Money laundering of cultural heritage: statute of limitations interruption by uncommunicated procedural acts under Constitutional Court reinterpretation

Deliberând asupra recursului în casaţie de faţă, în baza actelor şi lucrărilor dosarului, constată următoarele:

Prin Sentinţa penală nr. 50 din 28 martie 2018 pronunţată de Tribunalul Hunedoara, în dosarul nr. x/2017, s-a dispus condamnarea inculpatului A. la pedeapsa de 3 ani închisoare pentru săvârşirea infracţiunii de spălare a banilor în formă continuată prev. de art. 29 alin. (1) lit. a) şi c) din Legea nr. 656/2002, republicată, cu aplicarea art. 41 alin. (2) din C. pen. din 1969 şi art. 5 din C. pen. (două acte materiale constând în transferul proprietăţii a două scuturi dacice şi, respectiv, dobândirea şi deţinerea a 145 de monede din aur), iar în baza art. 71 din C. pen. din 1969 rap. la art. 12 alin. (1) din Legea 187/2012, s-au interzis inculpatului, ca pedeapsă accesorie, drepturile prev. de art. 64 alin. (1) lit. a) teza a II-a şi lit. b) din C. pen. din 1969, respectiv de a fi ales în autorităţile publice sau în funcţii elective publice, de a ocupa o funcţie implicând exerciţiul autorităţii de stat, din momentul rămânerii definitive a prezentei hotărâri şi până la executarea pedepsei aplicate prin aceasta.

În baza art. 81 din C. pen. din 1969, a fost suspendată condiţionat executarea pedepsei de 3 ani închisoare pe un termen de încercare de 5 ani, stabilit în condiţiile art. 82 din C. pen. din 1969, iar în baza art. 71 alin. (5) din C. pen. din 1969, a fost suspendată executarea pedepsei accesorii pe durata suspendării condiţionate a executării pedepsei principale.

În baza art. 404 alin. (2) din C. proc. pen., s-a atras atenţia inculpatului asupra dispoziţiilor art. 83 şi art. 84 din C. pen. din 1969 privind revocarea suspendării condiţionate a executării pedepsei în condiţiile săvârşirii unei noi infracţiuni în termenul de încercare sau a neplăţii obligaţiilor civile stabilite prin prezenta sentinţă.

În baza art. 88 alin. (1) din C. pen. din 1969, s-a dedus din pedeapsa aplicată inculpatului, durata arestării preventive din perioada 24 - 26 iulie 2013.

În temeiul art. 396 alin. (5) rap. la art. 16 alin. (1) lit. c) din C. proc. pen., a fost achitat inculpatul A. pentru săvârşirea infracţiunii de spălare a banilor prev. de art. 29 alin. (1) lit. a) şi c) din Legea nr. 656/2002 republicată, pentru actul material privind tablele inscripţionate de la Troesmis.

În baza art. 397 alin. (1) din C. proc. pen. raportat la art. 998 din C. civ. din 1864, a fost admisă în parte acţiunea civilă formulată de partea civilă Ministerul Culturii şi Identităţii Naţionale, cu sediul în Bucureşti, Bulevardul x, şi a fost obligat inculpatul să-i plătească suma de 160.741 RON reprezentând compensaţia achitată pentru două scuturi dacice şi cheltuielii de repatriere a acestora.

În temeiul art. 118 alin. (1) lit. e) din C. pen. din 1969 s-a dispus confiscarea celor 145 de monede koson din aur ridicate de la inculpatul A. şi depuse în custodie la Muzeul Naţional de Istorie a României.

În temeiul art. 397 alin. (2) din C. proc. pen. rap. la art. 32 din Legea nr. 656/2002 republicată, s-a luat măsura sechestrului asigurător asupra bunurilor mobile şi imobile ale inculpatului, până la concurenţa sumei de 160.741 RON, proporţional cotei părţi de proprietate deţinute de inculpat.

În baza art. 274 alin. (1) din C. proc. pen., a fost obligat inculpatul la plata sumei de 2000 de RON cu titlu de cheltuieli judiciare avansate de stat, iar în temeiul art. 275 alin. (6) din C. proc. pen., onorariul apărătorului desemnat din oficiu pentru inculpat, în sumă de 260 RON, s-a dispus a fi plătit din fondurile Ministerului Justiţiei.

Prin Decizia penală nr. 388 din data de 23 mai 2019 pronunţată de Curtea de Apel Alba-Iulia, secţia penală, s-au admis apelurile declarate de inculpatul A. împotriva Sentinţei penale nr. 50 din 28 martie 2018 pronunţate de Tribunalul Hunedoara în dosarul nr. x/2017, care a fost desfiinţată sub aspectul laturii penale şi s-a procedat la o nouă judecată.

În baza art. 16 alin. (1) lit. f) din C. proc. pen., s-a dispus încetarea procesului penal cu privire la infracţiunea de spălare a banilor în formă continuată prev. de art. 29 alin. (1) lit. a) şi c) din Legea nr. 656/2002, republicată, cu reţinerea art. 35 alin. (1) şi art. 5 din C. pen. (trei acte materiale), reţinută în sarcina inculpatului A., ca urmare a intervenirii prescripţiei răspunderii penale.

În baza art. 112 alin. (1) lit. e) din C. pen., s-a dispus confiscarea specială cu privire la piesele arheologice, reprezentând 145 de monede koson din aur, ridicate de la inculpatul A. şi a două plăci epigrafice de bronz, conţinând legile oraşului antic Troesmis (sat Igliţa, com. Turcoaia, jud. Tulcea), obiecte aflate în custodia Muzeului Naţional de Istorie al României.

S-au menţinut celelalte dispoziţii ale sentinţei penale apelate în măsura în care nu contravin deciziei.

În baza art. 273 alin. (1) din C. proc. pen., s-a respins, ca neîntemeiată, cererea expertului B., de acordare a cheltuielilor efectuate cu deplasarea la instanţă, la termenul din 21 ianuarie 2019.

