

În acest sens, s-a menţionat că art. 19 alin. (3) din Legea nr. 304/2004 prevede că înfiinţarea de complete specializate la Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie pot fi aprobate de Colegiul de conducere al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, la propunerea preşedintelui sau a vicepreşedintelui acesteia, fără a exista vreo menţiune cu privire la modul de determinare a completelor de judecată.

Prin urmare, nu numai că art. 19 alin. (3) din Legea nr. 304/2004 nu reglementează compunerea instanţei, dar acordă Colegiului de conducere al Înaltei Curţi putere discreţionară în determinarea compunerii acestor complete. Noţiunea de "compunere" a instanţei utilizată de art. 126 alin. (4) din Constituţia României este o noţiune constituţională autonomă, ce nu are în vedere numărul total de judecători al acesteia, ci organizarea şi compunerea secţiilor, secţiilor unite, completurilor de judecată care realizează funcţia jurisdicţională. În acest sens s-a pronunţat Curtea Constituţională şi prin Decizia nr. 685/2018, parag. 177.

Potrivit dispoziţiilor legale criticate, contestatorul L. a opinat că se ajunge la situaţia în care nu numai că modul de compunere a completelor de judecată este reglementată printr-un act administrativ, dar acest act administrativ este emis de însăşi conducerea instanţei.

Normele de compunere a instanţelor ar trebui să se bucure de accesibilitate, previzibilitate şi stabilitate. Or, delegarea atribuţiei de a stabili aceste norme Colegiului de conducere al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, prin emiterea unor hotărâri de stabilire a completelor, ceea ce nu reprezintă altceva decât acte administrative cu caracter infralegal, determină o stare de incertitudine juridică, acest gen de acte având, de obicei, un grad sporit de schimbări succesive în timp.

Cu privire la încălcarea art. 21 alin. (3) din Constituţia României, republicată şi art. 6 parag. 1 Convenţia europeană a Drepturilor Omului sub aspectul imparţialităţii instanţei, contestatorul L. a arătat că, pe lângă faptul că normele de compunere a instanţelor trebuie să se bucure de accesibilitate, stabilitate şi previzibilitate, este imperios necesar că acestea să se bucure de transparenţă şi încredere din partea justiţiabililor.

Dacă înfiinţarea unui număr de complete cu o anumită specializare, având în vedere numărul de cauze cu un anumit profil şi cel al judecătorilor cu experienţă în acele materii, intră în sfera administrativă şi, pe cale de consecinţă, în competenţa Colegiului de Conducere al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, nu acelaşi lucru se poate spune despre compunerea completelor, care, reprezentând desemnarea nominală a judecătorilor ce urmează să formeze un complet, este o problemă jurisdicţională ce ţine de însăşi săvârşirea actului de justiţie şi, prin urmare, trebuie realizată printr-o procedură legală menită să asigure independenţa şi imparţialitatea judecătorilor.

Dreptul la un proces echitabil are la bază exact aceste două caracteristici esenţiale, imparţialitatea şi independenţa instanţei, iar lipsa reglementărilor referitoare la compunerea instanţei şi stabilirea completelor de 3 judecători chiar de către conducerea acesteia, atrage, în mod cert, o suspiciune/îndoială rezonabilă cu privire la posibilitatea că instanţele să nu fie independente sau imparţiale.

Prin urmare, în considerarea celor de mai sus, contestatorul L. a apreciat că textul art. 19 alin. (3) din Legea nr. 304/2004 nu reprezintă o garanţie aferentă imparţialităţii obiective a instanţei, parte a dreptului la un proces echitabil.

Neexistând un mecanism procedural care să reglementeze în vreun fel o modalitate şi o procedură de constituire a completelor de 3 judecători, aceştia fiind numiţi în mod unilateral şi arbitrar de preşedinţii de secţii şi aprobaţi de conducerea instanţei, temerile privind imparţialitatea obiectivă a instanţei apar total justificate.

Prin urmare, nu numai regulile generale de organizare ale instanţei supreme trebuie reglementate prin lege organică, ci toate aspectele în legătură cu organizarea şi compunerea secţiilor, secţiilor unite şi a completurilor de judecată.

Or, din conţinutul art. 52 alin. (1) din Legea nr. 304/2004 rezultă că cele ce stabilesc compunerea completurilor sunt colegiile de conducere, iar nu legiuitorul, în temeiul unor criterii stabilite prin lege organică, astfel cum prevede norma constituţională.

Aşadar, se poate observa că dispoziţiile legale criticate, în ciuda prevederilor art. 73 alin. (3) lit. l) şi art. 126 alin. (4) din Constituţia României, republicată, stabilesc o altă modalitate de constituire a completelor de 3 judecători.

Aşadar, faptul că aspecte esenţiale ale compunerii celei mai înalte instanţe naţionale nu sunt prevăzute într-o lege organică conduce la încălcarea normei constituţionale potrivit căreia organizarea şi funcţionarea instanţelor judecătoreşti se reglementează prin lege organică, şi anume la art. 73 alin. (3) lit. l) şi art. 126 alin. (4) din Constituţia României, republicată.

Repartizarea cauzelor în mod aleatoriu, fiind o normă de organizare judiciară cu rang de principiu, a fost instituită prin art. 11 şi art. 53 din Legea nr. 304/2004, cu scopul de a conferi o garanţie în plus independenţei funcţionale a judecătorului şi imparţialităţii actului de justiţie, principala modalitate de repartizare aleatorie fiind cea informatică. Cu toate acestea, în privinţa compunerii completelor de 3 judecători, regula compunerii aleatorii nu este reglementată, acestea fiind desemnate prin hotărâri ale Colegiului de conducere al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, la propunerea preşedinţilor de secţii.

De altfel, faptul că desemnarea aleatorie reprezintă soluţia garantării independenţei şi imparţialităţii judecătorilor rezultă şi din Decizia nr. 633 din 12 octombrie 2018 referitoare la obiecţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor Legii pentru modificarea şi completarea Legii nr. 135/2010 privind C. proc. pen., precum şi pentru modificarea şi completarea Legii nr. 304/2004 privind organizarea judiciară publicată în Monitorul Oficial nr. 1020 din 29 noiembrie 2018 în care Curtea, la paragraful 262 reţine că "opţiunea Camerei decizionale de a adopta soluţia desemnării aleatorii a judecătorului care îl înlocuieşte pe judecătorul care s-a abţinut sau a fost recuzat (art. I pct. 34) reprezintă o garanţie a imparţialităţii instanţei."

Prin urmare, în considerarea celor de mai sus, s-a apreciat că dispoziţiile art. 31 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 304/2004 nu reprezintă o garanţie aferentă imparţialităţii obiective a instanţei, parte a dreptului la un proces echitabil, între aceste garanţii se înscrie caracterul aleatoriu atât al distribuirii cauzelor în sistem informatic, cât şi al compunerii completului de judecată instituit prin lege, sistem care nu se aplică desemnării completurilor de 3 judecători.

Astfel, a apreciat că dispoziţiile art. 31 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 304/2004 nu reprezintă o garanţie aferentă imparţialităţii obiective a instanţei, parte a dreptului la un proces echitabil, între aceste garanţii se înscrie caracterul aleatoriu atât al distribuirii cauzelor în sistem informatic, cât şi al compunerii completului de judecată instituit prin lege, sistem care nu se aplică desemnării completelor de 3 judecători.

În acest context, lipsa reglementării unei compuneri aleatorii a completelor de 3 judecători şi determinarea acestora prin hotărâri ale Colegiului de conducere a Înaltei Curţi la propunerea preşedinţilor de secţii, emise în baza unor dispoziţii infralegale, respectiv art. 19 lit. a1) şi art. 32 alin. (1) din Regulament, apare că fiind în gravă contradicţie cu principiul imparţialităţii şi independenţei instanţei şi, pe cale de consecinţă, cu dispoziţiile art. 21 alin. (3) din Constituţia României şi art. 6 parag. 1 Convenţia europeană a Drepturilor Omului.

Astfel, s-a solicitat să se constate incompatibilitatea dispoziţiilor art. 52 alin. (1) din Legea nr. 304/2004, cu dispoziţiile art. 73 alin. (3) lit. 1, art. 126 alin. (4), art. 1 alin. (5), art. 21 alin. (3) din Constituţia României, precum şi art. 6 parag. 1 CEDO dar şi cu art. 16 alin. (1), art. 11 alin. (1) şi (2) coroborat cu art. 20 din Constituţia României, prin raportare la art. 14 din Convenţia europeană a drepturilor omului coroborat cu art. 1 alin. (1) din Protocolul nr. 12 la Convenţie.

Totodată, având în vedere aceste aspecte, contestatorul L. a apreciat că prevederile considerate neconstituţionale încalcă dispoziţiile art. 16 alin. (1) din Constituţia României, art. 11 alin. (1) şi (2) (Dreptul internaţional şi intern) coroborat cu art. 20 (Tratatele internaţionale privind drepturile omului) prin raportare la art. 14 (Interzicerea discriminării) din Convenţia europeană a drepturilor omului coroborat cu art. 1 alin. (1) (Interzicerea generală a discriminării) din Protocolul nr. 12 la Convenţie.

