Mandatory precautionary seizure in corruption cases and compatibility with the right to a fair trial under the ECHR

Deliberând asupra cauzei penale de faţă;

În baza actelor şi lucrărilor dosarului, constată următoarele:

1. Deliberând asupra cererii formulate de contestatoarea inculpată A. privind sesizarea Curţii Constituţionale cu excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 20 din Legea nr. 78/2000, constată următoarele:

În şedinţa publică din 17 iulie 2018 a fost depusă în scris şi susţinută oral cererea de sesizare a Curţii Constituţionale cu privire la neconstituţionalitatea dispoziţiilor art. 20 din Legea nr. 78/2000.

În motivarea scrisă a cererii de sesizare a Curţii Constituţionale în vederea soluţionării excepţiei de neconstituţionalitate, inculpata a criticat dispoziţiile art. 20 din Legea nr. 78/2000, susţinând că aceste prevederi încalcă prevederile art. 24 din Constituţie şi dreptul său la un proces echitabil prevăzut de art. 21 alin. (3) din Constituţia României şi art. 6 Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, motiv pentru care, în baza prevederilor art. 29 din Legea nr. 47/1992 a solicitat sesizarea Curţii Constituţionale cu privire la neconstituţionalitatea acestor prevederi legale.

A susţinut că din analiza art. 20 din Legea 78/2000, rezultă că măsurile asigurătorii se iau în toate cazurile, fără nicio excepţie, fără ca instanţele de judecată să poată face o analiză pe bază de probe a necesităţii şi proporţionalităţii acestor măsuri.

Pe de o parte, a apreciat că, dacă s-ar dispune măsuri asigurătorii în cazul tuturor persoanelor cercetate/judecate pentru săvârşirea infracţiunilor prevăzute de Legea nr. 78/2000, fără a se face nicio analiză asupra situaţiei de fapt şi a probelor, s-ar ajunge la o situaţie absurdă în care instanţa de judecată nu ar avea decât rol formal concretizat prin admiterea oricăror cereri formulate de procuror. În aceste situaţii nu ar exista niciodată o soluţie de respingere a cererilor formulate de procuror indiferent de situaţia concretă a speţei. Or, dreptul la un proces echitabil vizează şi dreptul persoanei de a avea acces la o cale de atac efectivă, nu doar formală.

Pe de altă parte, considerarea ca obligatorie a dispunerii măsurilor asigurătorii în aceste cazuri este de natură să încalce dreptul la apărare al persoanelor inculpate şi să lipsească de conţinut formularea unei contestaţii împotriva acestor măsuri.

A mai motivat că, deşi art. 2501 C. proc. pen. prevede posibilitatea formulării unei contestaţii împotriva măsurii asigurătorii luate de instanţă, această cale de atac devine desuetă. În calea de atac a contestaţiei, instanţa de judecată este obligată prin dispoziţiile art. 20 din Legea nr. 78/2000, să dispună doar o singură soluţie, de respingere a contestaţiei, indiferent de apărările formulate sau de convingerea proprie.

Faptul că inculpatului îi este permis să fie asistat de un apărător ales nu este definitoriu în respectarea de către instanţa de judecată a dreptului la apărare, atâta timp cât avocatul nu poate în fapt să formuleze apărări care să conducă la formarea convingerii instanţei de judecată, din moment ce decizia instanţei este deja preordinată şi nu mai poate fi schimbată indiferent de probele administrate sau apărările formulate. Rolul avocatului este pur formal.

De asemenea, neacordarea dreptului la apărare efectiv pentru inculpat sau pentru persoana supusă unor măsuri restrictive de drepturi, contravine prevederilor art. 6 (3) (c) din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului care stipulează că orice persoană acuzată de o infracţiune are dreptul "să se apere singură sau să fie asistată de un apărător ales".

Analizând cererea contestatoarei inculpate A. de sesizare a Curţii Constituţionale cu excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 5 alin. (1) din C. pen., Înalta Curte reţine următoarele:

Cu privire la admisibilitatea cererii de sesizare a Curţii Constituţionale:

Potrivit dispoziţiilor art. 29 alin. (1), (2) şi 3 din Legea nr. 47/1992, republicată, rezultă că admisibilitatea cererii de sesizare a Curţii Constituţionale este condiţionată de îndeplinirea cumulativă a celor patru cerinţe stipulate expres de textul legal:

a) starea de procesivitate, în care ridicarea excepţiei de neconstituţionalitate apare ca un incident procedural creat în faţa unui judecător sau arbitru, ce trebuie rezolvat premergător fondului litigiului;

b) activitatea legii, în sensul că excepţia priveşte un act normativ, lege sau ordonanţă, după caz, în vigoare;

c) prevederile care fac obiectul excepţiei să nu fi fost constatate ca fiind neconstituţionale printr-o decizie anterioară a Curţii Constituţionale;

d)interesul procesual al rezolvării prealabile a excepţiei de neconstituţionalitate.