În baza art. 275 alin. (3) din C. proc. pen., cheltuielile judiciare au rămas în sarcina statului.

În baza art. 275 alin. (6) din C. proc. pen., onorariul pentru apărătorul desemnat din oficiu pentru inculpat, în sumă de câte 868 RON, s-a dispus a fi avansat din fondurile Ministerului Justiţiei şi au rămas în sarcina statului.

În baza art. 275 alin. (6) din C. proc. pen., onorariul traducătorului autorizat de limbă olandeză, în cuantum de 50,34 RON şi onorariul traducătorului autorizat de limbă engleză, în cuantum de 302,04 RON au rămas în sarcina statului.

În esenţă, curtea de apel a reţinut că, fapta inculpatului A. care, în perioada anului 2003, a dobândit două scuturi dacice în valoare de 45.000 dolari sustrase din situl arheologic monument istoric Piatra Roşie, judeţul Hunedoara, pe care le-a introdus în piaţa legală de antichităţi, transferându-le prin vânzare cu factura nr. x din 30 martie 2004 emisă de firma C., Florida, SUA, dealerului D. din New York, SUA, cunoscând că acestea aparţin patrimoniului cultural al României şi provin din săvârşirea de infracţiuni de furt calificat asupra unor bunuri care fac parte din patrimoniul cultural naţional, în scopul ascunderii sau al disimulării originii ilicite a acestor bunuri ori a dreptului de proprietate, cu consecinţa pierderii bunurilor pentru patrimoniul cultural naţional, a fost dovedită prin probele administrate, dincolo de orice îndoială rezonabilă, în sensul prevederilor art. 396 alin. (2) din C. proc. pen.

De asemenea, instanţa de apel a constatat că, fapta inculpatului A. care a dobândit un număr însemnat de monede koson de aur, iar la data 4 septembrie 2010 a fost surprins în flagrant de către autorităţile judiciare din Regatul Unit al Mării Britanii în timp ce deţinea asupra sa un număr de 145 monede koson din aur în valoare de 101.500 Euro, sustrase în iunie 2007 din situl arheologic monument istoric Sarmizegetusa, judeţul Hunedoara, pe care încerca în mod permanent să le transfere prin vânzare pe piaţa legală de antichităţi la una din casele de licitaţii din Londra (Spink) sau Osnabruck (Germania), cunoscând că acestea aparţin patrimoniului cultural al României şi provin din săvârşirea de infracţiuni de furt calificat asupra unor bunuri care fac parte din patrimoniul cultural naţional, în scopul ascunderii sau al disimulării originii ilicite a acestor bunuri ori a dreptului de proprietate, cu consecinţa pierderii bunurilor pentru patrimoniul cultural naţional, a fost dovedită prin probele administrate, dincolo de orice îndoială rezonabilă, în sensul prevederilor art. 396 alin. (2) din C. proc. pen.

Deopotrivă, curtea a reţinut că, fapta inculpatului A., care a dobândit în cursul anului 2003 tabule din bronz, în valoare de 28.000 Lire sterline, conţinând legile oraşului roman Troesmis, sustrase din situl arheologic monument istoric Troesmis, judeţul Tulcea, pe care le-a deţinut şi după ce a încercat în mod repetat să le vândă le-a transferat prin vânzare conform facturii nr. x din 20 aprilie 2006 emisă de E. către casa de licitaţii F., Inc. London Office în scopul ascunderii sau al disimulării originii ilicite a bunurilor (sens în care a utilizat şi o menţiune plăsmuitoare, respectiv că bunul ar proveni dintr-o colecţie privată) ori a dreptului de proprietate, cu consecinţă pierderii bunurilor pentru patrimoniul cultural naţional, a fost dovedită prin probele administrate, dincolo de orice îndoială rezonabilă, în sensul prevederilor art. 396 alin. (2) C. proc. pen.

Prin urmare, aşa cum a rezultat din probele administrate, s-a reţinut că faptele întrunesc elementele de tipicitate ale infracţiunii de spălare a banilor în formă continuată, prevăzută de art. 29 alin. (1) lit. a) şi c) din Legea nr. 656/2002, republicată, cu aplicarea art. 35 alin. (1) şi art. 5 din C. pen. (trei acte materiale), inculpatul săvârşind faptele în scopul ascunderii sau al disimulării originii ilicite a acestor bunuri ori a dreptului de proprietate, cu consecinţa pierderii bunurilor pentru patrimoniul cultural naţional.

În ceea ce priveşte cauza de înlăturare a răspunderii penale invocată din oficiu prin încheierea din 30 ianuarie 2019, respectiv prescripţia răspunderii penale pentru infracţiunea reţinută în sarcina inculpatului, curtea a menţionat că are în vedere prevederile art. 153 - art. 156 C. pen., care reglementează această instituţie de drept penal, în contextul în care prin Decizia nr. 297/2018, pronunţată la 26 aprilie 2018 şi publicată în Monitorul Oficial nr. 518 din 25 iunie 2018, Curtea Constituţională a admis excepţia de neconstituţionalitate a prevederilor art. 155 alin. (1) C. pen. şi a decis că soluţia legislativă care prevede întreruperea cursului termenului prescripţiei răspunderii penale prin îndeplinirea "oricărui act de procedură în cauză", din cuprinsul dispoziţiilor art. 155 alin. (1) din C. pen., este neconstituţională.