Contestatorul I. a invocat excepţia de neconstituţionalitate a prevederilor art. 19 alin. (3) art. 29 alin. (1), art. 31 alin. (1) lit. c) şi art. 52 alin. (1) din Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară, care, în opinia acestuia, aduc atingere dispoziţiilor art. 21 alin. (3), art. 73 alin. (3), art. 126 alin. (1) şi (4) şi art. 147 alin. (4) din Constituţie.

În susţinerea cererii formulate, suplimentar faţă de argumentele expuse de contestatorul L. reţinute supra şi care nu vor mai fi reluate, contestatorul I. a arătat că, în ceea ce priveşte încălcarea dreptului la un proces echitabil, s-a arătat ca instanţele judecătoreşti îşi realizează funcţia de înfăptuire a justiţiei prin intermediul judecătorilor organizaţi, în completuri de judecată, iar atunci când legiuitorul constituţional se referă la compunerea instanţei supreme - noţiune autonomă folosită de Constituţie - nu are în vedere numărul total de judecători al acesteia, ci organizarea şi compunerea secţiilor, secţiilor unite, completurilor de judecată, care realizează funcţia jurisdicţională, tocmai această reglementare constituţională fiind cea care a atribuit aspectelor referitoare la compunerea instanţei caracterul de norme procedurale de ordine publică.

De aici şi raţiunea pentru care compunerea completului de judecată este reglementată prin norme de ordine publică, a căror nesocotire atrage nulitatea absolută, aceasta fiind singura garanţie pentru respectarea independenţei şi imparţialităţii judecătorului, iar dreptul la un proces echitabil vizează tocmai aceste două caracteristici esenţiale.

Având în vedere că potrivit deciziei nr. 685 din 7 noiembrie 2018 a Curţii Constituţionale, completurile de 5 judecători de la Înalta Curte nu au fost constituite potrivit legii, judecătorii nefiind desemnaţi aleatoriu pentru a face parte din complet, contestatorul I. a opinat că în aceeaşi situaţie se află şi completurile de 3 judecători de la Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie.

Astfel, pornind de la prevederile art. 126 alin. (4) din Constituţia României s-a susţinut că, prin desemnarea unui complet de judecată asupra căruia să nu planeze nicio urmă de suspiciune, prin reanalizarea întregului probatoriu, contestatorul I. îşi va dovedi nevinovăţia şi va fi confirmată în mod integral hotărârea instanţei de fond prin care acesta a fost achitat pentru toate acuzaţiile şi, mai mult decât atât, s-a constatat că persoana vătămată, respectiv Primăria Mun. Constanţa este cea care îi datorează o sumă de peste 1 milion de euro.

Contestatorul I. a apreciat că, printr-o judecată imparţială se va dovedi că nu s-a cunoscut cu absolut nicio persoană din cei cu care este acuzat că ar fi constituit un grup infracţional organizat, în condiţiile în care nici procurorul ce a întocmit rechizitoriul şi nici procurorii ce au susţinut acuzarea în faţa instanţelor de judecată nu au indicat vreo astfel de persoană.

Nici în cazul infracţiunii de abuz în serviciu nu s-a demonstrat şi nici măcar nu s-a indicat ce persoană ar fi fost influenţată de către acesta, la ce dată sau sub ce formă.

Mai mult decât atât, astfel cum a arătat şi expertiza de specialitate care a avut în vedere atât deplasarea la faţa locului, cât şi strângerea unor informaţii complexe despre situaţia imobilelor, contestatorul I. a apreciat că nu doar că oferta Primăriei nu a fost una supraevaluată ci, dimpotrivă, aceasta a fost subevaluată.

Prin prisma acestor elemente ignorate în mod complet de către instanţa de apel ce a judecat în compunere nelegală, contestatorul I. s-a considerat vătămat în drepturile sale în accesul la un proces echitabil precum şi în nerespectarea drepturilor persoanei cercetate.

Pentru aceste considerente, a opinat că soluţia din apel a fost dată de un complet nelegal constituit, care, pe cale de consecinţă, a pronunţat o hotărâre nelegală de condamnare, după achitare la fond.

Având în vedere respectarea dreptului la un proces echitabil, a considerat că s-ar asigura o judecată imparţială prin acest demers, în sensul că judecătorii specializaţi şi desemnaţi aleatoriu să respecte garanţiile procesuale şi să aprecieze probele cu respectarea art. 103 alin. (1) din C. proc. pen., invocate formal către instanţa de apel.

Suplimentar faţă de ceea ce deja s-a reţinut supra, contestatorii J. şi A., prin motivele invocate, au arătat că legiuitorul, deşi a intenţionat să legifereze modalitatea de compunere a completelor de 3 judecători, lucru care rezultă cât se poate de clar din sintagma "complete de judecată se compun după cum urmează", nu a făcut decât să legifereze situaţiile în care urmează a judeca completele de 3 judecători şi anume în cazul apelurilor împotriva hotărârilor pronunţate în prima instanţă de curţile de apel, rămânând neclar cum urmează a fi compuse aceste complete şi care este procedura de urmat.

Or reglementarea într-o manieră clară şi precisă, cu indicarea explicită a procedurii aplicabile compunerii completelor de 3 judecători, era cu atât mai importantă cu cât domeniul reglementat (compunerea completelor Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie) are o importanţă de rang constituţional şi vizează un drept fundamental, respectiv dreptul de a fi judecat de o instanţă stabilită de lege care să fie imparţială.

Mai mult, faptul că art. 31 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 304/2004 nu reglementează modalitatea efectivă de compunere a completelor de 3 judecători şi procedura de urmat, în această situaţie duce la existenţa unei lacune legislative care are ca efect delegarea artificială a atribuţiei de a stabili aceste norme Colegiului de conducere al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, prin emiterea unor hotărâri de stabilire a completelor, ceea ce nu reprezintă altceva decât acte administrative cu caracter infralegal, ceea ce determină o stare de incertitudine juridică, acest gen de acte având, de obicei, un grad sporit de schimbări succesive în timp.

Constatarea caracterului neconstituţional al art. 31 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 304/2004 atrage şi neconstituţionalitatea acestuia în raport cu prevederile art. 73 alin. (3) lit. l) şi 126 alin. (4) din Legea fundamentală, potrivit cărora organizarea şi funcţionarea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie se face prin lege organică.

Având în vedere aceste aspecte, contestatorii J. şi A., au apreciat că modul de redactare a dispoziţiilor art. 29 alin. (1) lit. a) şi f) şi art. 31 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 304/2004 nu corespunde exigenţelor prevederilor art. 1 alin. (5) din Constituţie, referitoare la calitatea actelor normative.

Analizând cu prioritate cererile de sesizare a Curţii Constituţionale formulate de contestatorii L., I., A. şi J., Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie reţine următoarele:

Din economia dispoziţiilor Legii nr. 47/1992 rezultă că sesizarea instanţei de contencios constituţional în cadrul controlului de constituţionalitate a posteriori implică examinarea prealabilă a următoarelor exigenţe de admisibilitate cumulativ prevăzute de art. 29 alin. (1) - (3) din lege:

- calitatea de parte în proces a autorului excepţiei;

- identificarea exactă a normei/normelor legale criticate, dar şi a măsurii în care legea sau ordonanţa în care sunt inserate se află în vigoare la data soluţionării cererii;

- existenţa unei legături dintre norma legală criticată şi soluţia ce ar putea fi dată în cauza respectivă, indiferent de faza litigiului; fiind expresia cerinţei pertinenţei excepţiei de neconstituţionalitate în desfăşurarea procesului, "legătura cu soluţionarea cauzei" poate fi stabilită numai în urma unei analize concrete a particularităţilor speţei, prin evaluarea atât a "aplicabilităţii textului criticat în cauza dedusă judecăţii, cât şi a necesităţii invocării excepţiei de neconstituţionalitate în scopul restabilirii stării de legalitate" (mutatis mutandis, Decizia nr. 591 din 21 octombrie 2014 a Curţii Constituţionale, publicată în Monitorul Oficial nr. 916 din 16 decembrie 2014);

- verificarea deciziilor pronunţate anterior de către Curtea Constituţională cu privire la constituţionalitatea acelei dispoziţii legale, pentru a exclude o eventuală inadmisibilitate a cererii ca efect al constatării neconstituţionalităţii normei criticate printr-o decizie precedentă.

Înalta Curte constată că, dacă evaluarea primelor două şi a ultimei condiţii dintre cele patru anterior enunţate implică un examen preponderent formal, cea de-a treia cerinţă cumulativă reclamă o evaluare mai amănunţită, care nu se circumscrie în totalitate limitelor unei abordări pur formale a chestiunii admisibilităţii cererii de sesizare, o astfel de evaluare nefiind în disonanţă cu prevederile art. 2 ori art. 29 din Legea nr. 47/1992.

Unica autoritate competentă să supună controlului de constituţionalitate actele normative prevăzute de art. 2 alin. (1) din legea specială este Curtea Constituţională.

Însă încheierea de sesizare a Curţii Constituţionale are valenţele unui act procedural, prin care sunt definite limitele învestirii autorităţii de jurisdicţie constituţională. În întocmirea unui astfel de act procedural, instanţa de judecată în faţa căreia a fost invocată excepţia are, potrivit legii, nu doar competenţa, ci şi responsabilitatea corelativă de a cenzura eventualele susţineri ale autorului excepţiei şi, în mod subsecvent, de a fixa limitele sesizării autorităţii de jurisdicţie constituţională, în strictă conformitate cu dispoziţiile legii pertinente, dar şi cu specificul cauzei.