Potrivit art. 29 alin. (5) din Legea nr. 47/1992, republicată, dacă excepţia de neconstituţionalitate este inadmisibilă, fiind contrară prevederilor alin. (1), (2) şi 3, instanţa în faţa căreia s-a invocat excepţia respinge, printr-o încheiere motivată, cererea de sesizare a Curţii Constituţionale.

Analizând cu prioritate admisibilitatea excepţiei invocate prin prisma condiţiilor prevăzute de art. 29 din Legea nr. 47/1992, Înalta Curte constată că aceasta este admisibilă, în considerarea următoarelor argumente:

Din economia tuturor prevederilor Legii nr. 47/1992 rezultă că sesizarea instanţei de contencios constituţional în cadrul controlului de constituţionalitate a posteriori implică, pe de o parte, examinarea prealabilă a exigenţelor formale de admisibilitate prevăzute de art. 29 alin. (1) - (3) din Lege. Această analiză se realizează de către instanţa de judecată în faţa căreia a fost ridicată excepţia şi presupune verificarea calităţii de parte a autorului excepţiei, a aflării în vigoare a legii/ordonanţei în care este inserată acea dispoziţie, a legăturii dintre norma legală criticată şi soluţia ce ar putea fi dată în cauza respectivă, indiferent de faza litigiului şi, în final, a deciziilor pronunţate anterior de către Curtea Constituţională cu privire la constituţionalitatea acelei dispoziţii legale.

Pe de altă parte, sesizarea Curţii cu o excepţie de neconstituţionalitate presupune, în egală măsură, şi examinarea unei cerinţe implicite de admisibilitate care, deşi nu este prevăzută în mod expres în conţinutul art. 29, se deduce din întreaga reglementare legală a organizării şi funcţionării Curţii Constituţionale. În acest sens, instanţa de judecată este obligată să verifice şi măsura în care excepţia de neconstituţionalitate tinde, în mod real, la a învesti Curtea cu un examen al conformităţii dintre înţelesul normei legale şi exigenţele Constituţiei (prerogativă recunoscută Curţii de prevederile art. 2 alin. (3) din Legea nr. 47/1992).

Obligaţia instanţei de a examina şi această condiţie implicită de admisibilitate rezultă chiar din jurisprudenţa instanţei de contencios constituţional, ale cărei decizii au fost în mod constant acelea de respingere ca inadmisibile a excepţiilor de neconstituţionalitate formulate cu nerespectarea competenţei sale expres prevăzute de art. 2 alin. (3) din Legea nr. 47/1992 (mutatis mutandis, a se vedea cu titlu de exemplu Deciziile nr. 35 din 20.01.2011, nr. 284 din 24.02.2011 şi nr. 459 din 12.04.2011 ale Curţii Constituţionale).

În analiza condiţiilor enumerate anterior, instanţa constată că excepţia a fost invocată de contestatoare într-un dosar aflat pe rolul Înaltei Curţi şi are în vedere neconstituţionalitatea unor dispoziţii legale care reglementează obligativitatea instituirii măsurii sechestrului asigurator, măsură dispusă în cauză prin încheierea primei instanţe.

Înalta Curte constată că şi următoarele două condiţii de admisibilitate a excepţiei sunt îndeplinite, respectiv excepţia vizează neconstituţionalitatea unei legi sau ordonanţe ori a unei dispoziţii dintr-o lege sau dintr-o ordonanţă în vigoare şi nu are ca obiect prevederi constatate ca neconstituţionale printr-o decizie anterioară a Curţii Constituţionale.

