Road traffic accident liability: concurrent fault allocation and civil damages in criminal proceedings

Deliberând asupra apelurilor de faţă, în baza actelor şi lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin Sentinţa penală nr. 121/10.05.2019, Curtea de Apel Craiova, secţia penală şi pentru cauze cu minori, a stabilit pedeapsa de 10 luni închisoare în sarcina inculpatei A. şi 8 luni închisoare în sarcina inculpatului B., pentru săvârşirea infracţiunii prevăzute de art. 196 alin. (2), (3) şi 4 din C. pen., pedepse a căror aplicare a fost amânată pe un termen de supraveghere de 2 ani de la data rămânerii definitive a hotărârii.

Pe durata termenului de supraveghere, s-a dispus ca inculpaţii să respecte măsurile de supraveghere prev. de art. 85 alin. (1) lit. a)-e) din C. pen. şi s-a atras atenţia asupra consecinţelor nerespectării acestora şi a săvârşirii de noi infracţiuni în cursul termenului de supraveghere.

Pe latură civilă, s-a dispus obligarea părţilor responsabile civilmente SC C. SA şi SC D. SA la plata a sumei de 25000 RON cu titlu de daune materiale şi a sumei de 40000 RON cu titlu de daune morale, fiecare în parte, către partea civilă E.

Totodată, s-a dispus obligarea părţilor responsabile civilmente SC C. SA la plata către partea civilă-inculpat B. a sumei de 20000 RON cu titlu de daune materiale şi a sumei de 40000 RON cu titlu de daune morale.

În ceea ce priveşte cheltuielile de spitalizare efectuate pentru persoana vătămată E. s-a dispus obligarea părţii responsabile civilmente SC D. SA la plata sumei de 4512,80 RON, către partea civilă Spitalul Clinic Judeţean de Urgenţă Craiova şi s-a constatat că partea responsabilă civilmente SC C. SA a achitat către partea civilă Spitalul Clinic Judeţean de Urgenţă Craiova suma de 4512,80 RON (reprezentând 50% din suma totală).

Cu privire la cheltuielile de spitalizare efectuate pentru persoana vătămată B. s-a dispus obligarea părţii responsabile civilmente SC C. SA la plata sumei de 377,68 RON, către partea civilă Spitalul Clinic de Urgenţă Bucureşti şi s-a constatat achitată suma de 832,62 RON către partea civilă Spitalul Clinic Judeţean de Urgenţă Craiova (reprezentând 50% din suma totală) şi suma de 18963,65 RON, către partea civilă Spitalul Clinic de Urgenţă Bucureşti.

Au fost respins în rest pretenţiile civile ale Spitalului Clinic Judeţean de Urgenţă Craiova pentru cheltuieli de spitalizare acordate persoanei vătămate-inculpat B. şi ca inadmisibilă, cererea de constituire de parte civilă formulată de F..

S-a dispus obligarea fiecărui inculpat la plata cheltuielilor judiciare avansate de stat.

Pentru a pronunţa hotărârea menţionată, prima instanţă a reţinut că la data de 24.07.2015, în jurul orei 00:50, inculpata A. a condus autovehiculul marca x, cu numărul de înmatriculare x, pe str. x din mun. Craiova, pe sensul de mers spre aeroport, iar în dreptul marcajului longitudinal discontinuu situat în intersecţia cu strada x, a efectuat o manevră de întoarcere pe sensul de mers spre centru fără să se asigure corespunzător la schimbarea direcţiei.

Concomitent, inculpatul B. a condus motocicleta marca x, cu numărul de înmatriculare x, în spatele autoturismului condus de inculpata A., în aceeaşi direcţie de mers şi în timp ce a efectuat o manevră de depăşire a respectivului autovehiculului, intrând pe contrasens, a intrat în coliziune cu partea lateral stânga faţă a acestuia.

În urma impactului, inculpatul-parte civilă B. şi partea civilă E., pasager al vehiculului condus de acesta, au fost proiectaţi pe carosabil, fiind răniţi grav.

Certificatul medico-legal nr. 1452/A2 din 12.08.2015 întocmit de I.M.L. Craiova a concluzionat că partea civilă E. a prezentat leziuni care au necesitat 110 - 120 zile îngrijiri medicale, iar din raportul de expertiză medico-legală reiese că inculpatul-parte civilă B. a prezentat leziuni traumatice care au necesitat 120 - 130 de zile de îngrijiri medicale.

Expertiză medico-legală efectuată în cursul cercetării judecătoreşti a concluzionat că partea civilă E. a prezentat leziuni traumatice care au necesitat circa 140 de zile de îngrijiri medicale pentru vindecare, prezintă artroză glezna dreaptă secundară, ce nu constituie însă infirmitate fizică permanentă, precum şi că este posibil ca pe viitor partea civilă să necesite intervenţii chirurgicale conservatoare sau radicale (artodeză gleznă).

De asemenea, prin raportul de nouă expertiză medico-legală, întocmit de I.M.L. Craiova se atestă că inculpatul-parte civilă B. a prezentat leziuni traumatice care au necesitat circa 150 - 160 de zile de îngrijiri medicale, că acesta are capacitatea de muncă păstrată, nu prezintă infirmitate fizică, prejudiciu estetic şi nici pierderea unui simţ sau organ, precum şi că nu necesită efectuarea de intervenţii chirurgicale.

Raportat la materialul probator administrat în cauză, instanţa a reţinut că producerea accidentului rutier este rezultatul unei culpe comune concurente şi egale a celor doi inculpaţi.

Instanţa a reţinut că starea de fapt este confirmată de raportul de expertiză tehnică întocmit în cursul urmăririi penale de expertul G. prin care s-a reţinut că inculpata A. nu s-a asigurat corespunzător la schimbarea direcţiei de mers prin efectuarea manevrei de întoarcere, iar inculpatul B. a efectuat manevra de depăşire într-o zonă în care aceasta era interzisă. Prin acelaşi raport de expertiză, s-a concluzionat că motocicleta a rulat cu o viteză de circa 86 km/h, iar autovehiculul cu o viteză de 17 km/h, expertul apreciind că nu a existat un raport de cauzalitate între viteza de deplasare a motocicletei şi producerea accidentului.

De asemenea, s-a mai reţinut că ambii inculpaţi ar fi putut evita producerea accidentului rutier, respectiv inculpata A. putea evita producerea accidentului dacă ar fi manifestat atenţia care se impunea în timpul conducerii la efectuarea unei manevre de întoarcere şi s-ar fi asigurat atât din faţă, cât şi din spate şi ar fi efectuat manevra de întoarcere pe celălalt sens după trecerea motocicletei, în timp ce inculpatul B. putea evita producerea accidentului dacă ar fi redus viteza motocicletei şi ar fi realizat depăşirea regulamentară a autovehiculului pe partea dreaptă.

Expertiză criminalistică întocmită de L.I.E.C. Craiova în cursul judecăţii în primă instanţă, a concluzionat că cel mai probabil locul impactului s-a situat pe sensul de mers dinspre aeroport către centru, că imediat anterior impactului motocicleta se deplasa pe sensul către aeroport, că în momentul impactului autovehiculul avea o viteză de circa 20 km/h, viteza de impact a motocicletei fiind de circa 77 km/h, că inculpatul B. nu putea evita accidentul prin manevra de ocolire pe partea stângă, ci eventual pe partea dreaptă, precum şi că nu se poate stabili dacă inculpata A. putea evita sau preveni producerea accidentului.

Prima instanţă a apreciat că cele două expertize nu sunt contradictorii, iar faptul că în raportul de expertiză criminalistică a concluzionat că nu se poate stabili dacă inculpata A. putea evita sau preveni producerea accidentului nu constituie o infirmare a concluziilor raportului de expertiză tehnică întocmit în cursul urmăririi penale prin care s-a arătat în esenţă că ambii inculpaţi ar fi putut evita producerea accidentului rutier cu condiţia de a fi respectat normele care reglementează circulaţia pe drumurile publice.

S-a reţinut că inculpata A. a încălcat dispoziţiile art. 35 alin. (1) din O.U.G. nr. 195/2002 republicată, care obligă la un comportament în trafic care să nu afecteze fluenţa şi siguranţa circulaţiei şi să nu pună în pericol viaţa sau integritatea corporală a altor persoane, precum şi dispoziţiile art. 54 alin. (1) din O.U.G. nr. 195/2002 republicată, neasigurându-se corespunzător la schimbarea direcţiei de mers.

Chiar dacă inculpata A. ar fi iniţiat executarea manevrei de schimbare a direcţiei de mers spre stânga pe o porţiune de drum pe care depăşirea era interzisă, avea şi în acest caz obligaţia de a se asigura că poate efectua manevra în siguranţă, întrucât la schimbarea direcţiei de mers conducătorul vehiculului trebuie să ia toate măsurile de precauţie pentru a nu periclita siguranţa celor care folosesc drumul public. Astfel, în situaţia schimbării direcţiei de deplasare, orice conducător de vehicul, indiferent de zona în care ar circula, este obligat nu doar să semnalizeze intenţia sa, dar şi să verifice, mai înainte de a executa această manevră, poziţia şi viteza autovehiculelor aflate în trafic pe acea porţiune de drum.

Prima instanţă a reţinut că inculpatul B. a condus motocicleta în localitate cu o viteză superioară limitei maxime legale (potrivit ambelor rapoarte de expertiză), încălcând art. 49 alin. (1) din O.U.G. nr. 195/2002 republicată, contribuind la producerea accidentului prin încălcarea dispoziţiilor art. 45 alin. (5) din O.U.G. nr. 195/2002 republicată şi art. 120 alin. (1) lit. i) din Regulamentul de aplicare al O.U.G. nr. 195/2002 republicată, prin efectuarea manevrei de depăşire într-o zonă în care depăşirea este interzisă şi art. 35 alin. (1) din O.U.G. nr. 195/2002 republicată, care îl obligau la un comportament în trafic care să nu pună în pericol viaţa sau integritatea corporală a persoanelor.

Instanţa a constatat că în cursul procesului penal au fost audiaţi mai mulţi martori, însă doar unii au arătat că au perceput în mod direct, nemijlocit cele întâmplate.

Astfel, cu privire la martorii H., I. şi J., instanţa a înlăturat declaraţiile acestora, apreciind că nu se coroborează cu restul materialului probator care infirmă susţinerile lor.

În acest sens, instanţa a reţinut că martorii H. şi I. au arătat că au văzut un autoturism oprit pe prima bandă, cu farurile aprinse şi luminile de avarie în funcţiune care a efectuat o manevră de întoarcere, intrând în coliziune cu motocicleta pe banda a doua de mers către Slatina, arătându-se practic de cei doi martori că impactul dintre motocicletă şi maşină ar fi avut loc cel mult pe axul drumului care separă cele două sensuri de deplasare, iar nu pe sensul opus de deplasare.

Aceste susţineri sunt infirmate atât de concluziile celor două rapoarte de expertiză care au indicat că cel mai probabil locul impactului s-a situat pe sensul de mers Aeroport către centru, cât şi de declaraţiile martorului K. care se afla în maşina condusă de inculpată şi care a arătat că în momentul impactului maşina se afla pe celălalt sens de deplasare şi că, până la intersecţia cu str. x, maşina nu a fost oprită pe partea dreaptă a drumului cu luminile de avarie în funcţiune.

Cu privire la declaraţiile martorului J., instanţa constată că acesta nici nu a susţinut că a văzut ce s-a întâmplat, martorul arătând doar că s-ar fi aflat în maşină cu ceilalţi doi martori, respectiv cu martorii H. şi I..

Mai mult, au fost constatate neconcordanţe în declaraţiile martorilor H., I. şi J..