Pe cale de consecinţă, "legătura" dintre norma legală pretins contrară Constituţiei şi soluţia ce ar putea fi dată cauzei trebuie să rezulte nu din simpla invocare tangenţială a acelei norme, ci implică o analiză prealabilă a două aspecte: aplicabilitatea dispoziţiei în speţă şi necesitatea invocării excepţiei în vederea restabilirii stării de legalitate.

În aceste coordonate de principiu, analizând cererile formulate de contestatorii L., I., A. şi J., Înalta Curte apreciază că nu sunt îndeplinite cumulativ condiţiile de admisibilitate prevăzute de lege, motiv pentru care nu se impune sesizarea Curţii Constituţionale.

Procedând la verificarea condiţiilor de admisibilitate a sesizărilor Curţii Constituţionale, Înalta Curte constată că sunt îndeplinite, în parte, condiţiile prevăzute de lege, respectiv, excepţiile de neconstituţionalitate au fost invocate de cei patru contestatori, într-un dosar aflat pe rolul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia Penală, astfel că aceştia au calitatea de părţi în dosar şi au în vedere neconstituţionalitatea mai multor dispoziţii din Legea nr. 304/2004, prevederi legale în vigoare şi care nu au fost declarate neconstituţionale prin decizii anterioare ale Curţii Constituţionale.

Referitor la a treia condiţie prevăzută de lege, expusă anterior în considerentele prezentei hotărâri, Înalta Curte apreciază că nu este îndeplinită cu privire la niciuna dintre cererile formulate de contestatorii L., I., A. şi J..

Având în vedere că excepţiile de neconstituţionalitate vizează texte de lege comune invocate de cei patru contestatori, Înalta Curte va analiza cererile de sesizare a Curţii Constituţionale în raport de problematica invocată şi nu în raport de fiecare dintre solicitanţi, pentru a se evita repetarea aceloraşi chestiuni de drept.

Astfel, s-a invocat neconstituţionalitatea dispoziţiilor art. 19 alin. (3) din Legea nr. 304/2004, art. 29 alin. (1), respectiv art. 29 alin. (1) lit. a) şi f) din Legea nr. 304/2004 şi a art. 52 alin. (1) din aceeaşi lege.

Art. 19 este inserat în Capitolul II - Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, Secţiunea I a Legii nr. 304/2004 şi are, la alin. (3), următorul conţinut:

(3) La începutul fiecărui an, Colegiul de conducere al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, la propunerea preşedintelui sau a vicepreşedintelui acesteia, poate aproba înfiinţarea de complete specializate în cadrul secţiilor Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, în funcţie de numărul şi natura cauzelor, de volumul de activitate al fiecărei secţii, precum şi de specializarea judecătorilor şi necesitatea valorificării experienţei profesionale a acestora.

Art. 29 este cuprins în acelaşi capitol, Secţiunea a 3-a şi reglementează atribuţiile Colegiului de conducere al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie:

a) aprobă Regulamentul privind organizarea şi funcţionarea administrativă, precum şi statele de funcţii şi de personal ale Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie;

c) propune secţiei pentru judecători a Consiliului Superior al Magistraturii numirea, promovarea, transferul, suspendarea şi încetarea din funcţie a magistraţilor-asistenţi;

d) organizează şi supraveghează rezolvarea petiţiilor, în condiţiile legii;

e) propune proiectul de buget al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie;

f) exercită alte atribuţii prevăzute în Regulamentul privind organizarea şi funcţionarea administrativă a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.

În fine, art. 52 este inclus în Secţiunea a 3-a din Capitolul II - Curţile de apel, tribunalele, tribunalele specializate şi judecătoriile şi statuează în alin. (1):

Colegiile de conducere stabilesc compunerea completelor de judecată la începutul anului, urmărind asigurarea continuităţii completului. Schimbarea membrilor completelor se face în mod excepţional, pe baza criteriilor obiective stabilite de Regulamentul de ordine interioară a instanţelor judecătoreşti.

Din analiza conţinutului textelor legale redate anterior, Înalta Curte constată că niciuna dintre dispoziţiile invocate nu are incidenţă în cauza pendinte, în condiţiile în care acestea vizează înfiinţarea de complete specializate în cadrul secţiilor Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, atribuţiile Colegiului de conducere al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie şi completele de judecată din cadrul celorlalte instanţe judecătoreşti (curţi de apel, tribunale, judecătorii).

Or, excepţia de neconstituţionalitate este o chestiune prejudicială, o problemă juridică a cărei rezolvare trebuie să preceadă soluţionarea litigiului cu care este conexă (potrivit Deciziei nr. 660 din 4 iulie 2007, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 525 din 2 august 2007).

Din această perspectivă, condiţia de admisibilitate privind legătura cu soluţionarea cauzei trebuie să privească incidenţa dispoziţiei legale, a cărei neconstituţionalitate se cere a fi constatată, în privinţa soluţiei ce se va pronunţa asupra cauzei deduse judecăţii.

Astfel, decizia Curţii Constituţionale în soluţionarea excepţiei trebuie să fie de natură să producă un efect concret asupra conţinutului hotărârii din procesul principal. Aceasta presupune, pe de o parte, existenţa unei legături directe dintre norma contestată şi soluţia procesului principal, iar pe de altă parte, rolul concret pe care decizia din contencios constituţional îl va avea în proces, aceasta trebuind să producă efecte materiale asupra conţinutului deciziei instanţei de judecată.

Aşadar, în condiţiile în care prevederile considerate neconforme cu legea fundamentală nu sunt apte să influenţeze o eventuală soluţie ce ar putea fi dată în speţă, ele nu întrunesc cerinţa legăturii cu cauza, astfel cum este reglementată de art. 29 alin. (1) din Legea nr. 47/1992.

În ceea ce priveşte excepţia de neconstituţionalitate a art. 31 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 304/2004, Înalta Curte apreciază că obiecţiunile formulate de cei patru contestatori cu privire la dispoziţiile menţionate au legătură doar aparent cu soluţionarea cauzei, în realitate acestea nereprezentând aspecte de neconstituţionalitate apte să provoace un examen al conformităţii normelor legale cu legea fundamentală.

Potrivit art. 31 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 304/2004, completele de judecată, în materie penală, din cadrul instanţei supreme, se compun după cum urmează:

c) pentru apelurile împotriva hotărârilor pronunţate în primă instanţă de curţile de apel şi de Curtea Militară de Apel, completul de judecată este format din 3 judecători.

Din analiza criticilor de neconstituţionalitate expuse de către contestatorii L., I., A. şi J. rezultă că scopul urmărit de aceştia constă în modificarea dispoziţiilor legale a căror neconstituţionalitate o invocă, aspect ce excede competenţei Curţii Constituţionale.

Contrar susţinerilor contestatorilor, rolul instanţei de judecată, în aprecierea admisibilităţii cererii de sesizare a Curţii Constituţionale nu este unul pur formal, iar determinarea obiectului excepţiei de neconstituţionalitate este o operaţiune care necesită şi o apreciere obiectivă a instanţei în faţa căreia a fost ridicată excepţia, având în vedere finalitatea urmărită de autori prin ridicarea excepţiei.

Astfel, excepţia de neconstituţionalitate constituie un mijloc procedural prin intermediul căruia se asigură, în condiţiile legii, analiza conformităţii anumitor dispoziţii legale cu Constituţia României. Ca orice mijloc procedural, excepţia de neconstituţionalitate nu poate fi utilizată decât în scopul şi cu finalitatea prevăzute de lege, respectiv pentru verificarea constituţionalităţii unei dispoziţii legale care are legătură cu soluţionarea cauzei. În consecinţă, în cadrul examenului de admisibilitate a excepţiei de neconstituţionalitate, instanţa trebuie să analizeze, implicit, corectitudinea folosirii mijlocului procedural în scopul pentru care a fost prevăzut de lege.

Or, neconstituţionalitatea unui text de lege este dată de contradicţia dintre dispoziţia legală şi un principiu sau o prevedere constituţională, aşa încât, pentru a admite cererea de învestire a Curţii Constituţionale cu soluţionarea excepţiei, instanţa în faţa căreia a fost invocată nu se poate limita la constatarea unei legături formale cu soluţionarea cauzei, respectiv a dispoziţiei legale şi a textului constituţional astfel cum solicită contestatorii.

Prin urmare, excepţia de neconstituţionalitate trebuie să aibă construcţia unei argumentări a neconstituţionalităţii textului de lege invocat.

Aşadar, în condiţiile în care modificarea, respectiv completarea legii în vigoare este un atribut exclusiv al legiuitorului, excepţia de neconstituţionalitate invocată nu este admisibilă sub acest aspect.

Prin intermediul excepţiei de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 31 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 304/2004, se tinde practic la interpretarea şi completarea normelor procedurale ce fac obiectul cererilor, solicitare inadmisibilă în raport de competenţa Curţii Constituţionale care, în jurisprudenţa sa, a reţinut că prin exercitarea controlului de constituţionalitate nu se poate proceda la adăugarea de noi prevederi în cuprinsul normelor invocate a fi neconstituţionale.

