Decizia nr. 338/A/2018 · Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie — Secţia Penală

Asupra cauzei penale de faţă, în baza actelor şi lucrărilor dosarului, constată următoarele:

A. Judecata în primă instanţă

Prin Sentinţa penală nr. 22/PI/2017 din 09 februarie 2017 pronunţată de Curtea de Apel Oradea, secţia penală şi pentru cauze cu minori, în Dosarul nr. x din 2015, în baza art. 396 alin. (5) raportat la art. 16 alin. (1) lit. b) teza I C. proc. pen. a fost achitat inculpatul A., primar al mun. Beiuş, pentru săvârşirea infracţiunii de luare de mită, prevăzută de art. 289 alin. (1) din C. pen., cu referire la art. 6 şi art. 7 lit. a) din Legea nr. 78/2000.

În baza art. 396 alin. (5) raportat la art. 16 alin. (1) lit. b) teza I C. proc. pen. a fost achitat acelaşi inculpat pentru săvârşirea infracţiunii de abuz în serviciu şi obţinerea unui folos necuvenit pentru altul, prevăzută de art. 132 din Legea nr. 78/2000, raportat la art. 297 alin. (1) din C. pen.

În baza art. 396 alin. (5) raportat la art. 16 alin. (1) lit. b) teza I C. proc. pen. a fost achitat acelaşi inculpat pentru săvârşirea infracţiunii de abuz în serviciu şi obţinerea unui folos necuvenit pentru altul, prevăzută de art. 132 din Legea nr. 78/2000, raportat la art. 297 alin. (1) din C. pen.

În baza art. 289 alin. (1) din C. pen., cu referire la art. 6 şi art. 7 lit. a) din Legea nr. 78/2000 cu aplicarea art. 19 din Legea nr. 682/2002 a fost condamnat acelaşi inculpat pentru săvârşirea infracţiunii luare de mită, la o pedeapsă de 3 ani închisoare.

În temeiul art. 67 C. pen. s-a interzis inculpatului exerciţiul dreptului prevăzut la art. 66 alin. (1) lit. g) C. pen. (cu referire la dreptul de a ocupa funcţia de primar şi orice altă funcţie publică) cu titlu de pedeapsă complementară pe o perioadă de 2 ani, calculată potrivit art. 68 C. pen.

În temeiul art. 65 C. pen. s-a interzis inculpatului exerciţiul aceluiaşi drept cu titlu de pedeapsă accesorie.

În baza art. 132 din Legea nr. 78/2000, raportat la art. 297 alin. (1) din C. pen., cu aplicarea art. 19 din Legea nr. 682/2002 a fost condamnat acelaşi inculpat pentru săvârşirea infracţiunii de abuz în serviciu şi obţinerea unui folos necuvenit pentru altul, la o pedeapsă de 2 ani şi 6 luni închisoare.

În temeiul art. 67 C. pen. a fost interzis inculpatului exerciţiul dreptului prevăzut la art. 66 alin. (1) lit. g) C. pen. (cu referire la dreptul de a ocupa funcţia orice funcţie publică) cu titlu de pedeapsă complementară pe o perioadă de 2 ani, calculată potrivit art. 68 C. pen.

În temeiul art. 65 C. pen. a fost interzis inculpatului exerciţiul aceluiaşi drept cu titlu de pedeapsă accesorie.

În baza art. 132 din Legea nr. 78/2000, raportat la art. 297 alin. (1) din C. pen., cu aplicarea art. 19 din Legea nr. 682/2002 a fost condamnat acelaşi inculpat pentru săvârşirea infracţiunii de abuz în serviciu şi obţinerea unui folos necuvenit pentru altul, prevăzută de art. 132 din Legea nr. 78/2000, raportat la art. 297 alin. (1) din C. pen., cu aplicarea art. 5 C. pen., la o pedeapsă de 1 an şi 8 luni închisoare.

În temeiul art. 67 C. pen. a fost interzis inculpatului exerciţiul dreptului prevăzut la art. 66 alin. (1) lit. g) C. pen. (cu referire la dreptul de a ocupa funcţia orice funcţie publică) cu titlu de pedeapsă complementară pe o perioadă de 2 ani, calculată potrivit art. 68 C. pen.

În temeiul art. 65 C. pen. a fost interzis inculpatului exerciţiul aceluiaşi drept cu titlu de pedeapsă accesorie.

În baza art. 321 alin. (1) din C. pen., cu aplicarea art. 19 din Legea nr. 682/2002 a fost condamnat acelaşi inculpat pentru săvârşirea infracţiunii de fals intelectual, la o pedeapsă de 1 an şi 2 luni închisoare.

În baza art. 321 alin. (1) din C. pen., cu aplicarea art. 35 alin. (1) C. pen., cu aplicarea art. 19 din Legea nr. 682/2002 a fost condamnat acelaşi inculpat pentru săvârşirea infracţiunii de fals intelectual, în formă continuată (trei acte materiale), la o pedeapsă de 1 an şi 2 luni închisoare.

În baza art. 12 lit. a) din Legea nr. 78/2000, cu referire la art. 87 alin. (1) lit. d) din Legea nr. 161/2003, cu aplicarea art. 19 din Legea nr. 682/2002 a fost condamnat acelaşi inculpat pentru săvârşirea infracţiunii de efectuare de operaţiuni financiare, ca acte de comerţ, incompatibile cu funcţia de primar, în scopul obţinerii pentru sine sau pentru altul de foloase necuvenite, la o pedeapsă de 2 ani închisoare.

În baza art. 342 alin. (2) din C. pen., cu aplicarea art. 19 din Legea nr. 682/2002 a fost condamnat acelaşi inculpat pentru săvârşirea infracţiunii de deţinerea fără drept a unei arme neletale din categoria celor supuse autorizării, la o pedeapsă de 3 luni închisoare.

În temeiul art. 67 alin. (1) C. pen. s-a interzis inculpatului exerciţiul dreptului prevăzut la art. 66 alin. (1) lit. h) C. pen. (cu referire la dreptul de a deţine, purta şi folosi orice categorie de arme) cu titlu de pedeapsă complementară pe o perioadă de 2 ani, calculată potrivit art. 68 C. pen.

În temeiul art. 65 C. pen. s-a interzis inculpatului exerciţiul aceluiaşi drept cu titlu de pedeapsă accesorie.

În baza art. 342 alin. (1) din C. pen., cu aplicarea art. 19 din Legea nr. 682/2002 a fost condamnat acelaşi inculpat pentru săvârşirea infracţiunii de deţinerea fără drept a muniţiilor, la o pedeapsă de 8 luni închisoare.

În temeiul art. 67 alin. (1) C. pen. s-a interzis inculpatului exerciţiul dreptului prevăzut la art. 66 alin. (1) lit. h) C. pen. (cu referire la dreptul de a deţine, purta şi folosi orice categorie de arme) cu titlu de pedeapsă complementară pe o perioadă de 2 ani, calculată potrivit art. 68 C. pen.

În temeiul art. 65 C. pen. s-a interzis inculpatului exerciţiul aceluiaşi drept cu titlu de pedeapsă accesorie.

În baza art. 97 alin. (1) C. pen. s-a anulat suspendarea sub supraveghere a executării pedepsei rezultante de 2 ani şi 1 lună închisoare aplicate inculpatului prin Sentinţa penală nr. 327 din 07.05.2015 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, modificată şi definitivă prin Decizia penală nr. 131 din 03.06.2016 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.

S-a descontopit pedeapsa rezultantă de 2 ani şi 1 lună închisoare în pedepsele componente de:

- 1 an şi 10 luni închisoare şi pedeapsa complementară a interzicerii drepturilor prevăzute de art. 66 lit. a), b) şi g) C. pen. pe o durată de 1 an pentru infracţiunea prevăzută de art. 244 alin. (1) şi (2) C. pen.

- 9 luni închisoare pentru infracţiunea prevăzută de art. 322 C. pen.

- sporul de 3 luni închisoare, care a fost înlăturat.

În baza art. 38 - art. 39 alin. (1) lit. b) C. pen. s-au contopit pedepsele aplicate în prezenta cauză cu pedepsele de mai sus, s-a aplicat inculpatului pedeapsa cea mai grea, de 3 ani închisoare, la care s-a adăugat sporul de 1/3 din totalul celorlalte pedepse, respectiv 4 ani închisoare, urmând ca inculpatul să execute pedeapsa rezultantă de 7 ani închisoare, în regim privativ de libertate.

În baza art. 45 C. pen. s-a aplicat inculpatului pedeapsa complementară a interzicerii exerciţiului drepturilor prevăzute la art. 66 alin. (1) lit. a), b), g), h) C. pen. cu titlu de pedeapsă complementară pe o perioadă de 2 ani, calculată potrivit art. 68 C. pen. şi în temeiul art. 65 C. pen. s-a interzis inculpatului exerciţiul aceloraşi drepturi cu titlu de pedeapsă accesorie.

În baza art. 404 alin. (4) lit. a) C. proc. pen., raportat la art. 72 C. pen., s-a dedus din pedeapsa aplicată inculpatului A. durata reţinerii, arestării preventive şi arestului la domiciliu din data de 15.12.2014 până la data de 16 iunie 2015 inclusiv.

În baza art. 396 alin. (5) raportat la art. 16 alin. (1) lit. b) teza I C. proc. pen. a fost achitat inculpatul C., episcop al Episcopiei Române Unite cu Roma Greco Catolică Oradea, pentru săvârşirea infracţiunii de complicitate la abuz în serviciu şi obţinerea unui folos necuvenit pentru altul, prevăzută de art. 48 C. pen., raportat la art. 132 din Legea nr. 78/2000, coroborat cu art. 297 alin. (1) din C. pen.

În baza art. 396 alin. (5) raportat la art. 16 alin. (1) lit. b) teza I şi II C. proc. pen. a fost achitat acelaşi inculpat pentru săvârşirea infracţiunii de dare de mită, prevăzută de art. 290 alin. (1) din C. pen., cu referire la art. 6 din Legea nr. 78/2000.

În baza art. 396 alin. (5) raportat la art. 16 alin. (1) lit. b) teza I C. proc. pen. a fost achitat inculpatul D., administrator al Episcopiei Române Unite cu Roma Greco Catolică Oradea, pentru săvârşirea infracţiunii de complicitate la abuz în serviciu şi obţinerea unui folos necuvenit pentru altul, prevăzută de art. 48 C. pen., raportat la art. 132 din Legea nr. 78/2000, coroborat cu art. 297 alin. (1) din C. pen.

În baza art. 396 alin. (5) raportat la art. 16 alin. (1) lit. b) teza I şi II C. proc. pen. a fost achitat acelaşi inculpat pentru săvârşirea infracţiunii de dare de mită, prevăzută de art. 290 alin. (1) din C. pen., cu referire la art. 6 din Legea nr. 78/2000.

În baza art. 396 alin. (5) raportat la art. 16 alin. (1) lit. b) teza I C. proc. pen. a fost achitat acelaşi inculpat pentru săvârşirea infracţiunii de fals în declaraţii, prevăzută de art. 326 din C. pen., cu aplicarea art. 5 C. pen.

S-a constatat că inculpatul D. a fost reţinut pentru 24 de ore începând cu data de 15.12.2014 ora 19:15.

În baza art. 396 alin. (5) raportat la art. 16 alin. (1) lit. b) teza I C. proc. pen. a fost achitată inculpata E., contabil şef al Episcopiei Române Unite cu Roma Greco Catolică Oradea pentru săvârşirea infracţiunii de fals în declaraţii, prevăzută de art. 326 din C. pen., cu aplicarea art. 5 C. pen.,

În baza art. 396 alin. (5) raportat la art. 16 alin. (1) lit. b) teza I C. proc. pen. a fost achitată aceeaşi inculpată pentru săvârşirea infracţiunii de complicitate la abuz în serviciu şi obţinerea unui folos necuvenit pentru altul, prevăzută de art. 48 C. pen., raportat la art. 132 din Legea nr. 78/2000, coroborat cu art. 297 alin. (1) din C. pen., cu aplicarea art. 5 C. pen.

În baza art. 132 din Legea nr. 78/2000, raportat la art. 297 alin. (1) din C. pen. a fost condamnată inculpata F., funcţionar public în cadrul Biroului Impozite şi Taxe din Primăria mun. Beiuş, pentru săvârşirea infracţiunii de abuz în serviciu şi obţinerea unui folos necuvenit pentru altul, la o pedeapsă de 2 ani şi 8 luni închisoare.

În temeiul art. 67 C. pen. s-a interzis inculpatei exerciţiul dreptului prevăzut la art. 66 alin. (1) lit. g) C. pen. (cu referire la dreptul de a ocupa funcţia orice funcţie publică) cu titlu de pedeapsă complementară pe o perioadă de 2 ani, calculată potrivit art. 68 C. pen.

În temeiul art. 65 C. pen. s-a interzis inculpatei exerciţiul aceluiaşi drept cu titlu de pedeapsă accesorie.

În baza art. 91 C. pen. s-a dispus suspendarea executării pedepsei sub supraveghere şi s-a stabilit un termen de supraveghere de 3 ani, conform dispoziţiilor art. 92 C. pen.

În baza art. 93 alin. (1) C. pen. a fost obligată inculpata ca pe durata termenului de supraveghere să respecte următoarele măsuri de supraveghere:

a) să se prezinte la Serviciul de Probaţiune de pe lângă Tribunalul Bihor, la datele fixate de acesta;

b) să primească vizitele consilierului de probaţiune desemnat cu supravegherea sa;

c) să anunţe, în prealabil, schimbarea locuinţei şi orice deplasare care depăşeşte 5 zile;

d) să comunice schimbarea locului de muncă;

e) să comunice informaţii şi documente de natură a permite controlul mijloacelor sale de existenţă.

În baza art. 93 alin. (2) lit. b) C. pen. s-a impus condamnatei să frecventeze un program de reintegrare socială derulat de serviciul de probaţiune sau organizat în colaborare cu instituţii din comunitate.

În baza art. 93 alin. (3) C. pen. s-a impus condamnatei, pe parcursul termenului de supraveghere, obligaţia de a presta muncă neremunerată în folosul comunităţii în cadrul Primăriei Municipiului Beiuş sau în cadrul Primăriei Oraşului Ştei pe o perioadă de 60 de zile lucrătoare.

În temeiul art. 404 alin. (2) C. proc. pen. şi art. 91 alin. (4) C. pen. s-a atras atenţia inculpatei asupra consecinţelor nerespectării măsurilor de supraveghere şi ale săvârşirii de noi infracţiuni în cursul termenului de supraveghere.

În baza art. 132 din Legea nr. 78/2000, raportat la art. 297 alin. (1) din C. pen. a fost condamnat inculpatul G., funcţionar public în cadrul Biroului Impozite şi Taxe din Primăria mun. Beiuş, pentru săvârşirea infracţiunii de abuz în serviciu şi obţinerea unui folos necuvenit pentru altul, la o pedeapsă de 2 ani şi 8 luni închisoare.

În temeiul art. 67 C. pen. s-a interzis inculpatului exerciţiul dreptului prevăzut la art. 66 alin. (1) lit. g) C. pen. (cu referire la dreptul de a ocupa funcţia orice funcţie publică) cu titlu de pedeapsă complementară pe o perioadă de 2 ani, calculată potrivit art. 68 C. pen.

În temeiul art. 65 C. pen. s-a interzis inculpatului exerciţiul aceluiaşi drept cu titlu de pedeapsă accesorie.

În baza art. 91 C. pen. s-a dispus suspendarea executării pedepsei sub supraveghere şi s-a stabilit un termen de supraveghere de 3 ani, conform dispoziţiilor art. 92 C. pen.

În baza art. 93 alin. (1) C. pen. a fost obligat inculpatul ca pe durata termenului de supraveghere să respecte următoarele măsuri de supraveghere:

a) să se prezinte la Serviciul de Probaţiune de pe lângă Tribunalul Bihor, la datele fixate de acesta;

b) să primească vizitele consilierului de probaţiune desemnat cu supravegherea sa;

c) să anunţe, în prealabil, schimbarea locuinţei şi orice deplasare care depăşeşte 5 zile;

d) să comunice schimbarea locului de muncă;

e) să comunice informaţii şi documente de natură a permite controlul mijloacelor sale de existenţă.

În baza art. 93 alin. (2) lit. b) C. pen. s-a impus condamnatul să frecventeze un program de reintegrare socială derulat de serviciul de probaţiune sau organizat în colaborare cu instituţii din comunitate.

În baza art. 93 alin. (3) C. pen. s-a impus condamnatului, pe parcursul termenului de supraveghere, obligaţia de a presta muncă neremunerată în folosul comunităţii în cadrul Primăriei Municipiului Beiuş sau în cadrul Primăriei Oraşului Ştei pe o perioadă de 60 de zile lucrătoare.

În temeiul art. 404 alin. (2) C. proc. pen. şi art. 91 alin. (4) C. pen. s-a atras atenţia inculpatului asupra consecinţelor nerespectării măsurilor de supraveghere şi ale săvârşirii de noi infracţiuni în cursul termenului de supraveghere.

În baza art. 396 alin. (5) raportat la art. 16 alin. (1) lit. b) teza I C. proc. pen. a fost achitat inculpatul H., şef Compartiment urbanism în cadrul Primăriei mun. Beiuş, pentru săvârşirea infracţiunii de abuz în serviciu şi obţinerea unui folos necuvenit pentru altul, prevăzută de art. 132 din Legea nr. 78/2000, raportat la art. 297 alin. (1) din C. pen.

În baza art. 396 alin. (5) raportat la art. 16 alin. (1) lit. b) teza I C. proc. pen. a fost achitat acelaşi inculpat pentru săvârşirea infracţiunii de abuz în serviciu şi obţinerea unui folos necuvenit pentru altul, prevăzută de art. 132 din Legea nr. 78/2000, raportat la art. 297 alin. (1) din C. pen.

În baza art. 321 alin. (1) din C. pen., cu aplicarea art. 35 alin. (1) C. pen. şi art. 396 alin. (10) C. proc. pen. a fost condamnat acelaşi inculpat pentru săvârşirea infracţiunii de fals intelectual, în formă continuată (două acte materiale), la o pedeapsă de 9 luni închisoare.

În baza art. 321 alin. (1) din C. pen., cu aplicarea art. 35 alin. (1) C. pen. şi art. 396 alin. (10) C. proc. pen. a fost condamnat acelaşi inculpat pentru săvârşirea infracţiunii de fals intelectual, în formă continuată (trei acte materiale), la o pedeapsă de 9 luni închisoare.

În baza art. 38 - art. 39 alin. (1) lit. b) C. pen. s-a aplicat inculpatului pedeapsa cea mai grea, de 9 luni închisoare, la care s-a adăugat sporul de 1/3 din cealaltă pedeapsă, respectiv 3 luni închisoare, urmând ca inculpatul să execute pedeapsa rezultantă de 1 an închisoare.

În baza art. 91 C. pen. s-a dispus suspendarea executării pedepsei sub supraveghere şi s-a stabilit un termen de supraveghere de 2 ani, conform dispoziţiilor art. 92 C. pen.

În baza art. 93 alin. (1) C. pen. a fost obligat inculpatul ca pe durata termenului de supraveghere să respecte următoarele măsuri de supraveghere:

a) să se prezinte la Serviciul de Probaţiune de pe lângă Tribunalul Bihor, la datele fixate de acesta;

b) să primească vizitele consilierului de probaţiune desemnat cu supravegherea sa;

c) să anunţe, în prealabil, schimbarea locuinţei şi orice deplasare care depăşeşte 5 zile;

d) să comunice schimbarea locului de muncă;

e) să comunice informaţii şi documente de natură a permite controlul mijloacelor sale de existenţă.

În baza art. 93 alin. (2) lit. b) C. pen. s-a impus condamnatului să frecventeze un program de reintegrare socială derulat de serviciul de probaţiune sau organizat în colaborare cu instituţii din comunitate.

În baza art. 93 alin. (3) C. pen. s-a impus condamnatului, pe parcursul termenului de supraveghere, obligaţia de a presta muncă neremunerată în folosul comunităţii în cadrul Primăriei Municipiului Beiuş sau în cadrul Primăriei Oraşului Ştei pe o perioadă de 60 de zile lucrătoare.

În temeiul art. 404 alin. (2) C. proc. pen. şi art. 91 alin. (4) C. pen. s-a atras atenţia inculpatului asupra consecinţelor nerespectării măsurilor de supraveghere şi ale săvârşirii de noi infracţiuni în cursul termenului de supraveghere.

În baza art. 396 alin. (5) raportat la art. 16 alin. (1) lit. b) teza I C. proc. pen. a fost achitat inculpatul I., secretar al Primăriei mun. Beiuş, pentru săvârşirea infracţiunii de abuz în serviciu şi obţinerea unui folos necuvenit pentru altul, prevăzută de art. 132 din Legea nr. 78/2000, raportat la art. 297 alin. (1) din C. pen.

În baza art. 396 alin. (5) raportat la art. 16 alin. (1) lit. b) teza I C. proc. pen. a fost achitat acelaşi inculpat pentru săvârşirea infracţiunii de abuz în serviciu şi obţinerea unui folos necuvenit pentru altul, prevăzută de art. 132 din Legea nr. 78/2000, raportat la art. 297 alin. (1) din C. pen.

În baza art. 321 alin. (1) din C. pen. a fost condamnat acelaşi inculpat pentru săvârşirea infracţiunii de fals intelectual, la o pedeapsă de 1 an închisoare.

În baza art. 47 C. pen., raportat la art. 321 alin. (1) din C. pen. a fost condamnat acelaşi inculpat pentru săvârşirea infracţiunii de instigare la fals intelectual, la o pedeapsă de 1 an închisoare.

În baza art. 321 alin. (1) din C. pen., cu aplicarea art. 35 alin. (1) C. pen. a fost condamnat acelaşi inculpat pentru săvârşirea infracţiunii de fals intelectual, în formă continuată (trei acte materiale), la o pedeapsă de 1 an închisoare.

În baza art. 38 - art. 39 alin. (1) lit. b) C. pen., s-a aplicat inculpatului pedeapsa cea mai grea, de 1 an închisoare, la care s-a adăugat sporul de 1/3 din celelalte pedepse, respectiv 8 luni închisoare, urmând ca inculpatul să execute pedeapsa rezultantă de 1 an şi 8 luni închisoare.

În baza art. 91 C. pen. s-a dispus suspendarea executării pedepsei sub supraveghere şi s-a stabilit un termen de supraveghere de 3 ani, conform dispoziţiilor art. 92 C. pen.

În baza art. 93 alin. (1) C. pen. a fost obligat inculpatul ca pe durata termenului de supraveghere să respecte următoarele măsuri de supraveghere:

a) să se prezinte la Serviciul de Probaţiune de pe lângă Tribunalul Bihor, la datele fixate de acesta;

b) să primească vizitele consilierului de probaţiune desemnat cu supravegherea sa;

c) să anunţe, în prealabil, schimbarea locuinţei şi orice deplasare care depăşeşte 5 zile;

d) să comunice schimbarea locului de muncă;

e) să comunice informaţii şi documente de natură a permite controlul mijloacelor sale de existenţă.

În baza art. 93 alin. (2) lit. b) C. pen. s-a impus condamnatului să frecventeze un program de reintegrare socială derulat de serviciul de probaţiune sau organizat în colaborare cu instituţii din comunitate.

În baza art. 93 alin. (3) C. pen. s-a impus condamnatului, pe parcursul termenului de supraveghere, obligaţia de a presta muncă neremunerată în folosul comunităţii în cadrul Primăriei Municipiului Beiuş sau în cadrul Primăriei Oraşului Ştei pe o perioadă de 60 de zile lucrătoare.

În temeiul art. 404 alin. (2) C. proc. pen. şi art. 91 alin. (4) C. pen. s-a atras atenţia inculpatului asupra consecinţelor nerespectării măsurilor de supraveghere şi ale săvârşirii de noi infracţiuni în cursul termenului de supraveghere.

În baza art. 396 alin. (5) raportat la art. 16 alin. (1) lit. b) teza I C. proc. pen. a fost achitat inculpatul J., administrator al S.C. K. S.R.L. Oradea, pentru săvârşirea infracţiunii de participaţie improprie la infracţiunea de abuz în serviciu şi obţinerea unui folos necuvenit pentru altul, prevăzută de art. 52 alin. (3) din C. pen., raportat la art. 132 din Legea nr. 78/2000, coroborat cu art. 297 alin. (1) C. pen.

În baza art. 326 din C. pen. a fost condamnat acelaşi inculpat pentru săvârşirea infracţiunii de fals în declaraţii, la o pedeapsă de 5 luni închisoare.

În baza art. 91 C. pen. s-a dispus suspendarea executării pedepsei sub supraveghere şi s-a stabilit un termen de supraveghere de 2 ani, conform dispoziţiilor art. 92 C. pen.

În baza art. 93 alin. (1) C. pen. a fost obligat inculpatul ca pe durata termenului de supraveghere să respecte următoarele măsuri de supraveghere:

a) să se prezinte la Serviciul de Probaţiune de pe lângă Tribunalul Bihor, la datele fixate de acesta;

b) să primească vizitele consilierului de probaţiune desemnat cu supravegherea sa;

c) să anunţe, în prealabil, schimbarea locuinţei şi orice deplasare care depăşeşte 5 zile;

d) să comunice schimbarea locului de muncă;

e) să comunice informaţii şi documente de natură a permite controlul mijloacelor sale de existenţă.

În baza art. 93 alin. (2) lit. b) C. pen. s-a impus condamnatului să frecventeze un program de reintegrare socială derulat de serviciul de probaţiune sau organizat în colaborare cu instituţii din comunitate.

În baza art. 93 alin. (3) C. pen. s-a impus condamnatului, pe parcursul termenului de supraveghere, obligaţia de a presta muncă neremunerată în folosul comunităţii în cadrul Primăriei Municipiului Oradea sau în cadrul Mănăstirii Sfintei Cruci pe o perioadă de 60 de zile lucrătoare.

În temeiul art. 404 alin. (2) C. proc. pen. şi art. 91 alin. (4) C. pen. s-a atras atenţia inculpatului asupra consecinţelor nerespectării măsurilor de supraveghere şi ale săvârşirii de noi infracţiuni în cursul termenului de supraveghere.

În baza art. 396 alin. (5) raportat la art. 16 alin. (1) lit. b) teza II C. proc. pen. a fost achitată inculpata L., auditor în cadrul Primăriei mun. Beiuş, pentru săvârşirea infracţiunii de mărturie mincinoasă, prevăzută de art. 273 alin. (2) lit. d) din C. pen.

În baza art. 25 alin. (5) C. proc. pen. s-a lăsat nesoluţionată acţiunea civilă a Consiliului Local al Municipal Beiuş, faţă de inculpaţii C., D. şi E. şi faţă de partea responsabilă civilmente Episcopia Română Unită cu Roma Greco Catolică Oradea.

În baza art. 397 C. proc. pen. s-a respins ca nefondată acţiunea civilă a părţii civile Consiliul Local al Municipal Beiuş faţă de inculpaţii A., F. şi G., constatând că partea responsabilă civilmente Episcopia Română Unită cu Roma Greco Catolică Oradea a achitat în întregime prejudiciu în cuantum de 260.290 RON.

În baza art. 404 alin. (4) lit. c) C. proc. pen. s-a ridicat măsura sechestrului asigurător dispusă asupra bunurilor aparţinând inculpaţilor A., D., E., F. şi G. în vederea reparării pagubei, constatând că partea responsabilă civilmente Episcopia Română Unită cu Roma Greco Catolică Oradea a achitat în întregime prejudiciul.

În temeiul art. 404 C. proc. pen. raportat la art. 25 alin. (3) C. proc. pen. s-a dispus desfiinţarea totală a următoarelor înscrisuri false:

- "Certificat de urbanism nr. x din 13.06.2014" eliberat de Primăria mun. Beiuş pentru S.C. M. S.R.L.;

- "Nota de constatare nr. x din 10.06.2014", în baza căreia s-a emis Certificatul de urbanism nr. x din 13.06.2014;

- "Certificat de urbanism nr. x din 10.09.2014", eliberat de Primăria mun. Beiuş pentru S.C. M. S.R.L.;

- "Certificat de urbanism nr. x din 29.09.2014", eliberat de Primăria mun. Beiuş pentru S.C. M. S.R.L.;

- "Certificat de urbanism nr. x din 27.11.2014", eliberat de Primăria mun. Beiuş pentru S.C. M. S.R.L.;

- "Declaraţia pe proprie răspundere nr. x din 07.11.2014", care a stat la baza emiterii Avizului nr. x din 19.11.2014 al Direcţiei Judeţene pentru Cultură Bihor.

În temeiul art. 404 C. proc. pen. raportat la art. 112 alin. (1) lit. f) C. pen., s-a dispus confiscarea specială în favoarea statului de la inculpatul A.:

- a armei cu aer comprimat, neletală din categoria celor supuse autorizării, fabricaţie China, fără serie de identificare, calibru 4,5 mm, aflată în stare de funcţionare,

- a următoarelor cantităţi şi categorii de muniţie, respectiv 412 cartuşe de vânătoare cu alice calibru 12, 133 cartuşe de vânătoare cu alice calibru 20, 25 cartuşe de vânătoare cu alice calibru 16, 8 cartuşe cu glonţ calibru 308 Win, 291 proiectile calibru 4,5 mm, toate aflate în stare de funcţionare.

În baza art. 274 alin. (1) şi (2) C. proc. pen. au fost obligaţi inculpatul A. la plata sumei de 31.000 RON, inculpata F. la plata sumei de 3.500 RON, inculpatul G. la plata sumei de 3.500 RON, inculpatul H. la plata sumei de 2.500 RON, inculpatul I. la plata sumei de 3.500 RON şi inculpatul J. la plata sumei de 2.500 RON, cu titlu de cheltuieli judiciare.

În baza art. 275 alin. (3) C. proc. pen., restul cheltuielilor judiciare au rămas în sarcina statului.