S-a notat că, potrivit prevederilor art. 155 alin. (1), (2) şi 4 din C. pen., cursul termenului prescripţiei răspunderii penale se întrerupe prin îndeplinirea oricărui act de procedură în cauză; după fiecare întrerupere începe să curgă un nou termen de prescripţie; termenele prevăzute la art. 154, dacă au fost depăşite cu încă o dată, vor fi socotite îndeplinite oricâte întreruperi ar interveni. De asemenea, s-a precizat că, potrivit prevederilor art. 153 alin. (1) C. pen., prescripţia înlătură răspunderea penală, iar potrivit prevederilor art. 154 alin. (1) lit. d) alin. (2) C. pen., termenele de prescripţie a răspunderii penale sunt: 5 ani, când legea prevede pentru infracţiunea săvârşită pedeapsa închisorii mai mare de un an, dar care nu depăşeşte 5 ani; termenele prevăzute în prezentul articol încep să curgă de la data săvârşirii infracţiunii; în cazul infracţiunilor [...] continuate, de la data săvârşirii ultimei acţiuni sau inacţiuni [...].

Interpretând aceste norme legale, curtea a reţinut că, incidenţa instituţiei prescripţiei răspunderii penale are ca efect stingerea a însuşi raportului juridic penal de conflict şi, prin aceasta, se stinge dreptul statului de a trage la răspundere penală persoana care săvârşeşte o infracţiune, după trecerea unui anumit interval de timp de la data comiterii acesteia, respectiv după scurgerea termenului de prescripţie.

În acest sens, s-a arătat că termenele de prescripţie sunt reglementate la art. 154 din C. pen., în funcţie de natura şi gravitatea pedepselor prevăzute de lege pentru infracţiunile în cazul cărora se aplică.

Însă, pentru a avea ca efect înlăturarea răspunderii penale, potrivit celor statuate prin considerentele Deciziei nr. 297/2018 a Curţii Constituţionale, s-a menţionat că termenul de prescripţie trebuie să curgă fără intervenţia vreunui act de natură a readuce în conştiinţa publică fapta comisă. Altfel spus, orice activitate ce are ca efect readucerea în atenţia societăţii a faptului săvârşirii infracţiunii întrerupe cursul prescripţiei şi amână producerea efectelor sale. În acest sens, s-a arătat că art. 155 alin. (1) din C. pen. prevede întreruperea cursului termenului prescripţiei răspunderii penale prin îndeplinirea oricărui act de procedură în cauză, iar, conform dispoziţiilor art. 155 alin. (2) din C. pen., după fiecare întrerupere începe să curgă un nou termen de prescripţie.

Instanţa de apel a subliniat că, pe de altă parte, prin aceeaşi decizie, făcând o analiză exhaustivă a noţiunii de "act de procedură", Curtea Constituţională a mai reţinut că se impune a fi garantat caracterul previzibil al efectelor dispoziţiilor art. 155 alin. (1) din C. pen. asupra persoanei care a săvârşit o faptă prevăzută de legea penală, inclusiv prin asigurarea posibilităţii acesteia de a cunoaşte aspectul intervenirii întreruperii cursului prescripţiei răspunderii penale şi al începerii cursului unui nou termen de prescripţie, şi că, a accepta soluţia contrară, înseamnă a crea, cu ocazia efectuării unor acte procedurale care nu sunt comunicate suspectului sau inculpatului şi care au ca efect întreruperea cursului prescripţiei răspunderii penale, pentru persoana în cauză, o stare de incertitudine perpetuă, dată de imposibilitatea unei aprecieri rezonabile a intervalului de timp în care poate fi trasă la răspundere penală pentru faptele comise, incertitudine ce poate dura până la împlinirea termenului prescripţiei speciale, prevăzut la art. 155 alin. (4) din C. pen.

Prin urmare, apreciind că soluţia legislativă prevăzută de art. 155 alin. (1) C. pen. instituie o soluţie legislativă de natură a crea persoanei care are calitatea de suspect sau de inculpat o situaţie juridică incertă referitoare la condiţiile tragerii sale la răspundere penală pentru faptele săvârşite, s-a reiterat că instanţa de contencios constituţional a admis excepţia de neconstituţionalitate analizată şi a constatat că soluţia legislativă care prevede întreruperea cursului termenului prescripţiei răspunderii penale prin îndeplinirea "oricărui act de procedură în cauză", din cuprinsul dispoziţiilor art. 155 alin. (1) din C. pen., este neconstituţională.

Pentru a determina efectele Deciziei nr. 297/2018 a Curţii Constituţionale, în prezenta cauză, curtea a indicat că are în vedere dispoziţiile art. 147 din Constituţia României, modificată şi completată prin Legea nr. 429/2003, care, pe de o parte, prevede la alin. (4) că deciziile Curţii Constituţionale se publică în Monitorul Oficial al României; de la data publicării, deciziile sunt general obligatorii şi au putere numai pentru viitor, iar, pe de altă parte, prevede la alin. (1) că dispoziţiile din legile şi ordonanţele în vigoare, precum şi cele din regulamente, constatate ca fiind neconstituţionale, îşi încetează efectele juridice la 45 de zile de la publicarea deciziei Curţii Constituţionale dacă, în acest interval, Parlamentul sau Guvernul, după caz, nu pun de acord prevederile neconstituţionale cu dispoziţiile Constituţiei; pe durata acestui termen, dispoziţiile constatate ca fiind neconstituţionale sunt suspendate de drept.

De asemenea, tot pentru a stabili efectele pe care Decizia nr. 297/2018 le produce în prezenta cauză, curtea a invocat distincţia pe care doctrina a făcut-o între deciziile simple sau extreme, prin care Curtea Constituţională a declarat pur şi simplu neconstituţionalitatea unui text de lege, în speţă fiind vorba de art. 155 alin. (1) C. pen., şi deciziile interpretative sau intermediare, denumite în doctrină şi decizii cu rezervă de interpretare, decizii care se deosebesc de cele dintâi, în principal prin formulările utilizate în dispozitivul acestora, Curtea folosind în acest caz expresia "prevederile [...] sunt constituţionale numai în măsura în care ..." sau "admite excepţia de neconstituţionalitate şi constată că prevederile [...] sunt neconstituţionale în măsura în care ...".