Analizând termenii în care excepţia a fost formulată, Înalta Curte constată că scopul urmărit de persoanele solicitate prin finalitatea excepţiei nu este cel al realizării unui efectiv control de constituţionalitate, ci în realitate se tinde la modificarea şi completarea legii, aspect care este de competenţa exclusivă a Parlamentului, ca unică autoritate legiuitoare, potrivit art. 61 alin. (1) din Constituţia României (Decizia nr. 176/2012 publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 243 din 10 aprilie 2012, Decizia nr. 187/2012, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 242 din 10 aprilie 2012, Decizia nr. 378/2014, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 606 din 14 august 2014).

În concret, Înalta Curte constată că prezentele cereri de sesizare a Curţii Constituţionale au fost invocate în calea extraordinară de atac a contestaţiei în anulare şi privesc completarea unor dispoziţii legale, prin impunerea unor criterii suplimentare celor prevăzute de lege pentru formarea completurilor de judecată, nefiind criticată soluţia legislativă în raport cu norma constituţională.

Extinderea considerentelor Deciziei nr. 685/2018 a Curţii Constituţionale în ceea ce priveşte analiza constituţionalităţii modului de constituire a altor formaţiuni judiciare (în cazul de faţă, a completurilor de 3 judecători ale instanţei supreme) nu poate fi primită întrucât, pe de o parte, argumentele Curţii privesc circumstanţele unei anume situaţii de drept, care nu pot fi extinse prin analogie altor situaţii, fiind specifică completurilor de 5 judecători ale Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, iar, pe de altă parte, referirile făcute de Curtea Constituţională la obligaţia constituirii aleatorii a completurilor de judecată, făcute în cuprinsul considerentelor Deciziei nr. 685/2018, nu pot fi desprinse de contextul problematicii avute în vedere de instanţa constituţională, în caz contrar, ajungându-se la situaţia extinderii acestei obligaţii dincolo de limitele avute în vedere de legiuitor.

Astfel, Decizia nr. 685/2018 nu poate fi interpretată într-un sens care să permită utilizarea ei drept temei pentru crearea, dincolo de prevederile legale, a unei obligaţii de constituire în mod aleatoriu a altor completuri decât cele de 5 judecători, pentru care există o prevedere legală în acest sens.

În concluzie, se constată că remediul procedural al excepţiei de neconstituţionalitate nu a fost folosit în scopul şi finalitatea sa, adică pentru armonizarea prevederilor legale considerate neconstituţionale cu legea fundamentală, situaţie în care demersul este inadmisibil.

Faţă de cele arătate anterior, având în vedere că nu sunt întrunite cumulativ cerinţele prevăzute de normele legale, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, în temeiul art. 29 alin. (5) din Legea nr. 47/1992 republicată, va respinge, ca inadmisibile, cererile de sesizare a Curţii Constituţionale formulate de contestatorii L., I., A. şi J..

Analizând contestaţiile în anulare formulate de condamnaţii L., I., K., A. şi J., Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie apreciază că sunt nefondate în considerarea următoarelor argumente ce vor fi expuse în continuare.

Cu titlu preliminar, Înalta Curte constată că, în reglementarea actuală, contestaţia în anulare este o cale extraordinară de atac mixtă, de anulare, prin efectul pe care îl produce - de a repune cauza în etapa judecăţii - pentru cazurile prevăzute de art. 426 lit. a), c), d), e), f), g) şi h), constând în nerespectarea procedurii de judecată în apel şi în nerespectarea unor dispoziţii legale sancţionate cu nulitate absolută, în timp ce pentru motivele prevăzute de art. 426 lit. b) şi i), care privesc fondul cauzei, este o cale de atac de retractare, deoarece în aceste din urmă cazuri, instanţa care a pronunţat hotărârea atacată este chemată să revină asupra ei şi să dea o altă soluţie corespunzătoare pe fond.

De asemenea, reglementarea cazurilor de contestaţie în anulare s-a realizat prin încadrarea acestei căi de atac extraordinare într-un cadru legal strict care să fie în măsură să garanteze respectarea autorităţii de lucru judecat, principiu care asigură stabilitatea ordinii de drept şi prestigiul justiţiei. Enumerarea limitativă a cazurilor în care se poate formula contestaţia în anulare şi condiţiile restrictive pe care le presupune existenţa lor, relevă importanţa acestui principiu care trebuie să cedeze, însă în faţa unor necesităţi majore, cum sunt înlăturarea erorilor de procedură, în majoritatea cazurilor sau a erorii de judecată, în două cazuri, după cum s-a arătat anterior. Însă, împrejurările enumerate de legiuitor au un caracter excepţional, numai în astfel de situaţii fiind permis ca hotărâri intrate în puterea de lucru judecat să poată fi anulate prin intermediul exercitării acestei căi de atac extraordinare.

Având în vedere modalitatea în care contestatorii L., I., K., A. şi J. şi-au structurat motivele de contestaţie în anulare, Înalta Curte va analiza motivele comune invocate de contestatori, şi, separat, pe cele diferite invocate de fiecare contestator în parte.

În acest context, Înalta Curte va proceda, în primul rând, la analiza cazului de contestaţie în anulare vizând nelegalitatea compunerii completului de judecată care a soluţionat, în apel, decizia penală nr. 32/A din data de 7 februarie 2019, invocat de contestatorii L., I., A. şi J.

Verificând susţinerile contestatorilor A. şi J., pe acest aspect, se constată că acestea sunt identice, totodată, sunt similare cu cele invocate de contestatorul L., şi subsumate aceloraşi susţineri, în cazul contestatorului I., motiv pentru care vor fi analizate împreună.

În esenţă, cei patru contestatori au susţinut că, întrucât nu s-a procedat la o desemnare aleatorie a judecătorilor, completul colegial din apel a fost nelegal compus, fapt care atrage nulitatea absolută a hotărârii pronunţate. S-a mai susţinut că, de vreme ce Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară nu prevede modalitatea concretă în care sunt desemnaţi membrii completurilor de judecată, în mod nelegal prin hotărârea Colegiului de conducere a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie a fost aprobată desemnarea nominală a judecătorilor la propunerea preşedintelui secţiei, aceasta trebuind făcută aleatoriu, prin tragere la sorţi, în acord cu argumentele expuse prin Decizia Curţii Constituţionale nr. 685/2018, care a statuat că o atare procedură constituie una dintre garanţiile dreptului la un proces echitabil. Motivele expuse, în detaliu, în cererile scrise ataşate la dosarul cauzei şi relevate anterior în considerentele prezentei decizii, au fost subsumate cazului de contestaţie în anulare prevăzut de art. 426 lit. d) teza I din C. proc. pen.

Analizând susţinerile contestatorilor L., I., A. şi J. vizând nelegala compunere a completului de judecată de apel, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie apreciază că acestea nu se încadrează în cazul de contestaţie în anulare invocat.

Potrivit art. 426 lit. d) teza I din C. proc. pen., se poate face contestaţie în anulare când instanţa de apel nu a fost compusă potrivit legii.

Art. 354 alin. (1) din C. proc. pen. - Compunerea instanţei - prevede că instanţa judecă în complet de judecată, a cărei compunere este cea prevăzută de lege, încălcarea dispoziţiilor privind compunerea completului de judecată fiind sancţionată cu nulitatea absolută, conform art. 281 alin. (1) lit. a) din C. proc. pen.

Instanţa nu este compusă potrivit legii în cazul în care sunt încălcate prevederile din legea de organizare judiciară sau din legile speciale referitoare la compunerea completului de judecată, situaţii care nu sunt incidente în cauza pendinte.

Prealabil, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie constată că se invocă nelegalitatea a două categorii de acte administrative distincte, respectiv a Regulamentului de organizare şi funcţionare administrativă a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie - dispoziţiile art. 19 lit. a1) şi art. 32 alin. (1) şi a Hotărârii Colegiului de conducere al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie nr. 80 din 12 decembrie 2017, adoptată în baza acestor dispoziţii.

Or, natura celor două acte administrative şi efectele pe care acestea le produc excedează analizei instanţei penale învestite cu soluţionarea căii extraordinare de atac a contestaţiei în anulare. Prin urmare, pretinsa nelegalitate, în totalitate sau în parte, a celor două acte administrative criticate de apărare nu poate face obiectul analizei instanţei penale în acest cadru procesual.

De altfel, în raport de ipoteza relevată de contestatori care reclamă nelegalitatea unor acte administrative cu caracter normativ, Înalta Curte constată că, potrivit dispoziţiilor imperative ale art. 4 alin. (4) din Legea nr. 554/2004, controlul judecătoresc al actelor administrative cu caracter normativ poate fi exercitat numai de către instanţa de contencios administrativ pe calea acţiunii în anulare.

Prin urmare, Înalta Curte va analiza exclusiv motivele invocate de contestatorii L., I., A. şi J. subsumate cazului de contestaţie în anulare prevăzut de art. 426 lit. d) teza I din C. proc. pen., ce vizează pretinsa nelegalitate a compunerii completului de judecată care a soluţionat cauza nr. x/2008 prin Decizia penală nr. 32/A din data de 7 februarie 2019, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia penală.

Examinând criticile formulate, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie reţine că, în Titlul II - Instanţele judecătoreşti al Legii nr. 304/2004 privind organizarea judiciară, cu modificările şi completările ulterioare, Capitolul I este rezervat, după cum rezultă din însăşi denumirea acestuia, Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, fiind reglementate în mai multe secţiuni, organizarea instanţei supreme în Secţiunea 1, competenţa acesteia în Secţiunea 2, conducerea instanţei în Secţiunea 3, iar Secţiunea 4 reglementează completele de judecată din cadrul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.