S-a reţinut că prin rechizitoriul emis în data de 06 martie 2015 în Dosarul nr. x din 2014, Direcţia Naţională Anticorupţie - Serviciul Teritorial Oradea s-a dispus trimiterea în judecată a inculpaţilor:

1. A., primar al municipiului Beiuş, care:

- şi-a îndeplinit în mod defectuos atribuţiile de serviciu, respectiv a semnat şi eliberat în favoarea S.C. M. S.R.L. autorizaţia de construire nr. x din 18.06.2014 în "regim de urgenţă", cu nerespectarea prevederilor legale, pentru a justifica lucrări care fuseseră deja executate, cunoscând că autorizaţia are la bază documente false şi constatări nereale (Nota de constatare nr. x din 10.06.2014 şi certificatul de urbanism nr. x din 13.06.2014), prin aceasta cauzând o vătămare intereselor legitime ale Primăriei mun. Beiuş şi obţinând un folos necuvenit pentru S.C. M. S.R.L., faptă ce întruneşte elementele constitutive ale infracţiunii de abuz în serviciu şi obţinerea unui folos necuvenit pentru altul, prevăzută de art. 132 din Legea nr. 78/2000, raportat la art. 297 alin. (1) din C. pen.

- a certificat prin semnătură constatările subordonatului H. din nota de constatare nr. x din 10.06.2014, care atesta fapte şi împrejurări necorespunzătoare adevărului, în ceea ce priveşte stadiul fizic al imobilului în cauză şi constatările şi verificările din teren, cunoscând că la imobilul în cauză fuseseră executate, la solicitarea sa, lucrări de demolare totală a acoperişului de către reprezentanţi ai S.C. N. S.R.L. Rieni, faptă ce întruneşte elementele constitutive ale infracţiunii de fals intelectual, prevăzută de art. 321 alin. (1) din C. pen.

- şi-a îndeplinit în mod defectuos atribuţiile de serviciu, semnând şi eliberând în favoarea S.C. M. S.R.L. autorizaţia de construire nr. x din 28.11.2014 cu nerespectarea prevederilor legale, în scopul justificării respectării formale a legislaţiei specifice din domeniul construcţiilor, cunoscând că autorizaţia are la bază documente false şi constatări nereale (certificatele de urbanism nr. x din 10.09.2014, nr. y din 29.09.2014 şi nr. z din 27.11.2014), prin aceasta cauzând o vătămare intereselor legitime ale Primăriei municipiului Beiuş şi obţinând un folos necuvenit pentru S.C. M. S.R.L., faptă ce întruneşte elementele constitutive ale infracţiunii de abuz în serviciu şi obţinerea unui folos necuvenit pentru altul, prevăzută de art. 132 din Legea nr. 78/2000, raportat la art. 297 alin. (1) din C. pen.

- a certificat prin semnătură constatările subordonatului H. din certificatele de urbanism nr. x din 10.09.2014, nr. y din 29.09.2014 şi nr. z din 27.11.2014, care atestau fapte şi împrejurări necorespunzătoare adevărului, în ceea ce priveşte stadiul fizic al imobilului în cauză şi constatările şi verificările în teren, fiind omisă cu ştiinţă solicitarea de avize/acorduri prevăzute de legislaţia specifică, cunoscând că la imobilul în cauză fuseseră executate, la cererea sa, lucrări de demolare totală a acoperişului, de consolidare a clădirii prin turnarea centurilor exterioare şi de construire a acoperişului de S.C. N. S.R.L. Rieni, de intervenţie şi refacere a faţadelor, modificări interioare, desfacerea parapeţilor ferestrelor şi modificări goluri, inclusiv crearea accesului din stradă, de S.C. O. S.R.L. Beiuş, faptă ce întruneşte elementele constitutive ale infracţiunii de fals intelectual, în formă continuată (trei acte materiale), prevăzută de art. 321 alin. (1) din C. pen., cu aplicarea art. 35 alin. (1) C. pen.

- a pretins şi primit de la P., protopopul de Beiuş al Bisericii Greco-Catolice, în perioada 2011 - 2014, un imobil proprietatea bisericii, cu titlu de concesiune pentru o perioadă de 29 ani, în favoarea S.C. M. S.R.L., promiţând că va ajuta şi va susţine interesele bisericii greco-catolice pe raza sa de competenţă, îi va asigura protecţie şi o va favoriza, prin neîndeplinirea atribuţiilor de primar, în sensul de a sprijini biserica Greco-catolică să beneficieze în continuare de scutiri de impozite pentru clădirile proprietatea unităţii de cult, situate pe raza municipiului Beiuş şi de a nu aplica sancţiuni contravenţionale pentru faţadele deteriorate ale clădirilor proprietatea acesteia, faptă ce întruneşte elementele constitutive ale infracţiunii de luare de mită, prevăzută de art. 289 alin. (1) din C. pen., cu referire la art. 6 şi art. 7 lit. a) din Legea nr. 78/2000, cu aplicarea art. 5 C. pen.

- a pretins şi primit de la reprezentanţii Episcopiei Române Unite cu Roma Greco-catolică Oradea, inculpaţii C. şi D., în perioada iunie - august 2014, un imobil proprietatea bisericii, printr-un contract de parteneriat pe o perioadă de 25 + 5 ani, în favoarea S.C. M. S.R.L., pentru neîndeplinirea ori îndeplinirea defectuoasă a atribuţiilor sale de primar, în sensul de a sprijini biserica Greco-catolică să beneficieze în continuare de scutiri de impozite pentru clădirile proprietatea unităţii de cult, situate pe raza municipiului Beiuş, de a nu proceda la aplicarea de sancţiuni contravenţionale pentru faţadele deteriorate ale clădirilor proprietatea acesteia şi de a permite funcţionarea în continuare a magazinului de comercializare a peştelui fără autorizaţie eliberată de Primăria municipiului Beiuş, ca şi în perioada 2012 - 2014, promiţând că va ajuta şi va susţine interesele bisericii Greco-catolice pe raza sa de competenţă, faptă ce întruneşte elementele constitutive ale infracţiunii de luare de mită, prevăzută de art. 289 alin. (1) din C. pen., cu referire la art. 6 şi art. 7 lit. a) din Legea nr. 78/2000.

- nu şi-a îndeplinit atribuţiile de serviciu, în perioada 2009 - 2014, respectiv nu a întreprins niciun demers pentru impozitarea şi impunerea din oficiu a clădirilor aflate în proprietatea bisericii Greco-catolice pe raza municipiului Beiuş cunoscând că sunt folosite de proprietar pentru a desfăşura activităţi economice, în acest sens nedispunând niciun control sau inspecţia fiscală, cauzând o pagubă Primăriei municipiului Beiuş de 329.231 RON şi obţinând un folos necuvenit pentru biserica Greco-catolică, faptă ce întruneşte elementele constitutive ale infracţiunii de abuz în serviciu şi obţinerea unui folos necuvenit pentru altul, prevăzută de art. 132 din Legea nr. 78/2000, raportat la art. 297 alin. (1) din C. pen., cu aplicarea art. 5 C. pen.

- şi-a îndeplinit în mod defectuos atribuţiile de serviciu, respectiv a permis ca magazinul de comercializare a peştelui, proprietatea Episcopiei Române Unită cu Roma Greco-catolică Oradea, să funcţioneze fără autorizaţie eliberată de Primăria municipiului Beiuş, în perioada 2012 - 2014, în urma înţelegerii infracţionale cu reprezentanţii bisericii greco-catolice, creând o pagubă Primăriei municipiului Beiuş în cuantum de 420 RON şi obţinând un folos necuvenit pentru biserica Greco-catolică, faptă ce întruneşte elementele constitutive ale infracţiunii de abuz în serviciu şi obţinerea unui folos necuvenit pentru altul, prevăzută de art. 132 din Legea nr. 78/2000, raportat la art. 297 alin. (1) din C. pen., cu aplicarea art. 5 C. pen.

- în perioada 2011 - 2014, a reprezentat în fapt S.C. M. S.R.L. Beiuş, respectiv a negociat în numele firmei, a încheiat şi semnat contracte, a achiziţionat marfă, a achitat sume de bani aferente, a facturat serviciile prestate şi a retras sume de bani din conturile bancare ale societăţii, în scopul obţinerii pentru sine sau pentru altul de foloase necuvenite, aceste activităţi şi operaţiuni financiare realizate ca acte de comerţ fiind specifice funcţiei de administrator de fapt al unei societăţi comerciale, incompatibilă cu funcţia de primar, întruneşte elementele constitutive ale infracţiunii de efectuare de operaţiuni financiare, ca acte de comerţ, incompatibile cu funcţia, atribuţia sau însărcinarea de primar, în scopul obţinerii pentru sine sau pentru altul de foloase necuvenite, prevăzută de art. 12 lit. a) din Legea nr. 78/2000, cu referire la art. 87 alin. (1) lit. d) din Legea nr. 161/2003.

- a deţinut, fără drept, la domiciliul său din Beiuş, jud. Bihor, în data de 17 septembrie 2014, arma cu aer comprimat, neletală din categoria celor supuse autorizării, fabricaţie China, fără serie de identificare, calibru 4,5 mm, aflată în stare de funcţionare, faptă ce întruneşte elementele constitutive ale infracţiunii de deţinere fără drept a unei arme neletale, prevăzută de art. 342 alin. (2) din C. pen.

- a deţinut, fără drept, la domiciliul său din Beiuş, jud. Bihor, la data de 17 septembrie 2014, cantităţi şi categorii de muniţie, respectiv 412 cartuşe de vânătoare cu alice calibru 12, 133 cartuşe de vânătoare cu alice calibru 20, 25 cartuşe de vânătoare cu alice calibru 16, 8 cartuşe cu glonţ calibru 308 Win, 291 proiectile calibru 4,5 mm, toate aflate în stare de funcţionare, faptă ce întruneşte elementele constitutive ale infracţiunii de deţinere fără drept a muniţiilor, prevăzută de art. 342 alin. (1) din C. pen.

2. C., episcop al Episcopiei Române Unite cu Roma Greco-catolice Oradea, care:

- a încredinţat drept mită inculpatului A., primarul mun. Beiuş, la data de 12 august 2014, un imobil proprietatea bisericii greco-catolice, printr-un contract de parteneriat pe o perioadă de 25 + 5 ani, pentru neîndeplinirea ori îndeplinirea defectuoasă a atribuţiilor sale de primar, în sensul de a acorda protecţie bisericii Greco-catolice să beneficieze în continuare de scutiri de impozite pentru clădirile proprietatea acesteia, ca şi în perioada 2009 - 2014, de a nu proceda la aplicarea de sancţiuni contravenţionale pentru faţadele deteriorate ale clădirilor proprietatea unităţii de cult, situate pe raza mun. Beiuş şi de a permite funcţionarea în continuare a magazinului de comercializare a peştelui fără autorizaţie eliberată de Primăria mun. Beiuş, ca şi în perioada 2012 - 2014, promiţând că va ajuta şi va susţine interesele bisericii Greco-catolice pe raza sa de competenţă, faptă ce întruneşte elementele constitutive ale infracţiunii de dare de mită, prevăzută de art. 290 alin. (1) din C. pen., cu referire la art. 6 din Legea nr. 78/2000.

- nu a luat măsuri în vederea depunerii, în perioada 2009 - 2014, a declaraţiilor fiscale la Primăria mun. Beiuş pentru clădirile proprietatea bisericii greco-catolice, folosite pentru desfăşurarea activităţilor economice, în urma înţelegerii infracţionale cu reprezentanţii primăriei, înlesnind şi ajutând, cu intenţie, la neîndeplinirea atribuţiilor de serviciu de către inculpaţii A., F. şi G., constând în neimpozitarea clădirilor proprietatea bisericii greco-catolice, cauzând o pagubă Primăriei mun. Beiuş de 329.231 RON şi obţinând un folos necuvenit pentru biserica Greco-catolică, faptă ce întruneşte elementele constitutive ale infracţiunii de complicitate la abuz în serviciu şi obţinerea unui folos necuvenit pentru altul, prevăzută de art. 48 C. pen., raportat la art. 132 din Legea nr. 78/2000, coroborat cu art. 297 alin. (1) din C. pen., cu aplicarea art. 5 C. pen.

3. D., administrator al Episcopiei Române Unite cu Roma Greco-catolică Oradea,care:

- a încredinţat drept mită inculpatului A., primarul mun. Beiuş, la data de 12 august 2014, un imobil proprietatea bisericii greco-catolice, printr-un contract de parteneriat pe o perioadă de 25 + 5 ani, pentru neîndeplinirea ori îndeplinirea defectuoasă a atribuţiilor sale de primar, în sensul de a acorda protecţie bisericii Greco-catolice să beneficieze în continuare de scutiri de impozite pentru clădirile proprietatea acesteia, ca şi în perioada 2009 - 2014, de a nu proceda la aplicarea de sancţiuni contravenţionale pentru faţadele deteriorate ale clădirilor proprietatea unităţii de cult, situate pe raza mun. Beiuş şi de a permite funcţionarea în continuare a magazinului de comercializare a peştelui fără autorizaţie eliberată de Primăria mun. Beiuş, ca şi în perioada 2012 - 2014, promiţând că va ajuta şi va susţine interesele bisericii Greco-catolice pe raza sa de competenţă, faptă ce întruneşte elementele constitutive ale infracţiunii de dare de mită, prevăzută de art. 290 alin. (1) din C. pen., cu referire la art. 6 din Legea nr. 78/2000.

- nu a întocmit şi nu a depus, în perioada 2009 - 2014, declaraţii fiscale la Primăria mun. Beiuş aferente clădirilor aflate în proprietatea bisericii greco-catolice, folosite pentru desfăşurarea activităţilor economice, în urma înţelegerii infracţionale cu reprezentanţii primăriei, înlesnind şi ajutând, cu intenţie, la neîndeplinirea atribuţiilor de serviciu de către inculpatul A., F. şi G., constând în neimpozitarea clădirilor proprietatea bisericii greco-catolice, cauzând o pagubă Primăriei mun. Beiuş de 329.231 RON şi obţinând un folos necuvenit pentru biserica Greco-catolică, faptă ce întruneşte elementele constitutive ale infracţiunii de complicitate la abuz în serviciu şi obţinerea unui folos necuvenit pentru altul, prevăzută de art. 48 C. pen., raportat la art. 132 din Legea nr. 78/2000, coroborat cu art. 297 alin. (1) din C. pen., cu aplicarea art. 5 C. pen.

- a întocmit şi a depus la Biroul de Impozite şi Taxe din cadrul Primăriei mun. Beiuş, la data de 05.12.2013, declaraţia fiscală pentru stabilirea impozitului pe clădiri în cazul contribuabililor persoane juridice aferentă apartamentului nr. x situat în mun. Beiuş, prin care a declarat necorespunzător adevărului că spaţiul locativ în cauză nu este folosit pentru desfăşurarea de activităţi economice, în condiţiile în care această clădire era închiriată cu 180 RON/lună, consecinţa juridică fiind că biserica Greco-catolică a beneficiat de scutire de impozit pentru imobilul respectiv, faptă ce întruneşte elementele constitutive ale infracţiunii de fals în declaraţii, prevăzută de art. 326 din C. pen., cu aplicarea art. 5 C. pen.

4. F., angajat al Biroului de Impozite şi Taxe din Primăria mun. Beiuş, cu atribuţii pe linia impunerii persoanelor juridice, iar din data de 11.09.2013 până în prezent coordonator al biroului în cauză, care:

- nu şi-a îndeplinit atribuţiile de serviciu, în perioada 2009 - 2014, respectiv de a nu întreprinde niciun demers în vederea impozitării şi impunerii din oficiu a clădirilor aflate în proprietatea bisericii Greco-catolice pe raza mun. Beiuş, deşi cunoştea că acestea erau folosite de proprietar pentru a desfăşura activităţi economice, în acest sens nesolicitând dispunerea inspecţiei fiscale şi neefectuând niciun control fiscal, cauzând o pagubă Primăriei mun. Beiuş de 329.231 RON şi obţinând un folos necuvenit pentru biserica Greco-catolică, faptă ce întruneşte elementele constitutive ale infracţiunii de abuz în serviciu şi obţinerea unui folos necuvenit pentru altul, prevăzută de art. 132 din Legea nr. 78/2000, raportat la art. 297 alin. (1) din C. pen., cu aplicarea art. 5 C. pen.

5. G., în calitate de angajat al Biroului de Impozite şi Taxe din cadrul Primăriei mun. Beiuş, cu atribuţii pe linia impunerii persoanelor juridice, care:

- nu şi-a îndeplinit atribuţiile de serviciu, în perioada 2009 - 2014, respectiv nu a întreprins niciun demers în vederea impozitării şi impunerii din oficiu a clădirilor aflate în proprietatea bisericii Greco-catolice pe raza mun. Beiuş, deşi cunoştea că acestea erau folosite de proprietar pentru a desfăşura activităţi economice, în acest sens nesolicitând dispunerea inspecţiei fiscale şi neefectuând niciun control fiscal, cauzând o pagubă Primăriei mun. Beiuş de 329.231 RON şi obţinând un folos necuvenit pentru biserica Greco-catolică, faptă ce întruneşte elementele constitutive ale infracţiunii de abuz în serviciu şi obţinerea unui folos necuvenit pentru altul, prevăzută de art. 132 din Legea nr. 78/2000, raportat la art. 297 alin. (1) din C. pen., cu aplicarea art. 5 C. pen.

6. E., contabil şef al Episcopiei Române Unite cu Roma Greco-catolică Oradea, care:

- nu a întocmit şi nu a depus, în perioada 2009 - 2014, declaraţii fiscale la Primăria mun. Beiuş aferente clădirilor aflate în proprietatea bisericii greco-catolice, folosite pentru desfăşurarea activităţilor economice, în urma înţelegerii infracţionale cu reprezentanţii primăriei, înlesnind şi ajutând, cu intenţie, la neîndeplinirea atribuţiilor de serviciu de către inculpatul A., F. şi G., constând în neimpozitarea clădirilor proprietatea bisericii greco-catolice, cauzând o pagubă Primăriei mun. Beiuş de 329.231 RON şi obţinând un folos necuvenit pentru biserica Greco-catolică, faptă ce întruneşte elementele constitutive ale infracţiunii de complicitate la abuz în serviciu şi obţinerea unui folos necuvenit pentru altul, prevăzută de art. 48 C. pen., raportat la art. 132 din Legea nr. 78/2000, coroborat cu art. 297 alin. (1) din C. pen., cu aplicarea art. 5 C. pen.

- a întocmit la data de 05.12.2013 declaraţia fiscală pentru stabilirea impozitului pe clădiri în cazul contribuabililor persoane juridice aferentă apartamentului nr. x situat în mun. Beiuş, prin care a declarat necorespunzător adevărului faptul că spaţiul locativ în cauză nu este folosit pentru desfăşurarea de activităţi economice, în condiţiile în care această clădire era închiriată cu 180 RON/lună, consecinţa juridică fiind că biserica Greco-catolică a beneficiat de scutire de impozit pentru imobilul respectiv, faptă ce întruneşte elementele constitutive ale infracţiunii de fals în declaraţii, prevăzută de art. 326 din C. pen., cu aplicarea art. 5 C. pen.

7. H., şef Compartiment urbanism din cadrul Primăriei mun. Beiuş, care:

- şi-a îndeplinit în mod defectuos atribuţiile de serviciu, prin întocmirea şi semnarea Autorizaţiei de construire nr. x din 18.06.2014 în "regim de urgenţă", eliberată de Primăria mun. Beiuş în favoarea S.C. M. S.R.L., cu nerespectarea prevederilor legale, pentru a justifica lucrări deja executate, cunoscând că autorizaţia are la bază documente false şi constatări nereale (Nota de constatare nr. x din 10.06.2014 şi Certificatul de urbanism nr. x din 13.06.2014), prin aceasta cauzând o vătămare intereselor legitime ale Primăriei mun. Beiuş şi obţinând un folos necuvenit pentru S.C. M. S.R.L., faptă ce întruneşte elementele constitutive ale infracţiunii de abuz în serviciu şi obţinerea unui folos necuvenit pentru altul, prevăzută de art. 132 din Legea nr. 78/2000, raportat la art. 297 alin. (1) din C. pen.

- a atestat fapte şi împrejurări necorespunzătoare adevărului, în ceea ce priveşte stadiul fizic al imobilului în cauză şi constatările şi verificările din teren şi a omis, cu ştiinţă, să solicite beneficiarului avize/acorduri prevăzute de legislaţia specifică cu ocazia întocmirii Notei de constatare nr. x din 10.06.2014 şi a Certificatului de urbanism nr. x din 13.06.2014, cunoscând că la imobilul în cauză fuseseră executate lucrări de demolare totală a acoperişului de către reprezentanţi ai S.C. N. S.R.L. Rieni, faptă ce întruneşte elementele constitutive ale infracţiunii de fals intelectual, în formă continuată (două acte materiale), prevăzută de art. 321 alin. (1) din C. pen., cu aplicarea art. 35 alin. (1) C. pen.

- şi-a îndeplinit în mod defectuos atribuţiile de serviciu, respectiv a întocmit şi semnat Autorizaţia de construire nr. x din 28.11.2014 eliberată de Primăria mun. Beiuş în favoarea S.C. M. S.R.L., cu nerespectarea prevederilor legale, în scopul justificării respectării formale a legislaţiei specifice din domeniul construcţiilor, cunoscând că autorizaţia are la bază documente false şi constatări nereale (Certificatele de urbanism nr. x din 10.09.2014, nr. y din 29.09.2014 şi nr. z din 27.11.2014), prin aceasta cauzând o vătămare intereselor legitime ale Primăriei mun. Beiuş şi obţinând un folos necuvenit pentru S.C. M. S.R.L., faptă ce întruneşte elementele constitutive ale infracţiunii de abuz în serviciu şi obţinerea unui folos necuvenit pentru altul, prevăzută de art. 132 din Legea nr. 78/2000, raportat la art. 297 alin. (1) din C. pen.

- a atestat fapte şi împrejurări necorespunzătoare adevărului, cu ocazia întocmirii Certificatelor de urbanism nr. x din 10.09.2014, nr. y din 29.09.2014 şi nr. z din 27.11.2014, în ceea ce priveşte stadiul fizic al imobilului în cauză şi constatările şi verificările în teren, omiţând cu ştiinţă să solicite beneficiarului avize/acorduri prevăzute de legislaţia specifică, cunoscând că la imobilul în cauză fuseseră executate lucrări de demolare totală a acoperişului, de consolidare a clădirii prin turnarea centurilor exterioare, de construire a acoperişului de reprezentanţi ai S.C. N. S.R.L. Rieni, de intervenţie şi refacere a faţadelor, modificări interioare, desfacerea parapeţilor ferestrelor, modificări goluri, inclusiv crearea accesului din stradă, de reprezentanţi ai S.C. O. S.R.L. Beiuş, faptă ce întruneşte elementele constitutive ale infracţiunii de fals intelectual, în formă continuată (trei acte materiale), prevăzută de art. 321 alin. (1) din C. pen., cu aplicarea art. 35 alin. (1) C. pen.

8. I., secretar al Primăriei mun. Beiuş, care:

- şi-a îndeplinit în mod defectuos atribuţiile de serviciu, prin semnarea Autorizaţiei de construire nr. x din 18.06.2014 în "regim de urgenţă", eliberată de Primăria mun. Beiuş în favoarea S.C. M. S.R.L., cu nerespectarea prevederilor legale, pentru a justifica lucrări deja executate, cunoscând că autorizaţia are la bază documente false şi constatări nereale (Nota de constatare nr. x din 10.06.2014 şi Certificatul de urbanism nr. x din 13.06.2014), prin aceasta cauzând o vătămare intereselor legitime ale Primăriei mun. Beiuş şi obţinând un folos necuvenit pentru S.C. M. S.R.L., faptă ce întruneşte elementele constitutive ale infracţiunii de abuz în serviciu şi obţinerea unui folos necuvenit pentru altul, prevăzută de art. 132 din Legea nr. 78/2000, raportat la art. 297 alin. (1) din C. pen.

- a atestat fapte şi împrejurări necorespunzătoare adevărului, în ceea ce priveşte stadiul fizic al imobilului în cauză şi constatările şi verificările din teren şi a omis, cu ştiinţă, să solicite beneficiarului avize/acorduri prevăzute de legislaţia specifică cu ocazia întocmirii şi semnării pentru legalitate a Certificatului de urbanism nr. x din 13.06.2014, cunoscând că la imobilul în cauză fuseseră executate lucrări de demolare totală a acoperişului de S.C. N. S.R.L. Rieni, întruneşte elementele constitutive ale infracţiunii de fals intelectual, prevăzută de art. 321 alin. (1) din C. pen.

- l-a determinat cu intenţie pe inculpatul H. să ateste fapte şi împrejurări necorespunzătoare adevărului, în ceea ce priveşte stadiul fizic al imobilului în cauză şi constatările şi verificările din teren, cu ocazia întocmirii de către şeful Compartimentului urbanism a Notei de constatare nr. x din 10.06.2014, cunoscând că la imobilul în cauză fuseseră executate lucrări de demolare totală a acoperişului de S.C. N. S.R.L. Rieni, faptă ce întruneşte elementele constitutive ale infracţiunii de instigare la fals intelectual, prevăzută de art. 47, raportat la art. 321 alin. (1) din C. pen.

- şi-a îndeplinit în mod defectuos atribuţiile de serviciu, prin semnarea pentru legalitate a Autorizaţiei de construire nr. x din 28.11.2014, eliberată de Primăria mun. Beiuş în favoarea S.C. M. S.R.L., cu nerespectarea prevederilor legale, în scopul justificării respectării formale a legislaţiei specifice din domeniul construcţiilor, cunoscând că autorizaţia are la bază documente false şi constatări nereale (Certificatele de urbanism nr. x din 10.09.2014, nr. y din 29.09.2014 şi nr. z din 27.11.2014), prin aceasta cauzând o vătămare intereselor legitime ale Primăriei mun. Beiuş şi obţinând un folos necuvenit pentru S.C. M. S.R.L., faptă ce întruneşte elementele constitutive ale infracţiunii de abuz în serviciu şi obţinerea unui folos necuvenit pentru altul, prevăzută de art. 132 din Legea nr. 78/2000, raportat la art. 297 alin. (1) din C. pen.

- a certificat prin semnătură constatările inculpatului H. din Certificatele de urbanism nr. x din 10.09.2014, nr. y din 29.09.2014 şi nr. z din 27.11.2014, care atestau fapte şi împrejurări necorespunzătoare adevărului, în ceea ce priveşte stadiul fizic al imobilului în cauză şi constatările şi verificările în teren, fiind omisă cu ştiinţă solicitarea de avize/acorduri prevăzute de legislaţia specifică, cunoscând că la imobilul în cauză fuseseră executate, la cererea inculpatului A., lucrări de demolare totală a acoperişului, de consolidare a clădirii prin turnarea centurilor exterioare şi de construire a acoperişului de S.C. N. S.R.L. Rieni, de intervenţie şi refacere a faţadelor, modificări interioare, desfacerea parapeţilor ferestrelor şi modificări goluri, inclusiv crearea accesului din stradă, de S.C. O. S.R.L. Beiuş, faptă ce întruneşte elementele constitutive ale infracţiunii de fals intelectual, în formă continuată (trei acte materiale), prevăzută de art. 321 alin. (1) din C. pen., cu aplicarea art. 35 alin. (1) C. pen.

9. J., administrator al S.C. K. S.R.L. Oradea, care:

- a întocmit şi depus la data de 07.11.2014 la Direcţia Judeţeană pentru Cultură Bihor documentaţia aferentă proiectului "Reabilitare acoperiş şi faţade" nr. x/2014 în vederea eliberării avizului pentru autorizarea executării lucrărilor la clădirea situată în mun. Beiuş, şi declaraţia pe proprie răspundere aferentă cererii şi documentaţiei, prin care a declarat necorespunzător adevărului că lucrările la imobilul în cauză nu erau începute sau efectuate şi documentaţia corespundea realităţii, în condiţiile în care lucrările se aflau în fază de execuţie încă din luna mai 2014, fiind decopertat şi refăcut acoperişul, reabilitate o parte din faţade şi executate compartimentări interioare, actele prezentate referindu-se la autorizarea executării lucrărilor şi nu la intrarea în legalitate a construcţiei, prin aceasta determinând cu intenţie reprezentanţii Direcţiei Judeţene pentru Cultură Bihor să elibereze avizul nr. x din 19.11.2014 pentru beneficiarul S.C. M. S.R.L. pe baza unor documente false, cauzând o vătămare intereselor legitime ale Direcţiei Judeţene pentru Cultură Bihor şi obţinând un folos necuvenit pentru S.C. M. S.R.L., întrunesc elementele constitutive ale infracţiunilor de abuz în serviciu şi obţinerea unui folos necuvenit pentru altul, sub forma participaţiei improprii, prevăzută de art. 52 alin. (3) din C. pen., raportat la art. 132 din Legea nr. 78/2000, coroborat cu art. 297 alin. (1) C. pen. şi fals în declaraţii, prevăzută de art. 326 din C. pen.

10. L., auditor în cadrul Primăriei mun. Beiuş, care:

- a făcut afirmaţii mincinoase şi nu a spus tot ce ştie în legătură cu faptele şi împrejurările esenţiale cu privire la care a fost întrebată, cu ocazia audierii în calitate de martor la data de 24.09.2014 în Dosarul nr. x din 2014, susţinând în mod mincinos că nu a cunoscut nimic în legătură cu condiţiile încheierii şi derulării contractului de concesiune, respectiv de parteneriat dintre S.C. M. S.R.L. şi reprezentanţii bisericii Greco-catolice şi implicarea directă a inculpatului A., nu a cunoscut nimic în ceea ce priveşte condiţiile încheierii şi derulării contractului de închiriere încheiat între S.C. M. S.R.L. şi reprezentanţii Q., nu a cunoscut nimic în legătură cu implicarea inculpatului A. în negocierea şi încheierea contractelor enumerate mai sus, nu a avut nicio legătură cu redactarea şi întocmirea actelor prin care s-a schimbat structura acţionariatului S.C. M. S.R.L. şi nu l-a văzut niciodată şi nici nu a cunoscut ca inculpatul A. să se fi ocupat de activitatea S.C. M. S.R.L., nespunând tot ceea ce ştie în legătură cu funcţionarea fără autorizaţie a magazinului de comercializare a peştelui, proprietatea Episcopiei Române Unită cu Roma Greco-catolică Oradea, faptă ce întruneşte elementele constitutive ale infracţiunii de mărturie mincinoasă, prevăzută de art. 273 alin. (2) lit. d) din C. pen.