Totodată, este îndeplinită şi ultima condiţie ce priveşte legătura cu soluţionarea cauzei, ce trebuie să aibă semnificaţie cu privire la soluţia ce ar putea fi dată fondului litigiului, întrucât textul de lege a cărei neconstituţionalitate a fost invocată, se referă la un interes actual, în sensul de a putea fi potenţial aplicabil în proces, respectiv în cauză, în temeiul prevederilor criticate, prima instanţă a dispus luarea măsurii sechestrului asigurator faţă de inculpata A.

Referitor la temeinicia excepţiei invocate, Înalta Curte apreciază criticile aduse textului de lege mai sus-menţionat, ca nefondate.

Înalta Curte constată că dispoziţia legală referitoare la obligativitatea dispunerii unei măsuri asigurătorii în situaţia săvârşirii unei infracţiuni de corupţie nu aduce atingere dreptului la apărare prevăzut de art. 24 din legea fundamentală şi nici dreptului la un proces echitabil, consacrat de art. 21 alin. (3) din Constituţie şi art. 6 parag. 1 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, întrucât nu înlătură posibilitatea inculpatului de a beneficia de drepturile şi garanţiile procesuale instituite prin lege, în cadrul unui proces judecat de către o instanţă independentă, imparţială şi stabilită prin lege, care să se pronunţe într-un termen rezonabil asupra temeiniciei acuzaţiei oficiale.

Curtea Europeană a Drepturilor Omului a constatat că instituirea sechestrului nu este o judecată asupra unei acuzaţii în materie penală în sensul art. 6 din Convenţie, deoarece atât stabilirea unor drepturi de creanţe ale unor terţi, cât şi confiscarea unor bunuri sunt măsuri ce urmează a fi luate ulterior, în cadrul unor proceduri separate (Cauza Mohammad Yassin Dogmoch împotriva Germaniei). Mai mult decât atât, chiar şi în situaţia unei acuzaţii în materie penală, art. 2 parag. 2 din Protocolul nr. 7 adiţional la Convenţie stabileşte că dreptul consacrat de paragraful 1 poate face obiectul unor excepţii fie în cazul infracţiunilor minore, fie când cel interesat a fost judecat în primă instanţă de către cea mai înaltă jurisdicţie ori a fost declarat vinovat şi condamnat ca urmare a unui recurs împotriva achitării sale.

Pe cale de consecinţă, dispoziţiile procesuale criticate, cu privire la ipotezele în care se justifică luarea obligatorie a unei măsuri asigurătorii nu contravin prevederilor legii fundamentale, deoarece nu afectează dreptul complex de apărare, în toate componentele sale. Acest drept consfinţit de Constituţie nu este ştirbit, întrucât dispoziţiile procesual penale conferă un cadru larg pentru efectuarea unei apărări complete şi eficiente pe parcursul procesului penal.

Drept urmare, luarea unei măsuri cu caracter provizoriu, precum cea a sechestrului asigurator, ca urmare a unei acuzaţii penale oficiale şi a trimiterii în judecată a unui inculpat pentru o infracţiune de rezultat, nu echivalează cu nesocotirea sau limitarea dreptului la apărare şi la un proces echitabil.

Pentru aceste considerente, prin raportare la condiţiile impuse de art. 29 din Legea nr. 47/1994, Înalta Curte constată excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor din cuprinsul art. 20 din Legea nr. 78/2000 pentru prevenirea, descoperirea şi sancţionarea faptelor de corupţie ca neîntemeiată, însă, dat fiind că se referă la un text de lege în vigoare şi care are legătură cu soluţionarea cauzei, urmează să fie supusă controlului Curţii Constituţionale.

2. Asupra contestaţiilor formulate în cauză:

Prin încheierea din 27 iunie 2018 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a II-a penală, investită cu soluţionarea cauzei privind printre alţii, pe inculpaţii B. şi A., s-a admis cererea formulată de Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Direcţia Naţională Anticorupţie privind luarea măsurilor asigurătorii.

În baza art. 249 C. proc. pen. rap. la art. 20 din Legea nr. 78/2000 instituie măsurile de indisponibilizare ale sechestrului asigurator şi popririi asigurătorii asupra bunurilor mobile şi imobile ale inculpaţilor B., C., D. şi A., care se vor identifica în cursul punerii în executare a prezentei dispoziţii de indisponibilizare, până la concurenţa sumei de 35.035.511 RON.

S-au reţinut următoarele:

Potrivit art. 20 din Legea nr. 78/2000 pentru prevenirea, descoperirea şi sancţionarea faptelor de corupţie, "În cazul în care s-a săvârşit o infracţiune dintre cele prevăzute în prezentul capitol, luarea măsurilor asigurătorii este obligatorie".