Referindu-se la formularea clară şi explicită a dispozitivului Deciziei nr. 297/2018, prin care instanţa de contencios constituţional a admis excepţia de neconstituţionalitate analizată şi a constatat - fără nici o condiţionalitate - că soluţia legislativă care prevede întreruperea cursului termenului prescripţiei răspunderii penale prin îndeplinirea "oricărui act de procedură în cauză", din cuprinsul dispoziţiilor art. 155 alin. (1) din C. pen., este neconstituţională, instanţa de apel a apreciat că această decizie este una simplă (sau extremă), respectiv că, potrivit prevederilor art. 147 alin. (1) din Constituţia României, sintagma "îndeplinirea oricărui act de procedură în cauză" este suspendată de drept, şi, pentru că legiuitorul nu a înţeles să intervină în 45 de zile de la publicarea deciziei, termen împlinit în cursul lunii august 2018, s-a considerat că aceasta şi-a încetat efectele.

Prin urmare, s-a reţinut că dispoziţiile art. 155 alin. (1) C. pen. au următorul conţinut - "Cursul termenului prescripţiei răspunderii penale se întrerupe", precum şi că, chiar dacă în considerentele aceleiaşi decizii, instanţa de contencios administrativ a constatat că soluţia legislativă anterioară, prevăzută de art. 123 alin. (1) C. pen. anterior, îndeplinea condiţiile de previzibilitate impuse prin dispoziţiile constituţionale analizate, curtea a precizat că instanţele de judecată nu au competenţa de a completa dispoziţiile art. 155 alin. (1) C. pen., aceasta fiind o prerogativă exclusivă a legiuitorului.

Din acest punct de vedere, curtea a mai reţinut că, fiind unica autoritate de jurisdicţie în domeniul controlului de constituţionalitate, Curtea Constituţională are plenitudinea de jurisdicţie în acest domeniu, iar a accepta ca efectele deciziilor sale să fie interpretate, în procesul de aplicare a legii, de către alte instituţii ale statului, inclusiv a instanţelor de judecată, ar echivala cu o ştirbire a competenţei Curţii.

Prin urmare, chiar dacă din finalul considerentelor Deciziei nr. 297/2018, rezultă cu destul de multă claritate că prevederile referitoare la cauzele de întrerupere a cursului prescripţiei răspunderii penale din vechiul C. pen. respectă standardul de previzibilitate impus de Legea fundamentală, instanţa a apreciat că această menţiune a fost făcută de către instanţa de contencios constituţional doar cu titlu exemplificativ, şi că instanţei de judecată nu-i este permisă o reformulare a conţinutului normei care a făcut obiectul analizei instanţei de contencios constituţional, în scopul de a-l face compatibil cu prevederile constituţionale, cu atât mai mult cu cât, a precizat instanţa de apel, în cauza de faţă, această reformulare a normei de drept penal ar presupune o reactivare a unei prevederi din vechiul C. pen., prevedere abrogată expres prin intrarea în vigoare a noului C. pen.

Aşadar, făcând aplicarea acestor considerente în prezenta cauză, curtea de apel a arătat că va interpreta prevederile art. 155 alin. (1) C. pen. în concordanţă cu Decizia nr. 297/2018 a Curţii Constituţionale, în sensul că, după comiterea faptelor pentru care inculpatul din prezenta cauză a fost trimis în judecată, termenul de prescripţie pentru infracţiunile respective nu a fost întrerupt, urmând a verifica dacă, la momentul pronunţării hotărârii definitive în prezenta cauză, termenul prescripţiei generale a răspunderii penale, pentru infracţiunea reţinută în sarcina inculpatului, este împlinit.

Cu titlu prealabil, curtea a reţinut că, fiind o instituţie de drept penal substanţial, instituţia prescripţiei urmează a fi analizată în contextul celorlalte instituţii faţă de care trebuie să fie stabilită în cauză legea penală mai favorabilă, potrivit prevederilor art. 5 C. pen.. Având în vedere considerentele care preced, prin aplicarea prevederilor art. 155 alin. (1) C. pen., în interpretarea dată prin Decizia nr. 297/2018 a Curţii Constituţionale, s-a considerat că, în cauză, legea penală mai favorabilă este noul C. pen.

Curtea a verificat dacă, raportat la momentul comiterii infracţiunii pentru care a fost trimis în judecată inculpatul, infracţiunea de spălare de bani în formă continuată prevăzută de art. 29 alin. (1) lit. a) şi c) din Legea nr. 656/2002 şi termenele de prescripţie prevăzute pentru această infracţiune, potrivit art. 154 C. pen., în cauză este incidentă cauza de înlăturare a răspunderii penale a prescripţiei răspunderii penale.

S-a notat că, potrivit prevederilor art. 29 alin. (1) lit. a) şi c) din Legea nr. 656/2002, constituie infracţiunea de spălare a banilor şi se pedepseşte cu închisoare de la 3 la 10 ani: a) schimbarea sau transferul de bunuri, cunoscând că provin din săvârşirea de infracţiuni, în scopul ascunderii sau al disimulării originii ilicite a acestor bunuri ori în scopul de a ajuta persoana care a săvârşit infracţiunea din care provin bunurile să se sustragă de la urmărire, judecată sau executarea pedepsei; c) dobândirea, deţinerea sau folosirea de bunuri, cunoscând că acestea provin din săvârşirea de infracţiuni, reţinându-se că termenul de prescripţie a răspunderii penale pentru această infracţiune este cel prevăzut de art. 154 alin. (1) lit. c) C. pen., care prevede că termenul de prescripţie a răspunderii penale este de 8 ani, când legea prevede pentru infracţiunea săvârşită pedeapsa închisorii mai mare de 5 ani, dar care nu depăşeşte 10 ani.