Analizând actele şi lucrările dosarului, prin coroborarea tuturor probelor administrate atât în cursul urmăririi penale cât şi în cursul cercetării judecătoreşti, instanţa de fond a reţinut următoarele:

I. Cu privire la infracţiunile reţinute în sarcina inculpaţilor A., F., G., C., D. şi E., descrise la punctul 1 din rechizitoriu.

Raportând probatoriul administrat în cauză la natura şi conţinutul acuzaţiilor de abuz în serviciu reţinute în sarcina inculpaţilor A., F. şi G., de complicitate la abuz în serviciu reţinute în sarcina inculpaţilor C., D. şi E. şi la cele de luare şi dare de mită reţinute în sarcina inculpaţilor A., C. şi D., prim instanţa a reţinut că nu s-a dovedit în cauză, dincolo de orice îndoială rezonabilă conform art. 396 alin. (2) C. proc. pen.:

- existenţa unei înţelegeri între toţi aceşti inculpaţi pentru neimpozitarea clădirilor bisericii Greco-catolice situate în mun. Beiuş, înţelegere care să se fi materializat în anul 2009 şi care să fi stat atât la baza nedepunerii, în perioada 2009 - 2014, a declaraţiilor fiscale la Primăria mun. Beiuş de către reprezentanţii episcopiei greco-catolice, cât şi la baza neimpozitării clădirilor acestui cult religios de către funcţionarii publici din cadrul Primăriei mun. Beiuş;

- faptul că inculpatul A., în calitate de primar al mun. Beiuş, a pretins şi primit de la P., în perioada 2011 - 2014, concesionarea imobilului proprietatea bisericii, cu titlu de mită, promiţând că va ajuta şi va susţine interesele bisericii Greco-catolice pe raza sa de competenţă, îi va asigura protecţie şi o va favoriza, prin neîndeplinirea atribuţiilor de primar, în sensul de a sprijini biserica Greco-catolică să beneficieze în continuare de scutiri de impozite pentru clădirile proprietatea unităţii de cult, situate pe raza mun. Beiuş şi de a nu aplica sancţiuni contravenţionale pentru faţadele deteriorate ale clădirilor proprietatea acesteia,

- faptul că prin încheierea contractului de parteneriat de la data de 12 august 2014, dintre S.C. M. S.R.L. şi episcopia Greco-catolică Oradea, inculpaţii C. şi D. ar fi urmărit mituirea inculpatului A. şi ar fi urmărit ca în schimbul acestui contract inculpatul A. să ajute şi să susţină interesele bisericii Greco-catolice pe raza sa de competenţă, să sprijine biserica Greco-catolică pentru a beneficia în continuare de scutiri de impozite pentru clădirile proprietatea unităţii de cult, situate pe raza Mun. Beiuş, să nu procedeze la aplicarea de sancţiuni contravenţionale pentru faţadele deteriorate ale clădirilor proprietatea acesteia şi să permită funcţionarea în continuare a magazinului de comercializare a peştelui fără autorizaţie eliberată de Primăria mun. Beiuş, ca şi în perioada 2012 - 2014, promiţând că va ajuta şi va susţine interesele bisericii Greco-catolice pe raza sa de competenţă.

În legătură cu aceste acuzaţii, probatoriul administrat în cauză a dovedit în mod cert că biserica Greco-catolică a deţinut şi deţine mai multe clădiri pe raza municipiului Beiuş, în legătură cu care Codul fiscal impune o serie de obligaţii atât în sarcina autorităţilor locale (reţinute în sarcina inculpaţilor A., F. şi G.), cât şi în sarcina contribuabilului (reţinute în sarcina inculpaţilor C., D. şi E.).

În acest sens, potrivit art. 249 din C. fisc. , (1) Orice persoană care are în proprietate o clădire situată în România datorează anual impozit pentru acea clădire, exceptând cazul în care în prezentul titlu se prevede diferit. (2) Impozitul prevăzut la alin. (1), denumit în continuare impozit pe clădiri, precum şi taxa pe clădiri prevăzută la alin. (3) se datorează către bugetul local al comunei, al oraşului sau al municipiului în care este amplasată clădirea. În cazul municipiului Bucureşti, impozitul şi taxa pe clădiri se datorează către bugetul local al sectorului în care este amplasată clădirea. (5) În înţelesul prezentului titlu, clădire este orice construcţie situată deasupra solului şi/sau sub nivelul acestuia, indiferent de denumirea ori de folosinţa sa, şi care are una sau mai multe încăperi ce pot servi la adăpostirea de oameni, animale, obiecte, produse, materiale, instalaţii, echipamente şi altele asemenea, iar elementele structurale de bază ale acesteia sunt pereţii şi acoperişul, indiferent de materialele din care sunt construite. Încăperea reprezintă spaţiul din interiorul unei clădiri.

Art. 250 din C. fisc. enumeră clădirile pentru care nu se datorează impozit, prin efectul legii, între acestea regăsindu-se (pct. 3) clădirile care, prin destinaţie, constituie lăcaşuri de cult, aparţinând cultelor religioase recunoscute oficial în România şi componentelor locale ale acestora, cu excepţia încăperilor care sunt folosite pentru activităţi economice;

Normele metodologice de aplicare a C. fisc. , clarifică noţiunile folosite de legiuitorul primar.

Pct. 22. 1 din Normele metodologice de aplicare a Legii nr. 571/2003, aprobate prin H.G. nr. 44/2004 stabileşte că prin sintagma "încăperi care sunt folosite pentru activităţi economice", menţionată la art. 250 alin. (1) pct. 3 din C. fisc. , se înţelege spaţiile utilizate pentru realizarea oricăror activităţi de producţie, comerţ sau prestări de servicii, astfel cum sunt definite în Legea nr. 287/2009 privind C. civ., altele decât destinaţiile specifice categoriilor de clădiri care nu sunt supuse impozitului pe clădiri. La stabilirea impozitului pe clădiri şi a taxei pe clădiri, se ia în considerare şi orice fel de contract încheiat în urma căruia se obţine un venit.

Conform pct. 23.1 din Normele metodologice, prin sintagma "clădirile care, prin destinaţie, constituie lăcaşuri de cult", menţionată la art. 250 alin. (1) pct. 3, se înţelege bisericile - locaşurile de închinăciune, casele de rugăciuni - şi anexele acestora. Termenul lăcaş este variantă a termenului locaş. Alin. (2) precizează că anexele bisericilor se referă la orice incintă care are elementele constitutive ale unei clădiri, proprietatea oricărui cult recunoscut oficial în România, cum ar fi: clopotniţa, cancelaria parohială, agheasmatarul, capela mortuară, casa parohială cu dependinţele sale, destinată ca locuinţă a preotului/preoţilor slujitori/personalului deservent, incinta pentru aprins lumânări, pangarul, troiţa, magazia pentru depozitat diverse obiecte de cult, aşezământul cu caracter social-caritabil, arhondaricul, chilia, trapeza, incinta pentru desfăşurarea activităţilor cu caracter administrativ-bisericesc, reşedinţa chiriarhului, precum şi altele asemenea; prin aşezământ cu caracter social-caritabil se înţelege căminul de copii, azilul de bătrâni, cantina socială sau orice altă incintă destinată unei activităţi asemănătoare.

Pct. 17 din Normele metodologice de aplicare a Legii nr. 571/2003, aprobate prin H.G. nr. 44/2004 prevede "contribuabili, în cazul impozitului pe clădiri, sunt proprietarii acestora, indiferent de clădire şi de locul unde sunt situate în România. Contribuabilii datorează impozitul pe clădiri şi în situaţia în care clădirea este administrată sau folosită de alte persoane decât titularul dreptului de proprietate şi pentru care locatarul sau concesionarul datorează chirie ori redevenţă în baza unui contract de închiriere, locaţiune sau concesiune, după caz".

Art. 254 C. fisc. prevede că orice persoană care dobândeşte, construieşte sau înstrăinează o clădire are obligaţia de a depune o declaraţie fiscală la compartimentul de specialitate al autorităţii administraţiei publice locale în a cărei rază de competenţă se află clădirea, în termen de 30 de zile de la data dobândirii, înstrăinării sau construirii, declararea clădirilor în vederea impunerii şi înscrierea acestora în evidenţele autorităţilor administraţiei publice locale reprezentând (conform alin. (9) o obligaţie legală a contribuabililor care deţin în proprietate aceste imobile, chiar dacă ele au fost executate fără autorizaţie de construire.

Conform pct. 27 din Normele metodologice de aplicare a Legii nr. 571/2003 aprobate prin H.G. nr. 44/2004, atât persoanele fizice cât şi persoanele juridice, inclusiv instituţiile publice, pentru clădirile pe care le dobândesc, construiesc sau înstrăinează au obligaţia să depună declaraţiile fiscale, conform art. 254 alin. (5) din C. fisc. , la compartimentele de specialitate ale autorităţilor administraţiei publice locale ale comunelor, oraşelor, municipiilor, în a căror rază se află clădirile, chiar dacă, potrivit prevederilor C. fisc. , pentru acestea nu datorează impozit pe clădiri sau sunt scutite de la plata acestui impozit.

La pct. 70 din Normele metodologice de aplicare a Legii nr. 571/2003 aprobate prin H.G. nr. 44/2004 cu modificările şi completările ulterioare se prevede: (1) Contribuabilii persoane fizice şi persoane juridice sunt obligaţi să depună declaraţiile fiscale, chiar dacă aceştia beneficiază de reducere sau de scutire la plata impozitului pe clădiri, ori pentru clădirile respective nu se datorează impozit pe clădiri.

Din cuprinsul dispoziţiilor legale evocate mai sus rezultă că orice proprietar al unei clădiri este obligat să depună o declaraţie fiscală la compartimentul de specialitate al autorităţii administraţiei publice locale în a cărei rază de competenţă se află clădirea, în vederea stabilirii obligaţiei de plată a impozitului pe clădiri, obligaţie independentă de faptul că pentru clădirile respective nu se datorează impozit pe clădiri, aspect care va fi stabilit exclusiv de autoritatea administraţiei publice locale, în raport de situaţia juridică a respectivului imobil.

Această obligaţie a fost nesocotită de reprezentanţii bisericii greco-catolice, în intervalul 2009 - 2014 (perioadă cu care instanţa este sesizată), în tot acest interval de timp nefiind depuse la compartimentul de specialitate al autorităţii administraţiei publice locale a municipiului Beiuş, declaraţii fiscale aferente clădirilor deţinute în proprietate de biserica Greco-catolică pe raza municipiului Beiuş (cu excepţia declaraţiei fiscale depuse la data de 05.12.2013 cu privire la imobilul reprezentând apartament nr. x situat în mun. Beiuş), cu toate că din înscrisurile existente la dosarul cauzei rezultă că biserica Greco-catolică deţinea în proprietate pe raza mun. Beiuş, mai multe clădiri, inclusiv cu privire la care erau încheiate contracte de închiriere/locaţiune în perioada 2009 - 2014, contracte de pe urma cărora unitatea de cult a realizat venituri.

În cursul judecăţii, partea civilă a depus la dosarul cauzei situaţia centralizatoare a clădirilor proprietatea episcopiei Greco-catolice Oradea, cu privire la care a calculat un impozit datorat de 260.290 RON pentru intervalul 01.01.2009 - 31.12.2014.

Pentru niciuna din aceste clădiri, episcopia Greco-catolică Oradea nu a depus în intervalul 2009 - 2014 declaraţiile fiscale prevăzute de textele de lege evocate mai sus, ceea ce a condus la necalcularea impozitului pe clădiri datorat şi, drept consecinţă, neachitarea în intervalul 2009 - 2014 a impozitului datorat.

Instanţa de fond a reţinut că obligaţia depunerii declaraţiilor fiscale a revenit martorului P., în calitate de protopop al Parohiei Greco-catolice Beiuş, pentru clădirile proprietatea parohiei Greco-catolice Beiuş, respectiv inculpaţilor C. (episcop al Episcopiei Române Unite cu Roma Greco-catolice Oradea), D. (administrator al aceleiaşi episcopii) şi E. (contabil şef al aceleiaşi episcopii), pentru clădirile proprietatea episcopiei Greco-catolice Oradea.

Instanţa nu a avut în vedere apărările expuse de inculpaţi, cu privire la faptul că o astfel de obligaţie ar fi revenit până în anul 2014 martorului P., inclusiv în privinţa clădirilor proprietatea episcopiei (pe motiv că până în acel an imobilele episcopiei situate pe raza municipiului Beiuş au fost administrate de martor, an în care s-a realizat operaţiunea internă de preluare a acestor imobile de către episcopie), deoarece obligaţia depunerii acestor declaraţii incumbă proprietarului indiferent că este administrată sau folosită de alte persoane decât titularul dreptului de proprietate, conform pct. 17 din Normele metodologice de aplicare a Legii nr. 571/2003, aprobate prin H.G. nr. 44/2004.

Instanţa nu a avut în vedere nici apărările expuse de inculpata E. care a arătat că nu a avut atribuţii în acest sens, nefiind angajată în cadrul episcopiei.

În condiţiile în care din probatoriul administrat în cauză a rezultat că inculpata E. îndeplinea atribuţii specifice contabilului şef al Episcopiei Române Unite cu Roma Greco-catolice Oradea, fiind implicată direct în depunerea declaraţiilor fiscale (semnând declaraţiile fiscale din data de 04.12.2003, 04.08.2010 şi 28.07.2011, aflate în dosar urmărire penală, dar şi declaraţia fiscală depusă de inculpatul D. în luna decembrie 2013), este lipsită de relevanţă natura contractului (de muncă sau de voluntariat) care a stat la baza îndeplinirii sarcinilor sale în cadrul episcopiei.

Depunerea acestor declaraţii trebuia realizată în termen de 30 de zile de la data dobândirii imobilelor, termen care însă a fost nesocotit, declaraţiile fiscale aferente acestor clădiri fiind depuse abia după ce au fost demarate cercetările în prezenta cauză.

Neîndeplinirea acestor obligaţii este reglementată ca fiind contravenţie de art. 294 alin. (1) lit. b) şi alin. (3) C. fisc. , care sancţionează nedepunerea declaraţiilor de impunere prevăzute la art. 254 alin. (5) şi (6), cu amendă de la 200 RON la 500 RON.

Instanţa de fond a reţinut că probele administrate în cauză nu au dovedit că nedepunerea acestor declaraţii de către inculpaţii C., D. şi E., ar fi fost motivată de existenţa unei înţelegeri infracţionale intervenite în acest scop în cursul anului 2009 între aceşti inculpaţi, pe de o parte, şi A., F. şi G., pe de altă parte.

În privinţa inculpatei E., nicio probă nu atestă, cel puţin ca aceasta să-i fi cunoscut pe vreunul din funcţionarii Primăriei mun. Beiuş, din cadrul Biroului de Impozite şi Taxe, concluzie rezultată în mod neechivoc din cuprinsul declaraţiilor inculpaţilor şi martorilor audiaţi atât în cursul urmăririi penale, cât şi în cursul cercetării judecătoreşti (funcţionari în cadrul Primăriei mun. Beiuş).

În privinţa inculpaţilor C. şi D., instanţa reţine că singurele probe care susţin existenţa unei astfel de înţelegeri sunt declaraţiile martorului denunţător P.

La stabilirea valorii probatorii a declaraţiilor martorului denunţător P., prima instanţa a avut în vedere inconstanţa cu care a expus starea de fapt, inconsecvenţa cu care acesta a prezentat elementele esenţiale pe baza cărora este susţinută acuzarea inculpaţilor C., D. şi E. şi modificarea succesivă a acestor elemente, caracterul oscilant al modului în care a fost prezentată implicarea acestor inculpaţi în săvârşirea faptelor pe care martorul însuşi le-a expus diferit, incoerenţa martorului denunţător şi incapacitatea sa de a expune în faţa instanţei cursiv şi cronologic modalitatea în care s-ar fi petrecut faptele, deşi a fost audiat în două rânduri.

Astfel, prima declaraţie a fost dată de martorul P. la 17.09.2014, în cuprinsul acesteia martorul nefăcând absolut nicio referire la vreo înţelegere intervenită în cursul anului 2009 sau ulterior între funcţionarii Primăriei mun. Beiuş şi reprezentanţii bisericii greco-catolice, cu privire la neimpozitarea clădirilor aparţinând bisericii Greco-catolice situate pe raza municipiului Beiuş sau cu privire la vreo altă formă de protejare a bisericii greco-catolice.

Următoarea declaraţie a fost dată de martorul P. la 09.12.2014, în cuprinsul acesteia martorul arătând că în luna august - septembrie 2011, inculpatul A. i-a promis, în schimbul concesionării imobilului situat în Beiuş, scutiri de impozite pentru imobilele aparţinând episcopiei şi parohiei Greco-catolice şi că va susţine interesele bisericii, în calitatea sa de primar. A arătat martorul în cuprinsul acestei declaraţii, că membrii consiliului parohial din Beiuş (cu referire la martorii R. şi S.) nu aveau cunoştinţă de discuţiile purtate de el cu primarul în legătură cu ajutorul oferit de acesta în favoarea bisericii greco-catolice.

Din cuprinsul aceleiaşi declaraţii, a mai rezultat că abia în cursul lunii iunie 2014, în cadrul discuţiilor purtate pe marginea intenţiei de reziliere a contractului de concesiune încheiat iniţial, i-a rugat pe inculpaţii C. şi D. să găsească o soluţie amiabilă, întrucât primarul a susţinut în mod frecvent biserica Greco-catolică. Din cuprinsul aceleiaşi declaraţii, a mai rezultat că la întâlnirile ce au urmat celei din iunie 2014 dintre reprezentanţii episcopiei şi inculpatul A., la care martorul P. a arătat că nu a participat, primarul i-ar fi relatat inculpatului D. că biserica Greco-catolică va beneficia în continuare de scutiri de impozite pentru imobilele aparţinând episcopiei, înţelegerile dintre cei doi (A. şi D.) fiindu-i confirmate de D.

Sintetizând, din cuprinsul acestei din urmă declaraţii, rezultă că în luna august - septembrie 2011 înţelegerea referitoare la scutirea bisericii Greco-catolice de impozite pentru clădiri, s-ar fi realizat exclusiv de P. cu primarul A., nefiind cunoscută de ceilalţi membrii ai consiliului parohial din Beiuş şi nici de reprezentanţii episcopiei. Din cuprinsul aceleiaşi declaraţii, mai rezultă că prima dată când s-ar fi discutat cu reprezentanţii episcopiei despre susţinerea bisericii Greco-catolice de către primarul mun. Beiuş, a fost în cursul lunii iunie 2014. Martorul nu face referire la nicio implicare în aceste înţelegeri nici a inculpaţilor F. şi G. (din cadrul Primăriei mun. Beiuş), nici a inculpatei E. (din partea episcopiei).

Cu alte cuvinte, din cuprinsul acestei declaraţii rezultă că în perioada august/ septembrie 2011 - iunie 2014, o astfel de înţelegere s-ar fi parafat exclusiv între P. şi inculpatul A.

Aspectele relatate de martorul P. în declaraţia din 09.12.2014 sunt reiterate în denunţul olograf depus la aceeaşi dată, cu menţiunea că în cadrul acestuia, martorul a arătat că despre sprijinul promis de inculpatul A. are cunoştinţă atât din discuţiile purtate cu ocazia întâlnirilor avute de primar cu reprezentanţii episcopiei şi cu el, cât şi din discuţiile private avute de martor cu inculpatul A.

Următoarea declaraţie a fost dată de martorul P. la 20.02.2015, în cuprinsul acesteia arătând în plus faţă de cele deja relatate în declaraţiile anterioare, că nimeni din cadrul episcopiei Greco-catolice din Oradea nu l-a împuternicit să depună declaraţii fiscale la Primăria mun. Beiuş, că nu a discutat cu nimeni din conducerea episcopiei despre depunerea de declaraţii fiscale şi că nu-şi aminteşte ca reprezentanţii biroului de impozite şi taxe din cadrul primăriei să-i fi solicitat nici în scris şi nici verbal să depună declaraţii aferente clădirilor, neamintindu-şi nimic în legătură cu adresa nr. x din 09.11.2005, necunoscând nimic în legătură cu depunerea declaraţiei fiscale din 05.12.2013.

Tot în plus faţă de cele deja relatate în declaraţiile anterioare, martorul P. a arătat că în vara anului 2014, cu ocazia discuţiilor purtate la Oradea şi la Beiuş, personal i-a relatat inculpatului T. toate discuţiile şi promisiunile primarului.

În prima declaraţie dată în faţa instanţei în şedinţa publică din 19.02.2016, martorul P. a arătat că în schimbul contractului de concesiune, primarul A. i-a promis că biserica Greco-catolică va beneficia de scutire de impozite pe clădiri şi nu va fi amendată pentru clădirile deteriorate, acest aspect fiind adus şi la cunoştinţa membrilor curatori, însă a arătat că la semnarea contractului respectiv nu a discutat cu reprezentanţii episcopiei Greco-catolice despre acest contract şi nici despre promisiunile pe care în schimbul încheierii acestuia le-a făcut primarul A..

În toamna anului 2014, când a aflat de intenţia de reziliere a respectivului contract, a insistat pe lângă reprezentanţii episcopiei, respectiv C. şi D. pentru încheierea unui nou contract, ocazie cu care a adus la cunoştinţa acestora şi favorurile de care va beneficia biserica Greco-catolică. La venirea inculpatului C. în Beiuş, (în anul 2014), a avut loc o întâlnire între episcop şi primarul A. la care însă martorul a arătat că nu a participat şi nici nu ştie ce s-a discutat. Între membrii consiliului parohial în fata cărora inculpatul A. s-a exprimat în sensul promisiunii de a favoriza biserica au fost R., S., U., V..

Nu a discutat cu alţi primari anteriori inculpatului A. despre scutirea de impozite pe clădiri. Abia în 2011 când primarul A. i-a lansat acele promisiuni a aflat de necesitatea plăţii acelor impozite. Nu i-a anunţat pe reprezentanţii episcopiei atunci când a aflat despre necesitatea impozitării clădirilor, respectiv despre posibilitatea aplicării unor amenzi pentru faţadele deteriorate. Nu ştie dacă la momentul discuţiilor legate de rezilierea contractului iniţial, reprezentanţii episcopiei ştiau despre promisiunile primarului A.

în schimbul încheierii acelui contract. Nu îşi aduce aminte să fi discutat în anul 2012 cu funcţionarii primăriei Beiuş despre faptul că Biserica ar fi scutită de impozitul pe clădiri. Nu reţine data la care a adus la cunoştinţa reprezentanţilor episcopiei despre favorurile promise de inculpatul A. şi nici dacă această aducere la cunoştinţă a avut loc anterior sau ulterior acelei întâlniri. Nu-şi aduce aminte ca în anul 2005 Protopopiatul Beiuş să fi fost notificat de Primăria Beiuş să depună evidenţa tuturor imobilelor pe care le deţinea.

Nu ştie dacă a încunoştinţat Direcţia economică din cadrul Primăriei Beiuş despre contractele de închiriere încheiate cu privire la spaţiile bisericii. Nu-şi aduce aminte să i se fi solicitat verbal de către funcţionarii Primăriei Beiuş să se deplaseze la primărie pentru a declara imobilelor bisericii.

Sintetizând cuprinsul acestei declaraţii, se constată că martorul reiterează înţelegerea avută în anul 2011 cu inculpatul A., pe care susţine că a adus-o tot atunci la cunoştinţa consiliului parohial nu şi reprezentanţilor episcopiei. În ceea ce-i priveşte pe aceştia din urmă, nu mai ştie dacă aceştia cunoşteau, când s-a discutat de rezilierea contractului iniţial, despre promisiunile primarului în schimbul încheierii acelui nou contract. A mai arătat că nu i-a anunţat pe reprezentanţii episcopiei când a aflat despre necesitatea impozitării clădirilor, respectiv despre posibilitatea aplicării unor amenzi pentru faţadele deteriorate.

În cea de-a doua declaraţie dată în faţa instanţei în şedinţa publică din 12.01.2017, martorul P. a arătat că inculpatul A. i-a promis atât lui cât şi consilierilor parohiali că în schimbul încheierii contractului iniţial, parohia va fi scutită de plata impozitului pe clădiri şi nu i se va aplica amenzi pentru clădirile deteriorate, o astfel de promisiune făcând-o inculpatul A. şi celor de la episcopie, la momentul renegocierii contractului iniţial, aspect pe care i l-a transmis A. şi D. Este adevărat că l-a rugat pe inculpatul C. să-l primească pe A.. Nu a discutat niciun amănunt despre noul contract cu inculpatul C. pe care doar l-a rugat să continue colaborarea. I-a adus la cunoştinţa inculpatului D., la momentul la care s-a discutat despre renegocierea contractului despre promisiunea făcută iniţial de inculpatul A. membrilor consiliului parohial însă nu mai retine dacă i-a spus direct sau telefonic. Nu a încunoştinţat Direcţia economică din cadrul Primăriei Municipiului Beiuş despre niciunul dintre contractele de închiriere pe care le-a încheiat întrucât nu credea că este necesar. Preluarea imobilelor parohiei de către episcopia Greco-catolică s-a realizat în cursul lunii iunie 2014. Cu ceilalţi inculpaţi nu ţine minte să fi avut discuţii legate de acest contract.

Sintetizând această din urmă declaraţie, se constată că martorul denunţător reiterează înţelegerea avută în anul 2011 cu primarul A., pe care susţine că a adus-o tot atunci la cunoştinţa consiliului parohial. A arătat că lui C. nu i-a cerut decât să-l primească pe A., fără să discute alte amănunte legate de noul contract. Doar inculpatului D. i-a adus la cunoştinţă, la momentul la care s-a discutat despre renegocierea contractului, despre promisiunea făcută iniţial de inculpatul A.

La stabilirea valorii probatorii a declaraţiilor martorului denunţător, instanţa de fond a mai reţinut că în declaraţiile date pe tot parcursul procesului penal, niciunul dintre inculpaţii F., G., C., D. şi E. nu confirmă existenţa vreunei astfel de înţelegeri, nici măcar inculpatul A.

Totodată, a mai reţinut că martorii R., S. şi V., membrii consiliului parohial (la care martorul P. a făcut referire la un moment dat, că şi acestora li s-a adus la cunoştinţă promisiunile primarului A.), infirmă o astfel de împrejurare.

Bunăoară martorul R. a arătat atât în cursul urmăririi penale, cât şi în faţa instanţei că nici cu ocazia şedinţei curatoratului din 25.08.2011, nici ulterior nu s-a discutat despre contraprestaţii din partea primarului urmare a încheierii contractului de concesiune, în cadrul discuţiilor legate de încheierea acelui contract de concesiune nici inculpatul A., nici P. şi nici din alte discuţii nu a înţeles că în schimbul acelui contract primarul urmează să acorde bisericii Greco-catolice tratamente preferenţiale fie în sensul acordării de fonduri băneşti, fie în sensul neamendării bisericii pentru faţadele deteriorate ale clădirilor, nu li s-a solicitat să dea vreo mită, nu a sesizat ca biserica Greco-catolică să fi fost în vreun fel privilegiată şi nu s-au purtat discuţii nici cu privire la scutiri de impozite în legătură cu concesionarea.

Martorul S. a arătat în faţa instanţei că nimeni nu a discutat despre vreo mită care trebuia dată, în legătură cu încheierea respectivului contract şi că nu ştie să se fi purtat discuţii în legătură cu faptul că dacă se va încheia acel contract cu privire la acel imobil biserica Greco-catolică ar beneficia de tratamente preferenţiale sau scutiri de amenzi pentru faţadele clădirilor deteriorate. Nici în declaraţia dată în cursul urmăririi penale martorul nu face referire la vreo astfel de înţelegere.

La rândul său martorul W., audiat în cursul urmăririi penale, nu face referire la vreo astfel de discuţie.

Toate aceste elemente, raportate la faptul că nicio altă probă nu confirmă veridicitatea susţinerilor martorului denunţător referitoare la implicarea inculpaţilor C., D. şi E. în înţelegerea de care martorul denunţător face vorbire că ar fi intervenit între el şi inculpatul A., au determinat instanţa de fond să aprecieze că declaraţiile martorului P. referitoare la existenţa unei astfel de înţelegeri, sunt nesincere, iar situaţia de fapt prezentată de acesta este una neconformă realităţii.

Atitudinea procesuală a martorului P. îşi găseşte explicaţia în starea de tensiune dintre el şi reprezentanţii episcopiei, care era evidentă, fiind determinată de neînţelegerile legate de modul în care P. a administrat bunurile bisericii greco-catolice, ceea ce a generat (începând cu anul 2012) transferul contractelor de închiriere şi ulterior (în anul 2014) transferul către episcopie a atribuţiilor de administrare a bunurilor episcopiei, demersurile episcopiei de reziliere a contractului de concesiune încheiat iniţial având loc pe acest fond.

Această stare de tensiune a fost amplificată de faptul că martorul P. a avut o implicare determinantă în declanşarea stării conflictuale (în cursul anului 2014) dintre primar şi reprezentanţii episcopiei, subsecventă încheierii contractului de concesiune ce a avut ca obiect imobilul situat în mun. Beiuş, atunci când s-a pus problema rezilierii acestuia, având în vedere că principalele aspecte reproşate de reprezentanţii episcopiei cu privire la acest contract au fost legate de lipsa unei împuterniciri pentru P. şi caracterul nefavorabil bisericii al clauzelor contractului.

Starea de tensiune dintre el şi reprezentanţii episcopiei a rezultat şi din modul în care pe parcursul evenimentelor martorul P. s-a poziţionat, fiind constant în opoziţie cu reprezentanţii bisericii Greco-catolice(biserică al cărei exponent el însuşi era, în calitate de protopop) susţinând, în detrimentul acesteia, interesele private ale inculpatului A. cu care era în relaţii apropiate, premeditând cu acesta strategia de determinare a reprezentanţilor episcopiei să revină asupra deciziei lor de reziliere a contractului de concesiune.

Convorbirile telefonice purtate de P. cu A., dar şi cu reprezentanţi ai episcopiei, dovedesc această relaţie de adversitate dintre protopopul P. şi reprezentanţii episcopiei:

- în discuţia telefonică din data de 13.06.2014, dintre inculpatul A. şi martorul denunţător, P.: - M-o sunat şi pe mine...Deşteptu' ăla.