Pe de altă parte aceste măsuri pot fi luate oricând pe parcursul procesului penal, neavând relevanţă modalitatea în care a procedat procurorul în cursul urmăririi penale şi nefiind condiţionate de celelalte soluţii date prin rechizitoriu.

Curtea de apel a reţinut că prin Ordonanţa nr. 595/P/2014 din data de 08.04.2015 emisă de Ministerul Public, Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie., Direcţia Naţională Anticorupţie s-a instituit măsura sechestrului asupra mai multor bunuri imobile, individualizate, aparţinând inculpatului B., scopul avut în vedere de către procuror fiind confiscarea specială pentru a servi la garantarea reparării pagubei produse prin infracţiune. De asemenea, se observă că, pentru realizarea aceluiaşi scop, prin Ordonanţa nr. 595/P/2014 din data de 08.04.2015 emisă de Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Direcţia Naţională Anticorupţie s-a instituit măsura sechestrului asupra unui bun imobil, aparţinând inculpatului D.

S-a reţinut că acest aspect nu împiedică luarea măsurilor asigurătorii în faza de judecată, cu privire la toţi inculpaţii şi cu privire la toate bunurile care se vor identifica în patrimoniul acestora, în condiţiile legii şi până la concurenţa valorii probabile a pagubei.

Curtea de apel a constatat că prin actul de sesizare a instanţei s-a reţinut că prejudiciul produs prin acţiunea coinculpaţilor a fost în sumă de 35.035.511 RON, reprezentând suma acordată de către A.N.R.P. ca despăgubire pentru cele 19,13 ha teren .

Curtea de apel a apreciat că sunt îndeplinite condiţiile prevăzute de lege, luarea măsurilor asigurătorii fiind pe de o parte obligatorie, iar pe de altă parte proporţională şi necesară în raport de valoarea foarte mare a presupusului prejudiciu reţinut în cauză şi de scopul urmărit - evitarea ascunderii, distrugerii, înstrăinării sau sustragerii de la urmărire a bunurilor care pot face obiectul confiscării speciale sau al confiscării extinse ori care pot servi la garantarea executării pedepsei amenzii sau a cheltuielilor judiciare ori a reparării pagubei produse prin infracţiune. Aceasta nu înseamnă că organul judiciar care înfiinţează măsura trebuie să facă dovada că se pregăteşte o astfel de operaţiune cu privire la bunurile respective.

De asemenea, s-a constatat că în considerentele Deciziei nr. 207 din 31 martie 2015, Curtea Constituţională a reţinut că măsurile asigurătorii sunt o consecinţă a săvârşirii unei fapte penale şi constau în indisponibilizarea temporară a unor bunuri mobile sau imobile prin instituirea unui sechestru asupra lor. Până la dovedirea vinovăţiei în materie penală, indisponibilizarea instituită prin sechestru nu afectează substanţa dreptului avut asupra bunurilor supuse măsurii, întrucât acest lucru se poate realiza numai prin dispozitivul hotărârii care trebuie să cuprindă şi cele hotărâte cu privire la măsurile asigurătorii. Aşa fiind, indisponibilizarea nu are în vedere drepturi în materie penală în sensul art. 6 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale potrivit căruia orice persoană are dreptul la judecarea în mod echitabil de către o instanţă independentă şi imparţială. Tot astfel, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a constatat că instituirea sechestrului nu este o judecată asupra unei acuzaţii în materie penală în sensul art. 6 din Convenţie, deoarece atât stabilirea unor drepturi de creanţe ale unor terţi, cât şi confiscarea unor bunuri sunt măsuri ce urmează a fi luate ulterior, în cadrul unor proceduri separate (a se vedea Decizia din 18 septembrie 2006, pronunţată în Cauza Mohammad Yassin Dogmoch împotriva Germaniei).

S-a mai reţinut, deopotrivă, că prin Decizia nr. 629 din 8 octombrie 2015, publicată în M. Of. nr. 868 din 20 noiembrie 2015, Curtea Constituţională a constatat constituţionalitatea dispoziţiilor art. 249 alin. (1) din C. proc. pen., arătând că: "sechestrul este o măsură asigurătorie de drept penal, iar nu o sancţiune penală, care poate fi dispusă împotriva persoanelor care au săvârşit fapte prevăzute de legea penală, dar nu ca o consecinţă a răspunderii penale, nedepinzând de gravitatea faptei săvârşite, neavând, aşadar, caracter punitiv, ci eminamente preventiv" (parag. 16).