Pentru aceste considerente, raportat la data ultimei acţiuni a inculpatului, în sensul prevederilor art. 154 alin. (2) C. pen., respectiv data de 4 septembrie 2010, dată la care inculpatul a fost surprins de autorităţile britanice având asupra sa un număr de 145 monede koson din aur, cu scopul de a-i înstrăina, curtea de apel a constatat că, în cauză, la momentul pronunţării deciziei, era împlinit termenul de prescripţie a răspunderii penale în ceea ce priveşte infracţiunea de spălare de bani prevăzută de art. 29 alin. (1) lit. a) şi c) din Legea nr. 656/2002 reţinută prin actul de sesizare în sarcina inculpatului A., iar în această situaţie, s-a arătat că se impune confiscarea specială şi cu privire la piesele arheologice, reprezentând două plăci epigrafice de bronz, conţinând legile oraşului antic Troesmis (sat Igliţa, com. Turcoaia, jud. Tulcea).

Împotriva Deciziei penale nr. 388 din data de 23 mai 2019 pronunţate de Curtea de Apel Alba-Iulia, secţia penală a formulat recurs în casaţie recurentul Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Alba-Iulia.

Prin Încheierea din 2 octombrie 2019, Înalta Curte a admis, în principiu, cererea de recurs în casaţie formulată de Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Iulia împotriva Deciziei penale nr. 388 din data de 23 mai 2019 pronunţate de Curtea de Apel Alba-Iulia, secţia penală.

În esenţă, s-a reţinut că motivele prezentate de procuror în susţinerea cererii de recurs în casaţie pot fi valorificate pe calea recursului în casaţie în temeiul dispoziţiilor art. 438 alin. (1) pct. 8 C. proc. pen.

Prin cererea de recurs în casaţie formulată de Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Alba-Iulia, s-a susţinut că soluţia de încetare a procesului penal faţă de inculpatul A. cu privire la infracţiunea de spălare a banilor în formă continuată prev. de art. 29 alin. (1) lit. a) şi c) din Legea nr. 656/2002, republicată, cu aplicarea art. 35 alin. (1) şi art. 5 din C. pen. (trei acte materiale), ca urmare a intervenirii prescripţiei răspunderii penale, este nelegală.

În această ordine de idei, parchetul a reliefat că, în urma Deciziei nr. 297 din 26 aprilie 2018 a Curţii Constituţionale, în interpretarea dispoziţiilor art. 155 alin. (1) din C. pen., cauza de întrerupere a cursului prescripţiei răspunderii penale îşi produce efectele numai în cazul actelor de procedură care, potrivit legii, trebuie comunicate suspectului sau inculpatului. S-a remarcat că, prin decizia sus-amintită, instanţa de contencios constituţional a invocat necesitatea stabilirii unui termen de decădere a organelor judiciare din dreptul de a trage la răspundere penală inculpatul, termenul trebuind a avea o durată previzibilă pentru acesta. S-a constatat că reglementarea actuală este de natură a încălca principiul legalităţii incriminării şi pedepsei, principiul având în vedere şi mecanismele prin intermediul cărora presupusul autor al faptei este informat cu privire la persistenţa în timp a efectelor penale a faptelor de care este acuzat.

Subsecvent, s-a apreciat că dispozitivul deciziei Curţii Constituţionale, care nu este specific unei decizii de interpretare, trebuie corelat cu considerentele acesteia, concluzia fiind aceea că Decizia nr. 297 din 26 aprilie 2018 este o decizie de interpretare prin care curtea de control constituţional constată că este neconstituţională o anumită soluţie legislativă. În această situaţie, a considerat procurorul, efectele deciziei se produc în mod direct, chiar şi în lipsa unei intervenţii a legiuitorului.

A fost invocată jurisprudenţa Curţii Constituţionale care a stabilit, cu valoare de principiu, în numeroase decizii, faptul că au forţă general obligatorie, atât dispozitivul, cât şi considerentele şi se impun cu aceeaşi forţă tuturor subiecţilor de drept (Decizia nr. 1415 din 4 noiembrie 2009, publicată în M.Of. al României, Partea I, nr. 796 din 23 noiembrie 2009; Decizia nr. 414 din 14 aprilie 2010, publicată în M.Of. al României, Partea I, nr. 291 din 4 mai 2010; Decizia nr. 415 din 14 aprilie 2010, publicată în M.Of. al României, Partea I, nr. 294 din 5 mai 2010; Decizia nr. 694 din publicată în M.Of. al României, Partea I, nr. 392 din 14 iunie 2010; Decizia nr. 536 din publicată în M.Of. al României, Partea I, nr. 482 din 7 iulie 2011; Decizia nr. 223 din publicată în M.Of. al României, Partea I, nr. 256 din 18 aprilie 2012; Decizia nr. 265 din 6 mai 2014, publicată în M.Of. al României, Partea I, nr. 372 din 20 mai 2014).

S-a mai susţinut că instanţa de contencios constituţional a apreciat, în considerentele deciziei, că soluţia legislativă ce corespunde exigenţei Constituţiei este cea reglementată în art. 123 alin. (1) din C. pen. din 1969, din argumentele aduse în acest sens reieşind că opţiunea curţii a fost în sensul că, în actuala reglementare, se revine la condiţiile întreruperii cursului prescripţiei răspunderii penale din C. pen. anterior, subliniindu-se prin recursul formulat că aceasta este interpretarea ce trebuie dată dispoziţiilor art. 155 alin. (1) din C. pen.

În ceea ce priveşte efectele în timp ale deciziilor Curţii Constituţionale, conform art. 147 alin. (4) din Constituţie, s-a precizat că acestea sunt obligatorii din momentul publicării în Monitorul Oficial al României şi au putere numai pentru viitor, pe cale de consecinţă, aplicarea retroactivă fiind exclusă.

S-a mai precizat că, inclusiv în situaţiile în care, aparent, se produce un astfel de efect retroactiv, de fapt, este aplicat principiul retroactivităţii legii penale mai favorabile, prescripţia răspunderii penale încadrându-se materiei dreptului penal substanţial. Astfel, în situaţia dată, legea penală devine mai favorabilă ca efect al modificării sale prin prisma deciziei Curţii Constituţionale.