- discuţia telefonică purtată la data de 03.07.2014, de inculpatul D. cu protopopul P.:

D.: - Dar nu trebuie să te iriţi, pentru că de atâtea ori te-am anunţat.

P.: - Eu. .. nu... nu mai.

D.: - ...Ţi-am comunicat, uneori n-ai fost prezent şi ca atare.

P.: - Auzi, mă, mă, mă.

D.: - ... am fost şi fără tine.

P.: - ...mă, fii atent aci!.

Această stare tensionantă dintre el şi episcopie şi motivele care au generat-o, a reprezentat, în aprecierea instanţei, motivaţia atitudinii sale procesuale.

În aprecierea valorii probante a declaraţiilor martorului P. instanţa nu se poate trece cu vederea discuţia telefonică purtată la data de 03.07.2014, ora 11:16:27, de martor cu inculpatul D.:

D. - Aşa, dar atunci când am fost ca să discut aceste amănunte, cum anume, constructiv, să preluăm acel contract, deci constructiv, ca totu' să meargă mai departe, să nu creăm probleme nici ţie, nici altora, nici şi aşa mai departe, am mai aflat.

P.: - Amu, mie îmi creaţi, oricum, dar nu-i problemă, că şi eu le creez altora pă, pă, pă rând, încet..

O astfel de afirmaţie explică atitudinea adoptată de martorul denunţător faţă de reprezentanţii episcopiei Greco-catolice în declaraţiile date în cursul procesului penal şi concretizarea intenţiei sale de a crea şi altora "probleme".

Convorbirile telefonice purtate de P. şi A. dovedesc în acelaşi timp relaţia apropiată dintre cei doi, cât şi faptul că ambii urmăreau protejarea intereselor inculpatului A. în discuţiile cu reprezentanţii bisericii greco-catolice.

Relevantă este bunăoară discuţia avută la data de 13.06.2014, cei doi, după ce inculpatul A. discutase în prealabil cu inculpatul D. care-l anunţase despre intenţia de reziliere a contractului încheiat iniţial:

P.: - Salut!

A.: - Servus!

P.: - M-o sunat şi pe mine.

A.: - Da?

P.: - Da. Deşteptu' ăla. Na, fii atent aci! Io. .. O părere, o părere.

A.: - Hm?

P.: - Da' mâine tu nu eşti în zonă?

A.: - Ba da. Vin diseară.

P.: - Hai că ne vorbim mâine.

A.: - Da' ce are, băi, frate, totuşi?

P.: - Da' nu ştiu, nu ştiu, nu ştiu. Să vezi ce mi-o făcut mie. Ai de mine! Mi-o luat toţi chiriaşii, mă. Toţi, toţi, toţi. Îţi dai tu seama? Hai că vorbim mâine. Fă-mi ... Să bem o bere împreună noi doi.

A.: - Nicio problemă.

P.: - Ha?

A.: - Nicio problemă. L-am luat un pic mai tare la telefon.

Relevantă este şi discuţia celor doi din data de 07.07.2014, ocazie cu care cei doi stabilesc strategia pe care s-o adopte primarul la întâlnirea cu reprezentanţii episcopiei:

"P.: - Ă ... Auzi, eu am ştiut că meri azi la Oradea, la D., da' nu-i de mers astăzi, numa' miercuri, miercuri e şi ... Alo!

A.: - Da' eu îs pe drum deja, m-o sunat să merg.

P.: - Na! (n.n.:trivial) Na! Bine. Na! Bine, bine, bine.

A.: - Na! Merg să văd măcar ce vrea, oricum nu ... (...) (n.n.: nu se înţelege) astăzi.

P.: - Na! Bine. Miercuri îi şefu', ştii.

A.: - Îhm! Bine, bine.

P.: - Na!

A.: - Păi, mă duc să văd ce vrea, că nu... Na! Aşa nu mă ... (...) (n.n.: nu se înţelege)

P.: - Spune-i ... şi spu ... spune-i că tu vrei să iei legătura neapărat cu ... că te-o, te-o sunat şi altceva, că ţi-oi spune eu amănuntu'.

A.: - Na! Bine, bine.

P.: - Aicea ţi-o spun pentru ... X. ceva o operat ieri la el în culise aşa am ... ştiu eu.

A.: - Îhm, îhm!

P.: - Ştii tu ce zic.

A.: - Am înţeles. Bine, bine.

P.: - Na! Na! Bine. Da', na, mai Iaşi tu.

A.: - (...) (n.n.: nu se înţelege)

P.: - ... mai ... mai Iaşi tu, mai pune el, mai ... ştii tu.

A.: - O să vedem ce vrea mai întâi, amu el la prima rundă de discuţie nu ştiu pe care s-o axat.

P.: - Mai spune-i şi de faţade, de alea, alea, alea. Ştii tu.

A.: - Na! Bun. Nicio problemă.

P.: - Ştii tu.

A.: - Bine, bine, bine.

P.: - Dacă vrea colaborare asta înseamnă din două părţi, nu poate numa' dintr-una.

A.: - Corect. ...",

. . . . . . . . . . . .

"P.: - ... cred că aşa o fost. Na! Auzi, spune-i dacă vezi că face pe niznaiu', spune-i că ... ă ... sau nu. Ştii ce fă, ştii ce fă? Tu n-ai număru' lu' şefu'?

A.: - Ba da.

P.: - Ai. Na! Sună-l şi spune-i că vrei să vorbeşti cu el personal, că îi vorba de o colaborare mai pe timp lung.

A.: - Îhm!

P.: - ... şi aşa. Ştii?

A.: - Îhm!

P.: - Şi să fie premeditată treab ... ai, premeditată, în fel de preambul. Ştii? Că o să ... în acelaşi timp şi el asta vrea. Ştii ce zic?

A.: - Îhm!

P.: - Na! Şi atunci spune-i, că uite, tu eşti ... că o zis ăsta să meri acolo, dar dacă ... tu vrei neapărat să vorbeşti cu el.

A.: - Da, sigur.

P.: - Şi el îţi va spune că miercuri. Na! Îţi spun eu, că eu am vorbit cu el deja. Na!

A.: - Na! Bine, bine.

P.: - Na! Acelaşi lucru să.

A.: - Bine, bine.

P.: - Na! Că ăsta, la ăstalalt D. mi-o zis să, să te ... să îl sun pe el, să vorbesc cu tine dimineaţă şi să vă ... şi să-l sun dacă, ştii, să mă duc şi eu acolo, că acolo îi ... Da', zic, mă, cine discută problema? Păi, zice: eu şi Y ... Y., aia, deşteapta aia. Ştii tu.

A.: - Da.

P.: - Na, na! Da' tu sună-l, (...) (n.n.: nu se înţelege) ce-ţi spun eu. Sună-l pe ăsta şi spune-i că.

A.: - Bine.

P.: - ... ai tu neapărat nevoie de o discuţie cu el.

A.: - Bine, bine îl sun.

P.: - ... pentru buna colaborare, cum o fost, ştii povestea.

A.: - Bine, bine l-oi suna.

P.: - Ciao, ciao, ciao!

A.: - Ciao!".

Pentru considerentele expuse, instanţa de fond a reţinut ca nesincere declaraţiile succesive ale martorului denunţător P., astfel încât acestea au fost înlăturate din ansamblul în probator.

1. Cu privire la neimpozitarea clădirilor bisericii greco-catolice, acuzarea a reţinut că aceasta s-a realizat în perioada 2009 - 2014 în baza unei înţelegeri prealabile a inculpaţilor A., F., G., C., D. şi E.

Potrivit acuzării, înţelegerea între aceşti inculpaţi cu privire la neimpozitarea clădirilor bisericii Greco-catolice situate în mun Beiuş, s-a concretizat în anul 2009 şi a continuat până în anul 2014.

Martorul P. a dat dovadă de o inconstanţă evidentă în ceea ce priveşte existenţa şi plasarea în timp a unei astfel de înţelegeri prin raportare la inculpaţii F., G., C., D. şi E., într-o primă declaraţie nefăcând nicio referire la existenţa unei astfel de înţelegeri, arătând apoi că înţelegerea din anul 2011 s-a realizat doar între el şi inculpatul A., nefiind cunoscută de ceilalţi membri ai consiliului parohial şi nici de reprezentanţii episcopiei, aceştia din urmă aflând de promisiunile primarului abia în iunie 2014, arătând ulterior că înţelegerea din anul 2011 a fost adusă tot atunci la cunoştinţa celorlalţi membrii ai consiliului parohial iar reprezentanţilor episcopiei în toamna anului 2014, arătând în final că înţelegerea din anul 2011 a fost adusă doar la cunoştinţa celorlalţi membri ai consiliului parohial, în cursul aceluiaşi an.

Singurul aspect susţinut constant de martorul denunţător, este acela că el s-ar fi înţeles cu inculpatul A. în anul 2011 despre susţinerea bisericii Greco-catolice de către primarul mun Beiuş.

O altă concluzie desprinsă din declaraţiile succesive ale martorului denunţător este aceea că acesta nu face nicio referire la vreo implicare în aceste înţelegeri a inculpaţilor F., G. (din cadrul Primăriei mun Beiuş) şi E. (din partea episcopiei).

Mai mult, în ultima declaraţie dată în faţa instanţei, martorul denunţător a arătat că nu ştie ca inculpata E. să fi avut vreun rol sau vreo implicare în încheierea acelui nou contract şi că nu ţine minte să fi avut discuţii legate de acest contract cu ceilalţi inculpaţi (alţii în afară de A., C., D., nota instanţei).

Implicarea inculpaţilor F., G. şi E. într-o astfel de înţelegere nu este confirmată de nicio altă probă. Chiar martorul Z., viceprimar al mun. Beiuş din anul 2012, a arătat în faţa instanţei că de când ocupă funcţia nu a avut nicio discuţie cu E. legată de imobilele aparţinând Bisericii Greco-catolice aflate pe raza mun. Beiuş.

Prima instanţă a reţinut că din nicio probă nu rezultă care ar fi fost momentul la care inculpaţii F., G. şi E. ar fi luat hotărârea de a săvârşi faptele şi nici în ce context ar fi luat o astfel de decizie.

Trecând de inconstanţa martorului denunţător cu privire la elementele esenţiale ale acuzaţiilor, instanţa reţine că verificarea elementelor constitutive ale oricărei infracţiuni, atât sub aspectul laturii obiective, cât şi subiective, se face prin raportare la momentul săvârşirii faptei, dar şi pe tot parcursul perioadei de desfăşurare a activităţii infracţionale.

În privinţa acuzaţiilor de abuz în serviciu reţinute în sarcina inculpaţilor A., F. şi G. şi de complicitate la abuz în serviciu reţinute în sarcina inculpaţilor C., D. şi E., chiar dacă s-ar lua în considerare afirmaţiile martorului P., din cuprinsul acestora ar rezulta că înţelegerea dintre inculpaţi a avut loc pentru prima dată abia în luna august- septembrie 2011, adică la o dată ulterioară începerii activităţilor infracţionale de abuz în serviciu şi complicitate la abuz în serviciu reţinute în sarcina inculpaţilor de mai sus (s-a reţinut ca debut anul 2009).

Or, săvârşirea infracţiunii de abuz în serviciu presupune, atât în cazul autoratului, cât şi în cazul complicităţii, intenţia ca element subiectiv.

Prima instanţă a reţinut că în desfăşurarea activităţii infracţionale, doctrina este unanimă în a aprecia că există două perioade: perioada internă (care cuprinde trei momente: al naşterii şi conceperii ideii de a săvârşi infracţiunea, al deliberării şi al luării deciziei de a săvârşi infracţiunea) şi perioada externă (care cuprinde faza actelor de pregătire, faza actelor de executare şi faza urmărilor).

Faza internă, psihică, cu momentele ei, precede întotdeauna faza externă, fiind de neconceput ca o activitate infracţională intenţionată (cum este cazul abuzului în serviciu, indiferent de forma participaţiei penale autorat sau complicitate) să debuteze sub aspectul laturii obiective fără ca în prealabil să fi existat elementul intelectiv şi volitiv, adică fără ca în prealabil să se fi născut ideea de a săvârşi infracţiunea, să se fi deliberat şi să se fi luat decizia de a săvârşi infracţiunea.

Prin urmare, este de neconceput atât ca inculpaţii A., F., G., C., D. şi E. să fi trecut în anul 2009 la faza externă a infracţiunii de abuz în serviciu fără ca în prealabil să fi luat hotărârea internă de a săvârşi o astfel de infracţiune, cât şi ca aceiaşi inculpaţi să fi demarat activitatea infracţională în anul 2009, însă să fi luat hotărârea de a o săvârşi doar ulterior.

Concluzia de mai sus este cu atât mai evidentă cu cât în actul de sesizare se reţine că la baza activităţilor infracţionale de abuz în serviciu (sub forma autoratului respectiv complicităţii) reţinute în sarcina inculpaţilor A., F., G., C., D. şi E. a stat înţelegerea infracţională a acestora, adică o premeditare a faptelor, premeditare care impune ca rezoluţia infracţională să preceadă săvârşirea faptei.

În lipsa unei astfel de înţelegeri referitoare la scutirea bisericii Greco-catolice de impozite pentru clădiri care să fi intervenit între inculpaţii de mai sus, omisiunea reprezentanţilor bisericii greco-catolice, în speţă a inculpaţilor C., D. şi E. de a depune în termenul legal declaraţii fiscale cu privire la clădirile deţinute pe raza municipiului Beiuş în vederea stabilirii impozitului pe clădiri excede sferei ilicitului penal.

O astfel de faptă este reglementată în mod expres ca fiind contravenţie, conform art. 294 alin. (1) lit. b) şi alin. (3) C. fisc. , care sancţionează nedepunerea declaraţiilor de impunere prevăzute la art. 254 alin. (5) şi (6) cu amendă de la 200 RON la 500 RON.

În cauză, lipsesc elemente suplimentare care să se grefeze pe cele constitutive ale acestei contravenţii, elemente suplimentare care să fi precedat sau însoţit lipsa demersurilor necesare pentru depunerea declaraţiilor de impunere şi care să sporească gravitatea unei astfel de fapte, lipseşte legătura subiectivă dintre participanţi, lipsesc probe care să fundamenteze concluzia că a existat o premeditare şi o înţelegere infracţională între funcţionarii primăriei şi reprezentanţii episcopiei în sensul scutirii acesteia de impozitul pe clădiri legal datorat în detrimentul bugetului local şi cu încălcarea legii.

În lipsa unor astfel de elemente suplimentare, nu se poate concluziona că nedepunerea declaraţiilor de impunere a reprezentat un act de participaţie penală la o infracţiune de serviciu şi nici că aceasta ar reprezenta mai mult decât o contravenţie, o astfel de faptă nedepăşind în intensitate şi gravitate sfera răspunderii contravenţionale şi neintrând în sfera ilicitului penal sub forma unei complicităţi la infracţiunea de abuz în serviciu prevăzută de art. 132 din Legea nr. 78/2000.

În cazul abuzului în serviciu, răspunderea penală se analizează prin raportare la principiul "ultima ratio" dezvoltat în considerentele Deciziei nr. 405/2016 a Curţii Constituţionale, răspundere care trebuie să intervină ca ultim resort în protejarea unei valori sociale, or, în prezenta cauză, nu există elemente certe, susţinute de probe, care să convingă un observator obiectiv, că nedepunerea declaraţiilor de impunere a reprezentat un act de complicitate la infracţiunea de abuz în serviciu, săvârşit în baza unei înţelegeri între cei implicaţi.

Pentru considerentele expuse, instanţa de fond i-a achitat pe inculpaţii C. (episcop al Episcopiei Române Unite cu Roma Greco-catolice Oradea), D. (administrator al Episcopiei Române Unite cu Roma Greco-catolică Oradea) şi E. (contabil şef al Episcopiei Române Unite cu Roma Greco-catolică Oradea), pentru faptele acestora de a nu întocmi şi a nu depune, în perioada 2009 - 2014, declaraţii fiscale la Primăria mun. Beiuş aferente clădirilor aflate în proprietatea bisericii greco-catolice, folosite pentru desfăşurarea activităţilor economice, reţinând că aceste fapte nu întrunesc elementele constitutive ale infracţiunii de complicitate la abuz în serviciu şi obţinerea unui folos necuvenit pentru altul, prevăzute de art. 48 C. pen., raportat la art. 132 din Legea nr. 78/2000, coroborat cu art. 297 alin. (1) din C. pen.

2. Cu privire la înţelegerea, reţinută de acuzare, dintre inculpatul A. şi martorul P., în baza căreia, în perioada 2011 - 2014 inculpatul A. ar fi scutit de impozite clădirile proprietatea bisericii Greco-catolice şi nu ar fi aplicat sancţiuni contravenţionale pentru faţadele deteriorate ale clădirilor proprietatea acesteia.

Se reţine în acuzare, că în schimbul acestor servicii, martorul P. a încheiat contractul de concesiune, datat 01.09.2011, cu privire la imobilul situat în Beiuş, jud. Bihor, care reprezintă astfel o mită dată inculpatului A.

Cu privire la încheierea acestui contract de concesiune, instanţa de fond a reţinut că imobilul de mai sus era proprietatea Episcopiei Române Unite cu Roma Greco-catolică Oradea.

În perioada august - septembrie 2011, inculpatul A. s-a înţeles cu martorul P. să concesioneze respectivul imobil, în suprafaţă construită de 353 mp, intenţia inculpatului A. fiind aceea de a deschide un magazin de comercializare a obiectelor de vânătoare şi pescuit.

Respectivul contract a fost încheiat de protopopul P., fără a avea vreo împuternicire din partea reprezentanţilor Episcopiei Române Unite cu Roma Greco-catolică Oradea, care nici măcar nu au avut cunoştinţă, până în cursul lunii mai 2014 de încheierea unui astfel de contract.

La data de 25.08.2011, după o discuţie prealabilă cu protopopul P., membrii consiliului curatorial al Bisericii Greco-catolice Beiuş şi-au dat acordul pentru concesionarea imobilului situat în Beiuş, jud. Bihor, corpul de clădire "din partea stângă de la intrarea în Centrul de Plasament (Casa de Copii) situată pe str. x", declaraţiile de martori date de membrii consiliului curatorial şi proces-verbal încheiat confirmând aceste aspecte.

La momentul respectiv nu s-a încheiat în scris contractul de concesiune.

La începutul lunii februarie 2014, având cunoştinţă de interesul manifestat de Q. de a deschide o agenţie bancară pe raza mun. Beiuş, inculpatul A. s-a întâlnit cu AA., director de grup Bihor la Q. şi BB., responsabil clientelă canale alternative în cadrul Q., ocazie cu care inculpatul le-a relatat că deţine un spaţiu comercial pe raza mun. Beiuş pe care este dispus să-l închirieze băncii.

La data de 19.02.2014, la biroul primarului mun. Beiuş, reprezentanţii Q., AA., director de grup Bihor şi CC., manager regional logistică, s-au înţeles cu inculpatul A. asupra clauzelor contractuale cu privire la închirierea imobilului situat în mun. Beiuş, respectiv au stabilit preţul închirierii şi cu aproximaţie suprafaţa închiriată a clădirii "maximum 110 - 115 m2".

Declaraţiile martorilor CC. şi AA. confirmă aceste demersuri.

Pe fondul înţelegerii intervenite cu reprezentanţii Q. şi având nevoie de un act de deţinere a imobilului în cauză, inculpatul A. i-a solicitat protopopului P. să încheie contractul de concesiune în formă scrisă, în condiţiile stabilite în vara anului 2011, aspect recunoscut şi de martorul P.

În acest scop, la data de 21.02.2014, inculpatul A. a depus la Biroul de Cadastru şi Publicitate Imobiliară Beiuş, în numele Primăriei mun. Beiuş, o cerere pentru eliberare extras de carte funciară pentru informare pentru imobilul în cauză, fiind achitată din bugetul local suma de 25 RON, după care, la începutul lunii martie 2014, a fost încheiat contractul de concesiune, datat 01.09.2011, între reprezentanţii Episcopiei Române Unite cu Roma Greco-catolică Oradea - Parohia Română Unită cu Roma Greco-catolică Beiuş, reprezentată de protopop P. împreună cu membrii curatori R. şi S., şi S.C. M. S.R.L., reprezentată scriptic de administratorul DD. (mama primarului) şi faptic de însuşi inculpatul A., primar al mun. Beiuş.

Contractul a avut ca obiect concesionarea de către S.C. M. S.R.L. a construcţiilor situate în mun. Beiuş, judeţul Bihor în suprafaţă construită totală de 353 mp, împreună cu terenul aferent, pentru o perioadă de 29 ani, cu posibilitate de prelungire cu încă o jumătate din perioada duratei, preţul concesiunii, respectiv redevenţa fiind stabilită la suma de 250 RON/lună sau 3.000 RON/an.

Cu ocazia încheierii contractului de concesiune în formă scrisă, inculpatul A. i-a înmânat casierului S. suma de 7.000 RON, aferentă redevenţei din perioada septembrie 2011 - decembrie 2013.

La data de 11.03.2014, contractului de concesiune datat 01.09.2011 i-a fost emisă dată certă prin încheierea nr. 2 a Biroului Individual Notarial EE., cererea de înregistrare fiind depusă şi formulată de inculpata L.

La data de 20.03.2014, în baza cererii formulate pe numele DD. la data de 14.03.2014, prin încheierile nr. 6.608 şi nr. 6.609 ale Biroului de Cadastru şi Publicitate Imobiliară Beiuş, s-a dispus înscrierea dreptului de concesiune al S.C. M. S.R.L. Beiuş pe o durată de 29 ani asupra imobilului (teren şi construcţii în suprafaţă de 353 mp), aflate în proprietatea Episcopiei Române Unite cu Roma Greco Catolică Oradea.

Din coroborarea probelor administrate în cauză, instanţa de fond a reţinut că, deşi s-a dovedit dincolo de orice echivoc încheierea contractului de concesiune cu privire la imobilul situat în Beiuş, jud. Bihor, de către S.C. M. S.R.L. cu protopopul P., încheierea contractului respectiv nu s-a grefat pe promisiunea inculpatului A., ca în schimbul acelui contract, să ajute şi să susţină interesele bisericii Greco-catolice pe raza sa de competenţă, concretizată ulterior în perioada 2011 - 2014.

Din analiza coroborată a acestor probe a rezultat că încheierea contractului de concesiune nu s-a realizat de către inculpatul A., în legătură directă cu atribuţiile sale de serviciu, iar omisiunea impozitării clădirilor proprietatea unităţii de cult, situate pe raza Mun. Beiuş şi omisiunea aplicării sancţiunilor contravenţionale pentru faţadele deteriorate ale clădirilor proprietatea acesteia, nu au fost consecinţe directe ale acestei înţelegeri.

Instanţa a arătat deja că probele administrate în cauză nu au confirmat că în perioada 2009 - 2014 a existat vreo înţelegere între inculpatul A., C. şi D. cu privire la susţinerea de către primul a intereselor bisericii Greco-catolice pe raza Mun. Beiuş.

Cu privire la omisiunea impozitării clădirilor proprietatea unităţii de cult, din cuprinsul declaraţiilor inculpaţilor F. şi G. a rezultat că încă din iunie 2008, de la venirea în funcţia de primar a inculpatului A., acesta a discutat cu cei doi coinculpaţi, în mai multe rânduri, despre problema impozitării clădirilor aparţinând bisericii greco-catolice, însă niciunul nu a întreprins demersuri consistente pentru clarificarea situaţiei.

Această omisiune în îndeplinirea îndatoririlor de serviciu de către inculpatul A. s-a manifestat încă de la venirea sa în funcţie, adică cu mult înaintea anului 2011, conduită suprapusă pe cea a martorului denunţător de a nu da curs solicitărilor repetate ale funcţionarilor primăriei de a se de deplasa la unitatea administrativ teritorială, în vederea impozitării clădirilor deţinute de biserică, în condiţiile în care încă din anul 2005 i s-a solicitat lui P. să se prezinte pentru lămurirea situaţiei.

Martorii FF. şi GG. (funcţionari în cadrul Primăriei mun. Beiuş), confirmă, alături de inculpaţii F. şi G., în declaraţiile date, insistenţele celor doi inculpaţi şi discuţiile purtate în acest scop cu P. în perioada 2009 - 2011.

În ciuda acestor demersuri, nici martorul P. nu a dat curs solicitărilor repetate de a reglementa situaţia, nici A. nu a dat vreo dispoziţie concretă celor doi, spunându-le fie să mai insiste, fie că va discuta el personal cu P., în vederea clarificării situaţiei.

Toate aceste activităţi au fost însă anterioare momentului la care martorul P. susţine că s-ar fi înţeles cu inculpatul A. cu privire la neimpozitarea clădirilor proprietatea unităţii de cult.

Lipsa unor demersuri reale a continuat la nivelul Primăriei mun. Beiuş până la momentul la care au fost demarate cercetările în cauză.

Cu toate acestea, lipseşte un probatoriu cert în baza căruia instanţa să poată concluziona că subsecvent anului 2011, neimpozitarea clădirilor bisericii Greco-catolice s-a realizat în legătură directă cu contractul de concesiune încheiat de P. cu A.

Instanţa a expus deja motivele pentru care valoarea probatorie a declaraţiilor inconstante ale martorului P. se impune a fi înlăturată, lipsind alte probe care să susţină veridicitatea declaraţiilor acestuia, în condiţiile în care cu excepţia încheierii în sine a contractului de concesiune şi a demersurilor care au precedat şi urmat încheierii acestuia (elemente care nu sunt în măsură să dovedească o înţelegere infracţională între părţi), celelalte susţineri ale martorului P. au fost contrazise de probe, inclusiv de martorii sau inculpaţii la care el însuşi face referire.

Astfel, martorii R., S. şi V. (la care P. a făcut referire), membrii ai consiliului curatorial, cei care au participat la şedinţele la care s-a decis concesionarea imobilului din str. x, au arătat că nu au avut cunoştinţă şi nici nu li s-a spus de vreun eventual sprijin al bisericii de către primar, nici în anul 2011, nici ulterior.

La rândul lor, inculpaţii F. şi G., funcţionarii cu competenţe în stabilirea impozitării persoanelor juridice, cei care trebuiau să pună în aplicare înţelegerea dintre P. şi A., nu confirmă ca după anul 2011 să mai fi avut vreo discuţie cu inculpatul A. în legătură cu neimpozitarea clădirilor bisericii Greco-catolice şi nici că ar fi cunoscut sau discutat de vreo astfel de înţelegere.

La rândul lor, inculpaţii C., D. şi E., ca reprezentanţi ai episcopiei, beneficiară a neplăţii impozitelor pe clădiri în perioada 2011 - 2014, infirmă orice discuţie cu inculpatul A. pe această temă. Martorul P. însuşi a arătat, într-una din declaraţiile succesive, că nu a spus reprezentanţilor episcopiei nici măcar de faptul că i s-a solicitat impozitarea clădirilor bisericii.

De asemenea, martorul Z., viceprimar al mun. Beiuş din anul 2012, a arătat în faţa instanţei că deşi a participat la şedinţele consiliului local ale mun. Beiuş, nu l-a auzit pe inculpatul A. să fi discutat ceva legat de favorizarea bisericii Greco - catolice în vreun fel.

Or, apare neverosimil pentru instanţă că absolut niciuna din celelalte persoane implicate (în vreo formă sau alta) fie în concesionarea imobilului bisericii (în negocierea condiţiilor, în luarea deciziilor sau ca beneficiari ai înţelegerii), fie în impozitarea clădirilor bisericii (ca funcţionari care să ducă la bun sfârşit o astfel de înţelegere), să nu fi cunoscut sau să nu fi auzit într-un interval de cel puţin 3 ani (2011-2014) de o astfel de înţelegere care să vizeze neimpozitarea clădirilor bisericii greco-catolice, să nu o confirme sau să nu relateze fapte sau împrejurări care să conducă instanţa spre o astfel de concluzie.

Cu privire la neaplicarea de sancţiuni contravenţionale pentru faţadele deteriorate ale clădirilor proprietatea bisericii Greco-catolice din Beiuş, instanţa are în vedere că Legea nr. 153/2011, intrată în vigoare la data de 5 august 2011 (în aceeaşi perioadă în care s-ar fi realizat înţelegerea dintre inculpatul A. şi protopopul P.), a prevăzut în art. 3 că prezenta lege stabileşte lucrările de intervenţie pentru reabilitarea structural-arhitecturală a anvelopei clădirilor, etapele, termenele şi modul de finanţare a lucrărilor, obligaţiile şi răspunderile autorităţilor administraţiei publice locale şi ale deţinătorilor clădirilor prevăzute la art. 1 alin. (1), precum şi sancţiunile aplicabile pentru neîndeplinirea/îndeplinirea necorespunzătoare a obligaţiilor care le revin.

În art. 28 se prevăd o serie de obligaţii în sarcina primarului: a) de a realiza identificarea şi inventarierea clădirilor prevăzute la art. 1 alin. (1) şi a deţinătorilor acestora; b) de a realiza, prin intermediul instituţiei arhitectului-şef, stabilirea zonelor de acţiune prioritară şi elaborarea regulamentelor de intervenţie aferente acestora; c) de a notifica deţinătorii clădirilor inventariate, potrivit prevederilor art. 8 alin. (1) lit. c) şi alin. (2); d) de a monitoriza şi de a controla modul de realizare a lucrărilor de intervenţie de către deţinătorii notificaţi, pe toată durata executării măsurilor notificate;e) de a autoriza executarea lucrărilor de intervenţie, în condiţiile legii; f) de a participa la recepţia la terminarea lucrărilor; g) în situaţia prevăzută la art. 13 alin. (1) lit. b), de a contracta, potrivit prevederilor legale în vigoare, proiectarea şi executarea lucrărilor de intervenţie, de a efectua recepţia la terminarea lucrărilor, de a transmite deţinătorilor documentele care completează cartea tehnică a construcţiei şi de a asigura recuperarea cheltuielilor de la deţinătorii notificaţi, până la data recepţiei finale a lucrărilor de intervenţie; h) în situaţiile prevăzute la art. 13 alin. (1), de a asigura controlul utilizării eficiente a fondurilor alocate şi de a răspunde în condiţiile legii pentru necesitatea şi oportunitatea sumelor, precum şi pentru realitatea, exactitatea şi legalitatea sumelor cheltuite în scopul pentru care au fost alocate.