Având în vedere că decizia supusă căii extraordinare de atac în prezenta cauză a fost pronunţată în soluţionarea unui apel, cu referire la completurile de judecată care funcţionează în materie penală, Înalta Curte reţine că Legea nr. 304/2004 prevede, în cuprinsul art. 31 alin. (1) lit. c) din cadrul Secţiunii a 4-a, că pentru soluţionarea apelurilor împotriva hotărârilor pronunţate în primă instanţă de curţile de apel, completul de judecată al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie este format din 3 judecători.

Se constată că legiuitorul nu a impus o anumită modalitate de desemnare a membrilor acestor completuri de judecată la nivelul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, prin urmare revine organelor de conducere ale instanţei supreme să reglementeze o procedură pentru executarea în concret a legii de organizare judecătorească.

În acest sens a fost adoptat Regulamentul privind organizarea şi funcţionarea administrativă a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie care la art. 32 alin. (1), în forma în vigoare la data soluţionării apelului, prevedea că "preşedinţii de secţii stabilesc judecătorii care compun completele de judecată din cadrul secţiilor, transmit spre aprobare Colegiului de conducere compunerea completelor de judecată din cadrul secţiilor şi programează şedinţele acestora". Corelativ, potrivit art. 19 lit. a)1 din acelaşi regulament, Colegiul de conducere al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie aprobă compunerea completelor din cadrul secţiilor instanţei supreme.

Potrivit art. 29 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 304/2004, Colegiul de conducere al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie aprobă Regulamentul privind organizarea şi funcţionarea administrativă a instanţei, iar conform art. 29 alin. (1) lit. f) din aceeaşi lege "exercită alte atribuţii prevăzute în Regulamentul privind organizarea şi funcţionarea administrativă a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie".

Se constată că prevederile mai sus menţionate au fost puse în aplicare prin dispoziţiile art. 19 din Regulamentul privind organizarea şi funcţionarea administrativă a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.

Or, câtă vreme prin Regulament au fost elaborate norme care pun în aplicare prevederile cuprinse în Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară, nu se poate susţine că dispoziţiile regulamentare ar adăuga la lege. Prin însăşi dispoziţiile legale la care s-a făcut referire anterior, legiuitorul a acordat dreptul colegiului de conducere să adopte Regulamentul privind organizarea şi funcţionarea administrativă a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, act administrativ cu caracter normativ emis în scopul organizării executării legii, ceea ce presupune că, prin intermediul acestui act, se pot adopta măsuri necesare pentru aducerea la îndeplinire a dispoziţiilor legale.

Contrar susţinerilor contestatorilor, în situaţiile în care legiuitorul nu a prevăzut o modalitate concretă în care sunt desemnaţi nominal judecătorii care vor compune completurile de judecată, acest fapt nu conduce automat la aplicarea unei proceduri de desemnare aleatorie a acestora, iar stabilirea în sarcina colegiului de conducere a atribuţiei de aprobare a compunerii completurilor la propunerea preşedintelui de secţie nu contravine dispoziţiilor art. 29 alin. (5) din Legea nr. 304/2004.

Înalta Curte notează că legiuitorul a prevăzut expres desemnarea prin tragere la sorţi a membrilor completului de judecată în situaţii concrete, a se vedea în acest sens dispoziţiile art. 31 alin. (3) din Legea nr. 304/2004 ("dacă numărul de judecători necesar formării completului de judecată nu se poate asigura, acesta se constituie cu judecători de la celelalte secţii, numiţi, prin tragere la sorţi") sau a art. 32 alin. (4) din Legea nr. 304/2004, în cazul completurilor de 5 judecători ("judecătorii care fac parte din aceste completuri sunt desemnaţi, prin tragere la sorţi").

Aşadar, lipsa unei asemenea prevederi în ceea ce priveşte dispoziţiile art. 31 alin. (1) din Legea nr. 304/2004 nu reprezintă o omisiune şi nu poate determina aplicarea prin analogie a prevederilor referitoare la organizarea completurilor de 5 judecători, cum susţin în mod eronat contestatorii.

Opţiunea legiuitorului de a lăsa la latitudinea Colegiului de conducere, în baza prevederilor Regulamentului privind organizarea şi funcţionarea administrativă a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, a modalităţii de desemnare nominală a membrilor completurilor de judecată care funcţionează în mod obişnuit este pe deplin explicabilă prin raportare la principiile de organizare eficientă a activităţii unei instanţe, la dinamica firească a personalului oricărei instituţii şi a imposibilităţii reglementării prin lege a unor cazuri particulare într-un mod atât de detaliat, spre deosebire de situaţia completurilor de 5 judecători, a căror compunere şi funcţionare formează obiectul unei reglementări distincte.

Astfel, în lipsa unor prevederi exprese din Legea de organizare judiciară - care, în mod obiectiv, nu putea acoperi toate detaliile organizării şi funcţionării instanţelor judecătoreşti referitoare la procedura de constituire a completurilor de 3 judecători s-a procedat la aplicarea dispoziţiilor regulamentare care au fost emise tocmai pentru punerea în aplicare a cadrului legal primar oferit de Legea nr. 304/2004.

În concluzie, câtă vreme legea nu interzice o anumită măsură sau procedură, nici expres şi nici implicit, stabilirea prin regulament a unei proceduri de desemnare a membrilor completului de judecată în considerarea principiilor de funcţionare eficientă a instituţiei nu poate avea semnificaţia adăugării la lege.

Pe de altă parte, dispoziţia din regulament în baza căreia colegiul de conducere adoptă hotărârea nu reglementează organizarea completului, chestiune de resortul legii organice, ci pune în aplicare dispoziţia legală care impune funcţionarea acestuia în cadrul instanţei, aşa încât nu se poate concluziona în sensul adăugării la actul normativ.

De asemenea, modalitatea de stabilire a completurilor de 3 judecători, pornind de la dispoziţiile Legii de organizare judiciară, este aceeaşi pentru toate instanţele naţionale, prevederi similare celor cuprinse în art. 19 lit. a1) şi art. 32 alin. (1) din Regulamentul privind organizarea şi funcţionarea administrativă a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie se regăsesc în art. 19 lit. h) şi art. 24 lit. b) din Regulamentul de ordine interioară al instanţelor judecătoreşti, aprobat prin Hotărârea nr. 1375 din 17 decembrie 2015 a Consiliului Superior al Magistraturii, publicată în Monitorul Oficial al României nr. 970 din 28 decembrie 2015.

Nu în ultimul rând, instanţa constată că susţinerile contestatorilor L., I., A. şi J. sunt similare cu cele ale autorului cererii de soluţionare a conflictului juridic de natură constituţională dintre Parlamentul României, pe de o parte, şi Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, pe de altă parte, care a făcut obiectul Deciziei nr. 27/2020 a Curţii Constituţionale, publicată în Monitorul Oficial, Partea I nr. 166 din 28 februarie 2020. Astfel, autorul sesizării a apreciat că prin Regulamentul privind organizarea şi funcţionarea administrativă a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie nu se putea adopta o asemenea soluţie normativă pentru desemnarea membrilor completului de judecată pentru că, pe de o parte, emitentul regulamentului nu avea această competenţă, drept care a adăugat la lege, iar, pe de altă parte, se afectează cerinţele reglementării prin lege a compunerii completurilor de judecată şi al independenţei şi imparţialităţii obiective a acestora.

În decizia instanţei de contencios constituţional, prin care s-a constatat că nu există un conflict juridic de natură constituţională între Parlamentul României şi Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, generat de modul de compunere a completurilor de trei judecători din cadrul secţiei penale a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, s-a statuat că "ori de câte ori o lege nu reglementează o anumită procedură de aducere la îndeplinire a unei măsuri/finalităţi prevăzute prin lege, revine actului administrativ normativ să o reglementeze, fără ca un asemenea procedeu să poată fi echivalat cu o adăugare la lege. Prin urmare, reglementarea modului de desemnare a membrilor completurilor de 3 judecători de la Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie printr-un act administrativ subsecvent cu caracter normativ, respectiv prin regulamentul instanţei supreme adoptat de Colegiul de conducere, potrivit art. 19 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 304/2004, nu contravine Legii nr. 304/2004, ci este în sensul acesteia, în condiţiile în care legea antereferită nu a stabilit numai un anumit mod de desemnare." (parag. 48)

După cum s-a arătat şi anterior, dispoziţiile Legii nr. 304/2004 referitoare la compunerea completurilor de 5 judecători nu pot fi extinse ca aplicare în privinţa modalităţii de compunere a altor formaţiuni de judecată specifice instanţei supreme sau celorlalte instanţe de judecată, pentru că în situaţiile în care legiuitorul a dorit să prevadă o procedură de constituire a completurilor de judecată, specială, diferită, a reglementat-o în mod expres.

De aceea, considerentele Curţii Constituţionale nr. 685/2018 nu pot fi extinse la alte situaţii decât situaţia premisă avută în vedere de instanţa constituţională la pronunţarea acestei decizii, care privea strict modul de constituire a Completurilor de 5 judecători - formaţiuni de judecată specifice exclusiv instanţei supreme şi care beneficiază de o reglementare specială în cuprinsul Legii nr. 304/2004.