Instanţa de contencios constituţional a reiterat concluzia anterior menţionată şi în cadrul Deciziei nr. 894 din 17 decembrie 2015, publicată în M. Of. nr. 168 din 4 martie 2016, arătând că luarea măsurilor asigurătorii nu are semnificaţia stabilirii vinovăţiei celor ce săvârşesc fapte penale, înainte ca vinovăţia acestora să fie stabilită printr-o hotărâre judecătorească definitivă (parag. 24); totodată, a constatat că "ingerinţa generată prin dispunerea sechestrului asupra bunurilor imobile şi mobile ale suspectului, inculpatului, persoanei responsabile civilmente ori ale altor persoane în proprietatea sau posesia cărora se află bunurile vizează drepturi fundamentale, respectiv dreptul de proprietate, este reglementată prin lege, respectiv art. 249 şi următoarele din C. proc. pen., are ca scop legitim desfăşurarea instrucţiei penale, fiind o măsură judiciară aplicabilă în cursul procesului penal, se impune, fiind adecvată in abstracto scopului legitim urmărit, este nediscriminatorie şi este necesară într-o societate democratică, pentru protejarea valorilor statului de drept" (parag. 30).

Nu în ultimul rând, faptul că luarea unei măsuri asigurătorii nu echivalează cu formularea unei acuzaţii penale - în sensul în care această noţiune a fost definită de Curtea Europeană a Drepturilor Omului prin Decizia din 23 aprilie 2009, pronunţată în Cauza Kamburov II împotriva Bulgariei (parag. 22), ca "noţiune autonomă a Convenţiei", independent de conotaţia pe care o are în sistemele naţionale de drept ale statelor contractante - a fost menţionat de instanţa europeană şi în Cauza Arcuri contra Italiei, arătându-se că astfel de proceduri, prin care nu se urmăreşte stabilirea unui grad de vinovăţie raportat la o infracţiune săvârşită, au o natură preventivă, neputând constitui o acuzaţie în materie penală.

Faţă de aceste considerente, s-au apreciat ca nefondate susţinerile inculpaţilor în sensul că cererea ar fi inadmisibilă.

S-a mai reţinut că, la luarea măsurilor asigurătorii, nu se face o analiză a fondului cauzei sau a temeiniciei pretenţiilor civile, ci se are în vedere presupusul prejudiciu, astfel cum a fost reţinut în actele dosarului şi invocat până la acest moment.

Totodată, prin Decizia nr. 19/2017 din 16 octombrie 2017 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, publicată în M. Of. nr. 953 din 4 decembrie 2017, s-a stabilit că atunci când se instituie măsuri asigurătorii în procesul penal nu este necesar să se indice sau să se dovedească ori să se individualizeze bunurile asupra cărora se înfiinţează măsura asigurătorie.

Analizând prevederile art. 249 alin. (2) din C. proc. pen., în raport cu celelalte dispoziţii ce reglementează măsurile asigurătorii, Înalta Curte a constatat că textul nu distinge între bunuri prezente sau viitoare şi nici nu limitează obiectul măsurilor asigurătorii la bunurile prezente, existente în patrimoniul persoanelor vizate de măsuri la momentul la care acestea au fost instituite.

Cu alte cuvinte, identificarea şi evaluarea bunurilor supuse măsurilor asigurătorii se realizează în cadrul executării măsurii dispuse, de către organul competent să aducă la îndeplinire dispoziţia organului de urmărire penală sau a judecătorului de cameră preliminară ori a instanţei de judecată, după caz.

Prima instanţă a mai reţinut că nimic nu împiedică instituirea de măsuri asigurătorii în ipoteza inexistenţei sau lipsei bunurilor din patrimoniul persoanei cu privire la care se dispune măsura, întrucât, între momentul instituirii şi cel al punerii în executare, acest patrimoniu poate suferi transformări, prin includerea unor bunuri viitoare, mobile sau imobile, pentru care legea procesual penală nu conţine vreo dispoziţie de exceptare de la luarea şi, respectiv, executarea măsurilor asigurătorii, câtă vreme este asigurat scopul prevăzut de dispoziţiile art. 249 alin. (1) din C. proc. pen. Dispoziţiile legale nu includ necesitatea indicării prealabile a bunurilor aparţinând persoanei împotriva căreia se solicită luarea măsurii, după cum nu se prevede nici obligaţia instanţei de judecată sau organului de urmărire penală ca, prealabil dispunerii măsurii, să procedeze la identificarea in concreto a bunurilor asupra cărora se va institui măsura asigurătorie.