Din cuprinsul probelor administrate în cauză a rezultat că la nivelul Primăriei mun. Beiuş inculpatul A., nu a luat nicio măsură de punere în aplicare a Legii nr. 153/2011, neîntocmind regulamente în acest sens şi omiţând iniţierea unei hotărâri de consiliu local.

Martorul Z., viceprimarul mun. Beiuş, confirmă în cursul urmăririi penale că Primăria municipiului Beiuş nu a emis regulamente sau hotărâri care să reglementeze activităţile de reabilitare a clădirilor cu probleme, în conformitate cu Legea nr. 153/2011. Din verificările efectuate la compartimentul urbanism s-a constatat faptul că a fost emisă o singură amendă în baza O.G. nr. 21/2002 şi HCL nr. 17/2002 în data de 30.04.2010.

La rândul său, inculpatul I., secretar al Primăriei mun. Beiuş, a declarat ca martor, în cursul urmăririi penale, că reprezentanţii Primăriei mun. Beiuş nu au întreprins nicio măsură şi nu au făcut niciun demers dintre cele stabilite de Legea nr. 153/2011.

La rândul său, inculpatul H., şeful compartiment urbanism, a arătat în cursul urmăririi penale că abia la data de 15.12.2014 când le-au fost solicitate înscrisurile deţinute în aplicarea Legii nr. 153/2011 a constatat faptul că nu ştiau de existenţa acesteia şi în consecinţă nu au procedat în niciun fel la punerea în aplicare. Nu a discutat cu primarul despre măsurile de aplicare a Legii nr. 153/2011 întrucât nu a ştiut de existenţa acesteia şi nici primarul nu i-a adus la cunoştinţă despre acest act normativ. A mai arătat că deşi colegii din cadrul Primăriei Beiuş i-au adus la cunoştinţă protopopului P. că se impune efectuarea de reparaţii la faţada clădirii bibliotecii, proprietatea bisericii greco-catolice, acesta a replicat că biserica nu are bani pentru reparaţii şi să fie efectuate de Primăria Beiuş pe cheltuiala ei. Compartimentul de urbanism nu a emis notificări scrise către Biserica Greco-catolică Beiuş în vederea realizării de reparaţii la imobilele respective, ci doar s-a discutat cu protopopul P.. Cu privire la neaplicarea amenzilor contravenţionale, a arătat că în urmă cu 5 sau 6 ani când exista compartiment de gardieni publici au fost aplicate sancţiuni contravenţionale faţă de deţinătorii de clădiri cu faţade deteriorate, nefiind cazul bisericii greco-catolice. În ultima perioadă compartimentul urbanism nu a mai întocmit procese-verbale de constatare în baza HCL nr. 17/2002.

Din cuprinsul declaraţiilor de mai sus rezultă existenţa unor deficienţe grave de organizare şi funcţionare a aparatelor de specialitate la nivelul Primăriei Beiuş şi un dezinteres complet al funcţionarilor primăriei în cunoaşterea dispoziţiilor legale care le stabileau responsabilităţi, între care şi Legea nr. 153/2011.

Aceste deficienţe sunt imputabile primarului şi subordonaţilor acestuia.

Nu rezultă din cuprinsul acestor probe însă, elemente care să susţină că deficienţele în aplicarea Legii nr. 153/2011 au avut ca motivaţie protejarea bisericii Greco-catolice prin neaplicarea amenzilor pentru faţadele deteriorate, instanţa reţinând că este vorba de o neaplicare generalizată a legii, martorul Z. arătând că a fost emisă o singură amendă în baza O.G. nr. 21/2002 şi HCL nr. 17/2002 în data de 30.04.2010 (aspect confirmat de procesul-verbal nr. x din 30.04.2010).

În raport de acest dezinteres complet faţă de propriile responsabilităţi şi faţă de interesul public (rezultat de altfel din ansamblul stării de fapt cu care instanţa a fost sesizată) se impune a fi avută în vedere şi atitudinea inculpatului A. care nu a luat nicio măsură când martorii HH. şi II., angajaţi ai Primăriei mun. Beiuş, au constatat la data de 22.05.2014, faptul că un imobil aflat în proprietatea bisericii greco-catolice, prezenta grave avarii (efectuând mai multe fotografii şi întocmind Referatul nr. x din 22.05.2014, pe care l-au înaintat primarului în vederea dispunerii de măsuri), aspecte relatate de cei doi martori.

Faptul că de neaplicarea amenzilor pentru faţadele deteriorate, care reprezenta o practică generalizată la nivelul municipalităţii din Beiuş (nu doar în intervalul 2011 - 2014), a profitat şi biserica Greco-catolică, alături de toţi ceilalţi proprietari de imobile ale căror faţade erau deteriorate, nu poate reprezenta un argument suficient care să susţină, pe de o parte, concluzia că această unitate de cult ar fi beneficiat de un tratament preferenţial faţă de alţi proprietari aflaţi în situaţii similare şi că, pe de altă parte, acest tratament preferenţial ar fi avut la bază înţelegerea dintre P. şi primar din anul 2011.

Instanţa de fond a reţinut că nu se poate vorbi de o favorizare premeditată a bisericii greco-catolice, prin neaplicarea amenzilor pentru faţade erau deteriorate, în condiţiile în care în intervalul 2011 - 2014 funcţionarii primăriei nici măcar nu aveau cunoştinţă de Legea nr. 153/2011 al cărei scop era acela de a institui măsuri alternative sancţiunilor contravenţionale, pentru reabilitarea clădirilor, cu obligaţii şi răspunderi atât în sarcina autorităţilor administraţiei publice locale, cât şi în sarcina deţinătorilor clădirilor, lege care instituia amenzi inclusiv pentru primar pentru încălcarea obligaţiilor ce-i erau impuse.

În condiţiile în care nu s-a dovedit legătura dintre încheierea contractului de concesiune şi exercitarea îndatoririlor de serviciu ale inculpatului A., omisiunea acestuia de a-şi îndeplini, potrivit legii, îndatoririle de serviciu legate de clarificarea situaţiei imobilelor aparţinând bisericii Greco-catolice şi de impozitarea acestora şi superficialitatea acestuia în aplicarea dispoziţiilor legale în materie fiscală cu privire la clădirile aparţinând bisericii greco-catolice, reprezintă o conduită pe care prima instanţă o va avea în vedere prin raportare la elementele constitutive ale altei infracţiuni pentru care inculpatul A. a fost trimis în judecată, aceea de abuz în serviciu, reţinută ca fiind săvârşită în perioada 2009 - 2014 (faptă cu privire la care acuzarea nu reţine însă şi modul în care a fost gestionată problema faţadelor deteriorate ale clădirilor).

Totodată, în condiţiile în care, cu excepţia declaraţiilor martorului denunţător, nicio altă probă nu confirmă existenţa unei legături între încheierea contractului de concesiune cu privire la imobilul situat în Beiuş, jud. Bihor şi exercitarea îndatoririlor de serviciu ale inculpatului A. privitoare la impozitarea clădirilor proprietatea bisericii Greco-catolice şi la aplicarea de sancţiuni contravenţionale pentru faţadele deteriorate ale clădirilor proprietatea acesteia, în perioada 2011 - 2014, împrejurarea că inculpatul A. s-a implicat, în numele S.C. M. S.R.L., în încheierea contractului de concesiune şi în demersurile şi negocierile purtate în acest scop, în perioada în care era primar al municipiului Beiuş, reprezintă o conduită pe care instanţa o va avea în vedere prin raportare la elementele constitutive ale altei infracţiuni pentru care inculpatul A. a fost trimis în judecată, aceea de efectuare de operaţiuni financiare, ca acte de comerţ, incompatibile cu funcţia, atribuţia sau însărcinarea de primar, în scopul obţinerii pentru sine sau pentru altul de foloase necuvenite, reţinută ca fiind săvârşită în acelaşi interval de timp, respectiv în perioada 2011 - 2014.

Pentru considerentele de mai sus, prima instanţă a reţinut că se impune achitarea inculpatului A. pentru săvârşirea infracţiunii de luare de mită, prevăzută de art. 289 alin. (1) din C. pen., cu referire la art. 6 şi art. 7 lit. a) din Legea nr. 78/2000, constând în aceea că, în calitate de primar al mun. Beiuş, ar fi pretins şi primit de la P., protopop de Beiuş al Bisericii Greco-catolice, în perioada 2011 - 2014, un imobil proprietatea bisericii, cu titlu de concesiune, în favoarea S.C. M. S.R.L., promiţând că va ajuta şi va susţine interesele bisericii Greco-catolice pe raza sa de competenţă.

3. Cu privire la acuzaţiile legate de neimpozitarea de către inculpaţii A., F. şi G., în perioada 2009 - 2014, a clădirilor aflate în proprietatea bisericii Greco-catolice pe raza mun. Beiuş.

Potrivit acuzării, funcţionarii primăriei nu au întreprins niciun demers în vederea impozitării şi impunerii din oficiu a clădirilor aflate în proprietatea bisericii Greco-catolice pe raza mun. Beiuş, în baza unei înţelegeri infracţionale prealabile cu inculpaţii C., D. şi E.

Instanţa de fond a arătat motivele pentru care a concluzionat că în cauză nu s-a dovedit existenţa vreunei astfel de înţelegeri, urmând ca instanţa să verifice în ce măsură, chiar în lipsa unei astfel de înţelegeri infracţionale cu reprezentanţii episcopiei, îndeplinirea îndatoririlor de serviciu ale inculpaţilor A., F. şi G. realizează elementele constitutive ale infracţiunii de abuz în serviciu.

În considerentele deja expuse, au fost evocate dispoziţiile legale incidente în materia impozitării clădirilor cultelor religioase.

Cu privire la responsabilitatea punerii în aplicare a acestor dispoziţii, pornind de la prevederile art. 249 alin. (2) C. fisc. , anterior citate, conform cărora impozitul pe clădiri se datorează către bugetul local al comunei, al oraşului sau al municipiului în care este amplasată clădirea, rezultă că impozitul pe clădirile aparţinând bisericii Greco-catolice amplasate în mun. Beiuş, se datorează către bugetul local al acestei unităţi administrative teritoriale, sarcina aplicării corecte a dispoziţiilor legale de mai sus revenind autorităţilor administraţiei publice locale.

Această atribuţie este prevăzută expres de art. 291 C. fisc. Conform acestuia, autorităţile administraţiei publice locale şi organele speciale ale acestora, după caz, sunt responsabile pentru stabilirea, controlul şi colectarea impozitelor şi taxelor locale, precum şi a amenzilor şi penalizărilor aferente.

La pct. 246 din Normele metodologice de aplicare a Legii nr. 571/2003 aprobate prin H.G. nr. 44/2004, se precizează:

"stabilirea, constatarea, controlul şi colectarea impozitelor şi taxelor locale se efectuează de către autorităţile administraţiei publice locale sau prin compartimentele de specialitate ale acestora, după caz, ţinându-se seama de atribuţiile specifice, potrivit legii".

Conform pct. 253 (art. 291) din Normele metodologice de aplicare a Legii nr. 571/2003 aprobate prin H.G. nr. 44/2004, exercitarea activităţii de inspecţie fiscală se realizează de către autorităţile administraţiei publice locale prin compartimentele de specialitate ale acestora, în conformitate cu prevederile C. proc. fisc. şi ale normelor metodologice de aplicare a acestuia.

Conform art. 99 C. proc. fisc. , inspecţia fiscală se exercită exclusiv, nemijlocit şi neîngrădit prin Agenţia Naţională de Administrare Fiscală sau, după caz, de compartimentele de specialitate ale autorităţilor administraţiei publice locale, conform dispoziţiilor prezentului titlu, ori de alte autorităţi care sunt competente, potrivit legii, să administreze impozite, taxe, contribuţii sau alte sume datorate bugetului general consolidat.

Conform art. 94 C. proc. fisc. inspecţia fiscală are ca obiect verificarea legalităţii şi conformităţii declaraţiilor fiscale, corectitudinii şi exactităţii îndeplinirii obligaţiilor de către contribuabili, respectării prevederilor legislaţiei fiscale şi contabile, verificarea sau stabilirea, după caz, a bazelor de impunere, stabilirea diferenţelor obligaţiilor de plată şi a accesoriilor aferente acestora.

Pct. 254 C. fisc. "În îndeplinirea atribuţiilor şi îndatoririlor de serviciu funcţionarii publici din compartimentele de specialitate ale autorităţilor administraţiei publice locale se vor identifica prin prezentarea legitimaţiei care le atestă această calitate, a delegaţiei semnate de conducătorul compartimentului respectiv, precum şi a actului de identitate".

Conform art. 294 C. fisc. , constituie contravenţii, între altele, lit. a) depunerea peste termen a declaraţiilor de impunere prevăzute la art. 254 alin. (5) şi (6), art. 259 alin. (6) şi (7), art. 264 alin. (4), art. 267 alin. (14) lit. b), art. 277 alin. (2), art. 281 alin. (2) şi art. 290, respectiv (lit b) nedepunerea declaraţiilor de impunere prevăzute la art. 254 alin. (5) şi (6), art. 259 alin. (6) şi (7), art. 264 alin. (4), art. 267 alin. (14) lit. b), art. 277 alin. (2), art. 281 alin. (2) şi art. 290.

(3) Contravenţia prevăzută la alin. (2) lit. a) se sancţionează cu amendă de la 50 RON la 200 RON, iar cele de la alin. (2) lit. b) - d), cu amendă de la 200 RON la 500 RON).

Conform art. 66 alin. (1), (3) şi 4 din Legea nr. 215/2001 republicată privind autorităţile publice locale, Primarul îndeplineşte o funcţie de autoritate publică. Pentru punerea în aplicare a activităţilor date în competenţa sa prin actele normative prevăzute la alin. (2), primarul beneficiază de un aparat de specialitate, pe care îl conduce. Aparatul de specialitate al primarului este structurat pe compartimente funcţionale, în condiţiile legii. Compartimentele funcţionale ale acestuia sunt încadrate cu funcţionari publici şi personal contractual.

Printre atribuţiile pe care le are primarul, este cea reglementată de art. 68 alin. (4) lit. d) din Legea nr. 215/2001 care prevede că primarul verifică, prin compartimentele de specialitate, corecta înregistrare fiscală a contribuabililor la organul fiscal teritorial, atât a sediului social principal, cât şi a sediului secundar.

Sintetizând dispoziţiile din legislaţia primară de mai sus, rezultă că aceasta reglementează atribuţii în sarcina:

- aparatului de specialitate din cadrul primăriei, referitoare la aplicarea corectă a dispoziţiilor legale privitoare la înregistrarea fiscală a contribuabililor la organul fiscal, regăsite în C. fisc. şi C. proc. fisc. ;

- compartimentelor de specialitate ale autorităţilor administraţiei publice locale, abilitate să efectueze şi inspecţia fiscală, reglementate în C. fisc. şi C. proc. fisc. ;

- primarului, abilitat să verifice aplicarea corectă a dispoziţiilor legale privitoare la înregistrarea fiscală a contribuabililor la organul fiscal, atribuţie reglementată de C. fisc. şi de Legea nr. 215/2001 republicată privind autorităţile publice locale.

Detalierea acestor atribuţii, este realizată prin acte normative secundare.

Astfel, în privinţa compartimentelor de specialitate, stabilirea modalităţii de organizare şi funcţionare a acestora este în competenţa consiliului local, conform Legii nr. 215/2001 din 2009 (Consiliul local exercită atribuţii privind organizarea şi funcţionarea aparatului de specialitate al primarului şi aprobă, în condiţiile legii, la propunerea primarului, înfiinţarea, organizarea şi statul de funcţii ale aparatului de specialitate al primarului).

În raport de aceste dispoziţii legale, prin Hotărârea nr. 40/30.06.2010 a Consiliului local al mun Beiuş, s-a aprobat Regulamentul intern de organizare şi funcţionare al aparatului de specialitate al Primarului mun. Beiuş, regulament modificat ulterior prin Hotărârea nr. 148 din 27.11.2014 a Consiliului local al mun. Beiuş.

Conform Regulamentului de organizare şi funcţionare al aparatului de specialitate al primarului mun. Beiuş, Serviciul economic prin Biroul Impozite şi Taxe are următoarele atribuţii:

- asigurarea, prin serviciile şi birourile de specialitate, a constatării şi verificării materiei impozabile, impunerii tuturor contribuabililor, persoane fizice şi juridice, încasării veniturilor bugetare, acţionarea prin mijloace specifice pentru combaterea evaziunii fiscale şi organizarea evidentei sintetice şi analitice pe categorii de venituri,

- verificarea persoanelor juridice, pe baza unui control lunar, pentru identificarea bunurilor impozabile nedeclarate, a omisiunilor în valorile impozabile declarate, stabilirea diferenţelor între valorile declarate şi cele faptice acolo unde este cazul, urmărindu-se şi modul de aplicare al procentelor de impozitare la clădirile nereevaluate,

- elaborarea lunară a Programului de inspecţie fiscală, care cuprinde societăţile care vor fi supuse controlului fiscal în luna respectivă, a avizelor de inspecţie fiscală şi a ordinelor de deplasare a inspectorilor, care sunt împuterniciţi pentru desfăşurarea inspecţiei fiscale în materie de impozite şi taxe locale.

Conform înscrisurilor existente la dosar, inclusiv Statutelor de funcţii, Serviciul economic din cadrul Primăriei mun. Beiuş a fost condus de numita JJ., iar la biroul de impozite şi taxe din cadrul acestui serviciu şi-au desfăşurat activitatea inculpaţii F. şi G., inculpata F. fiind desemnată prin dispoziţia Primarului mun. Beiuş nr. x din 11.09.2013, să coordoneze activitatea Biroului impozite şi taxe din cadrul Serviciului economic al primăriei.

Fişa postului inculpaţilor F. (nr. x din 01.09.2010, x din 24.06.2008) şi G. (nr. x din 01.09.2010, x din 24.06.2008), detaliază atribuţiile prevăzute în actele normative primare, în calitate de funcţionari publici în cadrul Biroului Impozite şi Taxe din Primăria mun. Beiuş, cei doi având următoarele atribuţii referitoare la stabilirea şi încasarea impozitelor: organizează şi răspunde de gestionarea materiei impozabile a persoanelor fizice şi juridice; urmăreşte şi răspunde de realizarea veniturilor la bugetul local; analizează, soluţionează şi operează în baza de date cererile de scutire de la plata impozitelor şi taxelor locale, în conformitate cu prevederile legale în domeniu; constată contravenţiile şi aplică sancţiunile prevăzute de actele normative pentru nedepunerea declaraţiilor de impunere sau depunerea acestora peste termen; efectuează inspecţia fiscală, conform legii, în vederea verificării modului de declarare, constatare, impunere şi achitare a obligaţiilor de plată către bugetul local, pe bază de delegaţie emisă de conducătorul instituţiei; realizează activitatea de constatare şi stabilire a impozitelor şi taxelor datorate bugetului local de către persoanele juridice: impozitul pe clădiri şi terenuri; gestionează toate documentele referitoare la impunerea contribuabililor persoane juridice; efectuează controlul fiscal verificând persoanele juridice din punct de vedere al masei impozabile, precum şi calculul impozitelor şi taxelor datorate bugetului local; analizează cererile de eliberare a certificatelor de atestare fiscală pentru persoane juridice şi eliberează certificatele de atestare fiscală pentru persoane juridice; solicită şi verifică documente, înscrisuri, registre sau evidenţe contabile ale persoanelor juridice controlate, necesare realizării obiectului controlului; verifică persoanele juridice din punct de vedere al încadrării în perioadele de scutire, conform prevederilor actului normativ în baza căruia au fost aprobate; asigură aplicarea unitară a legislaţiei cu privire la impozitele şi taxele locale datorate de persoanele juridice.

Raportând toate aceste atribuţii ale inculpaţilor F. şi G. la faptele de care sunt acuzaţi, instanţa de fond a reţinut că aceştia nu au întreprins demersurile legale decât formal pentru aplicarea dispoziţiilor art. 250 C. fisc. , în vederea impozitării şi impunerii din oficiu a clădirilor aflate în proprietatea bisericii Greco-catolice aflate în mun. Beiuş.

Astfel, la data de 09.11.2005, inculpata F. a emis adresa nr. x din 09.11.2005, prin care solicita Parohiei Greco-catolice Beiuş "prezentarea de urgenţă la biroul impozite şi taxe locale al Primăriei Mun. Beiuş cu toate actele de proprietate, pentru clarificarea situaţiei fiscale".

Martorul P., protopop al Parohiei Greco-catolice Beiuş nu a dat curs invitaţiei.

În aceste condiţii, după învestirea în funcţia de primar al municipiului Beiuş a inculpatului A. (iunie 2008), F. şi G. au adus la cunoştinţa acestuia, în mai multe rânduri, problemele cu care se confruntă, în aplicarea dispoziţiilor legale privitoare la impozitarea şi impunerea clădirilor aflate în proprietatea bisericii Greco-catolice aflate în mun Beiuş.

Declaraţiile inculpaţilor F. şi G. confirmă acest aspect.

Astfel, din declaraţia inculpatei F., rezultă că după preluarea mandatului de primar de către A. i-a adus acestuia la cunoştinţă despre faptul că Biserica Greco-catolică, deşi deţinea în proprietate mai multe clădiri pe raza mun. Beiuş, reprezentanţii acesteia nu au depus declaraţiile fiscale. Fiind întrebată de către primar dacă Biserica Greco-catolică este sau nu scutită de plata impozitului pe clădiri, i-a relatat acestuia că Biserica Greco-catolică este scutită doar pentru locaşurile de cult, iar pentru clădirile care sunt date în chirie şi sunt aducătoare de venituri se plăteşte impozit pe clădiri. Totodată i-a relatat primarului despre demersurile realizate în vederea impunerii Bisericii Greco-catolice, respectiv despre adresa din anul 2005 şi despre solicitările verbale, repetate, adresate protopopului P., la care acesta nu a dat curs. A arătat că ea personal i-a spus primarului că pasul următor trebuie să fie efectuarea inspecţiei fiscale întrucât reprezentanţii Bisericii Greco-catolice nu au dat curs solicitărilor de declarare a clădirilor aflate în proprietatea Bisericii Greco-catolice pe raza mun. Beiuş. La relatarea ei privind efectuarea inspecţiei fiscale, primarul doar i-a spus să mai insiste, fără să-i emită dispoziţie de efectuare a inspecţiei fiscale. După depunerea declaraţiei fiscale la data de 5 decembrie 2013 de către administratorul D., i-a adus la cunoştinţă acest fapt primarului, relatându-i că reprezentantul Bisericii Greco-catolice nu a depus declaraţii fiscale pentru celelalte clădiri deţinute în proprietate pe raza mun. Beiuş, la care primarul i-a spus să mai insiste cu solicitările, fără să facă alte precizări. În alte cazuri nu a mai discutat cu A.". Inculpata F. a recunoscut că avea cunoştinţă de faptul că biserica Greco-catolică deţine în proprietate pe raza mun. Beiuş mai multe imobile, fără să poată preciza dacă aparţin Episcopiei Oradea sau Parohiei Beiuş".

La rândul său, inculpatul G. a susţinut, cu ocazia audierii iniţiale în calitate de martor că după preluarea mandatului de către primarul A., respectiv după luna iunie 2008, personal i-a adus la cunoştinţă acestuia faptul că biserica Greco-catolică deşi deţine pe raza mun. Beiuş mai multe clădiri, reprezentanţii acesteia, respectiv protopopul P. nu a depus nici o declaraţie fiscală, chiar în condiţiile în care îi solicitase acest lucru. Primarul i-a spus că va discuta şi el cu protopopul P. în vederea prezentării la biroul de impozite şi taxe pentru clarificarea situaţiei fiscale a clădirilor proprietatea bisericii greco-catolice. Nici după discuţia respectivă pe care a purtat-o cu primarul, protopopul P. nu s-a prezentat la primărie, chiar dacă şi în perioada următoare i s-a solicitat să-şi clarifice situaţia. Nu are cunoştinţă dacă P. şi A. au discutat despre nedeclararea clădirilor deţinute în proprietate de către biserica Greco-catolică pe raza mun. Beiuş. Inculpatul a arătat că ştia din auzite faptul că biserica Greco-catolică deţine mai multe clădiri pe raza mun. Beiuş, însă nu a văzut documente de proprietate. Cu primarul A. a mai discutat o dată sau de două ori despre situaţia bisericii greco-catolice, care la solicitările lor repetate nu îşi declaraseră clădirile deţinute pe raza mun. Beiuş. Primarul A. i-a spus că va lua personal legătura cu protopopul P. în vederea depunerii declaraţiei fiscale şi totodată să mai insiste şi ei cu solicitările către reprezentantul bisericii greco-catolice".

Demersurile celor doi pe lângă reprezentanţii bisericii greco-catolice, sunt confirmate şi de martorii FF. şi GG. (atât în cursul urmăririi penale, cât şi în faţa instanţei), colegi de serviciu cu inculpaţii.

Martorul FF. a arătat că în perioada 2009-2011, a asistat personal la două-trei discuţii în cadrul cărora colegii lui, F. şi G., i-au cerut numitului P. să vină să declarare imobilele Bisericii Greco-catolice în vederea impozitării, spre sfârşitul anului 2014 cei doi notificând în scris episcopia în legătură cu acea obligaţie, din discuţiile ulterioare înţelegând că o notificare similară fusese realizată şi anterior. A mai arătat martorul că în anii 2011 - 2012 aceeaşi colegi au contactat telefonic reprezentanţii Bisericii Greco-catolice (fără să poată preciza dacă pe P. sau reprezentanţi ai episcopiei) în legătură cu aceeaşi obligare de declarare a imobilelor.

Martorul GG. a arătat că în cursul anului 2010 a asistat la două discuţii care au fost purtate de inculpaţii G. şi F., pe o parte, şi P., pe de altă parte, în cadrul cărora cei doi funcţionari ai primăriei i-au adus la cunoştinţă necesitatea declarării imobilelor deţinute, indiferent de faptul că acestea sunt sau nu supuse impozitării, P. susţinând că imobilele bisericii nu se impozitează, martorul arătând că în lipsa declarării imobilelor la primărie nu e posibilă impozitarea acestora, având în vedere că în cazul persoanelor juridice valoarea mijloacelor fixe este dată de valoarea de inventar. A mai arătat martorul că are cunoştinţă că în cursul anului 2005 Primăria Beiuş a efectuat o adresă către Parohia Greco-catolică Beiuş pentru a solicita declararea imobilelor deţinute în vederea impozitării, o adresă similară fiind înaintată Episcopiei Greco-catolice în anul 2014 şi că F. şi FF. au mai avut discuţii telefonice cu D. şi cu altă doamnă din cadrul Episcopiei Greco-catolice în cadrul cărora reprezentanţilor bisericii li s-a formulat o solicitare similară.

Un alt demers efectuat de inculpata F. (după începerea cercetărilor în prezenta cauză însă) s-a concretizat în adresa nr. x din 04.12.2014 trimisă Episcopiei Române Unită cu Roma Greco-catolică Oradea, în care a arătat "revenim cu rugămintea de a depune o declaraţie în ceea ce priveşte clădirile pe care le aveţi în proprietate în localitatea Beiuş, implicit dacă este cazul şi declaraţie pe teren conform Legii nr. 571/2002. Clădirile care sunt date în chirie vă rugăm să le menţionaţi în declaraţia respectivă".

Analizând probele de mai sus (inclusiv declaraţia de martor a inculpatului G. prin prisma dispoziţiilor art. 118 C. proc. pen. anterior analizate), rezultă că inculpaţii F. şi G. au întreprins unele demersuri, formale însă, legate de imobilele deţinute de biserica Greco-catolică pe raza mun. Beiuş.

Sintetizând aceste demersuri, acestea s-au materializat în notificarea întocmită la data 09.11.2005 de inculpata F. către Parohia Greco-catolice Beiuş, în solicitările verbale adresate de inculpaţii F. şi G. în mai multe rânduri martorului P. şi ulterior lui D. cu privire la necesitatea reglementării situaţiei clădirilor respective, în încunoştinţarea repetată a primarului A. de către cei doi şi în efectuarea, de către inculpata F. a adresei de la data de 04.12.2014 către episcopia Greco-catolică.

Aceste demersuri au rămas fără rezultat, clarificarea situaţiei realizându-se abia după declanşarea cercetărilor în prezenta cauză.

În legătură cu consistenţa acestor demersuri şi raportarea acestora la atribuţiile de serviciu ale inculpaţilor F. şi G., instanţa de fond a reţinut că în intervalul de timp 2009 - 2014 (perioadă reţinută de acuzare), nu există nicio propunere scrisă, niciun proces-verbal, nicio notă de constatare, întocmită de cei doi inculpaţi, prin care să fi consemnat situaţia existentă şi prin care să fi adus la cunoştinţa superiorilor ierarhici atât situaţia, cât şi necesitatea efectuării de demersuri suplimentare, inclusiv o inspecţie fiscală.

Apărările invocate în sens contrar de către inculpată nu pot fi primite în condiţiile în care adresele la care aceasta a făcut referire, inclusiv în concluziile scrise, sunt din anii 2014 şi 2016, mult după începerea cercetărilor în cauză, fiind vorba de demersuri pro causa, efectuate inclusiv în timp ce cauza era în faza cercetării judecătoreşti.

Or, întocmirea unor astfel de acte scrise în perioada 2009 - 2014, ar fi impus conducătorului instituţiei luarea de măsuri, discuţiile informale purtate cu P. sau informarea verbală a primarului municipiului de către cei doi inculpaţi neputând suplini neefectuarea actelor de mai sus.

Omisiunea celor doi de a propune motivat şi în scris efectuarea unei inspecţii fiscale, faţă de atitudinea reprezentantului parohiei Greco-catolice de a nu da curs invitaţiei scrise şi a celor verbale ulterioare, le este imputabilă inculpaţilor F. şi G.

Prin urmare, contrar apărărilor expuse, nu poate fi imputată exclusiv conducătorului instituţiei, adică primarului A. sau şefului Compartimentului economic neemiterea unei dispoziţii de efectuarea a unei inspecţii fiscale la parohia Greco-catolică din Beiuş, cât timp inculpaţii F. şi G. nu au efectuat ei înşişi o solicitare fundamentată în acest sens.