Astfel, în cursul urmăririi penale, martorul J. a arătat că după accident I. şi H. au mers să vadă ce se întâmplase, el rămânând la autoturism, în timp ce în declaraţia dată în cursul judecăţii martorul a arătat că s-a deplasat împreună cu aceştia pentru a vedea ce se întâmplă.

În cursul urmăririi penale, martorul H. a arătat că după accident el împreună cu martorul I. au mers la locul unde se aflau cele două persoane accidentate şi că el cu prietenii săi au plecat din locul respectiv după ce au venit cele două sau trei ambulanţe, în timp ce în declaraţia dată în cursul judecăţii, martorul a arătat că imediat după impact s-a dus în locul unde se consumase accidentul, după el venind şi I. şi J., precum şi că el şi prietenul său J. au plecat de la locul accidentului cu maşina cu care se deplasaseră, după care a revenit singur cu maşina sa la locul accidentului de unde l-a luat pe martorul I.

În cursul urmăririi penale, martorul I. a arătat că după accident, el împreună cu martorul H. au mers la locul unde se aflau persoanele accidentate, în timp ce martorul J. a rămas în autoturism, în timp ce în declaraţia dată în cursul judecăţii martorul a arătat că el împreună cu martorul H. au coborât din maşină şi s-au deplasat la locul accidentului, însă nu-şi mai aminteşte care s-a deplasat primul, la ceva timp venind după ei şi martorul J. .

Cu privire la persoana vătămată E., instanţa a constatat că aceasta a avut susţineri contradictorii în cursul procesului penal. Astfel, în declaraţia dată la 09.09.2015, persoana vătămată E. a arătat că nu poate preciza pe ce bandă se deplasa motocicleta şi că nu putea vedea în faţă, pentru ca,în declaraţia dată la 13.07.2016, aceasta să aibă altă susţinere, arătând în esenţă că un autoturism a virat brusc stânga, le-a tăiat calea, moment în care motocicleta a intrat în coliziune cu autoturismul şi că înainte de impact inculpatul B. s-a deplasat cu motocicleta pe banda a doua de circulaţie, fără să încerce vreo manevră de depăşire sau de evitare a impactului. Ulterior, în cursul judecăţii, persoana vătămată E. a arătat că îşi menţine a doua declaraţie dată organelor de urmărire penală, susţinând că se deplasau cu motocicleta pe a doua bandă de mers, iar o maşină de pe banda întâi le-a tăiat calea .

Instanţa a înlăturat declaraţiile date la 13.07.2016 şi 17.01.2018 (în cursul judecăţii) de persoana vătămată E. cu privire la modul de descriere a producerii accidentului rutier cu motivarea că aceste susţineri sunt infirmate de probe ştiinţifice (rapoartele de expertiză) şi contrazic chiar susţinerea iniţială a persoanei vătămate care a arătat că nu poate preciza pe ce bandă se deplasa şi că nu putea vedea în faţa motocicletei, justificarea persoanei vătămate privind revenirea asupra declaraţiei iniţiale care nu ar corespunde realităţii - şi anume că era sub influenţa unui tratament medicamentos când a dat prima declaraţie - neputând fi primită.

Inculpatul B. a susţinut că impactul a avut loc pe banda sa de circulaţie, iar nu pe contrasens, fiind cauzat de un autoturism care avea luminile de avarie în funcţiune şi care a virat brusc stânga pentru a întoarce. Prima instanţă a arătat că depoziţia este contrazisă de concluziile celor două rapoarte de expertiză care au indicat că cel mai probabil locul impactului s-a situat pe sensul de mers dinspre aeroport către centru, cât şi de declaraţiile martorului K. care se afla în maşina condusă de inculpată şi care a arătat în declaraţia dată în faţa instanţei că în momentul impactului maşina se afla pe celălalt sens de deplasare, iar până la intersecţia cu str. x nu a fost oprită pe partea dreaptă a drumului.

Susţinerile inculpatei A. în sensul că a semnalizat, s-a asigurat după care a virat stânga sunt contrazise de raportul de expertiză tehnică întocmit în cursul urmăririi penale de expertul G., care a concluzionat că inculpata A. putea evita producerea accidentului dacă ar fi manifestat atenţia care se impunea în timpul conducerii la efectuarea unei manevre de întoarcere şi s-ar fi asigurat atât din faţă, cât şi din spate şi ar fi efectuat manevra de întoarcere după trecerea motocicletei.

Mai mult, deşi în declaraţia dată în faţa instanţei de judecată, inculpata A. a arătat că mai întâi s-a asigurat, a semnalizat, s-a uitat în toate oglinzile - stânga, dreapta, retrovizoare - după care a efectuat manevra de întoarcere, în declaraţia dată la 19.02.2016 în calitate de suspect în prezenţa apărătorului său ales, inculpata a arătat că a semnalizat, s-a asigurat că pe celălalt sens nu se apropie nici un vehicul spre centrul Craiovei apoi s-a angajat în efectuarea manevrei de întoarcere, din această susţinere rezultând în mod evident că inculpata nu s-a asigurat în mod corespunzător anterior efectuării manevrei de întoarcere.

În drept, instanţa a reţinut că, fapta inculpatei A. care, la data de 24.07.2015, prin încălcarea dispoziţiilor art. 35 alin. (1) şi art. 54 alin. (1) din O.U.G. nr. 195/2002, a contribuit la producerea unui accident de circulaţie soldat cu vătămarea integrităţii corporale a părţii civile E., care a suferit leziuni ce au necesitat circa 140 zile îngrijiri medicale, şi a inculpatului - parte civilă B. care a suferit leziuni ce au necesitat circa 150 - 160 zile îngrijiri medicale, întruneşte elementele constitutive ale infracţiunii de vătămare corporală din culpă, prev. de art. 196 alin. (2), (3) şi 4 din C. pen.

În ce priveşte fapta inculpatului B. care, la data de 24.07.2015, prin încălcarea dispoziţiilor art. 35 alin. (1), art. 49 alin. (1) şi art. 45 alin. (5) din O.U.G. nr. 195/2002 şi art. 120 alin. (1) lit. i) din Regulamentul de aplicare al O.U.G. nr. 195/2002, a contribuit la producerea accidentului de circulaţie soldat cu vătămarea integrităţii corporale a părţii civile E., care a suferit leziuni ce au/necesitat circa 140 de zile de îngrijiri medicale, întruneşte elementele constitutive ale infracţiunii de vătămare corporală din culpă, prev. de art. 196 alin. (2), (3) din C. pen.

La individualizarea judiciară a pedepselor, instanţa a avut în vedere criteriile generale de individualizare prev. de art. 74 alin. (1) din C. pen., respectiv faptul că inculpaţii s-au prezentat în faţa organelor judiciare, nu au antecedente penale, vârsta acestora, faptul că ambii sunt integraţi în societate, împrejurările şi modul de comitere a infracţiunii, precum şi mijloacele folosite, starea de pericol creată pentru valoarea ocrotită, natura şi gravitatea rezultatului produs, cât şi forma de vinovăţie.

Raportat la aceste criterii, instanţa a arătat că stabilirea unei pedepse cu închisoarea, orientată peste minimul special prevăzut de lege, în condiţiile art. 83 din C. pen., este adecvată şi asigură scopul preventiv educativ al legii penale, cât şi prevenirea săvârşirii de noi infracţiuni, având în vedere împrejurările comiterii faptei şi consecinţele acesteia.

Sub aspectul laturii civile a cauzei, prima instanţă a reţinut că persoanele vătămate s-au constituit părţi civile astfel: E. a solicitat suma de 500.000 euro daune morale şi 50.000 RON daune materiale, iar B. suma de 500.000 euro daune morale şi 100.000 RON daune materiale.

De asemenea, s-a reţinut că s-au constituit părţi civile unităţile spitaliceşti are au acordat îngrijiri medicale celor doi, astfel: Spitalul Clinic Judeţean de Urgenţă Craiova cu suma de 9025,61 RON reprezentând cheltuieli de spitalizare acordate persoanei vătămate E. şi cu suma de 1665,24 RON reprezentând cheltuieli de spitalizare acordate inculpatului-parte civilă B. şi Spitalul Clinic de Urgenţă Bucureşti cu suma de 38682,67 RON reprezentând cheltuieli de spitalizare acordate inculpatului-parte civilă B..

Instanţa a reţinut că pentru angajarea răspunderii civile delictuale, conform art. 1357 şi urm. C. civ., se cer a fi întrunite cumulativ o serie de condiţii, şi anume: existenţa unui prejudiciu, existenţa unei fapte ilicite, existenţa unui raport de cauzalitate între fapta ilicită şi prejudiciu şi existenţa vinovăţiei celui care a cauzat prejudiciul, constând în neglijenţa sau imprudenţa cu care a acţionat.

Cu privire la prejudiciul moral produs părţii civile E. în urma infracţiunilor săvârşite de către inculpaţii A. şi B., s-a reţinut că art. 1357 şi urm. C. civ. instituie obligaţia persoanei vinovate de comiterea unui delict, să acopere integral prejudiciul cauzat victimei, fără a se face distincţie între prejudiciul material şi prejudiciul moral.

S-a arătat că daunele morale cuantifică suferinţele fizice şi psihice, iar acordarea lor trebuie să înlăture or, cel puţin să diminueze, consecinţele delictului. Repararea integrală a prejudiciului în materia daunelor morale nu poate avea decât un caracter aproximativ, raportat la prejudicii care nu au un conţinut economic şi nici echivalent bănesc, iar sumele acordate cu acest titlu nu trebuie să constituie nici măsuri excesive pentru autorii daunelor şi nici venituri nejustificate pentru victime.

Au fost avute în vedere leziunile traumatice suferite, natura şi împrejurările comiterii faptelor, vârsta părţii civile, în raport de care s-a considerat că este indubitabil faptul că partea civilă E. a suferit un prejudiciu moral constând în suferinţe de natură fizică şi emoţională ca urmare a leziunilor suferite, iar suma de 80000 RON, reprezintă o compensaţie echitabilă, moderată şi proporţională.

Cu privire la daunele materiale solicitate de partea civilă E., instanţa a reţinut că din înscrisurile depuse la dosar şi din declaraţiile martorilor propuşi în dovedirea acţiunii civile, respectiv martorii L. şi M. rezultă că aceasta a făcut cheltuieli cu tratamentul şi recuperarea în cuantum de 50.000 RON.

Prima instanţă a reţinut incidenţa Deciziei nr. 1/2016, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, Completul competent să judece recursul în interesul legii, precum şi a dispoziţiilor art. 1381 alin. (1) şi art. 1371 alin. (1) C. civ.

Ca atare, în condiţiile în care s-a reţinut că accidentul s-a produs ca urmare a unei culpe comune, concurente şi egale, a apreciat că se impune obligarea la despăgubiri a fiecăreia din cele două societăţi de asigurare în mod egal.

Cu privire la partea civilă-inculpat B., s-a arătat că se impune obligarea la despăgubiri cu titlu de daune materiale şi morale doar a societăţii de asigurare a autovehiculului condus de inculpata A., respectiv partea responsabilă civilmente SC C. SA şi doar proporţional cu culpa de 50% reţinută în sarcina acesteia, potrivit art. 1371 alin. (1) C. civ.

În ce priveşte cuantumul daunelor, prima instanţă a avut în vedere leziunile traumatice suferite, vârsta părţii civile-inculpat, gradul de culpă de 50% în producerea accidentului rutier, suma de 40.000 RON fiind considerată suficientă pentru a compensa prejudiciul moral produs, fiind echitabilă, moderată, proporţională cu întinderea pagubei suferite şi nu constituie o cauză de îmbogăţire fără just temei.

Cu privire la daunele materiale, s-a reţinut că materialul probator administrat confirmă în parte pretenţiile acestuia, înscrisurile depuse la dosar şi declaraţiile martorilor propuşi, respectiv martorii N. şi O. atestând cheltuieli cu tratamentul şi recuperarea în cuantum de 40.000 RON.