În aceste condiţii, s-a susţinut că organul judiciar are atributul să identifice dacă până la împlinirea termenului general al prescripţiei răspunderii penale, a fost îndeplinit un act care, potrivit legii, trebuia comunicat suspectului sau inculpatului, cu posibilitatea aplicării dispoziţiilor privind întreruperea cursului prescripţiei şi a celor ce reglementează prescripţia specială a răspunderii penale, situaţie în funcţie de care se stabileşte legea penală mai favorabilă. În acelaşi sens, s-a invocat şi practica Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie în materie (Decizia nr. 174/RC din 15 mai 2019 şi Decizia nr. 251/RC din 20 iunie 2019).

În consecinţă, procurorul a susţinut că, raportat la data comiterii faptei (respectiv data ultimei acţiuni a inculpatului - 4 septembrie 2010), la limitele de pedeapsă prevăzute de art. 29 alin. (1) lit. a) şi c) din Legea nr. 656/2002, precum şi la faptul că termenul de prescripţie generală de 8 ani prevăzut de art. 154 alin. (1) lit. c) din C. pen. a fost întrerupt de mai multe ori prin îndeplinirea unor acte de procedură în cauză, care, potrivit legii, trebuiau comunicate inculpatului, soluţia instanţei de apel este nelegală raportat încetarea procesului penal, ca urmare a constatării împlinirii termenului de prescripţie generală a răspunderii penale.

S-a solicitat admiterea recursului în casaţie, casarea hotărârii atacate şi dispunerea rejudecării cauzei de către Curtea de Apel Alba-Iulia, pentru înlăturarea greşitei aplicări a legii, fiind incident cazul de casare prev. de art. 438 alin. (1) pct. 8 din C. proc. pen.

Analizând recursul în casaţie formulat de Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Alba-Iulia, în limitele prevăzute de art. 442 alin. (1) şi (2) din C. proc. pen., Înalta Curte constată următoarele:

Recursul în casaţie este o cale extraordinară de atac, reprezentând un ultim nivel de jurisdicţie în care părţile pot solicita reformarea unei hotărâri definitive, însă doar în limita cazurilor de casare prevăzute expres şi limitativ de legiuitor prin dispoziţiile art. 438 din C. proc. pen.

În acest sens, sunt prevederile art. 433 din C. proc. pen. care statuează că scopul acestei căi extraordinare de atac este judecarea, în condiţiile legii, a conformităţii hotărârii atacate cu regulile de drept.

Potrivit prevederilor art. 447 alin. (2) din C. proc. pen., la judecarea recursului în casaţie, instanţa verifică exclusiv legalitatea hotărârii atacate pe baza actelor şi a materialului din dosarul cauzei, precum şi a înscrisurilor anexate cererii de recurs în casaţie şi care au fost invocate în motivarea acesteia, fiind obligată să se pronunţe asupra tuturor cazurilor de recurs în casaţie invocate de părţi sau procuror.

În cazul admiterii recursului în casaţie, potrivit dispoziţiilor art. 448 din C. proc. pen., instanţa poate pronunţa o soluţie de achitare a inculpatului, încetarea procesului penal ori înlăturarea greşitei aplicări a legii, după cum poate dispune rejudecarea cauzei de către instanţa de apel ori instanţa competentă material sau după calitatea persoanei, dacă sunt incidente cazurile de casare prev. de art. 438 C. proc. pen.

Ca atare, pe calea recursului în casaţie, Înalta Curte nu poate analiza orice nelegalitate a hotărârilor, ci numai pe cele pe care legiuitorul le-a prevăzut expres şi limitativ prin dispoziţiile art. 438 din C. proc. pen.

Astfel, Înalta Curte nu poate să stabilească o situaţie de fapt diferită de cea menţionată în hotărârea atacată, întrucât pe calea recursului în casaţie nu se rejudecă litigiul, respectiv fondul cauzei, ci se fac aprecieri asupra hotărârii date şi dacă ea corespunde sau nu legii. Recursul în casaţie reprezintă un mijloc de a repara ilegalităţile, sancţionând deciziile necorespunzătoare, în scopul respectării legislaţiei şi a uniformităţii jurisprudenţei.

Prin cererea de recurs în casaţie, procurorul a invocat cazul de casare prevăzut de art. 438 alin. (1) pct. 8 din C. proc. pen., în conformitate cu care "hotărârile sunt supuse casării când în mod greşit s-a dispus încetarea procesului penal".

Acest caz de casare vizează acele situaţii în care, faţă de actele şi lucrările dosarului, s-a reţinut în mod eronat incidenţa unuia dintre impedimentele prevăzute de art. 16 alin. (1) lit. e) - j) din C. proc. pen., respectiv: lit. e) lipseşte plângerea prealabilă, autorizarea sau sesizarea organului competent ori o altă condiţie prevăzută de lege, necesară pentru punerea în mişcare a acţiunii penale; lit. f) a intervenit amnistia sau prescripţia, decesul suspectului ori al inculpatului persoană fizică sau s-a dispus radierea suspectului sau inculpatului persoană juridică; lit. g) a fost retrasă plângerea prealabilă, în cazul infracţiunilor pentru care retragerea acesteia înlătură răspunderea penală, a intervenit împăcarea ori a fost încheiat un acord de mediere în condiţiile legii; lit. h) există o cauză de nepedepsire prevăzută de lege; lit. i) există autoritate de lucru judecat; lit. j) a intervenit un transfer de proceduri cu un alt stat, potrivit legii.

Motivul de nelegalitate prevăzut de art. 438 alin. (1) pct. 8 din C. proc. pen. se constată numai prin raportare la datele existente la momentul pronunţării hotărârii definitive atacate.