Limitându-se la efectuarea unor demersuri oficiale superficiale (discuţii, o adresă în anul 2005, o alta în anul 2014, aceasta din urmă după efectuarea cercetărilor în cauză), inculpaţii şi-au ignorat propriile sarcini de serviciu, cu toate că aveau cunoştinţă de faptul că dispoziţiile legale le confereau suficiente pârghii de remediere a situaţiei, cei doi creând astfel premisele prejudicierii bugetului local o lungă perioadă de timp, efect pe care l-au prevăzut şi acceptat.

Prima instanţa nu şi-a însuşit teza apărării, prin care se tinde a se arăta în esenţă, că dacă un contribuabil nu dorea să dea curs obligaţiilor impuse de legislaţia fiscală, funcţionarii publici (cel puţin până în anul 2016, cum s-a susţinut) nu puteau face nimic.

Cei doi inculpaţi puteau constata ei înşişi contravenţiile şi aplica sancţiunile prevăzute de actele normative în vigoare în intervalul 2009 - 2014 pentru nedepunerea declaraţiilor de impunere sau depunerea acestora peste termen, contravenţii regăsite în art. 294 C. fisc. (inclusiv în intervalul 2009 - 2014), dar şi sesiza în scris şi în mod fundamentat şefii ierarhici pentru aplicarea celorlalte măsuri în cazul obstrucţionării de către contribuabil a îndeplinirii obligaţiilor legale de către organele fiscale.

Aceste atribuţii au fost însă ignorate de cei doi inculpaţi.

Mai reţine instanţa că deşi primarul le solicitase celor doi inculpaţi să mai insiste în respectivele demersuri (aspect rezultat din declaraţiile date de aceştia), aceste demersuri s-au limitat la cele descrise anterior, cu toate că, potrivit dispoziţiilor legale, cei doi aveau la îndemână (chiar şi până în anul 2016) suficiente pârghii pentru a determina reprezentanţii bisericii Greco-catolice să se prezinte la primărie pentru depunerea declaraţiilor fiscale, putând recurge la constatarea contravenţiei prevăzute de art. 294 alin. (2) lit. b) din C. fisc. , putând întocmi acte de constatare a situaţiei existente, efectua verificări la parohia Greco-catolică din mun. Beiuş, pentru stabilirea masei impozabile, putând solicita şi verifica documente, înscrisuri, registre sau evidenţe contabile ale parohiei în acest scop, demersuri pentru care nu aveau nevoie de aprobarea şefului instituţiei, demersuri care s-ar fi putut finaliza cu propuneri scrise de soluţii pentru intrarea în legalitate a bisericii greco-catolice.

Atitudinea superficială a celor doi inculpaţi este cu atât mai evidentă cu cât, din actele existente la dosarul cauzei, rezultă că Parohia Romano-catolică Beiuş, care deţine în proprietate clădiri folosite pentru activităţi economice, avea clădirile declarate încă din anul 1996 şi impozitate de Biroul de Impozite şi Taxe din cadrul primăriei, declaraţia fiscală şi procesele-verbale aferente pentru impozitul pe clădiri, datorate de Parohia Romano-catolică Beiuş pentru anul fiscal 2014 fiind semnate chiar de inculpata F.

Superficialitatea inculpatei F. este cu atât mai nescuzabilă cu cât din septembrie 2013 a fost desemnată prin dispoziţia Primarului mun. Beiuş nr. x din 11.09.2013, să coordoneze activitatea Biroului impozite şi taxe din cadrul Serviciului economic al primăriei.

Faţă de cele de mai sus, instanţa de fond a concluzionat că demersurile celor doi inculpaţi în vederea impozitării şi impunerii din oficiu a clădirilor aflate în proprietatea bisericii Greco-catolice au fost minimale, superficiale şi contrare dispoziţiilor legale regăsite în legislaţia primară şi detaliate în legislaţia secundară, inculpaţii manifestând o atitudine de nepăsare, de ignorare faţă de toate aceste atribuţii şi faţă de efectul pe care atitudinea lor îl produce (prejudicierea bugetului local).

Răspunderea inculpaţilor F. şi G. pentru neîndeplinirea atribuţiilor lor de serviciu nu poate fi înlăturată de faptul că inculpatul A. nu a dat dispoziţie de efectuare a unei inspecţii fiscale şi nici de faptul că acelaşi inculpat nu a mai întreprins personal demersurile asumate pentru clarificarea situaţiei imobilelor aparţinând bisericii greco-catolice, cu atât mai mult cu cât F. şi G. aveau competenţe pentru exercitarea cărora nu aveau nevoie de vreo dispoziţie, aprobare sau delegare din partea primarului.

Neimpozitarea clădirilor bisericii Greco-catolice în intervalul 2011 - 2014 în mod categoric, îi este imputabilă şi inculpatului A., care şi-a încălcat prerogativele prevăzute de art. 68 alin. (4) lit. d) din Legea nr. 215/2001, acesta fiind responsabil conform art. 291 C. fisc. , ca autoritate a administraţiei publice locale, pentru modul deficitar în care s-au stabilit, controlat şi colectat impozitele şi taxele locale.

Omisiunea inculpatului A. de a-şi exercita atribuţiile prevăzute de lege, conferite de funcţia deţinută, în legătură cu impozitarea clădirilor aparţinând bisericii greco-catolice, s-a realizat cu ştiinţă în condiţiile în care această problemă i-a fost adusă la cunoştinţă de subordonaţii săi, F. şi G. încă din anul 2008, el însuşi având cunoştinţă de destinaţia economică sau de închirierea unora din clădirile deţinute în proprietate pe raza mun. Beiuş de către biserica Greco-catolică, în condiţiile în care, în calitate de primar, a emis autorizaţii de funcţionare şi certificate de urbanism pentru chiriaşii bisericii greco-catolice, cererile depuse de chiriaşi având anexate contractele de închiriere încheiate cu unitatea de cult.

De altfel, deţinerea de către biserica Greco-catolică a mai multor imobile pe raza mun. Beiuş era un fapt de notorietate locală, fiind vorba de clădiri cu diferite destinaţii situate în zona centrală, unele în imediata apropiere a Primăriei mun. Beiuş.

Însuşi inculpatul A. a încheiat acel contract de concesiune cu protopopul de Beiuş al bisericii greco catolice şi cu membrii consiliului parohial ai acesteia, având deci cunoştinţă de faptul că biserica Greco-catolică deţine astfel de imobile şi că aceasta realiza venituri din chirii.

Îndeplinindu-şi în mod superficial îndatoririle de serviciu, inculpaţii A., F. şi G. au contribuit esenţial la obţinerea, de către biserica Greco-catolică, a unui avantaj patrimonial consistent rezultat din neplata impozitului pe clădiri datorat, în detrimentul bugetului local, care a fost prejudiciat cu suma de 260.290 RON.

Cum instanţa a expus deja, nicio probă administrată în cauză nu susţine concluzia că în cursul anului 2009 (cum a reţinut acuzarea) a existat o înţelegere infracţională între inculpaţii A., F. şi G. cu reprezentanţii bisericii Greco-catolice în sensul de a nu se proceda la impozitarea clădirilor aparţinând acesteia.

Nici măcar declaraţiile succesive ale martorului denunţător P. nu fac referire la vreo astfel de înţelegere pe care s-o fi avut reprezentanţii primăriei şi cei ai episcopiei Greco-catolice încă din acel an, martor-denunţător care nu-i aminteşte în declaraţiile sale deloc pe inculpaţii F. şi G.

Prin urmare, se impune ca instanţa să analizeze în ce măsură superficialitatea cu care inculpaţii A., F. şi G. au aplicat dispoziţiile legale în materie fiscală cu privire la clădirile aparţinând bisericii Greco-catolice intră în sfera ilicitului penal, în lipsa unei înţelegeri infracţionale care să fi avut ca scop protejarea intereselor bisericii greco-catolice.

Reţine instanţa în acest sens că art. 132 din Legea nr. 78/2000 incriminează o formă agravată a infracţiunii de abuz în serviciu, pentru ipoteza în care funcţionarul public a obţinut pentru sine sau pentru altul un avantaj patrimonial sau nepatrimonial, incriminare care face trimitere (atât anterior, cât şi ulterior intrării în vigoare a C. pen.), la infracţiunile de abuz în serviciu reglementate în partea specială a C. pen.

Existenţa infracţiunii de abuz în serviciu se impune a fi analizată prin raportare la Decizia nr. 405/2016 a Curţii Constituţionale care a stabilit că dispoziţiile art. 246 din C. pen. din 1969 şi ale art. 297 alin. (1) din C. pen. sunt constituţionale în măsura în care prin sintagma "îndeplineşte în mod defectuos" din cuprinsul acestora se înţelege "îndeplineşte prin încălcarea legii".

În considerentele Deciziei nr. 405/2016 a Curţii Constituţionale (care fac corp comun cu dispozitivul, având aceeaşi forţă obligatorie) se dezvoltă raţionamentul curţii şi înţelesul sintagmei "îndeplineşte prin încălcarea legii".

Raportând exigenţele stabilite prin Decizia nr. 405/2016 a Curţii Constituţionale la sfera de cuprindere a sintagmei "îndeplineşte prin încălcarea legii", instanţa de fond a constatat că, în ceea ce-i priveşte pe inculpaţii A., F. şi G., suntem în prezenţa unei neîndepliniri, respectiv a unei îndepliniri a atribuţiilor lor de serviciu, contrare legii primare, responsabilităţile acestora fiind reglementate expres prin legislaţia primară care doar au fost detaliate prin hotărâri ale Consiliului local al mun. Beiuş (care a aprobat Regulamentul intern de organizare şi funcţionare al aparatului de specialitate al Primarului mun. Beiuş), prin dispoziţie a primarului (prin care F. a fost desemnată să coordoneze activitatea Biroului impozite şi taxe din cadrul Serviciului economic al primăriei) şi prin fişa postului (în cazul inculpaţilor F. şi G.).

Astfel, demersurile superficiale pe care inculpaţii A., F. şi G. le-au întreprins şi demersurile pe care au omis să le întreprindă se grefează pe atribuţiile (expuse anterior de instanţă) reglementate expres pentru personalul compartimentului de specialitate din cadrul autorităţii publice locale de C. fisc. , C. proc. fisc. şi Legea nr. 215/2001, fiind respectate exigenţele impuse de Decizia nr. 405/2016 a Curţii Constituţionale.

Cât timp legislaţia primară (detaliată prin acte normative secundare) este cea care a stabilit în sarcina celor trei inculpaţi atribuţiile şi responsabilităţile pentru stabilirea, controlul şi colectarea impozitelor locale, omisiunea inculpaţilor de a le aduce la îndeplinire întocmai şi exercitarea superficială a acestor atribuţii sunt contrare legii, ceea ce conform art. 249 C. fisc. , atrage răspunderea acestora.

În privinţa naturii unei astfel de răspunderi, prima instanţă a avut în vedere aceleaşi considerente reţinute în Decizia nr. 405/2016 a Curţii Constituţionale, în care se arată că incriminarea unei fapte ca infracţiune trebuie să intervină ca ultim resort în protejarea unei valori sociale, ghidându-se după principiul "ultima ratio". Din perspectiva principiului "ultima ratio" în materie penală, nu este suficient să se constate că faptele incriminate aduc atingere valorii sociale ocrotite, ci această atingere trebuie să prezinte un anumit grad de intensitate, de gravitate, care să justifice sancţiunea penală.

Luând în considerare perioada mare de timp în care în care inculpaţii nu şi-au îndeplinit ori şi-au îndeplinit contrar legii atribuţiile de serviciu (2009 - 2014), funcţiile deţinute în cadrul Primăriei mun. Beiuş în exercitarea cărora au realizat activităţile incriminate, explicaţiile aduse de inculpaţi în justificarea omisiunii lor de a-şi îndeplini întocmai îndatoririle de serviciu, atitudinea acestora de ignorare a propriilor atribuţii odată puşi în faţa unui contribuabil necooperant, prejudiciul mare cauzat bugetului local prin faptele lor şi modul în care aceştia s-au raportat la funcţia publică deţinută, instanţa de fond a concluzionat că faptele inculpaţilor A., F. şi G., chiar în lipsa unei înţelegeri infracţionale cu reprezentanţii bisericii greco-catolice, au adus atingere valorii sociale ocrotite de legea penală cu un suficient grad de intensitate şi de gravitate, care să justifice sancţiunea penală, fiind îndeplinite exigenţele aplicării principiului "ultima ratio".

În drept:

Fapta inculpatului A., în calitate de primar al mun. Beiuş, de a nu-şi îndeplini în perioada 2009 - 2014, conform legii, atribuţiile de serviciu referitoare la impozitarea şi impunerea din oficiu a clădirilor aflate în proprietatea bisericii Greco-catolice pe raza mun. Beiuş, cauzând o pagubă Primăriei mun. Beiuş de 260.290 RON şi obţinând un folos necuvenit pentru biserica Greco-catolică, întruneşte elementele constitutive ale infracţiunii de abuz în serviciu şi obţinerea unui folos necuvenit pentru altul, prevăzută de art. 132 din Legea nr. 78/2000, raportat la art. 297 alin. (1) din C. pen.

Fapta inculpatei F., în calitate de angajat al Biroului de Impozite şi Taxe din Primăria mun. Beiuş, cu atribuţii pe linia impunerii persoanelor juridice, iar din data de 11.09.2013 coordonator al biroului în cauză, de a nu-şi îndeplini în perioada 2009 - 2014, conform legii, atribuţiile de serviciu referitoare la impozitarea şi impunerea din oficiu a clădirilor aflate în proprietatea bisericii Greco-catolice pe raza mun. Beiuş, cauzând o pagubă Primăriei mun. Beiuş de 260.290 RON şi obţinând un folos necuvenit pentru biserica Greco-catolică, întruneşte elementele constitutive ale infracţiunii de abuz în serviciu şi obţinerea unui folos necuvenit pentru altul, prevăzută de art. 132 din Legea nr. 78/2000, raportat la art. 297 alin. (1) din C. pen.

Fapta inculpatului G., în calitate de angajat al Biroului de Impozite şi Taxe din cadrul Primăriei mun. Beiuş, cu atribuţii pe linia impunerii persoanelor juridice, de a nu-şi îndeplini în perioada 2009 - 2014, conform legii, atribuţiile de serviciu referitoare la impozitarea şi impunerea din oficiu a clădirilor aflate în proprietatea bisericii Greco-catolice pe raza mun. Beiuş, cauzând o pagubă Primăriei mun. Beiuş de 260.290 RON şi obţinând un folos necuvenit pentru biserica Greco-catolică, întruneşte elementele constitutive ale infracţiunii de abuz în serviciu şi obţinerea unui folos necuvenit pentru altul, prevăzută de art. 132 din Legea nr. 78/2000, raportat la art. 297 alin. (1) din C. pen.

Instanţa de fond a reţinut că activităţile infracţionale ale inculpaţilor s-au realizat şi ulterior intrării în vigoare a actualei legislaţii penale, astfel încât art. 5 C. pen. nu este incident, prin faptele celor trei inculpaţi cauzându-se un prejudiciu reprezentând impozit pe clădirile proprietatea episcopiei Greco-catolice pentru intervalul 01.01.2009 - 31.12.2014, în cuantum de 260.290 RON.

Criteriile avute în vedere de instanţă pentru aplicarea principiului "ultima ratio" reprezintă totodată criterii de individualizare a pedepselor aplicate fiecărui inculpat, instanţa urmând a avea în vedere totodată şi limitele prevăzute de lege pentru infracţiunea săvârşită (limite reduse la jumătate în cazul A., ca urmare a aplicării dispoziţiilor art. 19 din Legea nr. 682/2002, în raport de înscrisurile existente la dosar), perioada de timp în care s-a săvârşit fapta, (2009 - 2014), funcţiile deţinute de fiecare, urmarea produsă, respectiv prejudiciul cauzat bugetului local (recuperat ca urmare a plăţii acestuia de partea responsabilă civilmente), împrejurarea că inculpaţii nu au urmărit obţinerea pentru sine de avantaje patrimoniale, dar şi lipsa antecedentelor penale în raport de data faptelor.

4. Cu privire la infracţiunile de dare şi luare de mită reţinute în sarcina inculpaţilor A. (luare de mită), C. şi D. (dare de mită), legate de încheierea contractului de parteneriat de la data de 12 august 2014.

Din cuprinsul probelor administrate în cauză a rezultat că demersurile reprezentanţilor episcopiei în legătură cu situaţia imobilului ce a făcut obiectul contractului de concesiune, cu rezilierea contractului de concesiune şi cu încheierea noului contract de parteneriat asupra imobilului situat în mun. Beiuş, au fost declanşate după ce în cursul lunii mai 2014, preotul KK. (care se ocupa de magazinul de comercializare a peştelui, situat în imediata apropiere a imobilului concesionat), i-a anunţat pe reprezentanţii episcopiei, despre faptul că se executau lucrări de scoatere a duşumelelor şi de decopertare a acoperişului la imobil, despre care martorul avea cunoştinţă că se afla în proprietatea episcopiei.

Martorul Y. şi KK., dar şi inculpatul D. confirmă acest aspect.

Neavând cunoştinţă de respectivele lucrări, inculpatul D. l-a sunat pe primarul mun. Beiuş, în considerarea faptului că lucrările ce se efectuau la imobil trebuiau să fi fost cunoscute de primărie, care ar fi emis autorizaţie de construcţie, acesta spunându-i că are cunoştinţă de lucrări şi de persoana care le execută, invitându-l pe administrator la Primăria mun. Beiuş pentru a discuta despre situaţia respectivă.

După o perioadă de timp cei doi s-au întâlnit la sediul Primăriei mun. Beiuş, ocazie cu care inculpatul A. i-a comunicat că la data de 01.09.2011 a concesionat personal imobilul în cauză de la biserica Greco-catolică, reprezentată de protopopul P., urmând ca în perioada următoare să-i pună la dispoziţie o copie a contractului încheiat, D. spunându-i că el era persoana abilitată să încheie contractul de concesiune.

Urmare a acestor discuţii, la data de 11.06.2014 inculpatul A. împreună cu protopopul P. i-au solicitat avocatului LL. să insereze în draft-ul contractului de concesiune datat 01.09.2011, la denumirea concedentului proprietar, menţiunea "Episcopia Română Unită cu Roma Greco Catolică Oradea" în faţa denumirii "Parohia Română Unită cu Roma Greco Catolică Beiuş" în toate referirile la proprietar şi să completeze datele referitoare la suprafeţele de teren şi numerele de coli funciare aferente, după care inculpatul A. prin intermediul inculpatei L., a efectuat verificări la Biroul de Cadastru şi Publicitate Imobiliară Beiuş pentru a se asigura de faptul că proprietarul imobilului era episcopia Greco-catolică, existând corespondenţă între proprietarul din cărţile funciare şi concedentul proprietar din contractul de concesiune datat 01.09.2011.

Relevante în acest sens sunt convorbirile telefonice din data de 11.06.2014, orele 10:38:59, 10:51:35, 10:53:44, 11:33:36 şi 11:45:02, dintre inculpatul A. şi inculpata L.

Contractul modificat la data de 11.06.2014 a fost înmânat de inculpatul A. administratorului Episcopiei Române Unite cu Roma Greco Catolică Oradea, inculpatul D.

După examinarea acestuia, inculpatul D. a constatat că beneficiarul scriptic al concesiunii nu era A., ci S.C. M. S.R.L., reprezentată de DD., iar clauzele contractuale erau defavorabile bisericii, contractul fiind semnat de protopopul P., fără a avea mandat din partea episcopiei. Consultându-se cu avocatul MM. şi cu contabila Y., inculpatul D. i-a propus inculpatului C. rezilierea contractului de concesiune.

Inculpatul C., ca factor decizional de episcop al Episcopiei Greco-catolice Oradea, a dat dispoziţie să se rezilieze contractul de concesiune datat 01.09.2011.

Toate aceste aspecte sunt confirmate de inculpaţii D. şi C. şi de martorii Y. şi MM.

În consecinţă, la data de 13.06.2014, inculpatul D. a notificat prin adresa nr. x reprezentanţii legali ai S.C. M. S.R.L., respectiv pe administratorul DD., să se prezinte "luni - 16.06.2014, ora 11:00 la Seminarul Greco-catolic din Oradea, Parcul Traian, nr. 20, pentru a rezilia de comun acord acest contract, pe cale amiabilă. În caz contrar, ne vedem nevoiţi să vă acţionăm în instanţă pentru acest lucru".

Pentru a crea o presiune asupra reprezentanţilor episcopiei şi pentru a-i determina să renunţe, eventual, la iniţiativă, la scurt timp după ce a fost anunţat despre intenţia de reziliere a contractului de concesiune, inculpatul A. a luat legătura telefonic cu martora NN., angajată a Primăriei Mun. Beiuş, căreia i-a solicitat să efectueze un control la magazinul de comercializare a peştelui din Beiuş aparţinând episcopiei greco-catolice, control care s-a efectuat în aceeaşi zi, la finalul acestuia preotul KK. fiind invitat la primărie pentru lămurirea situaţiei în ziua şi la ora la care reprezentantul S.C. M. S.R.L. a fost invitat să se prezinte la Seminarul Greco-Catolic din Oradea.

La data de 16.06.2014 (care "coincide" cu cea la care martorul KK. fusese invitat la primărie), inculpatul A., ca reprezentant legal al S.C. M. S.R.L. Beiuş, împreună cu protopopul P., s-au întâlnit la sediul Seminarului Greco-Catolic din mun. Oradea, cu reprezentanţii episcopiei, respectiv cu inculpatul D. şi martorii Y. (contabil) şi MM. (avocat).

Martora Y. a arătat că la momentul la care au sosit primarul A. însoţit de protopopul P., se afla în apropierea episcopului C., afară, în curtea seminarului, iar P. s-a adresat episcopului comunicându-i că a venit cu primarul în vederea discutării hotărârii de reziliere. Episcopul C. i-a spus, scurt, lui P., în prezenţa primarului A. că discuţia pe marginea rezilierii contractului urmează să fie purtată cu mandatarii săi, respectiv administratorul D., Y. şi preotul-jurist MM.. La acel moment, alte discuţii nu s-au mai purtat cu episcopul C.

În cadrul discuţiilor, inculpatul A. a solicitat fie să se rezilieze contractul de concesiune, fie să se încheie un alt contract direct cu episcopia ori un act adiţional la contractul iniţial.

Întrebat fiind de inculpatul D. dacă există vreo legătură între controlul efectuat de angajaţii primăriei la magazinul de comercializare a peştelui şi decizia comunicată de reziliere a contractului de concesiune, inculpatul A. a negat.

Această discuţie este confirmată de cei prezenţi.

Totodată, inculpatul A. a adus la cunoştinţa celor prezenţi că el a permis ca magazinul de comercializare a peştelui aparţinând episcopiei să funcţioneze timp de doi ani fără autorizaţie de funcţionare, lăsând să se înţeleagă că a ajutat biserica până în prezent, lucru care se poate schimba în funcţie de felul în care se ajunge sau nu la o înţelegere, arătând că în calitatea sa de primar al Mun. Beiuş a ajutat biserica Greco-catolică şi cu ocazia repartizării unor sume de bani din bugetul local.

Aceste afirmaţii ale inculpatului A. rezultă din declaraţiile martorilor MM. şi Y.

Prin intermediul acestora practic inculpatul A. a condiţionat îndeplinirea îndatoririlor sale de serviciu de rezultatul discuţiilor legate de rezilierea contractului de concesiune.

Pretenţiile inculpatului A. nu au fost agreate de reprezentanţii episcopiei.

O dovedeşte reacţia martorei Y., care imediat i-a replicat primarului că s-a întâmplat acest lucru pentru că A. nu le-a eliberat autorizaţia de funcţionare, deşi făcuseră demersuri în acest sens, urmând să depună din nou documentele necesare obţinerii autorizaţiei. În legătură cu afirmaţia primarului în sensul că ar fi ajutat biserica Greco-catolică cu ocazia repartizării unor sume de bani din bugetul local, aceeaşi martoră i-a replicat lui A. că primăria a ajutat biserica şi nu persoana sa şi după criterii clare, conform legislaţiei în vigoare, primarul A. dând din cap.

O dovedeşte şi reacţia martorului MM.

Din declaraţia acestuia a rezultat că împreună cu D. şi Y. au ieşit din sala de conferinţe pentru a merge la întâlnirea cu P. şi A., acesta din urmă aşteptându-i la ieşirea din sală. La momentul în care au ieşit din sala de conferinţe, A. s-a îndreptat înspre locul unde era episcopul C., schimbând câteva vorbe, fără să audă cele discutate. Primarul A. şi-a motivat prezenţa la întâlnire prin faptul că mama sa are 63 de ani, mai mult din cauza faptului că legislaţia din România încă nu permite ca primarii să reprezinte interesele unor societăţi private. Martorul i-a replicat să indice o altă ţară din Uniunea Europeană unde primarul poate să deţină şi să reprezinte o societate privată. Primarul A. le-a relatat faptul că în calitatea sa de primar al mun. Beiuş a colaborat foarte bine cu episcopul C., ajutând biserica Greco-catolică în mai multe situaţii. I s-a replicat de către contabila Y. faptul că şi biserica a ajutat municipalitatea din Beiuş prin darea în folosinţă gratuită a unor imobile proprietatea Bisericii Greco-catolice. La un moment dat, primarul a făcut vorbire de lipsa autorizaţiei de funcţionare a magazinului de comercializare a peştelui aparţinând episcopiei, lăsând să se înţeleagă în mod implicit că a manifestat o atitudine favorabilă faţă de episcopie, atitudine care se poate schimba în funcţie de felul în care reprezentanţii episcopiei se comportă cu acesta în legătură cu anularea contractului de concesiune. I-a replicat primarului că abordarea de această manieră a discuţiilor poate să îi sperie pe alţii, însă pe el nu îl sperie în niciun fel aceste atitudini pentru că puterea de elibera autorizaţii de funcţionare nu este discreţionară, ci trebuie exercitată potrivit legii, iar în cazul în care refuză să elibereze autorizaţia vor apela la instanţa de contencios administrativ. Contabila Y. i-a replicat primarului că nu este normal să se folosească de calitatea de primar al mun. Beiuş în relaţiile comerciale ale firmei mamei sale. Primarul A. i-a răspuns într-o manieră sfidătoare. După finalizarea întâlnirii, P. l-a abordat pe episcopul C., rugându-l să stea de vorbă cu primarul A.. Astfel, l-a văzut pe episcopul C. îndreptându-se înspre primarul A., însă nu cunoaşte ce au discutat cei doi.

Cu ocazia întâlnirii de mai sus, nu s-a ajuns la nicio înţelegere între reprezentanţii episcopiei şi inculpatul A.

Atitudinea manifestată de inculpatul A. cu ocazia întâlnirii din data de 16.06.2014, rezultă şi din discuţia telefonică purtată de acesta cu protopopul P. în data de 16.06.2014, ora 10:52, înainte de întâlnire "Nu, mă, da’ hai şi tu, mă, dă-i, mă, în . . . . . . . . . . .(n.n.: trivial) mea! Să-i punem la punct, mă, dacă ... vor ceva! Vorbim cu prea-sfinţitu’ şi-i explicăm situaţia care îi! Ce . . . . . . . . . .(n.n.: trivial) mea să fac eu cu ei?! Să mă cert eu cu ei ...?! Nu vreau!".

Efectul urmărit prin dispunerea de către inculpatul A. a controlului la magazinul de peşte nu şi-a atins scopul, reprezentanţii episcopiei, prezenţi la discuţii, dar şi inculpatul C. (care nu a fost prezent), negând în declaraţiile date în cauză că s-ar fi simţit constrânşi în luarea deciziei de afirmaţiile inculpatului A. care a condiţionat voalat eliberarea autorizaţiei de funcţionare a magazinului de comercializare a peştelui de rezultatul discuţiilor.

Chiar martorul MM. a arătat că modul în care a abordat discuţiile primarul "poate să îi sperie pe alţii, însă pe el nu îl sperie în niciun fel" pentru că în cazul în care refuză să elibereze autorizaţia vor apela la instanţă.

Declaraţiile persoanelor prezente la întâlnirea din data de 16.06.2014 de la seminarul greco-catolic din Oradea, infirmă teza potrivit căreia cu acea ocazie inculpatul A. ar fi încheiat o înţelegere infracţională cu reprezentanţii episcopiei, pentru a permite, în continuare, funcţionarea magazinului de comercializare a peştelui fără autorizare, în schimbul primirii cu titlu de mită a imobilului situat în Beiuş, str. x, în baza unui contract de parteneriat, în condiţii favorabile firmei reprezentate de inculpat.

Nici discuţiile spontane avute cu inculpatul C. cu acea ocazie nu pot conduce la o astfel de concluzie, aspect rezultat atât din declaraţiile inculpaţilor C. şi A., cât şi din declaraţiile martorei Y., care au susţinut că episcopul C. s-a rezumat la a-i spune primarului că discuţiile se poartă cu comisia desemnată.

Ulterior întâlnirii din 16.06.2014, la nivelul episcopiei Greco-catolice s-a decis încheierea unui nou contract în privinţa imobilului situat în Beiuş, str. x, însă probele administrate în cauză infirmă concluzia că la baza acestei decizii ar fi stat intenţia inculpatului C. de mituire a primarului prin încheierea noului contract de parteneriat, concluzie nesusţinută nici de succesiunea evenimentelor ulterioare şi nici de modul în care negocierile au fost purtate.

Cu excepţia declaraţiilor martorului denunţător P. (şi acestea contradictorii, declaraţii înlăturate din ansamblul probator de către instanţă), din cuprinsul tuturor celorlalte declaraţii ale martorilor şi ale inculpaţilor audiaţi în cauză a rezultat unanim că motivele pentru care s-a decis încheierea unui nou contract, au fost determinate în primul rând de starea avansată de degradare a imobilului rămas decopertat ca urmare a lucrărilor deja începute de inculpatul A., de lipsa unor disponibilităţi financiare certe ale episcopiei pentru reabilitarea acestuia şi de clauzele contractului iniţial, apreciate ca fiind defavorabile episcopiei de către reprezentanţii acesteia.