Deopotrivă, nici Decizia nr. 417/2019 a Curţii Constituţionale nu are aplicabilitate în cauză, conflictul juridic de natură constituţională între Parlament, pe de o parte, şi Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, pe de altă parte, fiind generat, în opinia Curţii, de neconstituirea de către Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a completurilor de judecată specializate pentru judecarea în primă instanţă a infracţiunilor prevăzute în Legea nr. 78/2000 pentru prevenirea, descoperirea şi sancţionarea faptelor de corupţie, contrar celor prevăzute de art. 29 alin. (1) din Legea nr. 78/2000, astfel cum a fost modificat prin Legea nr. 161/2003.

Inaplicabilitatea în această materie a deciziei nr. 685/2018 a fost constatată şi de Curtea Constituţională prin Decizia nr. 27/2020 prin care s-a arătat că "Faptul că Regulamentul privind organizarea şi funcţionarea administrativă a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie a stabilit o anumită modalitate de desemnare a membrilor completurilor de 3 judecători, în condiţiile în care legea nu reglementează în mod expres modalitatea de desemnare a acestora, nu poate fi considerat contrar legii, în sensul încălcării autorităţii legii cu eventuala consecinţă a creării unei paradigme juridice neconstituţionale. Legiuitorul a considerat că stabilirea procedurii referitoare la modul de compunere a completurilor de judecată este o chestiune de administrare a justiţiei de competenţa Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie. Numai în situaţia în care legiuitorul a reglementat în mod expres o anumită procedură de desemnare, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie nu poate stabili o altă procedură. Astfel, dacă legea reglementează în mod expres tragerea la sorţi ca procedeu pentru desemnarea membrilor tuturor completurilor de judecată, printr-un act administrativ cu caracter normativ nu se poate reglementa un alt procedeu [a se vedea situaţia completurilor de 5 judecători şi ipoteza particulară de desemnare în privinţa completurilor de 3 judecători]. În schimb, dacă legea nu reglementează o anumită procedură, actul administrativ cu caracter normativ este cel care o stabileşte [a se vedea situaţia celorlalte completuri de la nivelul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie]. Astfel, în situaţia în care autoritatea administrativă emitentă a stabilit o anumită modalitate de desemnare a membrilor unor completuri cu privire la care legea nu dispune nimic, caz în care se încadrează şi situaţia litigioasă analizată, se constată că aceasta are o marjă de apreciere ce nu poate fi contestată din perspectiva relaţiei dintre un act de reglementare primar şi unul secundar." (parag. 51)

"Astfel, dacă legiuitorul ar fi dorit ca şi pentru desemnarea membrilor completurilor de 3 judecători să fie utilizat procedeul tragerii la sorţi, ar fi trebuit să reglementeze în mod expres acest lucru, ceea ce nu a făcut, lăsând, astfel, în marja de apreciere a Colegiului de conducere, ca organ colegial de conducere competent să adopte regulamentul instanţei supreme, să stabilească modalitatea concretă de desemnare a membrilor acestor completuri." (parag. 52)

Deopotrivă, Curtea Constituţională a făcut o analiză detaliată şi din perspectiva prevederilor constituţionale şi convenţionale privind încălcarea dreptului de a fi judecat de o instanţă stabilită de lege, respectiv a dreptului de a fi judecat de o instanţă imparţială, pretins încălcate în cauză în opinia contestatorilor.

În acest sens, Curtea Constituţională a constatat că "modul de desemnare a membrilor completurilor de 3 judecători prin mijlocirea unui act administrativ cu caracter normativ nu încalcă exigenţele constituţionale ale art. 126 alin. (4), întrucât actul administrativ nu face altceva decât să organizeze executarea legii. Modul de desemnare a membrilor completurilor de 3 judecători este un aspect al compunerii acestora, astfel că aceasta trebuie realizată în baza şi în temeiul legii, ceea ce s-a şi întâmplat. Dacă legea nu prevede în mod expres ca desemnarea membrilor completurilor să se facă prin tragere la sorţi sau prin nominalizare expresă, iar actul administrativ cu caracter normativ a reglementat, în lipsa unei dispoziţii legale restrictive, una dintre aceste două modalităţi înseamnă că compunerea completului, sub aspectul desemnării membrilor săi, a fost realizată în baza şi în temeiul legii, cu alte cuvinte, prin lege." (parag. 57)

Prin urmare, s-a apreciat că "nu se poate afirma că o asemenea modalitate de desemnare a membrilor completurilor de 3 judecători este de natură să afecteze cerinţa reglementării prin lege a compunerii completurilor de judecată." (parag. 58)

De asemenea, susţinerile contestatorilor în sensul că lipsa reglementării unei compuneri aleatorii a completurilor de 3 judecători şi determinarea acestora prin hotărâri ale Colegiului de conducere al Înaltei Curţi emise în baza unor dispoziţii infralegale ar intra în contradicţie cu principiul imparţialităţii şi independenţei instanţei nu pot fi primite.

După cum a arătat şi Curtea Constituţională, prin Decizia nr. 27/2020, "soluţia aleasă prin actul administrativ normativ, respectiv desemnarea membrilor completurilor antereferite la propunerea preşedintelui de secţie şi cu aprobarea Colegiului de conducere, nu este de natură să afecteze cerinţa independenţei şi imparţialităţii obiective a completurilor de 3 judecători. Curtea mai reţine că desemnarea prin tragere la sorţi a membrilor completurilor nu este unica şi singura modalitate prin care se asigură imparţialitatea obiectivă a acestora, putând exista şi modalităţi alternative de desemnare în mod transparent a acestora, care să asigure un grad înalt de încredere în sistemul judiciar, de natură a înlătura orice suspiciune privind modul în care sunt repartizaţi judecătorii în aceste completuri. Procedura actuală, care implică o dublă filtrare, atât din partea preşedintelui de secţie, cât şi a Colegiului de conducere al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, de principiu, asigură transparenţa necesară. Propunerile preşedintelui de secţie nu pot fi arbitrare, întrucât şi acesta trebuie să ţină cont de criterii obiective pentru a se asigura calitatea actului de justiţie, chiar dacă aceste criterii nu sunt expres normate în actul administrativ cu caracter normativ [spre exemplu, asigurarea continuităţii acestora, îmbinarea experienţei judecătorilor cu vechime mai mare la gradul respectiv de jurisdicţie cu cea a noilor promovaţi etc.]." (parag. 60)

Aşadar, s-a concluzionat că "din perspectiva cerinţelor de independenţă şi imparţialitate obiectivă, nu se impunea în mod obligatoriu ca regulamentul adoptat de Colegiul de conducere să stabilească un anumit mod de desemnare a judecătorilor în cadrul completurilor de 3 judecători, în speţă, tragerea la sorţi, (...) iar procedura reglementată - aprobarea compunerii completurilor de 3 judecători la propunerea preşedintelui de secţie - nu pune în discuţie independenţa şi imparţialitatea obiectivă a acestor completuri." (parag. 62)

În consecinţă, Înalta Curte constată că nu au fost încălcate prevederile din legea de organizare judiciară privind compunerea completelor de 3 judecători, motiv pentru care contestaţiile în anulare declarate de condamnaţii L., I., A. şi J. pe acest aspect sunt nefondate.

Referitor la motivul de contestaţie în anulare invocat de condamnatul L. privind incompatibilitatea a doi dintre membrii completului de judecată, Înalta Curte îl apreciază, de asemenea, ca fiind nefondat.

Potrivit art. 426 lit. d) din C. proc. pen., se poate face contestaţie în anulare când instanţa de apel nu a fost compusă potrivit legii ori a existat un caz de incompatibilitate. Cazul de contestaţie în anulare reglementat de teza a II-a a dispoziţiilor legale antemenţionate se referă la incompatibilitatea judecătorului, membru în completul de judecată.

Preliminar, Înalta Curte reţine că imparţialitatea magistratului - garanţie a dreptului la un proces echitabil - poate fi apreciată într-un dublu sens: un demers subiectiv, ce tinde a determina convingerea personală a unui judecător într-o cauză anume, ceea ce semnifică imparţialitatea subiectivă, şi un demers obiectiv, cu scopul de a determina dacă acesta a oferit garanţii suficiente pentru a exclude orice îndoială legitimă în privinţa sa, ceea ce semnifică imparţialitatea obiectivă. Imparţialitatea subiectivă a judecătorului trebuie raportată la o cauză determinată, iar nu în general şi fiind prezumată, întrucât este ataşată statutului său profesional, ea trebuie răsturnată în mod individual, cu privire la fiecare judecător în parte, în condiţii în care să se demonstreze că acesta ar avea deja formată o convingere în acea cauză.

Contestatorul L., fără a indica în concret vreun caz de incompatibilitate prev. de art. 64 din C. proc. pen., a invocat faptul că doi dintre judecătorii cauzei s-ar afla într-o situaţie de natură a le fi afectată imparţialitatea, aspect care s-ar putea circumscrie motivului de incompatibilitate prevăzut de art. 64 alin. (1) lit. f) din C. proc. pen.