Instanţa a constatat că partea civilă E. a beneficiat de îngrijiri medicale de specialitate în cadrul Spitalului Clinic Judeţean de Urgenţă Craiova, cheltuielile de spitalizare urmând a fi suportate de societăţile de asigurare în proporţie egală.

Inculpatul-parte civilă B. a beneficiat de îngrijiri medicale de specialitate în cadrul Spitalului Clinic Judeţean de Urgenţă Craiova şi Spitalul Clinic de Urgenţă Bucureşti, instanţa menţionând că acţiunea civilă a instituţiilor spitaliceşti este limitată la prejudiciul produs din culpa inculpatei A., urmând a fi suportat de societatea de asigurare a autovehiculului condus de aceasta.

S-a constatat că din extrasele de cont depuse la dosar de către partea responsabilă civilmente SC C. SA, rezultă că aceasta a achitat deja către Spitalul Clinic Judeţean de Urgenţă Craiova suma de 4512,80 RON reprezentând cheltuieli de spitalizare acordate persoanei vătămate E. (reprezentând 50% din suma totală) şi suma de 832,62 RON reprezentând cheltuieli de spitalizare acordate persoanei vătămate-inculpat B. (reprezentând 50% din suma totală), precum şi suma de 18963,65 RON către Spitalul Clinic de Urgenţă Bucureşti, reprezentând cheltuieli de spitalizare acordate persoanei vătămate-inculpat B., rămânând de achitat diferenţa de 377,68 RON către partea civilă Spitalul Clinic de Urgenţă Bucureşti reprezentând cheltuieli de spitalizare acordate persoanei vătămate-inculpat B. (50% din 38682,67 RON echivalează cu 19341,33 RON, fiind achitată doar suma de 18963,65 RON, rezultă o diferenţă neachitată de 377,68 RON).

La data de 22.05.2018, numitul F. a depus o cerere prin care a solicitat să fie despăgubit cu suma de 23.903 RON, reprezentând contravaloarea reparaţiilor autovehiculului marca x cu nr. de înmatriculare x implicat în accidentul rutier.

Potrivit art. 19 alin. (1) din C. proc. pen., acţiunea civilă exercitată în cadrul procesului penal are ca obiect tragerea la răspundere civilă delictuală a persoanelor responsabile potrivit legii civile pentru prejudiciul produs prin comiterea faptei care face obiectul acţiunii penale, iar potrivit art. 19 alin. (2) din C. proc. pen., acţiunea civilă se exercită de persoana vătămată sau de succesorii acesteia, care se constituie parte civilă împotriva inculpatului şi, după caz, a părţii responsabile civilmente.

Instanţa a reţinut că prin Decizia nr. 1/23.02.2004 dată în recurs în interesul legii de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, Secţiile Unite, s-a stabilit că "instanţa penală învestită cu judecarea acţiunii penale în cazul infracţiunilor cu efecte complexe, cum sunt cele de ucidere din culpă şi de vătămare corporală din culpă săvârşite de un conducător auto, este învestită să judece acţiunea civilă, alăturată celei penale prin constituirea persoanei vătămate ca parte civilă, atât cu privire la pretenţiile formulate în legătură cu decesul victimei sau cu vătămările corporale suferite, cât şi cu privire la pretenţiile referitoare la bunurile distruse ori deteriorate ca urmare a aceleiaşi fapte".

Or, numitul F. nu a suferit o vătămare a integrităţii corporale urmare a accidentului rutier produs de cei doi inculpaţi, situaţie în care, raportat la prevederile art. 19 din C. proc. pen. şi la decizia amintită, cererea acestuia a fost considerată inadmisibilă.

Împotriva acestei sentinţe au declarat apel inculpaţii B. şi A., părţile responsabile civilmente SC C. SA şi SC D. SA, părţile civile E. şi Spitalul Clinic de Urgenţă Bucureşti, precum şi apelantul F..

Apelanţii inculpaţi au criticat temeinicia soluţiei de condamnare şi au solicitat reevaluarea probatoriului administrat şi achitarea, fiecare dintre aceştia arătând, în esenţă, că nu a încălcat nicio regulă de circulaţie şi că producerea accidentului este rezultatul culpei exclusive a celuilalt.

Partea responsabilă civilmente SC D. SA a solicitat aplicarea art. 50 din Norma ASF nr. 23/2014 şi reducerea daunelor acordate.

Cu privire la daunele morale s-a arătat că acestea trebuie să reflecte criteriile de evaluare stabilite de jurisprudenţă şi în principal, principiul proporţionalităţii între echitate şi nevoia socială, dar trebuie să ţină cont de nivelul veniturilor şi de nivelul general de dezvoltare economică a României, astfel încât să reprezinte o satisfacţie compensatorie, iar nu o îmbogăţire fără just temei.

Relativ la daunele materiale a solicitat să fie acordate doar cheltuielile dovedite cu înscrisuri.

Apelanta parte responsabilă civilmente SC C. SA a criticat sentinţa apelată atât în privinţa laturii penale, cât şi în privinţa laturii civile, apreciind că probatoriul administrat a fost evaluat eronat de prima instanţă şi a solicitat să se reţină concluziile raportului de expertiză criminalistică efectuat în cursul cercetării judecătoreşti din care reiese culpa exclusivă a inculpatului B. în producerea accidentului. În consecinţă, a solicitat ca în rejudecare să se dispună achitarea inculpatei A. şi înlăturarea obligării societăţii de asigurare de la plata oricăror despăgubiri, lipsind condiţia culpei.

Apelul părţii civile E. a vizat cuantumul daunelor morale acordate, criticile avansate vizând temeinicia acestora în raport de suferinţa fizică şi psihică produsă de leziunile suferite şi sechelele traumatice, solicitându-se acordarea integrală a sumei solicitate cu acest titlu.

Partea civilă Spitalul Clinic de Urgenţă Bucureşti a criticat soluţia primei instanţe sub aspectul legalităţii şi a solicitat acordarea în totalitate a sumei solicitate cu titlu de cheltuieli de spitalizare efectuate pentru B., deoarece decizia Curţii Constituţionale prin care a fost declarată neconstituţionalitatea sintagmei "precum şi daune sănătăţii propriei persoane" din cuprinsul art. 320 alin. (1) din Legea nr. 95/2006, a fost pronunţată ulterior datei la care s-a produs accidentul şi nu produce efecte în cauză.

Totodată, a solicitat admiterea apelului şi acordarea dobânzii legale aferente cheltuielilor de spitalizare calculate de la data externării, astfel cum au fost solicitate.

La termenul din data de 11 octombrie 2019, apelantul F. a transmis o declaraţie notarială autentificată prin care a arătat că înţelege să retragă apelul declarat împotriva Sentinţei penale nr. 121 din data de 10 mai 2019, motiv pentru care urmează a se lua act de manifestarea de voinţă a acestuia în considerarea art. 415 din C. proc. pen.

Analizând sentinţa penală atacată, prin prisma motivelor invocate, cât şi din oficiu, sub toate aspectele de fapt şi de drept, în limitele devoluate, Înalta Curte apreciază fondate exclusiv apelurile declarate de părţile civile, pentru următoarele considerente:

Se reţine că prin rechizitoriul nr. x/2016 din 24.11.2016, Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Craiova a dispus trimiterea în judecată a inculpaţilor B. -avocat- şi A. pentru săvârşirea infracţiunii de vătămare corporală din culpă, constând în aceea că la data de 24.07.2015, urmare a nerespectării regulilor de circulaţie, au produs un accident în urma căruia a rezultat vătămarea corporală atât a conducătorului motocicletei implicate în accident, B., cât şi a pasagerului acesteia, E.

Astfel, s-a arătat că inculpata A. a condus autoturismul marca x, cu numărul de înmatriculare x, pe Calea x, din municipiul Craiova, pe sensul de mers dinspre centru spre aeroport, până la intersecţia cu strada x, unde a efectuat o manevră de întoarcere pe sensul de mers dinspre aeroport spre centru, marcajul între sensuri fiind discontinuu, moment în care motocicleta marca x, cu numărul de înmatriculare x, condusă de inculpatul B., care se deplasa în aceeaşi direcţie, a intrat în coliziune cu partea laterală stânga a autoturismului. În urma impactului, inculpatul B. şi partea civilă E. au fost aruncaţi peste autoturism şi propulsaţi pe carosabil, suferind leziuni ce au necesitat pentru vindecare 120 - 130, respectiv 110 - 120 de zile de îngrijiri medicale.

În actul de inculpare s-a arătat că accidentul s-a produs din culpa comună concurentă a celor doi conducători de autovehicule reţinând că inculpata A. a încălcat dispoziţiile art. 35 alin. (1) din O.U.G. nr. 195/2002, care obligă la un comportament în trafic care să nu afecteze fluenţa şi siguranţa circulaţiei şi să nu pună în pericol viaţa sau integritatea corporală a altor persoane, precum şi dispoziţiile art. 54 alin. (1) din O.U.G. nr. 195/2002 prin aceea că nu s-a asigurat corespunzător la schimbarea direcţiei de mers, iar inculpatul B. a condus cu viteză superioară limitei maxime legale, încălcând dispoziţiile art. 49 alin. (1) din O.U.G. nr. 195/2002, dar şi art. 45 alin. (5) din O.U.G. nr. 195/2002 şi art. 120 alin. (1) lit. i) din Regulamentul de aplicare al O.U.G. nr. 195/2002, prin efectuarea manevrei de depăşire a marcajului dublu continuu ce desparte sensurile de mers şi art. 35 alin. (1) din O.U.G. nr. 195/2002.

În referire la criticile inculpatului B. vizând excluderea expertizelor judiciare efectuate în cauză, Înalta Curte constată în prealabil că pretinsa încălcare a dreptului inculpatului la a solicita participarea unui expert independent numit de acesta, prev. de art. 172 alin. (8) din C. proc. pen., este o chestiune de legalitate a mijlocului de probă.

În esenţă, se invocă nelegalitatea administrării expertizei, se solicită anularea mijlocului de probă şi excluderea probei obţinute cu încălcarea art. 102 din C. proc. pen., ceea ce presupune aplicarea regimului nulităţilor aşa cum este acesta reglementat la art. 280 - 282 din C. proc. pen.. Or, motivul invocat de apelant constă în încălcarea unei dispoziţii legale referitoare la efectuarea expertizei, încălcare ce nu se regăseşte printre cele care atrag nulitatea absolută, expres prevăzute de lege.

Ca atare, aceasta trebuia invocată în condiţiile art. 282 alin. (3) şi (4) lit. a) din C. proc. pen., până la închiderea procedurii de cameră preliminară în ceea ce priveşte expertiza efectuată în cursul urmăririi penale. Limitarea în timp a momentului până la care pot fi invocate nulităţile relative corespunde noii structuri a procesului penal, caracterizată prin introducerea fazei de cameră preliminară având ca obiect, printre altele, legalitatea administrării probelor şi a actelor efectuate de către organele de urmărire penală. Aşa fiind, legiuitorul a limitat la o fază distinctă a procesului penal posibilitatea contestării legalităţii acestora, consecinţa acestei limitări temporale fiind aceea că, invocarea ulterioară nu mai este posibilă.

Totodată, reţinem că expertul parte ales de inculpat a întocmit în cursul urmăririi penale, un raport în care a consemnat propria opinie şi pentru întocmirea căruia a avut la dispoziţie toate documentele dosarului. Este adevărat că încuviinţarea acestuia a fost subsecventă redactării expertizei tehnice, însă această împrejurare nu este de natură să afecteze drepturile inculpatului, astfel de opinii ale experţilor parte fiind în mod obişnuit realizate ulterior.