Decizia a fost asumată de inculpatul C., aspect recunoscut de inculpat, subsecvent acestui moment fiind demarate discuţiile legate de forma şi conţinutul noului contract, posibilitatea încheierii lui fiind girată, din punct de vedere juridic, de martorul MM., care a arătat că i-a spus administratorului D., care-i relatase că se doreşte încheierea unui nou contract în condiţii mai favorabile episcopiei, mai oneroase, respectând morala creştină în ceea ce priveşte destinaţia viitoarei construcţii, că un astfel de contract poate fi încheiat întrucât proprietarul poate să dispună de bunul său în orice mod, comunicându-i însă că din punct de vedere moral el nu este de acord cu încheierea unui nou contract cu firma mamei primarului, în raport de aroganţa afişată de primar cu ocazia discuţiei din data de 16 iunie 2014 şi în raport de dezinvoltura cu care protopopul P. încălca normele canonice ale bisericii.

Astfel se explică conţinutul convorbirilor telefonice din data de 18.06.2014, dintre inculpatul A. şi inculpatul D. în cadrul cărora cei doi vorbesc de necesitatea unei variante convenabile ambelor părţi, variantă care presupunea, potrivit inculpatului D. să aibă deschidere şi din partea primarului, o soluţie care să fie bună pentru ambele părţi. Astfel se explică şi discuţia avută de D. cu protopopul P. la data de 25.06.2014, când primul se referă la necesitatea de "a găsi o soluţie de colaborare cu el, ca să putem coabita mai departe ...", aceasta neputând avea semnificaţiile reţinute în rechizitoriu, deoarece viza intenţia reprezentanţilor episcopiei de a continua relaţia contractuală cu firma mamei inculpatului A., aspect care rezultă din cuprinsul afirmaţiilor ulterioare ale aceluiaşi inculpat din cuprinsul aceleiaşi discuţii, acesta arătând că "Şi s-a conturat acolo o relaţie strict contractuală, dar cu accepţiunea noastră a subînchirierii, ori un parteneriat procentual, ca să ştim cât investeşte, cât dezvoltă, cât o face şi aşa mai departe, urmând să vedem şi ce surse de venit vor fi din închirieri şi atuncea să ni le partajăm proporţional. Deci astea sunt nişte puncte de vedere, care noi le-am discutat aici ...".

Faptul că în cadrul negocierilor purtate pe marginea clauzelor noului contract, inculpatul A. afirmă că "Mai dăm o tură de oraş, vedem ce mai e de făcut şi atunci mai repede ..." deşi poate avea semnificaţiile reţinute în rechizitoriu, în lipsa altor elemente probatorii care să o lămurească şi în condiţiile în care nu există alte referiri suplimentare nici în cadrul discuţiei şi nici ulterior, nu poate fi privit de instanţa ca având un caracter determinant pentru reprezentanţii episcopiei în luarea hotărârii de a încheia un nou contract.

De altfel, la momentul la care discuţiile evocate mai sus au avut loc, la nivelul episcopiei se luase deja decizia negocierii unui nou contract în privinţa imobilului situat în Beiuş.

Că în primul rând starea avansată de degradare a imobilului a motivat decizia inculpatului C. de încheiere a contractului de parteneriat a rezultat şi din discuţia avută cu ocazia deplasării în Beiuş din data de 31.07.2014, a inculpaţilor C., D. însoţiţi de martora Y., pentru rezolvarea unor chestiuni administrative ale episcopiei, deplasare despre care, fiind anunţat telefonic protopopul P., acesta l-a anunţat la rândul său pe inculpatul A., care s-a prezentat în locaţia respectivă în mod inopinat.

Din declaraţia martorei Y. (care contrazice susţinerile martorului P.), a rezultat că "s-a prezentat la sediul protopopiatului Beiuş, fără a-şi anunţa prezenţa, primarul A., care i-a solicitat episcopului să accepte o perioadă contractuală de 25 ani cu prelungire pe încă 5 ani, motivând că investiţia sa este foarte mare în renovarea imobilului. Propunerea primarului a fost acceptată de episcop, care şi-a motivat decizia prin incapacitatea noastră de a renova clădirile aflate în proprietate şi în consecinţă să-l lăsăm să investească pe primar".

În privinţa negocierilor legate de clauzele noului contract, în cadrul acestora fiecare parte a urmărit obţinerea unei poziţii cât mai avantajoase.

Faptul că P. îl sfătuieşte pe inculpatul A. ca în cadrul acestor discuţii să se folosească de propria funcţie, pentru a-şi impune punctul de vedere în cadrul discuţiilor (P.: Mai spune-i şi de faţade, de alea, alea, alea... Ştii tu pentru buna colaborare, cum o fost, ştii povestea), reprezintă pe de o parte o confirmare a scopului urmărit prin intermediul controlului dispus la magazinul de peşte, anume satisfacerea propriilor interese ale inculpatului A. (chiar dacă aceasta presupunea exercitarea abuzivă a funcţiei şi folosirea acesteia ca mijloc de presiune faţă de reprezentanţii episcopiei, cărora chiar el le-a sugerat la întâlnirea din 16.06.2014 că atitudinea sa de ajutare a bisericii s-ar putea schimba), dovedind, pe de altă parte, caracterul regizat şi premeditat al strategiei celor doi ("ştii povestea").

Că în demersul său, primarul a fost permanent susţinut de martorul P. (în detrimentul bisericii al cărei reprezentant era), îşi găseşte explicaţia (cum s-a mai spus) în faptul că acesta din urmă era direct răspunzător de declanşarea stării conflictuale dintre inculpatul A. şi reprezentanţii episcopiei (lui P. i se reproşa lipsa unei împuterniciri şi caracterul nefavorabil bisericii al clauzelor contractului iniţial), în starea de tensiune dintre el şi reprezentanţii episcopiei, dar şi în promisiunea făcută de martorul P. cu câteva zile înaintea acestor discuţii, inculpatului D. căruia i-a spus despre intenţia sa de a crea altora probleme (D .:... să nu creăm probleme nici ţie, nici altora ...P.: - Amu, mie îmi creaţi, oricum, dar nu-i problemă, că şi eu le creez altora pă, pă, pă rând, încet ...).

Instanţa de fond a reţinut deja că inconstanţa şi inconsecvenţa cu care martorul denunţător a prezentat elementele esenţiale pe baza cărora sunt susţinute acuzaţiile de dare de mită faţă de inculpaţii C. şi D., caracterul oscilant al modului în care a fost prezentată implicarea acestor inculpaţi în săvârşirea faptelor pe care martorul însuşi le-a expus diferit, incoerenţa martorului denunţător şi incapacitatea acestuia de a expune în faţa instanţei cursiv şi cronologic modalitatea în care s-ar fi petrecut faptele, au determinat instanţa să reţină ca nefiind veridice susţinerile acestuia.

Cu privire la aceste acuzaţii, instanţa a constatat că în prima declaraţie dată de martorul P. la 17.09.2014, nu face nicio referire la vreo eventuală înţelegere a reprezentanţilor episcopiei Greco-catolice cu primarul A. în neimpozitarea clădirilor aparţinând bisericii Greco-catolice sau cu privire la vreo altă formă de protejare a bisericii greco-catolice.

În cea de-a două declaraţie, dată la 09.12.2014, a rezultat că prima dată când s-a discutat cu reprezentanţii episcopiei despre susţinerea bisericii Greco-catolice de către primarul mun. Beiuş, a fost în cursul lunii iunie 2014.

În denunţul formulat la data de 09.12.2014 sunt reiterate aceleaşi aspecte.

În următoarea declaraţie dată la 20.02.2015, a arătat că nu a discutat cu nimeni din conducerea episcopiei despre depunerea de declaraţii fiscale şi că în vara anului 2014, cu ocazia discuţiilor purtate la Oradea şi la Beiuş, personal i-a relatat inculpatului T. toate discuţiile şi promisiunile primarului.

În prima declaraţie dată în faţa instanţei la data de 19.02.2016, a arătat că în toamna anului 2014 a adus la cunoştinţa reprezentanţilor episcopiei favorurile de care va beneficia biserica Greco-catolică, că nu i-a anunţat pe reprezentanţii episcopiei atunci când a aflat despre necesitatea impozitării clădirilor, respectiv despre posibilitatea aplicării unor amenzi pentru faţadele deteriorate şi că nu ştie dacă la momentul discuţiilor legate de rezilierea contractului iniţial, reprezentanţii episcopiei ştiau despre promisiunile primarului A. în schimbul încheierii acelui contract.

În cea de-a două declaraţie dată în faţa instanţei la data de 12.01.2017, a arătat că lui C. nu i-a cerut decât să-l primească pe primar, fără să discute alte amănunte legate de noul contract şi că doar inculpatului D. i-a adus la cunoştinţă, la momentul la care s-a discutat despre renegocierea contractului, despre promisiunea făcută iniţial de inculpatul A.

Caracterul inconstant al acestor declaraţii este evident în condiţiile în care iniţial nu vorbeşte nimic de vreo înţelegere între reprezentanţii episcopiei şi primar, ulterior arată că prima dată în iunie 2014 a discutat cu reprezentanţii episcopiei despre susţinerea bisericii greco-catolice, apoi că în vara anului 2014 personal i-a relatat lui C. promisiunile primarului, ulterior că în toamna anului 2014 a adus la cunoştinţa reprezentanţilor episcopiei favorurile, dar că nu ştie dacă la momentul discuţiilor legate de reziliere reprezentanţii episcopiei ştiau despre promisiunile primarului, pentru ca în final să arate că nu a discutat cu C. decât să-l primească pe primar, fără să discute alte amănunte şi că doar inculpatului D. i-a adus la cunoştinţă, la momentul la care s-a discutat despre renegocierea contractului, despre promisiunea făcută iniţial de inculpatul A.

Niciunul dintre inculpaţii şi martorii implicaţi în negocierea contractului de parteneriat, audiaţi în cauză nu au confirmat în niciun fel susţinerile martorului denunţător, aceştia, dimpotrivă, susţinând în mod constant (atât în cursul urmăririi penale, cât şi în faţa instanţei) că starea avansată de degradare a imobilului (rezultată dincolo de orice echivoc din ansamblul probator), lipsa unor disponibilităţi financiare şi clauzele defavorabile episcopiei ale contractului iniţial au determinat încheierea noului contract, iar în ceea ce-l priveşte pe inculpatul A., investiţiile deja realizate pentru reabilitarea acelui imobil.

Prima instanţă nu a putut reţine concluzia că reprezentanţii episcopiei ar fi urmărit practic prin înţelegerea parafată cu primar, o continuare a sprijinului acordat de inculpatul A. Episcopiei Române Unite cu Roma Greco-catolică Oradea, în intervalul 2009 - 2014, sprijin concretizat fie sub formă de scutiri de impozite pentru clădiri, fie sub forma neaplicării de sancţiuni contravenţionale pentru faţadele deteriorate ale clădirilor, fie sub forma permisiunii funcţionării în continuare a magazinului de comercializare a peştelui fără autorizaţie (ca şi în perioada 2012 - 2014).

Instanţa a expus motivele pentru care a concluzionat că în cauză nu s-a dovedit existenţa în perioada 2009 - 2014, a unei înţelegeri între A., F. şi G. pe de o parte şi C., D. şi E., pe de altă parte, cu privire la neimpozitarea clădirilor bisericii Greco-catolice situate în mun. Beiuş, înţelegere care să se fi materializat în anul 2009, înţelegere care să fi stat la baza nedepunerii în perioada 2009 - 2014, a declaraţiilor de impunere aferente clădirilor deţinute, de către reprezentanţii bisericii greco-catolice.

Instanţa a expus şi motivele pentru care a concluzionat că în cauză nu a existat o înţelegere infracţională între inculpatul A. şi protopopul P. având ca scop favorizarea bisericii Greco-catolice în perioada 2011 - 2014, prin neaplicarea amenzilor pentru faţade deteriorate, concluzionându-se că, deşi o astfel de înţelegere nu a avut loc, au existat deficienţe grave de organizare şi funcţionare ale aparatelor de specialitate la nivelul la Primăriei Beiuş şi un dezinteres aproape total al funcţionarilor primăriei în aplicarea dispoziţiilor Legii nr. 153/2011, deficienţe imputate primarului şi subordonaţilor acestuia.

Instanţa a expus şi motivele pentru care a concluzionat că în cauză inculpaţii A., F. şi G. şi-au îndeplinit în mod superficial îndatoririle de serviciu, contribuind esenţial la obţinerea, de către biserica Greco-catolică, a unui avantaj patrimonial consistent rezultat din neplata impozitului pe clădiri datorat, în detrimentul bugetului local.

Din argumentaţia acestor concluzii, rezultă că inculpaţilor C., D. şi E., în afara omisiunii lor de a depune declaraţii de impunere (faptă contravenţională), nu li se poate reţine vreo contribuţie sau participaţie de natură penală în neimpozitarea clădirilor bisericii Greco-catolice situate în mun. Beiuş în perioada 2009 - 2014 şi nici în neaplicarea amenzilor pentru faţadele deteriorate ale clădirilor bisericii Greco-catolice situate în mun. Beiuş în perioada 2011 - 2014 de către funcţionarii Primăriei Beiuş.

Prin urmare, în condiţiile în care instanţa nu a reţinut existenţa unei înţelegeri între inculpatul A. şi reprezentanţii episcopiei având ca scop favorizarea bisericii Greco-catolice în perioada 2009 - 2014, nu se poate concluziona că prin încheierea contractului de parteneriat în luna august 2014, s-ar fi dorit o continuare a acestor înţelegeri anterioare.

În urma tuturor negocierilor purtate, la data de 12.08.2014 a fost încheiat Contractul privind realizarea unui parteneriat nr. x, între Episcopia Română Unită cu Roma Greco-catolică Oradea, reprezentată de vicarul general OO. şi de inculpatul D., aprobat de inculpatul C. şi S.C. M. S.R.L., având ca obiect constituirea unui parteneriat între proprietar şi investitor, prin punerea la dispoziţie de către episcopie a imobilului în suprafaţă de 353 mp construcţie şi 470 mp teren aferent.

La data de 20.08.2014, la Biroul Individual Notarial PP. a fost încheiat în formă autentică "Contractul privind realizarea unui parteneriat" dintre Episcopia Română Unită cu Roma Greco-catolică Oradea şi S.C. M. S.R.L., interesele primarului fiind reprezentate de inculpata L.

La aceeaşi dată, 20.08.2014, a fost reziliat contractul de concesiune datat 01.09.2011 semnat de protopopul P.

Şi modul în care s-au purtat negocierile dintre părţi pentru încheierea contractului de parteneriat, exclude teza unei înţelegeri infracţionale, în sensul ca prin încheierea unui astfel de contract să se fi urmărit mituirea primarului A. de reprezentanţii episcopiei.

Convorbirile telefonice interceptate în mod legal şi declaraţiile inculpaţilor şi martorilor implicaţi negocierile ce au avut loc în intervalul iunie- august 2014, dovedesc în mod cert caracterul tensionat al acestor negocieri, poziţiile inflexibile ale părţilor, nemulţumirile acestora, încercările primarului de a-i convinge pe reprezentanţii episcopiei de nevoia acceptării clauzelor dorite, apelând chiar la ajutorul martorului P. în acest scop, elemente care, dacă încheierea acestui contract ar fi avut o motivaţie infracţională, nu şi-ar găsi locul.

Relevante sunt bunăoară discuţiile telefonice din data de 23.07.2014 dintre protopopul P. şi episcopul C. (în care acesta din urmă arată că "Problema cu aia deja s-a... am înţeles că se rezolvă, s-o făcut pentru 20 de ani şi trebe să accepte anumite condiţii. Nu se poate altfel."), cele din data de 24.07.2014, cea purtată de inculpaţii A. şi D. (primul spunând că "Bine, d-aia zic, să mă uit şi eu pe ele şi după-aia să discutăm legat de perioada aia, sper să găsim o cale de mijloc, că ... ce aţi propus acuma nu prea e ok, ca şi calculele mele, şi am vorbit şi cu maică-mea. Da' vin eu şi discutăm aicea pe concret ... Acuma, rugămintea mea e să acceleraţi un pic, să n-o mai lungim foarte mult, ca să ştiu şi eu ceva, ori pe deal, ori pe vale. I-am spus şi părintelui P. că, dacă nu, asta e, să-mi dea ce trebuie să-mi dea şi Doamne-ajută! . . . . . . . . . . .Ok, bine, sunt nişte propuneri şi cu procente şi cu tot, le iau şi eu cu maică-mea, cu avocatu' şi-o să le luăm punct cu punct, numa' . . . . . . . . . .în weekend, şi atuncea, luni să putem vorbi pe concret, ori albă, ori neagră".), cea din data de 31.07.2014, dintre A. şi P., în cadrul căreia primul îşi arată nemulţumirea faţă de modul în care a înţeles inculpatul D. să colaboreze ("Da’ chiar o să ... o trimis ăla, draftu’ ăla, ieri, da’ aşa... ţi-l arat, dar îi de pişu’ lumii. Nici fiu-meu ... Deci, bătaie de joc ... Io bag (n.n.-trivial) în el! Doamne, ajută-mă! ... Te sun ... Oricum, te sunam astăzi, dar nu poţi aşa ... Adică una vorbim, alta face. Una vorbim, alta face. Bagă-n plus, numa’ ... Deci ...").

Relevante sunt şi adnotările inculpatului A. de pe Contractul nr. x din 01.08.2014 (care reprezintă varianta de contract primită pe e-mail la data de 08.08.2014), contract găsit la percheziţia domiciliară din data de 17.09.2014 la sediul Primăriei mun. Beiuş, în biroul inculpatului A. ("şi subsolul aferent clădirii" - la suprafaţa construcţiei care făcea obiectul parteneriatului, "??? + dreptul de preemţiune la prelungirea parteneriatul sau cumpărarea clădirii" - la durata contractului, "sau orice surse atrase" - la valoarea investiţiei, închirierea spaţiilor doar "de către investitor", "să susţină împreună cheltuielile de întreţinere discutate şi agreate" - la scopul parteneriatului, achitarea cotei de 30% din chiriile "încasate", "să invite" proprietarul la negocieri şi încetarea contractului în termen de 60 de zile "de la data emiterii facturii de către proprietar". Totodată, sunt tăiate menţiunile cu privire la clauzele contractuale:

"devizul existent prezentat proprietarului" - de la punctul 4 din contract, "investitorul va pune la dispoziţia proprietarului, în copie xerox, proiectul de reabilitare a construcţiei, certificatul de urbanism, avizele şi aprobările aferente, autorizaţie de construire, devizul estimativ al lucrărilor" - de la punctul 6 din contract, "dacă partenerul investitor ajunge în insolvenţă, cu achitarea la zi a datoriilor procentuale" şi " ??? dacă partenerul investitor permite chiriaşilor iniţiali, subînchirierea imobilului, total sau parţial, unei persoane fizice sau juridice, fără cunoştinţa şi acordul partenerului proprietar"- la punctul 8, încetarea contractului)

Teza unei înţelegeri infracţionale, în sensul ca prin încheierea contractului de parteneriat s-ar fi urmărit mituirea primarului A., teză care ar fi susţinută de conţinutul clauzelor contractului de parteneriat, nu poate fi reţinută de instanţă.

Instanţa de fond a apreciat totodată ca lipsită de relevanţă analiza concretă a clauzelor contractului de parteneriat semnat în final, dar şi raportarea acestuia la alte contracte încheiate de vreuna din părţi, cât timp contractul de parteneriat este un contract sinalagmatic, care se caracterizează, faţă de dispoziţiile art. 1171 C. civ., prin reciprocitatea şi interdependenţa obligaţiilor ce revin părţilor.

Art. 1169 C. civ. consacră principiul libertăţii contractuale, conform căruia părţile sunt libere să încheie orice contracte şi să determine conţinutul acestora, în limitele impuse de lege, de ordinea publică şi de bunele moravuri.

Analiza acestui principiu impune concluzia că atâta timp cât sunt respectate limitele de mai sus, părţile contractante au libertatea deplină de a stabili atât denumirea, cât şi conţinutul contractului, natura şi caracterul prestaţiilor reciproce. În prezenta cauză nu există motive pentru a se aprecia că aceste limite au fost depăşite.

Probele administrate în cauză, inclusiv convorbirile telefonice purtate în intervalul iunie - august 2014, dovedesc dincolo de orice îndoială faptul că forma finală a contractului de parteneriat nu a fost impusă de inculpatul A., ci a reprezentat învoiala părţilor, fiind rezultatul consensului realizat în baza unor discuţii şi negocieri, în cadrul cărora fiecare parte şi-a prezentat şi susţinut poziţia şi propriile interese.

Faptul că, în cadrul acestor negocieri, inculpatul A. a insistat asupra unor clauze contractuale, acceptate în final de reprezentanţii episcopiei nu are, în sine, nimic ilicit, căci potrivit art. 1182 C. civ., Contractul se încheie prin negocierea lui de către părţi sau prin acceptarea fără rezerve a unei oferte de a contracta.

Mai mult, art. 1185 C. civ. prevede expres că atunci când, în timpul negocierilor, o parte insistă să se ajungă la un acord asupra unui anumit element sau asupra unei anumite forme, contractul nu se încheie până nu se ajunge la un acord cu privire la acestea.

În condiţiile în care consensul părţilor s-a realizat, iar contractul respectă limitele impuse de lege, de ordinea publică şi de bunele moravuri, pe de o parte, legea nu mai poate interveni peste o astfel de învoială, pe de altă parte, devine lipsit de relevanţă a se stabili care este partea contractuală mai avantajată, mai câştigată de clauzele finale.

O concluzie în acest sens ar fi şi una cu un pronunţat caracter subiectiv şi cu un grad ridicat de relativitate, cu atât mai mult cu cât este vorba de un contract cu întindere în timp, în care prestaţiile reciproce şi avantajele fiecărei părţi pot suferi modificări importante.

Faţă de cele de mai sus, prima instanţă nu a putut reţine ca argument în acuzare conţinutul net defavorabil episcopiei al clauzelor contractului de parteneriat, concluzie care ea însăşi, cum s-a arătat anterior, are un pronunţat caracter subiectiv şi cu un grad ridicat de relativitate.

Nici modul în care s-a ajuns la decizia de reziliere a contractului iniţial şi nici atitudinea ulterioară a părţilor implicate nu susţin existenţa unei înţelegeri între părţi, ca o continuare a unor înţelegeri anterioare.

Odată cu trimiterea de către inculpatul D., a notificării de reziliere a contractului de concesiune, la data de 13.06.2014, acesta a luat legătura telefonic cu inculpatul A., comunicându-i faptul că la nivelul episcopiei s-a luat decizia de reziliere a contractului de concesiune încheiat cu S.C. M. S.R.L., între cei doi existând schimburi de replici legate de situaţia existentă, în condiţiile în care inculpatul D. i-a expus inculpatului A. motivele pentru care contractul respectiv nu putea fi menţinut, relevantă în acest sens fiind discuţia telefonică purtată la data de 13.06.2014, ora 10:58:52, dintre cei doi.

Raportată la conţinutul acuzaţiilor, această discuţie este relevantă prin prisma faptului că niciun moment, în faţa atitudinii intransigente a reprezentantului episcopiei, inculpatul A. nu a adus ca argument, pentru rezolvarea amiabilă a situaţiei, faptul că ar fi favorizat sau sprijinit anterior biserica Greco-catolică la nivelul municipiului Beiuş, prin neimpozitarea clădirilor bisericii, prin neaplicarea de sancţiuni contravenţionale pentru faţadele deteriorate ori prin permiterea funcţionării în continuare a magazinului de comercializare a peştelui fără autorizaţie.

Discuţiile purtate de martorii MM. şi Y., cu inculpatul D. pe marginea clauzelor contractului de concesiune, decizia neechivocă a inculpatului C. de a rezilia contractul de concesiune faţă de argumentele expuse, în lipsa oricărei consultări sau oricărui punct de vedere cerut de la martorul P. sau de la partea beneficiară a contractului, dar şi tonul cu care s-au purtat discuţiile dintre inculpaţii D. şi A. în cadrul convorbirii telefonice 13.06.2014, caracterul tensionat al acestora şi intransigenţa inculpatului D., sunt elemente care infirmă existenţa oricărei înţelegeri preexistente la acel moment, de sprijinire a intereselor bisericii Greco-catolice de către primar la nivelul municipiului Beiuş, existenţa (sau conştientizarea cel puţin a existenţei) unei favorizări anterioare a bisericii Greco-catolice de către primar neputând explica nici poziţiile intransigente ale celor de mai sus şi nici omisiunea inculpatului A. de a folosi un astfel de argument (aşa cum a făcut-o ulterior).

Concluzia reţinută de instanţă mai sus este confirmată şi de conţinutul discuţiei purtate de inculpatul A. cu protopopul P., în aceeaşi zi, imediat după discuţia avută de inculpatul A. cu inculpatul D., discuţie în cadrul căreia primarul îi cere protopopului să vorbească, dacă poate cu episcopul C.

Concluzia reţinută de instanţă mai sus este confirmată şi de atitudinea imediat ulterioară a inculpatului A., care pentru a crea o presiune asupra reprezentanţilor episcopiei, i-a solicitat telefonic martorei NN., angajată a Primăriei Mun. Beiuş, să efectueze un control la magazinul de comercializare a peştelui din Beiuş, aparţinând episcopiei greco-catolice, administrată de preotul KK., ceea ce martora a şi făcut.

Instanţa de fond a apreciat că nici teza potrivit căreia voinţa episcopiei ar fi fost aceea de a i se permite funcţionarea magazinului de peşte fără autorizaţie, în continuarea unei înţelegeri similare care să fi dus la funcţionarea în aceleaşi condiţii a respectivului magazin în perioada 2012 - 2014, nu poate fi primită.

Se reţine astfel (stare de fapt ce va fi dezvoltată ulterior), că după controlul efectuat la magazinul de peşte din dispoziţia primarului A. şi după ce martorul s-a prezentat la data de 16.06.2014 la primărie, la data de 17.06.2014, KK. a depus toate înscrisurile necesare obţinerii autorizaţiei şi achitând taxa aferentă obţinerii autorizaţiei de 220 RON, ocazie cu care NN. i-a spus că magazinul de comercializare a peştelui poate funcţiona pentru că le va fi eliberată autorizaţia, întrucât doar trebuie să mai fie semnată de primarul A.. La câteva săptămâni, NN. i-a înmânat martorului KK. şi orarul de funcţionare al magazinului.

În primul rând, în condiţiile în care la data de 17.06.2014 martorul KK. a depus toate actele necesare obţinerii autorizaţiei de funcţionare şi plătită taxa aferentă obţinerii autorizaţiei de 220 RON, solicitantul autorizaţiei s-a achitat de toate obligaţiile necesare obţinerii autorizaţiei.

Într-o astfel de ipoteză, practic este lipsit de conţinut acel folos care, potrivit acuzării, ar fi fost urmărit de către episcopie, prin încheierea contractului de parteneriat, cu titlu de mită. Dacă într-adevăr s-ar fi urmărit mituirea primarului pentru a permite funcţionarea magazinului de comercializare a peştelui fără autorizare, aceasta ar fi presupus din partea episcopiei (urmare a mituirii primarului), pe de-o parte, o atitudine de total dezinteres faţă de necesitatea obţinerii autorizaţiei şi, pe de altă parte, urmărirea obţinerii unui folos, concretizat în neplata taxei către primărie.

În al doilea rând, atitudinea reprezentanţilor episcopiei faţă de susţinerile primarului de la întâlnirea din 16.06.2014 exclude, din punct de vedere volitiv, vreo intenţie a acestora de a fi favorizaţi în vreun fel, martorul MM. spunându-i primarului că puterea de elibera autorizaţii de funcţionare nu este discreţionară, ci trebuie exercitată potrivit legii, iar în cazul în care refuză să elibereze autorizaţia vor apela la instanţa de contencios administrativ.

Prin urmare, intenţia reprezentanţilor episcopiei a fost aceea de a se obţine autorizaţia respectivă, de a se intra în legalitate, dacă era cazul chiar apelând la justiţie, intenţie materializată prin depunerea tuturor documentelor şi plata taxei aferente obţinerii unei astfel de autorizaţii, dar şi prin insistenţele ulterioare legate de eliberarea autorizaţiei.

În al treilea rând, în condiţiile în care martorul KK. a primit asigurări de la funcţionarul competent din cadrul primăriei (acelaşi funcţionar care a efectuat controlul, care i-a spus ce acte trebuie să prezinte pentru obţinerea autorizaţiei şi care le-a verificat) în mai multe rânduri, că magazinul poate funcţiona fără probleme pentru că le va fi eliberată autorizaţia care trebuie doar semnată de primar, primind şi orarul de funcţionare a magazinului, nu se mai poate vorbi de o favorizare a episcopiei, ca proprietar al magazinului de peşte, proprietar care a urmat până la capăt paşii necesari obţinerii autorizaţiei, a cărei emitere, potrivit martorei NN., ar fi trebuit să fie o chestiune mai degrabă formală.

În al patrulea rând, martorul KK. a primit asigurările respective de la funcţionarul competent (NN.) prima oară la 17.06.2014, adică la o zi de la data la care avusese loc întâlnirea din cadrul seminarului greco-catolic, întâlnire la finalul căreia reprezentanţii episcopiei şi-au păstrat poziţia iniţială de reziliere a contractului de concesiune (aspect rezultat din declaraţiile celor prezenţi).

Or, potrivit acuzării, înţelegerea inculpatului A. cu reprezentanţii episcopiei cu privire la mită s-a materializat efectiv la 12 august 2014, adică la aproape 2 luni de la data la care funcţionarul competent din cadrul primăriei i-a spus martorului KK. că magazinul poate funcţiona fără probleme.

Altfel spus, folosul urmărit de episcopie a fost primit nu doar anterior perfectării înţelegerii dintre mituit şi mituitor, ci şi la un moment la care poziţia divergentă şi conflictuală a acestora exclude atât teza unei înţelegeri între părţi, cât şi anticiparea de către primar a schimbării atitudinii reprezentanţilor episcopiei, acordul părţilor cu privire la noul contract fiind ulterior.