Mai mult, din analiza textelor de lege incidente a rezultat că, în cazurile în care, fie potrivit legilor speciale, fie în conformitate cu dispoziţiile art. 249 alin. (7) din C. proc. pen., instituirea de măsuri asigurătorii este obligatorie, instanţa de judecată sau organul de urmărire penală este ţinut să le dispună, chiar şi în situaţia în care se învederează că persoana cu privire la care se pune în discuţie luarea măsurii nu are, la data instituirii măsurii, bunuri în proprietate, întrucât condiţia existenţei bunurilor în patrimoniul persoanei cu privire la care se dispune măsura nu este prevăzută de lege şi orice conduită contrară ar contraveni scopului urmărit de lege prin instituirea obligatorie a unei asemenea măsuri.

În final, cu privire la aspectul menţionat de inculpatul B. că măsurile asigurătorii s-ar fi dispus şi asupra unor cote părţi care nu-i aparţin, Curtea de apel a reţinut că bunurile urmează a fi identificate şi individualizate în cursul punerii în executare, existând şi posibilitatea contestării modului de aducere la îndeplinire a măsurii asigurătorii.

Împotriva acestei încheieri, au formulat contestaţie inculpaţii A. şi B., acestea fiind înregistrate pe rolul instanţei la data de 12 iulie 2018.

În motivarea contestaţiilor, inculpaţii au susţinut, prin apărători, că încheierea este nelegală şi netemeinică, întrucât nu se impunea luarea măsurii sechestrului asigurator, pentru motivele dezvoltate pe larg în cadrul dezbaterilor.

Examinând actele şi lucrările dosarului, instanţa de control judiciar constată că nu sunt fondate contestaţiile formulate în cauză.

Potrivit dispoziţiilor art. 249 alin. (5) din C. proc. pen., măsurile asigurătorii în vederea reparării pagubei se pot lua asupra bunurilor suspectului, inculpatului şi ale persoanei responsabile civilmente, până la concurenţa valorii probabile a pagubei.

Potrivit art. 20 din Legea nr. 78/2000 pentru prevenirea, descoperirea şi sancţionarea faptelor de corupţie, "În cazul în care s-a săvârşit o infracţiune dintre cele prevăzute în prezentul capitol, luarea măsurilor asigurătorii este obligatorie".

Dispunerea măsurile asigurătorii se justifică deoarece până la soluţionarea definitivă a cauzelor penale şi rămânerea definitivă a hotărârii prin care se admite acţiunea civilă, reparatorie sau prin care s-a pronunţat pedeapsa amenzii, suspectul, inculpatul sau partea responsabilă civilmente ar putea să înstrăineze bunurile pe care le au şi să devină insolvabili, iar prin efectul lor se garantează, printre altele, executarea obligaţiilor de ordin patrimonial ce decurg din soluţionarea acţiunii penale şi acţiunii civile în cadrul procesului penal.

În prezenta cauză, inculpaţii au fost trimişi în judecată pentru următoarele acuzaţii: B., pentru săvârşirea infracţiunii de participaţie improprie sub forma instigării la abuz în serviciu cu consecinţe deosebit de grave dacă funcţionarul public a obţinut pentru sine sau pentru altul un folos necuvenit prev. de art. 52 alin. (3) C. pen. rap. la art. 297 alin. (1) C. pen. cu aplicarea art. 132 din Legea nr. 78/2000 cu modificările şi completările ulterioare şi art. 309 C. pen. A., pentru săvârşirea infracţiunii de participaţie improprie sub forma instigării la abuz în serviciu cu consecinţe deosebit de grave dacă funcţionarul public a obţinut pentru sine sau pentru altul un folos necuvenit prev. de art. 52 alin. (3) C. pen. rap. la art. 297 alin. (1) C. pen. cu aplicarea art. 132 din Legea nr. 78/2000 cu modificările şi completările ulterioare şi art. 309 C. pen.