Mai mult, aceste susţineri ale inculpatului au fost analizate în procedura de cameră preliminară şi au fost înlăturate motivat prin încheierea nr. 2 din 06.03.2017, pronunţată de judecătorul de cameră preliminară de la Curtea de Apel Craiova în Dosar nr. x/2016, rămasă definitivă prin încheierea nr. 519/16.05.2017 pronunţată de judecătorul de cameră preliminară de la Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie.

În referire la pretinsa nelegalitate în administrarea expertizei de către prima instanţă, motivată de faptul că expertul independent numit la solicitarea părţii nu ar fi fost citat, Înalta Curte subliniază că deşi art. 177 alin. (1) din C. proc. pen., prevede că, după ce dispune efectuarea unei expertize, organul judiciar fixează un termen la care sunt chemate părţile, precum şi expertul, alin. (6) al aceluiaşi articol statuează în sensul că "Atunci când expertiza urmează să fie efectuată de o instituţie medico-legală, de un laborator de expertiză criminalistică sau de orice institut de specialitate, sunt aplicabile dispoziţiile art. 177 alin. (3), nefiind necesară prezenţa expertului în faţa organului judiciar."

Această dispoziţie trebuie coroborată cu art. 7 alin. (1) din Ordonanţa Guvernului nr. 75/2000 privind organizarea activităţii de expertiză criminalistică, care detaliază activităţile ce pot fi derulate de expertul parte, potrivit cărora:

"Experţii autorizaţi, numiţi de organele judiciare, la cererea părţilor, participă personal la efectuarea expertizelor prin observaţii cu privire la obiectul expertizei, modificarea sau completarea acestuia, verificarea şi completarea materialului necesar pentru efectuarea expertizei, precum şi prin obiecţii la raportul de expertiză, adresate organului judiciar".

Raportând dispoziţiile legale amintite la actele procesuale relevante, Înalta Curte remarcă faptul că expertiza tehnică a fost încuviinţată de prima instanţă la cererea inculpatului B., care a formulat obiectivele, a depus înscrisuri completatoare pentru a fi avute în vedere la efectuarea acesteia şi a formulat obiecţiuni la raportul de expertiză judiciară efectuat.

Având în vedere modul concret în care inculpatul şi-a exercitat drepturile ce decurg din încuviinţarea unui expert independent, dar şi faptul că la primul termen la care expertiza a fost pusă în discuţia părţilor, acesta a formulat obiecţiuni exclusiv cu privire la concluziile formulate, iar nu şi cu privire la alte aspecte, Înalta Curte constată în principal că, pretinsa nelegalitate este invocată cu depăşirea termenului prevăzut de art. 282 alin. (a lit. c) din C. proc. pen., iar, în subsidiar, modul de efectuare al expertizei nu a produs nicio vătămare inculpatului în legătură cu exercitarea drepturilor ce decurg din încuviinţarea unui expert parte.

Nemulţumirea apelantului privind faptul că instanţa de fond nu a luat în considerare opinia exprimată de expertul parte, este o chestiune de apreciere a probelor, iar nu de legalitate a acestora.

În acest sens amintim că, în cadrul procesului, mijlocul de probă este reprezentat de raportul de expertiză întocmit de expertul desemnat de instanţă, observaţiile sau raportul expertului parte având doar rol de orientare a instanţei, oferindu-i acesteia o perspectivă diferită asupra semnificaţiei rezultatelor raportului de expertiză şi facilitându-i posibilitatea de a evalua relevanţa concluziilor expertului desemnat. Este adevărat că opinia expertului parte poate constitui un reper important în aprecierea celorlalte probe, inclusiv a expertizei care, ca orice alt mijloc de probă nu are valoare probantă absolută, însă această chestiune se circumscrie evaluării instanţei la momentul deliberării, constituind o critică de temeinicie şi nu de legalitate a hotărârii atacate.

Procedând la reevaluarea probatoriului administrat în cauză, Înalta Curte reţine ca fiind dovedit dincolo de orice îndoială rezonabilă faptul că la data de 24.07.2015, în jurul orei 00:50, pe Calea x din municipiul Craiova în dreptul intersecţiei cu strada x, a avut loc un accident rutier în care a fost implicat autoturismul cu numărul de înmatriculare x, condus de inculpata A. şi motocicleta cu numărul de înmatriculare x, condusă de inculpatul B., în urma căruia acesta din urmă şi pasagerul motocicletei, E., au suferit leziuni traumatice care au necesitat pentru vindecare 150 - 160, respectiv 140 de zile de îngrijiri medicale.

Este de necontestat faptul că în momentele ce au precedat impactul, ambele autovehicule se deplasau în aceeaşi direcţie de mers, motocicleta în urma autoturismului, precum şi faptul că accidentul a avut loc în timp ce şoferul maşinii a efectuat o manevră de întoarcere, impactul constând în aceea că motocicleta a intrat în coliziune cu partea lateral stânga faţă a autoturismului, cei doi ocupanţi fiind propulsaţi pe carosabil.

Împrejurarea de fapt a cărei lămurire este necesară prin confruntarea probelor administrate şi asupra cărora poartă divergenţele în susţinerile părţilor, vizează poziţia celor două vehicule la momentul anterior iniţierii manevrei de întoarcere de către inculpata A., în raport de axul drumului, împrejurare determinantă în stabilirea culpei în producerea accidentului şi asupra căreia cei doi inculpaţi au exprimat versiuni contradictorii.

Or, în această privinţă declaraţiile date de inculpatul B. se coroborează cu declaraţiile martorilor oculari H. şi I., iar teza prezentată de acesta sub aspectul dinamicii producerii accidentului apare ca fiind singura care explică probele materiale atestate de menţiunile cuprinse în procesul-verbal de cercetare în raport şi de topografia locului producerii accidentului, fiind contrazisă doar de declaraţiile inculpatei A. şi ale martorului K., proprietarul autoturismului condus de aceasta şi pasager la momentul producerii accidentului, care însă, pe de o parte, sunt oscilante, iar pe de altă parte, nu concordă între ele în privinţa unor împrejurări esenţiale.

Astfel, inculpatul B. a relatat încă de la prima declaraţie dată în calitate de persoană vătămată, faptul că în timp ce conducea motocicleta pe Calea x spre aeroport, imediat ce a urcat rampa situată la ieşirea din cartierul Lăpuş-Argeş, a observat în faţă, la aproximativ 300 - 400 de metri, pe prima bandă, un autoturism staţionat cu avariile în funcţiune, care a virat stânga în momentul în care motocicleta se afla la 10 - 15 metri. Acesta a arătat că nu poate preciza dacă autoturismul a făcut manevra de pe loc, dar că, pentru a-l evita, a tras stânga de ghidon şi a accelerat în scopul de a-l ocoli prin faţă, fără a reuşi însă, astfel încât, a intrat în coliziune cu acesta. Inculpatul B. a menţinut această declaraţie şi cu ocazia audierii sale în calitate de suspect şi ulterior de inculpat, pe tot parcursul procesului penal.

Împrejurarea că autoturismul condus de inculpata A. nu se afla lângă axul drumului înainte de iniţierea manevrei de întoarcere, ci staţiona sau circula cu viteză redusă pe prima bandă este confirmată şi de martorii H. şi I., care circulau pe sensul opus de mers şi au observat ambele autovehicule în momentele premergătoare impactului, realizând iminenţa pericolului, au văzut impactul, au oprit autoturismul şi au coborât pentru a acorda ajutor, declaraţiile fiind în mod eronat înlăturate de prima instanţă în contextul în care nu există indicii privind lipsa de obiectivitate a acestora.

Astfel, faptul că pe sensul opus a circulat un autovehicul în momentele premergătoare accidentului, este confirmat atât de martorul K., cât şi de inculpata A., care a precizat că a observat maşina respectivă circulând pe prima bandă a sensului de mers către centru, motiv pentru care a frânat şi a continuat deplasarea cu viteză redusă pentru a-i acorda prioritate şi a efectuat manevra de întoarcere după trecerea acesteia.

Faptul că martorii H. şi I. au fost la faţa locului la momentul producerii accidentului este confirmat şi de martorul J., pasager al aceluiaşi autoturism, şi reiese cu certitudine din aceea că martorii au relatat cu ocazia depoziţiilor mai multe detalii factuale care apar şi în declaraţiile inculpatei A. şi ale martorului K., amănunte a căror cunoaştere face credibile depoziţiile celor doi şi atestă că în procesul-verbal de cercetare la faţa locului s-a omis menţionarea martorilor oculari, în contextul în care din declaraţiile tuturor celor implicaţi rezultă indubitabil că au existat astfel de martori, aceştia afirmând faptul că la faţa locului în foarte scurt timp au sosit mai multe persoane.

Astfel, declaraţiile martorilor H. şi I. concordă în privinţa faptului că au observat un autoturism oprit cu farurile şi avariile pornite, I. fiind cel care a atras atenţia dat fiind că a fost deranjat de luminile acestuia şi tot el a fost acela care, aflându-se la volan a observat motocicleta venind şi autoturismul punându-se în mişcare şi a alertat şi pe H. asupra pericolului producerii accidentului.

De asemenea, declaraţiile acestora se coroborează atât între ele, cât şi cu cele ale inculpaţilor şi ale martorului K. în privinţa faptului că B. a fost propulsat în urma impactului lângă bordură pe sensul de mers către centru, că acesta şi-a scos casca şi a vorbit la telefonul mobil imediat după accident, iar la sosirea ambulanţei le-a cerut medicilor să se ocupe mai întâi de cealaltă victimă. Referitor la pasagerul motocicletei, declaraţiile sunt de asemenea concordante în sensul că aceasta a fost proiectată mai departe, pe axul drumului, cu faţa în sus, picioarele orientate spre centru şi că avea casca pe cap, nu şi echipament de protecţie, fiind descrise şi articolele vestimentare purtate de aceasta. De asemenea, martorul H. relatează faptul că o tânără se afla la volanul autoturismului implicat şi că pe scaunul din dreapta se afla prietenul său care consumase alcool, acesta fiind motivul pentru care ea conducea, iar martorul I. a declarat că a auzit pe cei doi ocupanţi ai autoturismului când au afirmat în faţa agenţilor de poliţie sosiţi la faţa locului că tânăra respectivă conducea pentru prima dată autoturismul în cauză, declaraţiile celor doi fiind concordante cu declaraţia inculpatei A. şi a martorului K..

Totodată, martorii oculari relatează despre prezenţa la locul accidentului a unui autovehicul de salubritate care a însă nu a rămas acolo, martorul K. afirmând că ar fi fost un tir. Este adevărat că sub acest aspect depoziţiile sunt diferite, însă cert este că declaraţiile atestă prezenţa unui alt vehicul de dimensiune mai mare, descrierea diferită putând fi explicată prin starea emoţională a acestora care justifică direcţionarea atenţiei către victime şi difuză în ce priveşte celelalte împrejurări.

Mai mult, martorul H. a relatat că a văzut impactul şi faptul că şoferul motocicletei a fost aruncat peste botul maşinii, căzând "pe capotă sau parbriz" ceea ce explică propulsarea acestuia în direcţia bordurii, spre deosebire de pasagerul motocicletei despre care acelaşi martor a afirmat că "am văzut-o rostogolindu-se prin aer după impact", afirmând chiar că a crezut că, iniţial, a crezut că aceasta a murit.

Este adevărat că între declaraţiile martorilor J., H. şi I., apar diferenţe cu privire la ordinea în care cei trei au coborât din maşină, precum şi că declaraţiile date de aceştia în faza de urmărire penală şi în primă instanţă nu sunt identice, însă aceste neconcordanţe sunt minore în raport de ansamblul împrejurărilor relatate şi se justifică fie prin capacitatea diferită a acestora de a rememora, fie prin trecerea timpului de la producerea evenimentului şi nu justifică înlăturarea declaraţiilor respective care se coroborează cu celelalte probe administrate.