Examinând susţinerile contestatorului, în raport cu aceste dispoziţii şi considerentele mai sus expuse, Înalta Curte constată că nu au fost furnizate elemente concrete de natură a demonstra existenţa unor relaţii ori împrejurări care să pună sub semnul îndoielii obiectivitatea magistraţilor în soluţionarea cauzei, acesta făcând doar referiri generale la calitatea doamnei judecător FF. de consilier al procurorului şef al D.N.A. la momentul întocmirii rechizitoriului, respectiv la calitatea domnului judecător GG. de şef al structurii de securitate care ar fi acordat mandate de supraveghere tehnică pe siguranţă naţională.

Or, împrejurările relevate de contestator, în lipsa unor date concrete din care să rezulte existenţa unor prejudecăţi sau idei preconcepute privitoare la soluţia unui proces penal, nu se poate susţine că imparţialitatea celor doi magistraţi judecători ar fi afectată.

Prin urmare, motivele invocate de contestatorul L. nu creează o suspiciune rezonabilă în sensul afectării imparţialităţii celor doi magistraţi judecători.

Pe de altă parte, pretinsul motiv de incompatibilitate a domnului judecător GG. a fost cunoscut de către contestator cu ocazia soluţionării căii ordinare de atac fiind invocat, în repetate rânduri, de apelantul intimat inculpat P., cererile de recuzare formulate de acesta din urmă fiind soluţionate succesiv prin încheierile din 16 noiembrie 2018, 14 decembrie 2018 şi 7 ianuarie 2019.

Aşadar, contestatorul L. nu se poate prevala de faptul că nu a avut cunoştinţă de pretinsul motiv de incompatibilitate şi să-l poată invoca în calea extraordinară de atac.

De altfel, nici pretinsul motiv de incompatibilitate în care s-ar fi aflat doamna judecător nu are caracter de noutate, contestatorul făcând vorbire de respectiva împrejurare derulată în anul 2008.

Faţă de cele arătate, susţinerea contestatorului L. privind existenţa unui caz de incompatibilitate este neîntemeiată.

În ceea ce priveşte motivele de contestaţie în anulare formulate de condamnaţii I. şi K. prin care au solicitat încetarea procesului penal ca urmare a intervenirii prescripţiei răspunderii penale, Înalta Curte le apreciază, de asemenea, nefondate.

Potrivit art. 426 lit. b) din C. proc. pen., se poate face contestaţie în anulare atunci când inculpatul a fost condamnat, deşi existau probe cu privire la o cauză de încetare a procesului penal.

Potrivit art. 396 alin. (6) din C. proc. pen., încetarea procesului penal se pronunţă în cazurile prevăzute la art. 16 alin. (1) lit. e) - j):

e) lipseşte plângerea prealabilă, autorizarea sau sesizarea organului competent ori o altă condiţie prevăzută de lege, necesară pentru punerea în mişcare a acţiunii penale;

f) a intervenit amnistia sau prescripţia, decesul suspectului ori al inculpatului persoană fizică sau s-a dispus radierea suspectului ori inculpatului persoană juridică;

g) a fost retrasă plângerea prealabilă, în cazul infracţiunilor pentru care retragerea acesteia înlătură răspunderea penală, a intervenit împăcarea ori a fost încheiat un acord de mediere în condiţiile legii;

h) există o cauză de nepedepsire prevăzută de lege;

i) există autoritate de lucru judecat;

j) a intervenit un transfer de proceduri cu un alt stat, potrivit legii.

Analizând motivele contestatorului I., se constată că acesta a susţinut, în esenţă, că termenul de prescripţie generală a răspunderii penale de 10 ani s-a împlinit, în cazul său, încă din anul 2013, pentru ambele infracţiuni, în raport de decizia Curţii Constituţionale nr. 297/2018 (care determină inaplicabilitatea dispoziţiilor art. 155 alin. (1) din C. pen.).

Totodată, s-a împlinit şi termenul de prescripţie specială a răspunderii penale de 15 ani la data de 18 aprilie 2018, în condiţiile în care suspendarea termenului de prescripţie a operat în intervalul 15 septembrie 2010 (data admiterii de către instanţa de fond a sesizării CCR) - 7 octombrie 2010 (data intrării în vigoare a legii care abroga suspendarea de drept în acest caz).

Cel de al doilea motiv relevat de contestatorul I. a fost reiterat şi de contestatorul K. care a solicitat încetarea procesului penal ca urmare a intervenirii prescripţiei speciale a răspunderii penale cu privire la infracţiunea prev. de art. 323 din C. pen. anterior la data de 6 februarie 2019.

În acest sens, contestatorul a invocat prevederile art. 128 alin. (1) şi (3) din C. pen. anterior, arătând că prescripţia îşi reia cursul ope legis, nefiind necesară intervenţia instanţei de judecată. De asemenea, a apreciat că suspendarea procesului penal, în temeiul art. 29 alin. (5) din Legea nr. 47/1992 şi art. 303 alin. (6) din C. proc. pen. anterior, putea fi considerată motiv de suspendare a cursului prescripţiei răspunderii penale numai până la data de 7 octombrie 2010, când aceste texte au fost abrogate prin Legea nr. 177/2010 şi nu până la data de 20 decembrie 2011, data pronunţării deciziei Curţii Constituţionale.

În plus, s-a mai arătat că, în cauză, nu este incidentă Decizia nr. 10/2017 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală întrucât, pe de o parte, instanţa de apel nu a dezbătut şi analizat incidenţa cauzei de încetare a procesului penal, condiţii care au caracter cumulativ, iar pe de altă parte, nu s-a pronunţat pe instituţiile prescripţiei răspunderii penale şi a suspendării cursului prescripţiei răspunderii penale (instituţii de drept penal material), ci pe instituţia de drept procesual a suspendării judecăţii, fără a se raporta în mod concret la fapta dedusă judecăţii reţinută în sarcina contestatorului.

Preliminar analizei motivelor invocate de cei doi contestatori, instanţa notează că prin Decizia nr. 10/2017 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală s-a statuat că, "în interpretarea dispoziţiilor art. 426 lit. b) din C. proc. pen., instanţa care soluţionează contestaţia în anulare nu poate reanaliza o cauză de încetare a procesului penal, în cazul în care instanţa de apel a dezbătut şi a analizat incidenţa cauzei de încetare a procesului penal".

În considerentele deciziei menţionate, instanţa supremă a arătat, cu referire la cazul de contestaţie în anulare prevăzut de art. 426 lit. b) din C. proc. pen. că acesta "se întemeiază exclusiv pe modul viciat al instanţei de apel de a judeca şi nu pe modul în care aceasta a examinat şi motivat neincidenţa cazului de încetare a procesului penal. Numai în situaţia în care instanţa de apel nu s-a pronunţat asupra cauzei de încetare a procesului penal - pentru care existau la dosar probele necesare care conduceau la soluţia de încetare a procesului penal - se poate constata o eroare de procedură, adică o nepronunţare imputabilă instanţei care, prejudiciind interesele legitime ale părţii, îi dă dreptul să formuleze contestaţie în anulare".

Totodată, "rezultă cu claritate că poate fi introdusă contestaţie în anulare doar pentru încălcări ale legii de procedură, iar când aceasta este întemeiată pe prevederile art. 426 lit. b) din C. proc. pen., doar atunci când instanţa a pronunţat o soluţie de condamnare, deşi existau probe cu privire la o cauză de încetare a procesului penal (...).

A interpreta altfel acest caz de contestaţie în anulare ar însemna transformarea contestaţiei în anulare, ca şi cale extraordinară de atac, într-un apel deghizat, permiţându-se, contrar legii, pronunţarea unei soluţii diametral opuse, exclusiv pe baza unei interpretări diferite date aceloraşi elemente avute în vedere de instanţa de apel, de către judecători din cadrul aceleiaşi instanţe.

O nouă analiză a fondului cauzei poate fi dispusă, exclusiv, în ipoteza în care în cadrul contestaţiei în anulare apar elemente noi circumscrise unei erori de procedură a instanţei de apel, pornindu-se, în mod obligatoriu, de la principiul prezumţiei legalităţii hotărârilor judecătoreşti.

Ca atare, orice aspect care a fost pus în discuţia părţilor de către instanţa de apel şi cu privire la care s-a pronunţat definitiv constituie o chestiune care intră în puterea lucrului judecat, neputând fi invocată ca şi caz de contestaţie în anulare.

O interpretare contrară a textului de lege (...) ar schimba natura juridică a contestaţiei în anulare dintr-o cale extraordinară de atac într-o cale ordinară de atac, adică în exercitarea unui nou control judiciar asupra fondului cauzei, prin posibilitatea reexaminării legalităţii şi temeiniciei soluţiei instanţei de apel care, pe baza probelor de la dosar, a examinat şi motivat lipsa incidenţei cauzei de încetare a procesului penal".

Aplicând în speţă consideraţiile expuse anterior, obligatorii în raport de dispoziţiile imperative ale art. 477 alin. (3) din C. proc. pen., Înalta Curte constată că instanţa de apel a analizat în decizia penală atacată, la filele x, efectele Deciziei Curţii Constituţionale nr. 297/2018, concluzionând că "şi în prezent este în vigoare instituţia întreruperii cursului prescripţiei răspunderii penale, însă sfera sa de aplicare este restrânsă la acele acte de procedură care trebuie comunicate suspectului sau inculpatului". Totodată, instanţa de apel a constatat întreruperea cursului prescripţiei răspunderii penale, potrivit C. pen. anterior, cât şi a C. pen. în vigoare, interpretat prin prisma deciziei nr. 297/2018.