În cauză, critica formulată de procuror în sensul că instanţa de apel a dispus, în mod greşit, încetarea procesului penal în baza art. 16 alin. (1) lit. f) din C. proc. pen. şi a deciziei nr. 297/2018 a Curţii Constituţionale, constatând că a intervenit prescripţia răspunderii penale pentru infracţiunea de spălare a banilor în formă continuată, prev. de art. 29 alin. (1) lit. a) şi c) din Legea nr. 656/2002, republicată, cu reţinerea art. 35 alin. (1) şi art. 5 C. pen. (trei acte materiale), de săvârşirea căreia a fost acuzat inculpatul A., este întemeiată.

Înalta Curte reţine că, prin decizia nr. 297/2018 a Curţii Constituţionale a României, publicată în Monitorul Oficial, Partea I, nr. 518 din 25 iunie 2018, a fost admisă excepţia de neconstituţionalitate şi s-a constatat că soluţia legislativă care prevede întreruperea cursului termenului prescripţiei răspunderii penale prin îndeplinirea oricărui act de procedură în cauză, din cuprinsul dispoziţiilor art. 155 alin. (1) din C. pen., este neconstituţională.

Prin considerentele deciziei, Curtea Constituţională a arătat că:

"(...) o dispoziţie legală trebuie să fie precisă, neechivocă şi să instituie norme clare, previzibile şi accesibile a căror aplicare să nu permită arbitrariul sau abuzul, iar norma juridică trebuie să reglementeze în mod unitar şi uniform şi să stabilească cerinţe minimale aplicabile tuturor destinatarilor săi (a se vedea Decizia nr. 637 din 13 octombrie 2015, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 906 din 8 decembrie 2015, paragraful 34)" - paragraful 29.

Curtea Constituţională a mai statuat că:

"(...) prevederile art. 155 alin. (1) din C. pen. sunt lipsite de previzibilitate şi, totodată, contrare principiului legalităţii incriminării, întrucât sintagma "oricărui act de procedură" din cuprinsul acestora are în vedere şi acte ce nu sunt comunicate suspectului sau inculpatului, nepermiţându-i acestuia să cunoască aspectul întreruperii cursului prescripţiei şi al începerii unui nou termen de prescripţie a răspunderii sale penale" (paragraful 31).

În cuprinsul deciziei, Curtea a constatat că "dispoziţiile art. 155 alin. (1) din C. pen. instituie o soluţie legislativă de natură a crea persoanei care are calitatea de suspect sau de inculpat o situaţie juridică incertă referitoare la condiţiile tragerii sale la răspundere penală pentru faptele săvârşite" (paragraful 30).

Totodată, a constatat că "soluţia legislativă anterioară, prevăzută la art. 123 alin. (1) din C. pen. din 1969, îndeplinea condiţiile de previzibilitate impuse prin dispoziţiile constituţionale analizate în prezenta cauză, întrucât prevedea întreruperea cursului prescripţiei răspunderii penale doar prin îndeplinirea unui act care, potrivit legii, trebuia comunicat, în cauza în care persoana vizată avea calitatea de învinuit sau inculpat" (paragraful 34).

Considerentele Deciziei nr. 297/2018 a Curţii Constituţionale sunt obligatorii. În jurisprudenţa sa, Curtea Constituţională a statuat cu valoare de principiu că forţa obligatorie care însoţeşte actele jurisdicţionale, deci şi deciziile Curţii Constituţionale, se ataşează nu numai dispozitivului, ci şi considerentelor pe care aceasta se sprijină (Decizia Plenului Curţii Constituţionale nr. 1/1995 publicată în Monitorul Oficial, Partea I, nr. 16 din 26 ianuarie 1995, Decizia nr. 223 din 13 martie 2012 publicată în Monitorul Oficial, Partea I, nr. 256 din 18 aprilie 2012, Decizia nr. 3 din 15 ianuarie 2014 publicată în Monitorul Oficial, Partea I, nr. 71 din 29 ianuarie 2014).

Referitor la efectele deciziilor Curţii Constituţionale, potrivit art. 147 alin. (4) din Constituţie şi a art. 31 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, toate deciziile Curţii Constituţionale au ca efect obligaţia de conformare, în cazul deciziilor interpretative urmând ca practica judiciară să se adapteze în conformitate cu interpretarea dată normei de către instanţa de contencios constituţional.

Prin deciziile interpretative se constată constituţionalitatea sau neconstituţionalitatea, însă într-o anumită interpretare a textului de lege supus controlului de constituţionalitate, textul de lege putând fi în continuare aplicat, numai în interpretarea obligatorie stabilită de Curtea Constituţională, respectiv cu eliminarea acelei interpretări constatate ca fiind neconstituţională.

Din această perspectivă, se remarcă faptul că, prin decizia nr. 297/2018 a Curţii Constituţionale, nu s-a constatat numai neconstituţionalitatea soluţiei legislative care prevede întreruperea cursului termenului prescripţiei răspunderii penale prin îndeplinirea oricărui act de procedură în cauză, din cuprinsul dispoziţiilor art. 155 alin. (1) din C. pen., ci instanţa de contencios constituţional a oferit interpretarea sintagmei respective prin trimiterea făcută la reglementarea din cuprinsul art. 123 alin. (1) din C. pen. de la 1969 care prevedea întreruperea cursului prescripţiei răspunderii penale prin îndeplinirea unui act care, potrivit legii, trebuia comunicat, suspectului sau inculpatului, statuând astfel că, în această interpretare, legea este previzibilă.

Situaţia este diferită de constatarea neconstituţionalităţii unei omisiuni de incriminare care nu poate echivala, spre exemplu, cu incriminarea faptei în absenţa intervenţiei legiuitorului (a se vedea Decizia nr. 224 din 4 aprilie 2017 a Curţii Constituţionale publicată în Monitorul Oficial, Partea I, nr. 427 din 9 iunie 2017).