Mai mult, Înalta Curte constată ca fiind plauzibilă împrejurarea că autoturismul condus de inculpata A. nu circula pe banda a doua de mers înainte de iniţierea manevrei de întoarcere, în contextul în care, din chiar declaraţia acesteia reiese că a oprit autoturismul cu puţin în urmă pentru a permite coborârea numitului P., pe care l-a lăsat în apropierea locuinţei, fapt ce explică şi avariile pornite şi care au fost observate atât de inculpatul B., cât şi de martorii oculari şi care au fost găsite în funcţiune chiar şi la sosirea poliţiei la faţa locului după producerea accidentului, inculpata uitând să le oprească cel mai probabil după ce a oprit pentru a lăsa respectiva persoană să coboare. Este neverosimilă susţinerea că inculpata ar fi pus în funcţiune avariile după impact, pe de o parte, în considerarea şocului emoţional, iar pe de altă parte, pentru că o astfel de conduită ar fi fost nejustificată, generând chiar un pericol suplimentar.

Aşadar, declaraţia dată de inculpata A. în sensul că se deplasa lângă axul drumului este una nereală, fiind contrazisă de declaraţiile inculpatului B., dar şi de declaraţiile martorilor H. şi I. şi chiar de martorul K. care, contrar inculpatei, a afirmat în prima declaraţie dată în faza de urmărire penală că autoturismul a fost oprit înainte de iniţierea manevrei de întoarcere pentru a acorda prioritate autoturismului care circula pe sensul opus.

Este adevărat că martorul K. a revenit asupra acestei afirmaţii în declaraţia dată în faţa primei instanţe, însă în contextul în care nu a oferit nicio explicaţie plauzibilă, instanţa de apel va reţine prima declaraţie ca reprezentând adevărul, aceasta fiind dată la scurt timp de la producerea accidentului, practic la câteva ore mai târziu, capacitatea de rememorare fiind mult mai ridicată. De altfel, ipoteza deplasării cu viteză redusă în apropierea axului drumului este neverosimilă, în contextul în care, oricât de redusă ar fi fost viteza, continuarea deplasării ar fi condus la depăşirea porţiunii de drum cu marcaj întrerupt care ar fi permis întoarcerea.

Relevant asupra poziţiei subiective a inculpatei A. este şi faptul că a dat prima declaraţie abia la 19 februarie 2016, la aproape 7 luni de la accident, dar şi faptul că în această primă declaraţie inculpata a afirmat că rula cu viteză redusă la un metru faţă de axul drumului, s-a asigurat că din sens opus nu circulă niciun autovehicul şi în acest context a efectuat manevra de întoarcere, relatare semnificativ diferită, în care aceasta a omis împrejurarea privind faptul că pe sensul opus circula un autoturism şi a afirmat textual că "În niciun caz nu am plecat de pe banda I a str. x când am efectuat manevra de întoarcere. Dacă făceam acest lucru, impactul avea loc pe banda a II-a a str. x văzând sensul de mers spre aeroport." Or, omisiunile din relatare şi această din urmă afirmaţie denotă lipsa de sinceritate şi conferă declaraţiei sale un caracter defensiv, pro causa, şi nu poate servi la aflarea adevărului.

De altfel, declaraţiile inculpatei A. diferă între ele în privinţa împrejurărilor esenţiale, inculpata revenind în totalitate în faţa primei instanţe, asupra declaraţiei date la procuror în care arată că s-a asigurat şi a acordat prioritate unui autoturism care venea din sens opus, la care face referire şi martorul K., fără însă a oferi nicio explicaţie.

Nici susţinerea martorului K. în sensul că autoturismul a fost oprit lângă axul drumului înainte de a întoarce nu poate fi reţinută, deoarece este contrazisă de relatările martorilor oculari, persoane în legătură cu care nu există indicii privind vreun interes în susţinerea unei versiuni nereale, în timp ce martorul K., pe lângă faptul că era prieten cu inculpata A. a fost şi prejudiciat prin aceea că maşina implicată în accident aparţinea tatălui său, elemente de fapt ce conferă declaraţiei sale subiectivitate, martorul fiind interesat în susţinerea tezei expuse de inculpata A..

Afirmaţia inculpatului B. în sensul că unul dintre lucrătorii de poliţie venit la faţa locului a menţionat că inculpata A. ar fi afirmat că pentru a efectua manevra de întoarcere a intrat pe o stradă lăturalnică la dreapta şi ulterior a întors, realizând astfel o întoarcere mai largă este plauzibilă dată fiind topografia locului accidentului şi explică atât declaraţiile coroborate ale martorilor H. şi I. şi ale inculpatului B. privind poziţia autovehiculului, dar mai ales poziţia în care s-a oprit autoturismul după producerea accidentului. Deşi această declaraţie nu a fost consemnată în procesul-verbal de cercetare la faţa locului, cum nu a fost consemnată nici prezenţa martorilor oculari, este semnificativ faptul că însăşi inculpata A. recunoaşte în declaraţia dată la 11 iulie 2016 că "unul din lucrătorii de poliţie m-a luat pe mine de lângă victimă pentru a mă întreba cum se petrecuse accidentul." şi că "eu am purtat o discuţie cu acel lucrător de poliţie" al cărei conţinut însă inculpata a omis să îl detalieze. Faptul că prima sa declaraţie nu a fost consemnată în scris este amintit de inculpată şi în declaraţia dată la data de 21 noiembrie 2016, cu menţiunea că aceasta a susţinut că s-a deplasat la sediul poliţiei pentru a semna procesul-verbal şi că în această împrejurare a purtat o discuţie cu un lucrător de poliţie care însă nu a fost consemnată în cuprinsul unei declaraţii. Cert este că inculpata a dat explicaţii la momentul sosirii poliţiei la locul producerii accidentului care nu au fost consemnate, susţinerea inculpatului B. fiind plauzibilă cu atât mai mult cu cât, acesta iniţial a avut calitatea de persoană vătămată în cauză, ceea ce confirmă că cele relatate de inculpată "la cald" au fost de natură să determine organele de cercetare să o considere pe aceasta vinovată de cele întâmplate. De altfel, şi martorul J. a declarat că "am înţeles, din discuţiile de la faţa locului că la volanul maşinii s-ar fi aflat o femeie care nu s-ar fi asigurat şi l-ar fi lovit pe motociclist".

Contrar celor constatate de prima instanţă, se observă că niciuna dintre expertizele judiciare efectuate nu infirmă versiunea prezentată de inculpatul B., iar experimentul extrajudiciar efectuat de expertul parte încuviinţat este de natură a lămuri anumite împrejurări şi de a contribui la edificarea instanţei de apel în interpretarea şi aprecierea probelor relevante.

Astfel, se remarcă faptul că în raportul de expertiză criminalistică întocmit în cursul cercetării judecătoreşti în primă instanţă se menţionează expres "în lipsa urmelor materializate antecoliziune nu se poate stabili dacă autovehiculul marca x se deplasa pe banda a doua sau pe banda întâi a sensului de deplasare centru-aeroport". Este adevărat că în cuprinsul expertizei tehnice efectuate în cursul urmăririi penale, expertul infirmă susţinerea inculpatului B. în sensul că autoturismul a virat stânga de pe prima bandă, însă, în fundamentarea acestei susţineri, expertul s-a bazat exclusiv pe afirmaţia aceluiaşi inculpat în sensul că a observat această manevră când mai avea de parcurs 10 - 15 metri, concluzionând că în această ipoteză impactul s-ar fi produs pe banda a doua de circulaţie. Se poate constata că în timp ce una dintre expertize atestă că nu există probe materiale directe care să confirme sau să infirme această ipoteză, cealaltă exclude posibilitatea ca autoturismul să fi iniţiat manevra de întoarcere de pe prima bandă conferind o valoare absolută aprecierii pur subiective a inculpatului B. relativ la distanţă. Or, există dubii serioase asupra posibilităţii reale ca acesta din urmă să fi evaluat corect distanţa dat fiind contextul, inculpatul fiind pe deplin conştient la acel moment că impactul nu poate fi evitat, fapt ce reiese şi din afirmaţia părţii civile E. care, deşi nu a văzut ce se întâmplă, l-a auzit pe acesta spunând "ce faci, ne omori" în momentele premergătoare accidentului.

Prin urmare, revine instanţei sarcina de a stabili această împrejurare pe baza probatoriului administrat. Or, analiza coroborată a probelor testimoniale constând în declaraţiile inculpaţilor, cât şi ale martorilor oculari, evaluate prin prisma împrejurărilor prezentate, conduc la o singură concluzie, aceea că în momentele premergătoare iniţierii manevrei de întoarcere, autoturismul condus de inculpata A. nu circula pe banda a doua, ci, cel puţin, la o distanţă considerabilă de axul drumului, dacă nu chiar pe prima bandă, şi exclude varianta susţinută de aceasta.

Dincolo de probele directe asupra cărora nu planează nicio bănuială privind lipsa de obiectivitate şi care prin ele însele fac dovada acestei împrejurări, această ipoteză este singura care explică conduita inculpatului B. care a încercat să ocolească autoturismul prin faţa acestuia, în loc să efectueze o depăşire regulamentară prin dreapta, dar şi poziţia în care s-a oprit maşina în raport de axul drumului.

Cu privire la această din urmă împrejurare, procesul-verbal de cercetare la faţa locului consemnează poziţia autoturismului x pe banda a doua de mers către centru, orientat cu partea spate către axul drumului, iar partea din faţă către trotuar, oblic către stânga, la un unghi apreciat de expertul criminalist de 45 de grade către centru. Acelaşi expert a arătat că dispunerea mijloacelor materiale de probă coroborată cu frângerea cadrului motocicletei în partea faţă a acesteia la circa 180 de grade, indică o poziţie la impact uşor oblică către stânga a motocicletei în timp ce autovehiculul marca x se afla orientat sub un unghi de 45 de grade faţă de transversala căii de rulare. Această constatare a expertului confirmă susţinerea inculpatului B. că în încercarea de a evita impactul a încercat ocolirea autoturismului trecând prin faţa acestuia.

Or, aceste împrejurări de fapt de necontestat sunt explicate pe deplin de opinia prezentată de expertul parte încuviinţat inculpatului B., care a procedat la efectuarea unui experiment, poziţionând un autoturism marca x, identic cu cel implicat în accident, la locul unde a fost găsit de organele de poliţie şi a procedat la efectuarea manevrei de mers înapoi până când acesta a ajuns poziţionat paralel cu axul drumului şi a constatat că acesta se afla cu partea stângă parţial pe banda a doua la trei metri de axul drumului, în contextul în care banda a doua are o lăţime de 4 metri, iar restul pe prima bandă.

De altfel, martorii oculari H. şi I. au afirmat că la momentul impactului, maşina era poziţionată transversal pe axul drumului, poziţia în care s-a oprit, orientat cu partea din spate spre axul străzii, iar partea din faţă către trotuarul din dreapta, uşor oblic spre stânga fiind rezultatul deplasării ca efect al inerţiei, fiind exclus ca autoturismul să se fi oprit chiar la locul impactului în lipsa oricăror urme de frânare bruscă, dar şi date fiind urmele materiale găsite la faţa locului, pe baza cărora expertul a stabilit că impactul a avut loc la cca 2 metri distanţă faţă de axul drumului, motocicleta având o traiectorie oblică către stânga faţă de linia separatoare dintre sensuri, elemente de fapt care confirmă susţinerea inculpatului că a intrat pe contrasens exclusiv în scopul de a evita autoturismul, aspect reţinut şi de expertiza criminalistică.