Prin urmare, verificarea susţinerilor contestatorului I. referitoare, în esenţă, la efectele Deciziei Curţii Constituţionale nr. 297/2018 şi împlinirea termenului de prescripţie a răspunderii penale ar echivala cu o nouă analiză a fondului cauzei pe acest aspect, şi, implicit, cu examinarea legalităţii şi temeiniciei deciziei atacate care s-a pronunţat pe aceste chestiuni, contrar Deciziei nr. 10/2017 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală.

Aşadar, având în vedere că instanţa de apel s-a pronunţat asupra acestor aspecte în considerentele deciziei penale atacate, nu mai pot face obiectul analizei în calea extraordinară de atac a contestaţiei în anulare - nefiind circumscrise unor erori de procedură a instanţei de apel, în caz contrar, urmând a se încălca autoritatea de lucru judecat a hotărârii definitive pronunţate în cauză în lipsa unui motiv "substanţial şi imperativ".

Aceleaşi considerente sunt aplicabile şi cu privire la celelalte motive invocate de contestatorul I., respectiv de contestatorul K., privind împlinirea termenului de prescripţie specială a răspunderii penale.

Contrar susţinerilor contestatorului K., instanţa de apel a analizat incidenţa prescripţiei răspunderii penale, având un capitol distinct, cu această titulatură la pct. III.1.a. din decizia penală atacată, considerentele pe acest aspect fiind detaliate la filele x.

Deopotrivă, instanţa de apel a menţionat perioada în care cursul prescripţiei răspunderii penale a fost suspendat conform art. 128 din C. pen. anterior, respectiv art. 156 din C. pen. în vigoare, de 1 an 3 luni şi 5 zile, interval de timp în care judecata în cauză a fost suspendată, cuprins între 15 septembrie 2010 (data încheierii de sesizare a Curţii Constituţionale) şi 20 decembrie 2011 (data deciziei Curţii Constituţionale).

Totodată, instanţa de apel a specificat că va analiza "incidenţa prescripţiei răspunderii penale" (...) "prin raportare la dispoziţiile art. 124 C. pen. din 1969 sau, după caz, art. 155 alin. (4) C. pen. în vigoare, cu luarea în considerare şi a duratei de 1 an 3 luni şi 5 zile, perioadă în care cursul prescripţiei răspunderii penale a fost suspendat conform art. 128 C. pen. din 1968, respectiv art. 156 C. pen. în vigoare".

În contradicţie cu afirmaţiile contestatorului K., instanţa de apel a analizat împlinirea termenului de prescripţie a răspunderii penale prin raportare concretă la faptele pentru care acesta a fost trimis în judecată. În acest sens, Înalta Curte constată că instanţa de apel a reţinut în considerentele deciziei penale atacate, la fila x, că "în raport de data comiterii faptelor (30 septembrie 2002, respectiv 14 ianuarie 2004), termenul de prescripţie a răspunderii penale s-a împlinit potrivit legii vechi atât pentru infracţiunea de abuz în serviciu contra intereselor persoanelor (16 ani 3 luni şi 5 zile), cât şi pentru infracţiunile de fals intelectual şi uz de fals (8 ani 9 luni şi 5 zile)".

Având în vedere considerentele expuse de instanţa de apel în decizia penală atacată, Înalta Curte apreciază că aspectele reliefate anterior privind durata suspendării cursului termenului de prescripţie a răspunderii penale şi intervalul de timp în care a fost suspendată judecata cauzei în primă instanţă ca urmare a sesizării Curţii Constituţionale sunt chestiuni cu privire la care instanţa de apel s-a pronunţat cu caracter definitiv, care intră în puterea lucrului judecat şi nu mai pot fi invocate ca şi motive de contestaţie în anulare.

Prin urmare, criticile contestatorilor privind suspendarea cauzei până la data de 7 octombrie 2010, data intrării în vigoare a Legii nr. 177/2010 prin care au fost abrogate dispoziţiile art. 29 alin. (5) din Legea nr. 47/1992 şi art. 303 alin. (6) din C. proc. pen. nu mai pot fi analizate în prezentul cadru procesual, fiind deja analizate de instanţa de apel, aşa încât o reexaminare a deciziei penale pe acest aspect nu mai este posibilă, solicitările contestatorilor neputând fi circumscrise unor erori de procedură a instanţei de apel, astfel cum se arată în considerentele Deciziei nr. 10/2017 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală.

Deşi instanţa de apel nu a calculat explicit, în considerentele deciziei penale, termenul de prescripţie a răspunderii penale decât în cazul infracţiunilor pentru care acest termen s-a împlinit (a se vedea în acest sens chiar situaţia contestatorilor din prezenta cauză L., K., A. şi EE.), această împrejurare nu echivalează cu neanalizarea cauzei de încetare a procesului penal reprezentată de prescripţia răspunderii penale, cum în mod eronat a arătat contestatorul K.. Or, este evident că instanţa de apel a analizat incidenţa prescripţiei în raport de infracţiunile reţinute în sarcina fiecăruia dintre inculpaţi, dispunând încetarea procesului penal în situaţiile în care termenul de prescripţie al răspunderii penale a fost împlinit.

Astfel, în raport de data ultimului act material al faptei reţinut în sarcina contestatorului K. menţionată la filele x din decizia penală atacată, precum şi în cererea de contestaţie în anulare, respectiv 14 ianuarie 2004 şi de termenul de prescripţie a răspunderii penale calculat în conformitate cu prevederile art. 122 alin. (1) lit. b), art. 124 şi art. 128 din C. pen. anterior, respectiv de 16 ani 3 luni şi 5 zile, Înalta Curte constată că acesta nu era împlinit la data pronunţării Deciziei penale nr. 32/A din 7 februarie 1019, motiv pentru care, în raport de condamnarea pentru infracţiunea prev. de art. 323 alin. (1) şi (2) din C. pen. anterior, nu este incidentă cauza de încetare a procesului penal reclamată de contestator.

De asemenea, în raport de data comiterii faptelor reţinute în sarcina contestatorului I. expuse la pct. B.2 la filele x şi la fila x din decizia penală atacată, precum şi în cererea de contestaţie în anulare, respectiv 18 aprilie 2003 şi de termenele de prescripţie a răspunderii penale calculate în conformitate cu prevederile art. 122 alin. (1) lit. b), art. 124 şi art. 128 din C. pen. anterior, respectiv de câte 16 ani 3 luni şi 5 zile, Înalta Curte constată că acestea nu erau împlinite la data pronunţării Deciziei penale nr. 32/A din 7 februarie 1019, motiv pentru care, în raport de condamnările dispuse pentru infracţiunile prev. art. 26 raportat la art. 248 cu referire la art. 2481 din C. pen. anterior cu aplicarea art. 41 alin. (2) din C. pen. anterior şi de art. 323 alin. (1) şi (2) din C. pen. anterior, nu este incidentă cauza de încetare a procesului penal reclamată de contestator.

În concluzie, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie apreciază ca nefondate contestaţiile în anulare declarate de condamnaţii I. şi K. pe aspectele relevate anterior.

Faţă de argumentele expuse în considerentele prezentei decizii, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie va respinge, ca nefondate, contestaţiile în anulare formulate de condamnaţii A., K., I., L. şi J. împotriva Deciziei penale nr. 32/A din data de 7 februarie 2019, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia penală în Dosarul nr. x/2008.

În baza art. 275 alin. (2) din C. proc. pen., contestatorii condamnaţi urmează a fi obligaţi la plata sumei de câte 600 RON cheltuieli judiciare către stat.

Conform art. 275 alin. (6) din C. proc. pen., onorariul parţial cuvenit apărătorilor desemnaţi din oficiu, pentru contestatorii condamnaţi, în cuantum de câte 157 RON, se va plăti din fondul Ministerului Justiţiei.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

I. Respinge, ca inadmisibilă, cererea formulată de contestatorul L. cu privire la sesizarea Curţii Constituţionale cu excepţiile de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 19 alin. (3), art. 29 alin. (1) lit. a) şi f), art. 31 alin. (1) lit. c) şi art. 52 alin. (1) din Legea nr. 304/2004.

II. Respinge, ca inadmisibilă, cererea formulată de contestatorul I. cu privire la sesizarea Curţii Constituţionale cu excepţiile de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 19 alin. (3), art. 29 alin. (1), art. 31 alin. (1) lit. c) şi art. 52 alin. (1) din Legea nr. 304/2004.

III. Respinge, ca inadmisibile, cererile formulate de contestatorii J. şi A. cu privire la sesizarea Curţii Constituţionale cu excepţiile de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 29 alin. (1) lit. a) şi f) şi art. 31 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 304/2004.

Cu recurs în termen de 48 de ore de la pronunţare.

IV. Respinge, ca nefondate, contestaţiile în anulare formulate de condamnaţii A., K., I., L. şi J. împotriva Deciziei penale nr. 32/A din data de 7 februarie 2019, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia penală în Dosarul nr. x/2008.

Obligă contestatorii-condamnaţi la plata sumei de câte 600 RON cheltuieli judiciare către stat.

Onorariul parţial cuvenit apărătorilor desemnaţi din oficiu, pentru contestatorii-condamnaţi, în cuantum de câte 157 RON, se plăteşte din fondul Ministerului Justiţiei.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 9 martie 2019.

GGC - LM