Urmare deciziei nr. 297/2018 a Curţii Constituţionale a României, au devenit incidente dispoziţiile art. 5 din C. pen. privind aplicarea legii penale mai favorabile până la judecarea definitivă a cauzei, organul judiciar având atributul să identifice dacă până la împlinirea termenului general al prescripţiei răspunderii penale, a fost îndeplinit un act care, potrivit legii, a fost comunicat suspectului sau inculpatului, cu posibilitatea aplicării dispoziţiilor privind întreruperea cursului prescripţiei şi a celor ce reglementează prescripţia specială a răspunderii penale, situaţie în funcţie de care se stabileşte legea penală mai favorabilă.

Aplicarea pentru viitor a deciziilor Curţii Constituţionale vizează, în mod primordial, situaţiile juridice pendinte, deci cele care nu au devenit facta praeterita.

Pornind de la aceste consideraţii de ordin teoretic, se reţine că inculpatul A. a fost cercetat pentru infracţiunea de spălare a banilor în formă continuată prev. de art. 29 alin. (1) lit. a) şi c) din Legea nr. 656/2002, republicată, cu aplicarea art. 35 alin. (1) şi art. 5 din C. pen. (trei acte materiale), ultima acţiune fiind săvârşită la data de 4 septembrie 2010, cum a reţinut instanţa de apel prin considerentele deciziei recurate.

Raportat la limitele speciale de pedeapsă (de la 3 la 10 ani închisoare) ale infracţiunii de spălare a banilor prev. de art. 29 alin. (1) lit. a) şi c) din Legea nr. 656/2002 (în prezent prev. de art. 49 alin. (1) lit. a) şi c) din Legea 129/2019), se constată că termenul general al prescripţiei răspunderii penale (prev. de art. 154 alin. (1) lit. c) din C. pen. actual, cât şi de art. 122 alin. (1) lit. c) C. pen..anterior) este de 8 ani şi nu s-a împlinit mai înainte de a fi întrerupt prin acte care trebuie comunicate suspectului sau inculpatului.

Astfel, în cauză, a fost începută urmărirea penală faţă de inculpatul A. la data de 8 iulie 2013, a fost pusă în mişcare acţiunea penală prin ordonanţa din 16 iulie 2013, iar de aceste acte inculpatul a luat cunoştinţă la 16 septembrie 2013, în prezenţa apărătorului ales . De asemenea, inculpatul a dat declaraţie la data de 1 august 2013, în faza de urmărire penală, ocazie cu care i s-a adus la cunoştinţă învinuirea, fiind ascultat de organele de urmărire penală şi la datele de 9 august 2013, 16 august 2013, 26 august 2013 şi 25 septembrie 2013, când a precizat că are cunoştinţă de învinuirea care i se aduce.

În cauză au aplicabilitate dispoziţiile art. 4 din Legea nr. 255/2013 de punere în aplicare a C. proc. pen., potrivit cărora, actele de procedură penală îndeplinite înainte de intrarea în vigoare a C. proc. pen. cu respectarea dispoziţiilor legale în vigoare la data îndeplinirii lor, rămân valabile.

Aşadar, termenul de prescripţie generală a răspunderii penale pentru inculpatul A. a fost întrerupt, situaţie în care prescripţia răspunderii penale se stabileşte raportat la termenul de prescripţie specială a răspunderii penale (care nu era împlinit la data pronunţării deciziei recurate şi nici în prezent, potrivit C. pen. anterior sau C. pen. actual). În acelaşi sens, se menţionează Decizia nr. 285/A din 31 octombrie 2014 a secţiei penale a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, dosar x/2018

În consecinţă, Înalta Curte constată că motivele recursului în casaţie declarat de procuror sunt întemeiate.

Pentru considerentele expuse, în temeiul art. 448 alin. (1) pct. 2 lit. b) din C. proc. pen., Înalta Curte va admite recursul în casaţie formulat de Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Alba-Iulia împotriva Deciziei penale nr. 388 din data de 23 mai 2019 pronunţate de Curtea de Apel Alba-Iulia, secţia penală privind pe inculpatul A..

Va casa decizia recurată sub aspectul laturii penale numai în ceea ce priveşte infracţiunea de spălare a banilor în formă continuată, prev. de art. 29 alin. (1) lit. a) şi c) din Legea nr. 656/2002, republicată, cu aplicarea art. 35 alin. (1) şi art. 5 C. pen. (3 acte materiale) şi va trimite cauza spre rejudecare la aceeaşi instanţă.

Va menţine actele efectuate în cauză până la data de 27 martie 2019, inclusiv.

Vor fi menţinute celelalte dispoziţii ale deciziei penale atacate care nu contravin prezentei.

În temeiul art. 275 alin. (3) din C. proc. pen., cheltuielile ocazionate cu soluţionarea recursului în casaţie formulat de către Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Alba-Iulia, vor rămâne în sarcina statului.

În temeiul art. 275 alin. (6) din C. proc. pen., onorariul cuvenit apărătorului desemnat din oficiu pentru intimatul inculpat A., în sumă de 627 RON, va rămâne în sarcina statului.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul în casaţie formulat de Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Alba-Iulia împotriva Deciziei penale nr. 388 din data de 23 mai 2019 pronunţate de Curtea de Apel Alba-Iulia, secţia penală privind pe inculpatul A..

Casează decizia recurată sub aspectul laturii penale numai în ceea ce priveşte infracţiunea de spălare a banilor în formă continuată, prev. de art. 29 alin. (1) lit. a) şi c) din Legea nr. 656/2002, republicată, cu aplicarea art. 35 alin. (1) şi art. 5 C. pen. (3 acte materiale) şi trimite cauza spre rejudecare la aceeaşi instanţă.

Menţine actele efectuate în cauză până la data de 27 martie 2019, inclusiv.

Menţine celelalte dispoziţii ale deciziei penale atacate care nu contravin prezentei.

Cheltuielile ocazionate cu soluţionarea recursului în casaţie formulat de către Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Alba-Iulia rămân în sarcina statului.

Onorariul cuvenit apărătorului desemnat din oficiu pentru intimatul inculpat A., în sumă de 627 RON, rămâne în sarcina statului.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 27 noiembrie 2019.

GGC - MM