Ca atare, în urma evaluării coroborate a probelor directe, constând în declaraţiile martorilor oculari şi ale inculpaţilor, dar şi urmele materiale de la locul accidentului, astfel cum au fost consemnate în procesul-verbal de cercetare la faţa locului, cu probele indirecte, constând în declaraţiile celorlalţi martori şi expertizele efectuate în cauză, se desprinde o singură concluzie cu privire la dinamica producerii accidentului, cu excluderea oricărei alte posibilităţi rezonabile. Astfel, Înalta Curte reţine că ipoteza prezentată de inculpatul B. oferă singura explicaţie plauzibilă pentru care acesta a intrat pe contrasens cu motocicleta -în încercarea de a ocoli autoturismul condus de inculpata A., dar şi a constatărilor relevate de procesul-verbal de cercetare la faţa locului privind urmele materiale şi a explicaţiilor oferite de expertul parte, care nu intră în contradicţie cu niciuna din constatările expertizelor judiciare efectuate, ci dimpotrivă, oferă o perspectivă interpretativă care înglobează toate elementele de fapt asupra cărora nu există dubii.

Aşadar, este dincolo de orice îndoială rezonabilă faptul că inculpata A. a încălcat obligaţia instituită de art. 54 alin. (1) din O.U.G. nr. 195/2002, în sensul că nu s-a asigurat corespunzător că poate efectua manevra fără să pună în pericol siguranţa celorlalţi participanţi la trafic, în contextul în care aceasta a declarat expres că nu a observat motocicleta şi că s-a asigurat exclusiv asupra faptului ca pe sensul opus de mers să nu circule alte autovehicule. Regulamentul de punere în aplicare a O.U.G. nr. 195/2002 prevede expres în cuprinsul art. 125 că "Pentru a putea întoarce vehiculul de pe un sens de mers pe celălalt prin manevrare înainte şi înapoi sau prin viraj, conducătorul acestuia este obligat să semnalizeze şi să se asigure că din faţă, din spate sau din lateral nu circulă în acel moment niciun vehicul.". Culpa inculpatei este cu atât mai evidentă cu cât înainte de efectuarea manevrei de întoarcere nu s-a încadrat corespunzător în apropierea axului drumului, încălcând obligaţia instituită de art. 107 din O.U.G. nr. 195/2002.

În ceea ce priveşte culpa inculpatului B., Înalta Curte reţine că motocicleta se deplasa cu o viteză peste limita legală admisă în contextul în care circula în localitate, limita maximă fiind de 50 km/oră pe porţiunea respectivă de drum, având în vedere dispoziţiile art. 49 din O.U.G. nr. 195/2002 şi lipsa unui indicator care să permită o viteză superioară.

Sub acest aspect, viteza de deplasare a motocicletei a fost stabilită ca fiind de aproximativ 86 km/h de expertiza tehnică, de aproximativ 77 km/h de expertiza criminalistică şi între 75 şi 80 de km/h de expertul parte încuviinţat inculpatului B.. De altfel, nici inculpatul nu a contestat faptul că avea o viteză superioară celei maxime legale.

În ce priveşte legătura de cauzalitate între încălcarea limitei legale de viteză şi producerea accidentului, instanţa de apel nu poate reţine aprecierea expertului tehnic în sensul că viteza nu a contribuit la producerea accidentului deoarece concluzia se bazează pe aceeaşi evaluare subiectivă a distanţei dintre cele două vehicule la momentul la care inculpatul a sesizat apariţia stării de pericol. Or, evaluarea materialului probator, implicit a depoziţiei inculpatului este de competenţa exclusivă a instanţei de judecată.

Aşadar, în condiţiile în care este dovedit dincolo de orice îndoială rezonabilă faptul că inculpatul B. a încălcat regula de circulaţie privind limita maximă de viteză, aprecierea asupra legăturii de cauzalitate între această conduită şi rezultatul produs, respectiv vătămarea corporală a persoanei vătămate E. trebuie să aibă în vedere inclusiv starea de pericol creată de inculpat prin conduita sa, iar nu exclusiv posibilitatea pe care acesta a avut-o de a evita impactul la momentul declanşării stării de pericol iminent, respectiv iniţierea manevrei de întoarcere de către inculpata A.. Or, sub acest aspect, viteza de deplasare a motocicletei a redus posibilităţile de observare a pericolelor din trafic în timp util pentru a permite o reacţie conducătorilor autovehiculelor implicate în accident, cu atât mai mult cu cât, conform declaraţiilor inculpatului B., la 300 - 400 de metri de locul producerii accidentului drumul este în rampă, fapt ce contribuie la reducerea vizibilităţii.

Mai mult, deplasarea cu o viteză situată în limita legală ar fi creat mai multe opţiuni de reacţie şi, chiar dacă impactul nu ar fi putut fi evitat, cu siguranţă urmările asupra integrităţii corporale şi sănătăţii pasagerului motocicletei, pentru care inculpatul este răspunzător, ar fi fost altele, fiind de notorietate că viteza la care are loc impactul între două vehicule este în relaţie direct proporţională cu traumatismele suferite de cei implicaţi.

Aceste prezumţii bazate pe raţionamente logice nu sunt incompatibile cu prezumţia de nevinovăţie în condiţiile în care sunt rezonabile şi proporţionale cu scopul vizat şi prezumă lucruri dificil sau imposibil de probat, în acest sens fiind şi jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului - Salabiaku contra Franţei, hotărârea din 7 octombrie 1988; Falk contra Olandei, hotărârea din 19 octombrie 2004.

Ca atare, ambii conducători ai autovehiculelor implicate în accident au încălcat reguli privind circulaţia pe drumurile publice, iar nerespectarea concurentă a acestor norme a avut ca rezultat vătămarea corporală gravă a ocupanţilor motocicletei.

În referire la latura subiectivă, ambii inculpaţi ar fi trebuit şi ar fi putut să prevadă că nerespectarea regulilor privind efectuarea manevrei de întoarcere, respectiv privind limita maximă a vitezei legale, pot conduce la rezultatul produs şi care ar fi putut fi evitat dacă cei doi s-ar fi conformat dispoziţiilor legale încălcate, astfel încât criticile în apel având ca obiect netemeinicia soluţiei primei instanţe sub acest aspect, sunt nefondate.

În privinţa laturii civile a cauzei, Înalta Curte constată temeinică şi legală aprecierea primei instanţe privind existenţa condiţiilor răspunderii civile delictuale în cazul ambilor inculpaţi, în contextul în care, urmare a faptelor culpabile, constând în nerespectarea regulilor de circulaţie pe drumurile publice, au fost produse leziuni traumatice ocupanţilor motocicletei.

De asemenea, în mod corect a reţinut prima instanţă că inculpaţii răspund în solidar şi în mod egal pentru prejudiciile cauzate părţii civile E., fiind aplicabile dispoziţiile art. 1370 C. civ., potrivit cărora "Dacă prejudiciul a fost cauzat prin acţiunea simultană sau succesivă a mai multor persoane, fără să se poată stabili că a fost cauzat sau, după caz, că nu putea fi cauzat prin fapta vreuneia dintre ele, toate aceste persoane vor răspunde solidar faţă de victimă.", cât şi ale art. 1383 C. civ. potrivit cărora "Între cei care răspund solidar, sarcina reparaţiei se împarte proporţional în măsura în care fiecare a participat la cauzarea prejudiciului ori potrivit cu intenţia sau cu gravitatea culpei fiecăruia, dacă această participare nu poate fi stabilită. În cazul în care nici astfel nu se poate împărţi sarcina reparaţiei, fiecare va contribui în mod egal la repararea prejudiciului".

În ceea ce priveşte prejudiciul cauzat inculpatului-parte civilă B., este temeinică şi legală stabilirea obligaţiei de reparaţie proporţional cu culpa acestuia, în acest sens fiind dispoziţiile art. 1371 alin. (1) C. civ.:

"În cazul în care victima a contribuit cu intenţie sau din culpă la cauzarea ori la mărirea prejudiciului sau nu le-a evitat, în tot sau în parte, deşi putea să o facă, cel chemat să răspundă va fi ţinut numai pentru partea de prejudiciu pe care a pricinuit-o."

De asemenea, în mod corect s-a reţinut că societatea de asigurare are calitate de parte responsabilă civilmente şi că are obligaţia de a repara singură prejudiciul cauzat prin infracţiune, în limitele stabilite în contractul de asigurare şi prin dispoziţiile legale privind asigurarea obligatorie de răspundere civilă, în aplicarea Deciziei nr. 1/2016 dată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în interpretarea şi aplicarea unitară a dispoziţiilor art. 86 din C. proc. pen.

Astfel, dispoziţiile art. 49 şi ale art. 55 din Legea nr. 136/1995 instituie răspunderea exclusivă a asigurătorului pentru prejudiciile cauzate de asigurat, în acord cu cadrul contractual care fundamentează raporturile juridice dintre părţi, respectiv contractul aleatoriu, în care riscul producerii unei fapte prejudiciabile trece de la asigurat la asigurător, este asumat de acesta din urmă, care răspunde la producerea riscului asigurat, întrucât a încasat în acest scop o primă de asigurare stabilită în raport cu specificul riscului. Ca urmare, obligaţia de dezdăunare a persoanelor păgubite prin infracţiune îşi are cauza în contraprestaţia asiguratului, respectiv în plata primei de asigurare.

Împrejurarea că asigurătorul răspunde pentru asigurat în temeiul legii şi al contractului, asumându-şi o obligaţie proprie, face ca acesta să nu fie ţinut la reparaţie în condiţiile art. 1.382 din C. civ., întrucât nu răspunde pentru o faptă prejudiciabilă pe care să fi comis-o alături de asigurat, ceea ce face ca, între cele două societăţi de asigurare ale autovehiculelor implicate în accident, să nu opereze solidaritatea în lipsa unei dispoziţii legale sau a unei clauze contractuale exprese. În acelaşi sens sunt şi considerentele instanţei supreme în decizia amintită cu referire la limitele răspunderii asigurătorului în privinţa întinderii prejudiciului, argumentele fiind valabile mutatis mutandis.

În aceste coordonate, dar şi în considerarea principiului disponibilităţii ce guvernează latura civilă a cauzei, urmează a fi analizate criticile în apel ale părţilor.

Se reţine că partea civilă E. a criticat exclusiv cuantumul daunelor morale acordate şi care în opinia apelantei nu reflectă suferinţa fizică şi psihică cauzată de leziunile suferite şi de sechelele traumatice.

Dată fiind natura prejudiciului care le generează, practica judiciară şi literatura de specialitate au subliniat că nu există criterii precise pentru evaluarea prejudiciului moral. Aşadar, problema stabilirii despăgubirilor morale nu trebuie privită ca o cuantificare economică a unor drepturi şi valori nepatrimoniale, ci ca o evaluare complexă a aspectelor în care vătămările produse se exteriorizează, supusă puterii de apreciere a instanţelor de judecată, include o doză de aproximare, dar are la bază o serie de criterii, cum ar fi: consecinţele negative suferite de cel în cauză pe plan fizic şi psihic, importanţa valorilor morale lezate, măsura în care au fost lezate aceste valori şi intensitatea cu care au fost percepute consecinţele vătămării, măsura în care i-a fost afectată situaţia familială, profesională şi socială.

Totodată, instanţa trebuie să stabilească un anumit echilibru între prejudiciul moral suferit şi despăgubirile acordate, în măsură să permită celui prejudiciat anumite avantaje care să atenueze suferinţele morale, fără a se ajunge însă în situaţia îmbogăţirii fără just temei.

Principiul ce se degajă din jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului în materia daunelor morale, pe care instanţele naţionale sunt obligate să îl aplice, este acela al statuării în echitate asupra despăgubirii acordate victimei, în raport de circumstanţele particulare ale fiecărui caz în parte. De asemenea, conform aceleiaşi jurisprudenţe, despăgubirile acordate trebuie să păstreze un raport rezonabil de proporţionalitate cu dauna suferită, sens în care a fost consacrat principiul proporţionalităţii daunei cu despăgubirea acordată.