Prin actul de sesizare a instanţei s-a reţinut că prejudiciul produs prin acţiunea coinculpaţilor a fost în sumă de 35.035.511 RON, reprezentând suma acordată de către A.N.R.P. ca despăgubire pentru cele 19,13 ha teren .

Înalta Curte apreciază că, în raport cu obiectul acuzaţiilor formulate împotriva inculpaţilor, sunt îndeplinite condiţiile prevăzute de lege, luarea măsurilor asigurătorii fiind obligatorie pentru infracţiunile reţinute în sarcina inculpaţilor, iar pe de altă parte proporţională şi necesară în raport cu valoarea mare a pretinsului prejudiciu cauzat şi de scopul urmărit - evitarea ascunderii, distrugerii, înstrăinării sau sustragerii de la urmărire a bunurilor care pot face obiectul confiscării speciale sau al confiscării extinse ori care pot servi la garantarea executării pedepsei amenzii sau a cheltuielilor judiciare ori a reparării pagubei produse prin infracţiune.

Măsurile asigurătorii sunt reglementate ca o consecinţă a derulării unei anchete penale şi constau în indisponibilizarea temporară a unor bunuri mobile sau imobile prin instituirea unui sechestru asupra lor, iar până la soluţionarea definitivă a cauzei, indisponibilizarea instituită prin sechestru nu afectează substanţa dreptului avut asupra bunurilor supuse măsurii, întrucât acest lucru se poate realiza numai prin dispozitivul hotărârii care trebuie să cuprindă şi cele hotărâte cu privire la măsurile asigurătorii.

Recuperarea produsului infracţiunii (prin recuperarea produsului infracţiunii înţelegând procesul prin care bunurile rezultate prin comiterea diferitelor infracţiuni sunt aduse la bugetul de stat şi/sau restituite victimelor infracţiunii) are loc atât prin repararea prejudiciului cauzat victimelor infracţiunii, cât şi prin confiscare, între cele două instituţii neexistând o incompatibilitate.

Măsurile de recuperare a produsului infracţiunii trebuie dispuse şi/sau instituite cu luarea în considerare atât a principiilor priorităţii şi eficacităţii Dreptului comunitar, România fiind în perioada de transpunere a Directivei 2014/42/UE a Parlamentului European şi a Consiliului din 3 aprilie 2014 privind îngheţarea şi confiscarea instrumentelor şi produselor infracţiunilor săvârşite în Uniunea Europeană din 4 octombrie 2016, cât şi a drepturilor omului reglementate prin Convenţia Europeană a Drepturilor Omului.

De vreme ce dispoziţiile cuprinse în dispoziţiile art. 249 alin. (5) din C. proc. pen. conţin ca limită a întinderii ordinului de sechestru în vederea reparării pagubei produse prin infracţiune şi pentru garantarea executării cheltuielilor judiciare, valoarea probabilă a acestora, rezultă că aceasta este o măsură provizorie, până la stabilirea certă în faţa primei instanţe a cuantumului presupusului prejudiciu.

Din perspectiva jurisprudenţei Curţii Europene a Drepturilor Omului, s-a apreciat că instituirea sechestrului nu este o judecată asupra unei acuzaţii în materie penală în sensul art. 6 din Convenţie, deoarece atât stabilirea unor drepturi de creanţe ale unor terţi, cât şi confiscarea unor bunuri sunt măsuri ce urmează a fi luate ulterior, în cadrul unor proceduri separate (Cauza Mohammad Yassin Dogmoch împotriva Germaniei). Mai mult decât atât, s-a reţinut că, în situaţia unei acuzaţii în materie penală, art. 2 parag. 2 din Protocolul nr. 7 adiţional la Convenţie stabileşte că dreptul consacrat de parag. 1 poate face obiectul unor excepţii fie în cazul infracţiunilor minore, fie când cel interesat a fost judecat în primă instanţă de către cea mai înaltă jurisdicţie ori a fost declarat vinovat şi condamnat ca urmare a unui recurs împotriva achitării sale.

Înalta Curte reţine că, raportat la stadiul procesual al cauzei - în primă instanţă - criticile contestatorilor nu sunt întemeiate, aceste aspecte putând fi valorificate şi evaluate de instanţă odată cu soluţionarea fondului cauzei.

Astfel, existenţa sau inexistenţa unui prejudiciu, precum şi stabilirea certă a cuantumului acestuia sunt chestiuni ce ţin de fondul cauzei, sub aspectul laturii penale şi civile a acesteia şi exced analizei asupra măsurilor cu titlu provizoriu ce se pot dispune în cursul procesului penal. În acest sens, sunt şi dispoziţiile art. 249 alin. (5) C. proc. pen., care prevăd că sechestrul se instituie până la concurenţa valorii probabile a prejudiciului.

În ce priveşte critica formulată de inculpatul E., în sensul că instanţa a dispus şi poprirea asigurătorie asupra bunurilor mobile şi imobile ale inculpaţilor, aceasta este una pur formală, câtă vreme, alături de măsura sechestrului, poprirea are o finalitate subsecventă, urmărind să asigure valorificarea unui drept.

Nici critica inculpatului B. referitoare la dubla instituire a sechestrului asigurator nu este întemeiată, întrucât fapta nu este aceeaşi cu cea cu privire la care s-a dispus iniţial măsura.

Astfel, prin Ordonanţa nr. 595/P/2014 din data de 08.04.2015 emisă de Ministerul Public, Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, Direcţia Naţională Anticorupţie s-a instituit măsura sechestrului asupra a 21 de imobile terenuri situate în extravilanul şi intravilanul jud. Argeş şi Tulcea, aparţinând inculpatului B., scopul avut în vedere de către procuror fiind evitarea ascunderii, distrugerii, înstrăinării sau sustragerii de la urmărire a bunurilor care pot face obiectul confiscării speciale sau a confiscării extinse şi care servesc la garantarea reparării pagubei produse prin infracţiune şi a executării cheltuielilor judiciare.

Prin rechizitoriu s-a dispus clasarea pentru săvârşirea infracţiunii de abuz în serviciu cu consecinţe deosebit de grave prev. de art. 297 alin. (1) C. pen. rap. la art. 132 din Legea nr. 78/2000 cu modificările şi completările ulterioare şi art. 309 C. pen., însă prin ordonanţa din data 30.10.2017 s-a dispus extinderea urmăririi penale faţă de F. pentru săvârşirea infracţiunii de participaţie improprie sub forma instigării la abuz în serviciu cu consecinţe deosebit de grave prev. de art. 52 alin. (3) C. pen. rap. la art. 297 alin. (1) C. pen. cu aplicarea art. 132 din Legea nr. 78/2000, cu modificările şi completările ulterioare şi art. 309 C. pen., iar ulterior, prin ordonanţa din data 03.11.2017, s-a dispus punerea în mişcare a acţiunii penale pentru aceeaşi faptă.

Dat fiind că prin rechizitoriul emis la 21.12.2017 în Dosarul nr. x/2014 de Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, Direcţia Naţională Anticorupţie, secţia de combatere a infracţiunilor asimilate infracţiunilor de corupţie, s-a dispus trimiterea în judecată a inculpatului F. pentru săvârşirea infracţiunii de participaţie improprie sub forma instigării la abuz în serviciu cu consecinţe deosebit de grave dacă funcţionarul public a obţinut pentru sine sau pentru altul un folos necuvenit prev. de art. 52 alin. (3) C. pen. rap. la art. 297 alin. (1) C. pen. cu aplicarea art. 132 din Legea nr. 78/2000 cu modificările şi completările ulterioare şi art. 309 C. pen., măsura sechestrului vizează aceleaşi bunuri, însă are temei factual distinct.

În ce priveşte analogia cu măsurile preventive privative sau restrictive de libertate, aceasta nu este permisă în procedura penală, întrucât fiecare instituţie procesual penală are propria reglementare, incidenţă, condiţii de aplicare şi garanţii în cadrul procesului penal.

Pentru considerentele arătate, Înalta Curte va respinge, ca nefondate, contestaţiile formulate de inculpaţii B. şi A. împotriva încheierii din 27 iunie 2018, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a II-a penală.

Văzând dispoziţiile art. 275 alin. (2) C. proc. pen., va obliga inculpaţii la plata cheltuielilor de judecată.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite cererea formulată de contestatoarea A., prin apărător, privind sesizarea Curţii Constituţionale cu excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 20 din Legea nr. 78/2000.

Respinge, ca nefondate, contestaţiile formulate de inculpaţii B. şi A. împotriva încheierii din 27 iunie 2018, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a II-a penală.

Obligă contestatorii inculpaţi la plata sumei de câte 200 RON, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 17 iulie 2018.

GGC - ED