Suma de bani acordată cu titlu de daune morale nu trebuie să devină o sursă de îmbogăţire pentru victimă, dar nici să aibă numai un caracter pur simbolic, ci ea trebuie să reprezinte doar atât cât este necesar pentru a-i uşura ori compensa, în măsura posibilă, suferinţele pe care le-a îndurat sau eventual mai trebuie să le îndure.

Despăgubirea bănească pentru repararea unui prejudiciu nepatrimonial fiind, prin însăşi destinaţia ei - aceea de a uşura situaţia persoanei lezate, de a-i acorda o satisfacţie - o categorie juridică cu caracter special, ea trebuie să fie rezultatul unei analize atente a împrejurărilor concrete ale cauzei, deci a unor elemente obiective, care înlătură posibilitatea ca despăgubirea bănească acordată să constituie un mijloc imoral de îmbogăţire a victimei.

Ca atare, Înalta Curte constată că partea civilă E. avea la data accidentării sale vârsta de 27 de ani şi urma cursuri postliceale sanitare, pregătindu-se pentru a profesa ca asistent medical, iar în urma accidentului a suferit o fractură cominutivă maleolară la glezna dreaptă cu deplasare, subluxaţie tibio-astragaliană deschisă, disjuncţie pubiană, fractură fără deplasare de epifiză distală radius drept şi fractură fără deplasare epifiză proximală metacarp, necesitând reducere şi osteosinteză cu placă şi şuruburi atât la nivelul gleznei drepte, cât şi la nivelul bazinului, dar şi imobilizarea braţului stâng.

Se mai reţine că leziunile traumatice au necesitat pentru vindecare potrivit raportului de expertiză medico-legală nr. x/05.06.2018, 140 de zile de îngrijiri medicale, persoana vătămată fiind spitalizată şi imobilizată la pat o durată considerabilă de timp, iar în urma intervenţiilor chirurgicale a rămas cu mai multe cicatrice vizibile la nivelul gambei drepte, dar şi în zona pubiană şi lombară. Totodată, la nivelul gleznei drepte prezintă artroză, funcţionalitatea acesteia fiind păstrată datorită tratamentului intens, specific articular, fiind posibil ca în viitor să necesite intervenţii chirurgicale conservatoare sau radicale.

Ca atare, este o certitudine faptul că leziunile cauzate persoanei vătămate şi intervenţiile chirurgicale suferite de aceasta în vederea recuperării sale au produs o suferinţă fizică şi psihică considerabilă şi au împiedicat-o să-şi desfăşoare viaţa cotidiană în aceleaşi condiţii ca şi înainte de accident. Mai mult, în urma accidentului a rămas cu sechele care îi afectează în continuare calitatea vieţii, toate acestea la o vârstă la care viaţa socială este foarte importanţă pentru echilibrul psihic şi când eforturile integrării sociale prin pregătirea profesională sunt determinante în evoluţia unei persoane.

Reevaluând aceste împrejurări, acordarea sumei de 70.000 de RON, în sarcina fiecăreia dintre societăţile de asigurare (echivalentul a aproximativ 30.000 de euro) este de natură a compensa consecinţele negative suferite în plan psihic şi afectiv, fără a constitui o îmbogăţire fără justă cauză, sub acest aspect fiind relevantă şi oferta SC C. SA pentru stingerea amiabilă a acţiunii civile, în cuantum de 70.000 de RON, cu titlu de daune morale.

Pentru aceleaşi considerente criticile părţii responsabile civilmente SC D. SA în privinţa cuantumului daunelor morale acordate sunt nefondate, cu precizarea că se impune menţionarea criteriilor relevante faţă de situaţia particulară a inculpatului-parte civilă B.

Astfel, se remarcă faptul că situaţia acestuia este sensibil asemănătoare, inculpatul având la data producerii accidentului vârsta de 34 de ani, de profesie avocat, astfel încât durata spitalizării, a îngrijirilor medicale şi a imobilizării, cu siguranţă a afectat viaţa socială şi profesională a acestuia la o vârstă la care acestea sunt deosebit de importante pentru o persoană. De asemenea, se reţine că în urma accidentului a suferit un traumatism abdomino-pelvin cu fractură de aripă iliacă stângă şi cotil stâng cu deplasare, luxaţie radio-carpiană dreaptă, mai multe plăgi contuze, printre care una la nivelul prepuţului şi un traumatism forte a genunchiului stâng cu leziuni multiple ligamentare, musculotendinoase şi osoase. Acesta a fost supus unei intervenţii chirurgicale de reducere ortopedică a luxaţiei radiocarpiene, urmată de imobilizare brahio-palmară, dar şi a genunchiului stâng timp de aproximativ 4 săptămâni. Pe perioada spitalizării acesta a contactat infecţii cu pseudomonas aeruginosa şi klebsiella care au necesitat tratament medicamentos susţinut şi au temporizat intervenţia la nivelul bazinului care a avut loc abia la 30.09.2015, când s-a practicat reducerea şi osteosinteza fracturii cu două plăci şi şuruburi. Semnificativ este şi faptul că acesta a fost în incapacitate de muncă, beneficiind de concediu medical până la data de 23.01.2016, şi a necesitat tratamente complexe pentru recuperare, raportul de nouă expertiză confirmând durerile severe resimţite, cât şi faptul că acesta a fost diagnosticat cu diabet survenit în condiţiile stresului resimţit în urma accidentului.

În raport de consecinţele relevate de actele medico-legale, cuantumul sumei acordate acestuia de 40.000 de RON cu titlu de daune morale nu poate fi apreciat ca excesiv şi reflectă şi culpa proprie a victimei.

În ceea ce priveşte daunele materiale acordate, Înalta Curte constată că prima instanţă a stabilit în mod just şi temeinic cuantumul acestora, analizând în mod complet şi exhaustiv caracterul cert al prejudiciului atât din punct de vedere al existenţei, cât şi al întinderii. Astfel, în mod corect prima instanţă a reţinut ca fiind dovedite daune materiale, constând în cheltuielile ocazionate de tratamentele complexe efectuate pentru recuperare de către ambele victime a căror realitate este atestată de actele medicale, declaraţiile martorilor audiaţi, dar şi în baza unei prezumţii judiciare temeinic motivate, verosimile şi rezonabile, în condiţiile în care în procesul penal latura civilă este guvernată de dreptul civil, ca drept material, iar prezumţia este un mijloc de probă consacrat în dreptul civil român.

Normele Autorităţii de Supraveghere Financiară invocate, au putere normativă doar pentru societăţile de asigurare şi nu au caracter obligatoriu pentru instanţe. Astfel, potrivit art. 2 alin. (1) lit. b) din O.U.G. nr. 93/2012 "În sensul prezentei ordonanţe de urgenţă, A.S.F. exercită atribuţii de autorizare, reglementare, supraveghere şi control asupra: (...) b) societăţilor comerciale de asigurare (...)".

Astfel, în cazul răspunderii civile delictuale, instanţele judecătoreşti au în vedere C. civ. şi regulile ce guvernează probaţiunea în materie. Or, potrivit art. 1387 alin. (1) C. civ. "În caz de vătămare a integrităţii corporale sau a sănătăţii unei persoane, despăgubirea trebuie să cuprindă, în condiţiile art. 1.388 şi 1.389, după caz, echivalentul câştigului din muncă de care cel păgubit a fost lipsit sau pe care este împiedicat să îl dobândească, prin efectul pierderii sau reducerii capacităţii sale de muncă. În afară de aceasta, despăgubirea trebuie să acopere cheltuielile de îngrijire medicală şi, dacă va fi cazul, cheltuielile determinate de sporirea nevoilor de viaţă ale celui păgubit, precum şi orice alte prejudicii materiale.", fără ca textul să impună proba cu înscrisuri, iar evaluarea forţei probante a ansamblului probator este atributul exclusiv al instanţei de judecată. Ca atare, atât timp cât vătămarea corporală a celor două victime este temeinic dovedită de actele medico-legale sub aspectul întinderii şi a complexităţii traumatismelor cauzate, iar faptul că acestea au urmat tratamente chirurgicale, medicamentoase cât şi de recuperare şi întreţinere este de asemenea cert, se impune evaluarea cuantumului acestora luând în considerare orice mijloc de probă, iar nu doar a înscrisurilor, a căror obţinere şi păstrare ar fi o sarcină excesivă în sarcina victimelor care, de cele mai multe ori, nu fac aceste cheltuieli în mod direct, ci cu ajutorul altor persoane, cum a fost şi cazul părţilor civile imobilizate o perioadă îndelungată.

Apelul părţii civile Spitalul Clinic de Urgenţă Bucureşti este întemeiat exclusiv în privinţa neacordării dobânzii legale aferente cheltuielilor de spitalizare, însă doar pentru diferenţa rămasă neachitată la data pronunţării sentinţei atacate.

Astfel, în mod corect a constatat prima instanţă că partea responsabilă civilmente SC C. SA a achitat către partea civilă Spitalul Clinic de Urgenţă Bucureşti suma de 18.963,65 RON reprezentând cheltuieli de spitalizare acordate persoanei vătămate-inculpat B., aşa cum reiese din extrasul de cont depus. Or, în contextul în care aceasta are obligaţia de a suporta cheltuielile de spitalizare proporţional cu culpa inculpatei A., respectiv suma de 19.341,33 RON, reprezentând jumătate din cuantumul total al acestora de 38.682,67 RON, diferenţa rămasă de achitat a fost corect stabilită de prima instanţă la suma de 377,68.

În ce priveşte momentul de la care societatea de asigurare datorează dobânda legală, acesta nu este momentul externării astfel cum pretinde partea civilă, ci momentul rămânerii definitive a hotărârii.

Astfel, cheltuielile de spitalizare în caz de accident de circulaţie rutieră constituie un prejudiciu indirect cauzat prestatorului de servicii medicale în condiţiile în care aceste cheltuieli sunt suportate de spitalul al cărui pacient este victima accidentului rutier, iar în baza raportului de asigurare socială, asiguratorul social al persoanei vătămate are posibilitatea şi cadrul legal să se regreseze împotriva celor răspunzători pentru recuperarea sumelor plătite.

Astfel, dispoziţiile art. 320 Legii nr. 95/2006 reglementează expres dreptul furnizorilor de servicii medicale de a-şi recupera de la autorul accidentului cheltuielile de spitalizare efectuate pentru serviciile medicale prestate victimei accidentului auto.

În considerarea dispoziţiilor art. 49 din Legea nr. 136/1995 privind asigurările şi reasigurările în România, cu modificările şi completările ulterioare, în vigoare la data producerii accidentului, asigurătorul este obligat să acorde despăgubiri, în baza contractului de asigurare, pentru prejudiciile de care asiguraţii răspund faţă de terţe persoane păgubite prin accidente de vehicule în conformitate cu legislaţia în vigoare.

În categoria prejudiciilor aduse persoanelor juridice prin accidente de vehicule, sunt incluse şi prejudiciile produse unităţilor sanitare prevăzute de art. 320 alin. (1) din Legea nr. 95/2006, prerogativa unităţii sanitare de a pretinde şi a primi contravaloarea serviciilor medicale prestate de la persoana care, prin faptele sale, a adus daune sănătăţii altei persoane fiind reglementată de dispoziţiile amintite din Legea nr. 95/2006, text care nu comportă interpretări şi reprezintă, practic, o novaţie prin schimbare de debitor, în condiţiile în care, în temeiul legii, prestatorul serviciilor medicale are dreptul de a recupera contravaloarea acestora, dar nu de la beneficiarul direct, pacientul, ci de la cel care, prin fapta sa, a produs vătămarea care a necesitat îngrijiri medicale.

În cauză, unitatea spitalicească, prestând serviciile medicale, are dreptul, în temeiul legii, la contravaloarea acestora, de la cel care a produs prejudiciul. Cum acesta din urmă este o persoană aflată sub un contract de asigurare de răspundere civilă delictuală, asigurătorul urmează a plăti direct unităţii medicale contravaloarea serviciilor medicale prestate, acestea intrând în sfera noţiunii cu care operează art. 50 din Legea nr. 136/1995.

Potrivit Deciziei nr. 22 din 6 noiembrie 2017, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul competent să judece recursul în interesul legii, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 43 din 17 ianuarie 2018 (Decizia nr. 22/2017), în interpretarea şi aplicarea unitară a dispoziţiilor art. 320 alin. (1) din Legea nr. 95/2006, persoana care a suferit o vătămare corporală prin fapta altuia nu poate fi obligată, către furnizorul de servicii medicale, la plata cheltuielilor de spitalizare şi tratament medical de care a beneficiat în cadrul unităţii medicale respective, potrivit legii, în limitele pachetului de bază ori minimal, după caz, în situaţiile în care autorul vătămării nu a fost identificat sau persoana vătămată nu a formulat sau şi-a retras plângerea prealabilă ori a intervenit împăcarea părţilor. Autorul vătămării poate fi chemat în judecată, pe cale civilă separată, pentru suportarea cheltuielilor de spitalizare şi tratament medical de care a beneficiat persoana vătămată, în limitele pachetului de bază ori minimal, în situaţia în care acesta nu răspunde penal, întrucât a intervenit împăcarea părţilor.

Aşadar, din dispoziţiile art. 320 alin. (1) din Legea nr. 95/2006 şi ale Deciziei nr. 22/2017 rezultă că furnizorul de servicii medicale poate chema în judecată pe autorul accidentului pentru suportarea cheltuielilor de spitalizare şi tratament medical de care a beneficiat persoana vătămată, în limitele pachetului de bază ori minimal, că legislaţia are în vedere fapta ilicită a autorului accidentului, precum şi prejudiciul creat de către acesta furnizorului de servicii medicale, astfel încât trebuie concluzionat că autorul accidentului răspunde faţă de furnizorul de servicii medicale pentru costurile acestor servicii, ca efect al unei novaţii legale, iar nu ca efect al unei subrogări în drepturile victimei, deoarece cheltuielile de spitalizare nu constituie un prejudiciu adus acesteia din urmă în condiţiile în care nu le datorează nici direct, nici indirect.

Din această distincţie decurg consecinţe importante în privinţa momentului de la care curge dobânda legală datorată deoarece, conform art. 1609 C. civ. "(1) Novaţia are loc atunci când debitorul contractează faţă de creditor o obligaţie nouă, care înlocuieşte şi stinge obligaţia iniţială. (2) De asemenea, novaţia se produce atunci când un debitor nou îl înlocuieşte pe cel iniţial, care este liberat de creditor, stingându-se astfel obligaţia iniţială. În acest caz, novaţia poate opera fără consimţământul debitorului iniţial.(3) Novaţia are loc şi atunci când, ca efect al unui contract nou, un alt creditor este substituit celui iniţial, faţă de care debitorul este liberat, stingându-se astfel obligaţia veche."

Astfel, pentru întârzierea în plata obligaţiilor băneşti izvorâte din delicte se datorează daune-interese compensatorii de la data cauzării prejudiciului şi până la rămânerea definitivă a hotărârii judecătoreşti prin care se evaluează despăgubirile, iar ulterior, această sumă devenită certă şi lichidă produce dobânzi cu titlu de daune moratorii, aceasta deoarece în cazul săvârşirii unei fapte ilicite, prejudiciul trebuie reparat integral, dacă prin lege nu se prevede altfel [art. 1385 alin. (1) C. civ..]. De asemenea, la stabilirea despăgubirii se va avea în vedere, dacă prin lege nu se prevede altfel, data producerii prejudiciului [art. 1386 alin. (2) C. civ..].

Aşadar, distinct de despăgubirile stabilite pentru repararea prejudiciului cauzat victimei, autorul faptei ilicite poate fi obligat şi la plata dobânzilor legale aferente, care urmează să curgă de la data rămânerii definitive a hotărârii, doar în cazul în care fapta ilicită constă în sustragerea unei sume de bani, dobânzile curg chiar de la data săvârşirii faptei, deoarece, doar în acest din urmă caz, dobânzile au caracter de beneficiu nerealizat.

Or, unitatea spitalicească nu poate fi titular al dreptului la daune interese compensatorii, ci exclusiv moratorii, curgerea dobânzii legale fiind condiţionată de statuarea definitivă asupra vinovăţiei, dată la care creanţa devine certă şi exigibilă.

Faţă de aceste considerente, apreciind că dreptul de a solicita restituirea cheltuielilor de spitalizare este un drept propriu al unităţii spitaliceşti constituită parte civilă în procesul penal, iar obligaţia corelativă este transmisă persoanei vinovate de accident ca efect al unei novaţii legale, daunele moratorii sunt datorate de la momentul rămânerii definitive a hotărârii judecătoreşti care constată îndeplinite condiţiile pentru transmiterea obligaţiei.

Referitor la critica privind neacordarea în totalitate a sumei solicitate cu titlu de cheltuieli de spitalizare efectuate pentru B. prin obligarea societăţii de asigurare care răspunde pentru prejudiciul datorat de inculpat însuşi, reţinem că prin decizia pronunţată la data de 5 decembrie 2019, Curtea Constituţională a admis excepţia de neconstituţionalitate şi a constatat că sintagma "precum şi daune sănătăţii propriei persoane" din cuprinsul art. 320 alin. (1) din Legea nr. 95/2006 este neconstituţională, textul fiind ulterior modificat prin O.U.G. nr. 25/2020 prin înlăturarea sintagmei respective.

Este adevărat că legea civilă nu retroactivează, însă această chestiune este lipsită de relevanţă în procesul penal de faţă, în contextul în care obiectul judecăţii este limitat la răspunderea penală şi civilă a inculpatului B. exclusiv în raport de fapta penală care a avut ca urmare vătămarea corporală a persoanei vătămate E., iar nu şi a propriei persoane. Astfel, prejudiciul pretins de unitatea spitalicească nu poate fi recuperat pe calea acţiunii civile exercitate în procesul penal, acţiunea civilă fiind limitată de obiectul acţiunii penale, iar vătămarea propriei persoane excedează ilicitului penal.

Faţă de aceste considerente, Înalta Curte va admite apelurile declarate de părţile civile E. şi Spitalul Clinic de Urgenţă Bucureşti şi va desfiinţa, în parte, sentinţa penală apelată, exclusiv sub aspectul laturii civile, şi, rejudecând, în aceste limite, va majora cuantumul daunelor morale acordate părţii civile E. şi va obliga pe părţile responsabile civilmente SC C. SA şi SC D. SA la plata sumei de 70.000 RON fiecare, către aceasta, cu titlu de despăgubiri morale.

Totodată, va obliga pe partea responsabilă civilmente SC C. SA şi la plata dobânzii legale aferente sumei de 377,68 RON acordată părţii civile Spitalul Clinic de Urgenţă Bucureşti, despăgubiri materiale rămase neacoperite, calculată de la data rămânerii definitive a hotărârii şi până la achitarea integrală a debitului.

Va menţine celelalte dispoziţii ale hotărârii atacate şi va respinge, ca nefondate, apelurile formulate de inculpaţii B. şi A. şi de părţile responsabile civilmente SC C. SA şi SC D. SA împotriva aceleiaşi sentinţe penale.

Văzând dispoziţiile art. 275 alin. (2) din C. proc. pen. şi va obliga pe fiecare dintre apelanţii cărora le-a fost respinsă calea de atac, precum şi pe apelantul F., la plata cheltuielilor judiciare avansate de stat, în măsura în care le-au cauzat.

În ceea ce priveşte cererea părţii civile E. de obligare a apelanţilor la plata cheltuielilor judiciare, constând în onorariul apărătorului, Înalta Curte notează că dispoziţiile art. 276 alin. (6) C. proc. pen., statuează în sensul că, în celelalte cazuri decât cele prevăzute expres de legea procesual penală, instanţa penală stabileşte obligaţia de restituire a cheltuielilor judiciare făcute de părţi, potrivit legii civile.

Se reţine că art. 453 alin. (1) din C. proc. civ. stabileşte regula generală potrivit căreia "Partea care pierde procesul va fi obligată, la cererea părţii care a câştigat, să îi plătească acesteia cheltuieli de judecată.", iar art. 455 reglementează situaţia în care obligaţia revine mai multor persoane stabilind că "vor putea fi obligaţi să plătească cheltuielile de judecată în mod egal, proporţional sau solidar, potrivit cu poziţia lor în proces ori cu natura raportului juridic existent între ei."

Ca atare, observând că obligaţia părţilor responsabile civilmente SC C. SA şi SC D. SA la restituirea cheltuielilor judiciare efectuate de partea civilă nu este solidară în lipsa unei dispoziţiile legale în acest sens, urmează a obliga pe fiecare asigurător la plata sumei de 2500 RON către aceasta, reprezentând onorariul achitat avocatului care a asigurat asistenţa judiciară în calea de atac.

Potrivit art. 275 alin. (3) din C. proc. pen. celelalte cheltuieli judiciare vor rămâne în sarcina statului.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Ia act de retragerea apelului declarat de F. împotriva Sentinţei penale nr. 121 din data de 10 mai 2019, pronunţată de Curtea de Apel Craiova, secţia penală şi pentru cauze cu minori.

Admite apelurile declarate de părţile civile E. şi Spitalul Clinic de Urgenţă Bucureşti împotriva Sentinţei penale nr. 121 din data de 10 mai 2019, pronunţată de Curtea de Apel Craiova, secţia penală şi pentru cauze cu minori.

Desfiinţează, în parte, sentinţa penală apelată, exclusiv sub aspectul laturii civile, şi, rejudecând, în aceste limite:

Majorează cuantumul daunelor morale acordate părţii civile E. şi obligă pe părţile responsabile civilmente SC C. SA şi SC D. SA la plata sumei de 70.000 RON fiecare, către aceasta, cu titlu de despăgubiri morale.

Obligă pe partea responsabilă civilmente SC C. SA şi la plata dobânzii legale aferente sumei de 377,68 RON acordată părţii civile Spitalul Clinic de Urgenţă Bucureşti, despăgubiri materiale rămase neacoperite, calculată de la data rămânerii definitive a hotărârii şi până la achitarea integrală a debitului.

Menţine celelalte dispoziţii ale hotărârii atacate.

Respinge, ca nefondate, apelurile formulate de inculpaţii B. şi A. şi de părţile responsabile civilmente SC C. SA şi SC D. SA împotriva aceleiaşi sentinţe penale.

Obligă pe apelantul F. la plata sumei de 50 RON, cheltuieli judiciare către stat.

Obligă pe apelanţii inculpaţi B. şi A., precum şi pe părţile responsabile civilmente SC C. SA şi SC D. SA la plata sumei de 400 RON fiecare, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.

Cheltuielile judiciare ocazionate de soluţionarea apelurilor declarate de părţile civile E. şi Spitalul Clinic de Urgenţă Bucureşti rămân în sarcina statului.

Obligă pe părţile responsabile civilmente SC C. SA şi SC D. SA la plata sumei de 2500 RON fiecare, către apelanta parte civilă E., reprezentând cheltuieli judiciare.

Onorariul cuvenit apărătorului desemnat din oficiu pentru apelantul inculpat B., în cuantum de 868 RON, şi onorariul parţial cuvenit apărătorului desemnat din oficiu pentru apelanta inculpată A., în cuantum de 217 RON, se plătesc din fondul Ministerului Justiţiei.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 27 februarie 2020.

GGC - GV