Nu în ultimul rând, în ziua în care KK. a depus documentaţia necesară, NN. a întocmit atât cererea de autorizare înregistrată la Primăria municipiului Beiuş sub nr. x din 17.06.2014, cât şi Autorizaţia de funcţionare nr. x din 17.06.2014, pe care le-a semnat şi le-a introdus în mapa primarului, care a două zi a chemat-o pentru unele lămuriri, fără a semna autorizaţia.

Inexistenţa unei înţelegeri infracţionale dintre inculpaţi este confirmată şi de faptul că nici după încheierea contractului de parteneriat din 12.08.2014 (moment la care se reţine de către acuzare că s-ar fi dat mita de reprezentanţii episcopiei) primarul nu a semnat autorizaţia de funcţionare, cu toate că erau îndeplinite toate condiţiile eliberării ei şi cu toate că, potrivit acuzării, interesele primarului în privinţa imobilului situat în Beiuş (prin semnarea contractului de parteneriat) au fost satisfăcute de reprezentanţii episcopiei.

Toate aceste elemente conduc instanţa la concluzia că nu s-a urmărit de către inculpaţii C. şi D. ca prin încheierea contractului de parteneriat să se mascheze o eventuală mită menită să permită funcţionarea magazinului de comercializare a peştelui fără autorizare (alături de celelalte foloase analizate anterior de instanţă, reţinute de acuzare).

De esenţa infracţiunii de dare de mită este ca promisiunea, oferirea sau darea, de bani ori alte foloase, să se realizeze în legătură cu îndeplinirea, neîndeplinirea, urgentarea ori întârzierea îndeplinirii unui act ce intră în îndatoririle de serviciu ale funcţionarului sau în legătură cu îndeplinirea unui act contrar acestor îndatoriri.

Aceste acţiuni trebuie să fie neechivoce, să exprime dincolo de orice dubiu că intenţia mituitorului este aceea de a-l determina pe funcţionar să îndeplinească, să nu îndeplinească, să urgenteze, să întârzie îndeplinirea unui act ce intră în îndatoririle de serviciu sau să îndeplinească un act contrar acestor îndatoriri.

Or, faţă de considerentele expuse, curtea reţine că această intenţie a reprezentanţilor episcopiei Greco-catolice şi legătura dintre încheierea contractului de parteneriat şi îndatoririle de serviciu ale inculpatului A., nu a existat, nefiind dovedită dincolo de orice îndoială rezonabilă împrejurarea că prin încheierea contractului de parteneriat reprezentanţii episcopiei au urmărit să beneficieze de la inculpatul A. în continuare de scutiri de impozite pentru clădirile proprietatea unităţii de cult, ca acesta să nu procedeze la aplicarea de sancţiuni contravenţionale pentru faţadele deteriorate şi să permită funcţionarea în continuare a magazinului de comercializare a peştelui fără autorizaţie, inculpat care să le fi promis că va ajuta şi va susţine interesele bisericii Greco-catolice pe raza sa de competenţă.

Existând un dubiu serios cu privire la existenţa unei astfel de intenţii din partea reprezentanţilor episcopiei greco-catolice, dubiu care nu a fost înlăturat prin probe certe de vinovăţie, acesta nu poate să fie interpretat decât în favoarea inculpaţilor C. şi D., în raport de cuprinsul prevederilor art. 4 alin. (2) C. proc. pen.

Pentru considerentele expuse, se impune achitarea inculpaţilor C. şi D. pentru săvârşirea infracţiunii de dare de mită, prevăzută de art. 290 alin. (1) din C. pen., cu referire la art. 6 din Legea nr. 78/2000, în baza art. 16 alin. (1) lit. b) teza I şi II C. proc. pen.

În ceea ce-l priveşte pe inculpatul A., intenţia sa de a pretinde foloase din partea reprezentanţilor episcopiei, în legătură cu îndeplinirea, neîndeplinirea, urgentarea ori întârzierea îndeplinirii unui act ce intră în îndatoririle sale de serviciu ca primar al mun. Beiuş a fost dovedită.

Declaraţiile martorilor Y. şi MM. au expus în mod constant şi într-o manieră care nu lasă echivocului, faptul că în cadrul întâlnirii din data de 16.06.2014 la care au participat A., P., D., Y. şi MM., inculpatul A. a lăsat să se înţeleagă că a ajutat biserica Greco-catolică, lucru care se poate schimba în funcţie de felul în care se ajunge sau nu la o înţelegere în legătură cu rezilierea contractului de concesiune încheiat iniţial.

Aceste afirmaţii ale inculpatului - adresate în contextul în care reprezentantul S.C. M. S.R.L. a fost invitat la sediul episcopiei pentru a se rezilia contractul de concesiune încheiat, afirmaţie plasată în cadrul discuţiilor în care reprezentanţii episcopiei şi-au exprimat motivele pentru care doreau rezilierea contractului de concesiune -, au fost făcute cu intenţia şi cu scopul de a-i determina să-şi schimbe poziţia, A. prevalându-se intenţionat de funcţia sa de primar şi de prerogativele pe care i le conferă pentru realizarea acestui scop.

Existenţa unei astfel de intenţii şi a unui astfel de scop sunt confirmate de discuţiile purtate cu P. (în care îi aminteşte inculpatului "Mai spune-i şi de faţade, de alea, alea, alea ... Ştii tu pentru buna colaborare, cum o fost, ştii povestea").

Afirmaţiile inculpatului din cadrul întâlnirii din data de 16.06.2014, reprezintă o "pretindere" în sensul art. 289 alin. (1) C. pen.

Realizează această formă a laturii obiective a infracţiunii de luare de mită, orice acţiune a funcţionarului public care, urmărind obţinerea de bani sau alte foloase ce nu i se cuvin, pentru sine sau pentru altul, exprimă în mod neechivoc o pretenţie care are legătură cu îndatoririle sale de serviciu.

Pretinderea unor astfel de foloase se poate realiza prin cuvinte, prin gesturi, în mod direct sau ocolitor, aluziv, explicit sau codificat.

Lansarea unei astfel de pretenţii este independentă de modul în care cel căruia i se adresează o percepe, o astfel de pretenţie păstrându-şi caracterul penal chiar dacă persoana căreia îi este adresată nu dă curs acesteia, o respinge, nu o înţelege ca atare şi nu-i conferă o astfel de semnificaţie.

Tocmai de aceea, au fost analizate distinct condiţiile de tipicitate obiectivă şi subiectivă, în raport de infracţiunea de luare şi dare de mită, în raport de mituitor şi mituit, deoarece, deşi infracţiuni bilaterale, existenţa uneia nu o presupune în mod automat şi pe cealaltă, instanţa expunând în considerentele de mai sus motivele pentru care a apreciat că în cazul inculpaţilor C. şi D., cu privire la infracţiunea de dare de mită reţinută în sarcina lor, nu este realizată latura obiectivă (în ceea ce priveşte legătura cu atribuţiile de serviciu ale primarului) şi subiectivă (în ceea ce priveşte intenţia de a mitui).

Pentru considerentele de mai sus, instanţa de fond a reţinut că fapta inculpatului A. care, în calitate de primar al mun. Beiuş, a pretins la data de 16.06.2014 de la reprezentanţii Episcopiei Române Unite cu Roma Greco-catolică Oradea, a se găsi o soluţie favorabilă lui în legătură cu contractul încheiat de S.C. M. S.R.L. cu privire la imobilul situat în mun. Beiuş, prevalându-se de prerogativele funcţiei de primar, întruneşte elementele constitutive ale infracţiunii de luare de mită, prevăzută de art. 289 alin. (1) din C. pen., cu referire la art. 6 şi art. 7 lit. a) din Legea nr. 78/2000.

În condiţiile în care fapta a fost săvârşită de inculpatul A. la data de 16.06.2014, art. 5 C. pen. nu este incident.

La individualizarea pedepsei aplicate de instanţă pentru această infracţiune, instanţa de fond a avut în vedere calitatea de primar de municipiu pe care inculpatul a avut-o şi de care s-a folosit pentru pretinderea foloaselor respective, modalitatea concretă de săvârşire a faptei (care denotă nu doar o greşită raportare la criteriile de integritate ale oricărei funcţii publice, ci şi o încălcare intenţionată a acestora), modul sfidător în care inculpatul s-a folosit în faţa mai multor persoane (inclusiv de profesie juridică, chiar dacă i s-a atras atenţia) de propriile prerogative, de propriile încălcări ale legii, de propria funcţie, pentru satisfacerea unor interese private, ele însele presupunând desfăşurarea unor activităţi incompatibile cu funcţia.

5. Cu privire la modul în care, în perioada 2012 - 2014, inculpatul A. şi-a îndeplinit atribuţiile de serviciu legate de autorizarea funcţionării magazinului de comercializare a peştelui, proprietatea Episcopiei Române Unită cu Roma Greco-catolică Oradea.

Instanţa de fond a reţinut că în acest interval de timp, respectivul magazin a funcţionat fără autorizaţie din partea Primăriei municipiului Beiuş.

Omisiunea eliberării unei astfel de autorizaţii a fost imputabilă inculpatului A. şi compartimentului de specialitate din cadrul primăriei, chiar dacă probele administrate în cauză nu au susţinut teza acuzării conform căreia ar fi existat o înţelegere infracţională care a stat la baza neemiterii autorizaţiei de funcţionare aferentă perioadei 2012 - 2014.

În legătură cu condiţiile în care s-a ajuns ca în perioada respectivă magazinul să funcţioneze fără autorizaţie, instanţa a reţinut că în anul 2012, episcopia Greco-catolică Oradea a intenţionat să deschidă un magazin de comercializare a peştelui în mun. Beiuş.

Înainte de deschidere, episcopia s-a ocupat de obţinerea tuturor avizelor şi documentaţiei necesare autorizării funcţionării magazinului, martorul KK. fiind delegat de episcopie să gestioneze respectivul magazin.

Conform acestui martor, la momentul la care a efectuat respectivele demersuri, primind de la contabila Y. avizele obţinute de reprezentanţii episcopiei de la instituţiile abilitate, l-a abordat pe numitul QQ., care avea soţia angajată la Primăria Mun. Beiuş, rugându-l să o întrebe pe aceasta dacă mai au nevoie de vreun document în vederea autorizării magazinului de peşte. În acest sens, i-a înmânat lui QQ. avizele obţinute şi actele pregătite pentru deschiderea magazinului. Ulterior, QQ. i-a relatat faptul că soţia sa, L., i-a transmis că pentru abţinerea autorizaţiei de funcţionare mai au nevoie de certificatul de înregistrare de la Oficiul Registrului Comerţului. În consecinţă, s-a deplasat personal la Primăria Mun. Beiuş, ocazie cu care L. i-a mai spus încă o dată cele transmise prin intermediul soţului ei. Martorul a anunţat-o telefonic pe contabila Y. despre cele transmise de L., iar aceasta i-a spus faptul că proprietarul magazinului, respectiv unitatea care deschide magazinul de peşte este episcopia Greco-catolică Oradea, care este unitate de cult şi nu funcţionează după legislaţia specifică societăţilor comerciale, nefiind înregistraţi la Oficiul Registrului Comerţului. Martorul s-a deplasat din nou la Primăria Mun. Beiuş, comunicându-i lui L. cele transmise de Y., respectiv faptul că episcopia Greco-catolică Oradea, care urma să deschidă magazinul de peşte, este o unitate de cult care nu funcţiona după legislaţia specifică societăţilor comerciale, nefiind înregistrată la Oficiul Registrului Comerţului. După ce s-a interesat, L. i-a comunicat faptul că, în condiţiile în care episcopia nu are nevoie de certificat de înregistrare de la Oficiul Registrului Comerţului, pot funcţiona fără probleme. L. i-a spus că a discutat cu primarul A., care avea ca atribut eliberarea autorizaţiilor de funcţionare, acesta dispunând că putem funcţiona fără probleme. Martorul a arătat că nu a primit de la L. vreun număr de înregistrare pe documentele puse la dispoziţia acesteia, nu i s-a spus în niciun moment că ar fi necesară achitarea vreunei taxe de funcţionare şi în consecinţă nu a plătit vreo sumă de bani. Nu a primit autorizaţia de funcţionare pentru magazinul de comercializare a peştelui.

Prin urmare, inculpatul A. a fost cel care a stabilit că magazinul poate să funcţioneze fără autorizaţie.

Declaraţiile martorului KK. se coroborează cu cele ale martorei Y. care a arătat (în cursul urmăririi penale şi în faţa instanţei) că în cursul anului 2012 înainte ca episcopia să deschidă magazinul de peşte din Beiuş, KK. a fost delegat să se ocupe de obţinerea autorizaţiilor ce urmau să fie eliberate în Beiuş. A arătat martora că pentru eliberarea autorizaţiei, o funcţionară din Primăria Beiuşului i-a solicitat martorului KK. certificatul de înregistrare de la ORC, martora transmiţându-i lui KK. să spună funcţionarei că este vorba de un cult religios care nu se înregistrează la ORC, KK. spunându-i martorei că funcţionara i-a transmis că magazinul poate funcţiona. Cu câteva zile înainte de întâlnirea din iunie 2014 legată de rezilierea contractului de concesiune, acelaşi KK. i-a comunicat telefonic că a avut loc un control la magazinul de peşte determinat de lipsa autorizaţiei de funcţionare, control efectuat de funcţionari ai primărie. Fiind convinsă că în anul 2012 KK. primise autorizaţia de funcţionare, i-a spus acestuia să le-o prezinte funcţionarilor de la primărie, atunci aflând că în anul 2012 KK. nu primise acea autorizaţie. KK. i-a spus că nu avea nici măcar un număr de înregistrare şi că acea funcţionară i-a spus că poate funcţiona fără probleme, martora spunându-i lui KK. să depună un nou exemplar al actelor iniţiale de această dată cu număr de înregistrare, KK. confirmându-i ulterior că a depus actele dar că nu a primit număr de înregistrare având doar o chitanţă de plată a taxei solicitate. Martora a arătat că în cadrul întâlniri din 2014 inculpatul A. le-a amintit că magazinul funcţionează fără autorizaţie sugerându-le că le-ar fi făcut un favor, martora spunându-i că nu au acea autorizaţie pentru că nu au primit-o, de vină fiind funcţionarii primăriei şi că episcopia va depune actele încă o dată.

Din cuprinsul declaraţiei martorei Y. rezultă că inculpatul A. cunoştea că magazinul de peşte a funcţionat fără autorizaţie în perioada 2012 - 2014.

Inculpatul A. însuşi a recunoscut în cursul urmăririi penale că a avut cunoştinţă de faptul că din anul 2012 magazinul de peşte funcţiona fără autorizare, arătând însă că, deşi iniţial funcţionarii primăriei au fost încunoştinţaţi de KK. de faptul că magazinul nu ar avea nevoie de o astfel de autorizare, ulterior funcţionarii din primărie au efectuat demersuri pentru a-l determina pe KK. să obţină acea autorizare.

Acest ultim aspect este contrazis însă de materialul probator administrat în cauză, inclusiv de propriile susţineri expuse la întâlnirea din 16.06.2014, când a adus la cunoştinţa celor prezenţi că el a permis ca magazinul de comercializare a peştelui aparţinând episcopiei să funcţioneze timp de doi ani fără autorizaţie, lăsând să se înţeleagă că astfel a ajutat biserica. De altfel, în faţa instanţei, inculpatul a arătat că nu s-a efectuat un control la magazinul de peşte în anul 2012, similar celui efectuat în iunie 2014, pentru că în anul 2012 preotul KK. i-a spus funcţionarei NN. că nu este necesară o astfel de autorizaţie pentru că biserica Greco-catolică nu se înregistrează la registrul comerţului.

Audiată fiind cu privire la toate aceste aspecte, inculpata L. nu-şi aduce aminte decât că au existat discuţii între funcţionarii primăriei şi KK. cu privire la condiţiile de autorizare a magazinului de peşte, discuţii purtate însă cu colegii ei de la biroul de impozite şi taxe, necunoscând modul în care s-a rezolvat problema respectivă.

Raportând starea de fapt de mai sus la atribuţiile de serviciu ale inculpatului A., instanţa de fond a reţinut că potrivit art. 63 alin. (1) lit. d) şi alin. (5) lit. g) din Legea nr. 215/2001 primarul emite avizele, acordurile şi autorizaţiile date în competenţa sa prin lege şi alte acte normative, iar conform art. 268 alin. (6) din C. fisc. , autorizaţia privind desfăşurarea activităţii de alimentaţie publică, în cazul în care comerciantul îndeplineşte condiţiile prevăzute de lege, se emite de către primarul în a cărui rază de competenţă se află amplasată unitatea sau standul de comercializare.

Aceste dispoziţii au fost nesocotite de către inculpatul A. în perioada 2012 - 2014, inculpatul acceptând că astfel este prejudiciat bugetul local, omisiunea intenţionată a acestuia de a aplica în mod corect dispoziţiile legale de mai sus fiind folosită ulterior, în iunie 2014, ca argument pentru a-i determina pe reprezentanţii episcopiei să nu rezilieze contractul de concesiune încheiat de S.C. M. S.R.L.

Procedând în acest mod, s-a cauzat o pagubă Primăriei mun. Beiuş în cuantum de 330 RON, prejudiciu a cărui producere a fost acceptată de inculpatul A., prejudiciu constituit din contravaloarea taxei pentru eliberarea autorizaţiei de funcţionare de 200 RON (aferentă anului 2012) şi contravaloarea vizei anuale a autorizaţiei în vederea desfăşurării activităţii economice în cuantum de 110 RON (aferentă anului 2013), la data de 17.06.2014 fiind achitată taxa pentru eliberarea autorizaţiei de funcţionare pentru magazinul de peşte în sumă de 220 RON valabilă pentru anul 2014.

Caracterul abuziv al exercitării îndatoririlor de serviciu ale inculpatului A. în legătură cu autorizarea funcţionării magazinului aparţinând episcopiei greco-catolice, s-a concretizat şi în refuzul acestuia, materializat începând cu luna iunie 2014, de a emite, contrar dispoziţiilor legale, această autorizaţie.

Cu privire la acest refuz, prima instanţă a reţinut că aflând, în cursul lunii iunie 2014, de intenţia reprezentanţilor episcopiei de a rezilia contractul de concesiune, inculpatul A.-Nicolae a luat legătura telefonic cu martora NN. căreia i-a solicitat să efectueze un control la magazinul de comercializare a peştelui din Beiuş, aparţinând episcopiei greco-catolice, administrată de preotul KK. "Du-te şi fă un control. Ia-o pe RR. cealaltă cu tine ... Şi le faci o notă de constatare. Soliciţi autorizaţia, dacă are sau nu are. Şi închei un proces-verbal că nu are!", spunându-i să întocmească doar o "notă de constatare", iar "amenda o stabilesc eu luni! ... Îl chemaţi şi luni la ... primărie, cu toate actele, contracte, ce are acolo şi ... azi îi faceţi procesul-verbal!".

Acest control a fost efectuat în aceeaşi zi de angajaţii Primăriei mun. Beiuş, martorii NN. şi SS. (declaraţiile celor doi expunând modul în care s-a derulat), la finalul controlului NN. informându-l (convorbirea telefonică din 13.06.2014, ora 12:28) pe inculpatul A. despre rezultatul acestuia, relatându-i că l-a invitat la sediul primăriei pe preotul KK. pentru data de 16.06.2014, ora 11:00 "l-am chemat să-şi facă autorizaţie! Înjghebăm o notă de constatare cu ce am găsit şi cu ce nu am găsit ...şi luni la or ... Ţi-am luat şi numărul de telefon!".

Nota de constatare nr. x din 13.06.2014, a fost întocmită ulterior, constatându-se lipsa autorizaţiei de funcţionare eliberată de Primăria mun. Beiuş, înscris identificat la Primăria mun. Beiuş cu ocazia percheziţiei domiciliare desfăşurate la data de 17.09.2014, fără a fi rezoluţionat de primar.

Că scopul urmărit de inculpatul A. prin intermediul controlului dispus a fost acela de a intimida reprezentanţii episcopiei şi de a-i constrânge să renunţe la iniţiativa lor de reziliere a contractului de concesiune, rezultă şi din faptul că preotul KK. a fost invitat la primărie pentru lămurirea situaţiei în ziua şi la ora la care reprezentantul S.C. M. S.R.L. a fost invitat să se prezinte la Seminarul Greco-catolic din Oradea.

Printr-un astfel de control, inculpatul A. a urmărit să transmită reprezentanţilor episcopiei Greco-catolice că practic soarta funcţionării magazinului de peşte al episcopiei depinde de modul în care vor decurge discuţiile legate de rezilierea contractului de concesiune.

La data stabilită, 16.06.2014, conform invitaţiei transmise de subordonaţii primarului în data de 13.06.2014, preotul KK. s-a prezentat la Primăria mun. Beiuş, ocazie cu care martora NN. i-a spus că magazinul de comercializare a peştelui, proprietatea episcopiei, are nevoie de autorizaţie de funcţionare, fiind necesar a fi achitată o taxă către bugetul local şi a fi depuse mai multe documente.

Urmare a discuţiilor avute de martorul KK. cu funcţionara din cadrul primăriei la data de 16.06.2014, acesta a luat legătura cu contabila episcopiei, Y. care abia atunci a aflat că magazinul funcţionase fără autorizaţie, spunându-i să depună documentele necesare cu număr de înregistrare la primărie.

În consecinţă, la data de 17.06.2014, a două zi după întâlnirea din cadrul seminarului greco-catolic, martorul KK. s-a prezentat la Primăria mun. Beiuş, i-a predat lui NN. toate înscrisurile necesare obţinerii autorizaţiei şi a achitat taxa aferentă obţinerii autorizaţiei de 220 RON.

Cu această ocazie, NN. i-a relatat martorului KK. că magazinul de comercializare a peştelui poate funcţiona fără probleme pentru că le va fi eliberată autorizaţia, întrucât doar trebuie să mai fie semnată de primar.

Întrucât nu i s-a eliberat autorizaţia, la circa 2 - 3 săptămâni martorul KK. s-a deplasat din nou la Primăria Mun. Beiuş, ocazie cu care NN. i-a înmânat un înscris intitulat "Orar" de funcţionare pentru magazinul de comercializare a peştelui şi i-a relatat faptul că ea întocmise deja autorizaţia de funcţionare, fiind necesar doar să mai fie semnată de primar. NN. i-a spus că pot funcţiona fără probleme, fiind acum în legalitate, având obţinut şi orarul de funcţionare de la primărie.

Ulterior, întrucât nici de această dată nu i s-a eliberat autorizaţia, la solicitarea contabilei Y., s-a deplasat de alte câteva ori la Primăria Mun. Beiuş pentru a întreba despre eliberarea autorizaţiei de funcţionare, NN. spunându-i de fiecare dată că au fost întocmite toate formalităţile şi actul respectiv doar mai trebuie semnat de primar. Aceasta a întărit de fiecare dată că pot să funcţioneze fără probleme, altfel nu le-ar fi eliberat orarul de funcţionare.

Cu privire la cele de mai sus, martora NN. a declarat că având în vedere că reprezentantul agentului economic depusese în totalitate actele necesare autorizării, a procedat la întocmirea cererii de autorizare înregistrată la Primăria municipiului Beiuş sub nr. x din 17.06.2014 şi a Autorizaţiei de funcţionare pentru profil de activitate nr. x din 17.06.2014, pe care le-a semnat de întocmire. Autorizaţia a menţionat-o în Registrul de autorizaţii la nr. x din 17.06.2014. Cererea de autorizare cu actele aferente şi Autorizaţia tipărită nr. x din 17.06.2014 le-a introdus personal în mapa primarului A. În următoarea zi, la momentul în care a semnat mapa, primarul a chemat-o, prin secretariat, în biroul său, ocazie cu care i-a spus că nu le semnează întrucât a constatat anumite inadvertenţe între numărul adresei magazinului în cauză respectiv 12/A şi numărul menţionat în anumite contracte anexă cererii de autorizare, respectiv 14. Primarul i-a solicitat să le comunice reprezentanţilor magazinului să aducă contractul de închiriere a spaţiului unde funcţiona magazinul. Nu cunoaşte motivele pentru care primarul nu a semnat autorizaţia de funcţionare a magazinului în cauză în condiţiile în care în situaţii similare a semnat alte autorizaţii de funcţionare. Controlul din data de 13.06.2014 a fost singurul control pe care l-a efectuat pe linia autorizaţiilor de funcţionare, în alte cazuri procedând la înştiinţarea firmelor şi invitarea acestora în vederea achitării taxei de autorizare, ulterior fiindu-le emise autorizaţiile aferente. Niciodată de când a preluat activitatea de autorizare, primarul A. nu a mai respins semnarea vreunei autorizaţii de funcţionare cu excepţia cazului prezentat mai sus.

Cum corect s-a reţinut de către acuzare în chiar cuprinsul rechizitoriului, prin refuzul de a semna şi elibera autorizaţia de funcţionare, în condiţiile în care actul fusese deja întocmit de subordonata sa la data de 17.06.2014, inculpatul A. şi-a asigurat, la acel moment, un element de condiţionare a exercitării atribuţiilor de serviciu de nerezilierea contractului de concesiune sau de încheierea unui nou contract cu episcopia, pentru imobilul din str. x, în condiţii favorabile S.C. M. S.R.L., în condiţiile în care discuţiile cu reprezentanţii episcopiei nu ajunseseră la un rezultat.

De altfel, din aceste motive s-a dispus de către organul de urmărire penală extinderea urmăririi penale pentru infracţiunea de şantaj, prevăzută de art. 207 alin. (1) din C. pen., raportat la art. 131 din Legea nr. 78/2000.

Explicaţiile inculpatului legate de faptul că neemiterea autorizaţiei de funcţionare s-a datorat necesităţii lămuririi unor inadvertenţe între numărul adresei magazinului şi cel cu care figura în contractele anexă cererii de autorizare, reprezintă o apărare pro causa, pe care instanţa o va înlătura. De altfel, inculpatul A. a arătat în faţa instanţei cu privire la acest aspect, că autorizaţia de funcţionare a magazinului de peşte nu a semnat-o pentru că avizul DSV şi contractul de branşament electric erau pe adresa imobilului concesionat de S.C. M. S.R.L., ceea ce nu era permis potrivit contractului încheiat cu unitatea bancară.

Cu alte cuvinte, inculpatul invocă motive private în justificarea refuzului său de a semna autorizaţia, străine dispoziţiilor legale care stabilesc condiţiile de eliberare a unei astfel de autorizaţii.

Din cuprinsul declaraţiilor martorului KK., care se coroborează cu cele ale martorei Y. şi parţial cu cele date de martora NN., a rezultat că primul a depus la data de 17.06.2014 întreaga documentaţie necesară emiterii autorizaţiei de funcţionare, plătind taxa aferentă, îndeplinind, cu alte cuvinte, toate condiţiile necesare eliberării ei.

Acest aspect rezultă inclusiv din faptul că, pe baza tuturor acestor documente, martora NN., funcţionarul competent din cadrul Primăriei mun. Beiuş, a procedat la întocmirea cererii de autorizare nr. x din 17.06.2014 şi a Autorizaţiei de funcţionare nr. x din 17.06.2014, pe care ea le-a semnat şi le-a introdus în mapa primarului.

Faptul că inculpatul A. i-ar fi spus martorei NN. că nu le semnează întrucât ar fi constatat acele inadvertenţe, reprezintă, cum instanţa a reţinut, o apărare pro causa ce nu poate fi reţinută, fiind neveridice susţinerile martorei NN. în sensul că l-ar fi anunţat pe martorul KK. despre respectivele inadvertenţe.

Prima instanţă a constatat, în legătură cu aceste explicaţii, că nu există la dosarul cauzei nicio adresă emisă de primărie în acest scop după data de 17.06.2014, deşi cercetările în cauză au demarat abia 3 luni mai târziu, iar contractul de parteneriat s-a încheiat circa 2 luni mai târziu.

Chiar martora NN. a arătat că nu cunoaşte motivele pentru care primarul nu a semnat autorizaţia de funcţionare a magazinului în cauză în condiţiile în care în situaţii similare a semnat alte autorizaţii de funcţionare şi că niciodată de când ea a preluat activitatea de autorizare, primarul nu a mai respins semnarea altei autorizaţii.

Aceste apărări sunt contrazise şi de faptul că la circa 2 - 3 săptămâni de la data depunerii tuturor documentelor de către KK., martora NN. i-a înmânat un înscris intitulat "Orar" de funcţionare pentru magazinul de comercializare a peştelui, lăsând să se înţeleagă că nu existau probleme pentru eliberarea autorizaţiei.

De altfel, în condiţiile în care martorul a depus întreaga documentaţie aferentă şi a achitat taxa, interesându-se de mai multe ori de motivele pentru care nu s-a eliberat autorizaţia, rezultă neechivoc că acesta avea intenţia de a intra în legalitate şi a rezolva definitiv problema autorizaţiei, discuţiile purtate pe marginea acestui subiect de martor cu Y. susţinând aceeaşi concluzie.

Pe de altă parte, martorul KK. a arătat că din 17.06.2014 martora NN. i-a spus de mai multe ori că magazinul poate funcţiona, martorul primind şi orarul de funcţionare, fiind anunţat abia în cursul lunii noiembrie 2014 (când deja erau demarate cercetările în cauză) despre motivele pentru care autorizaţia nu fusese eliberată şi aceasta în contextul în care inculpatul A. îl abordase în cursul lunii septembrie 2014 despre audierea sa la D.N.A.

Refuzul eliberării autorizaţiei de funcţionare a magazinului nu poate fi pus nici pe seama discuţiilor purtate cu reprezentanţii episcopiei pe marginea încheierii noului contract de parteneriat, neexistând nicio justificare pentru care, din data de 12.08.2014 (data încheierii contractului) până la momentul percheziţiilor cel puţin (septembrie 2014) această autorizaţie să nu se fi eliberat (deşi trecuseră 3 luni de la data întocmirii ei), de vreme ce (astfel cum se reţine în acuzare), prin încheierea acestui contract practic toate pretenţiile inculpatului A. au fost acceptate de reprezentanţii episcopiei.

Caracterul discreţionar al refuzului inculpatului A. de a elibera acea autorizaţie a rezultat şi din discuţiile purtate de cei prezenţi la întâlnirea din cadrul seminarului greco-catolic din Oradea, din 16.06.2014, când martorul MM. i-a replicat primarului că puterea de a elibera autorizaţii de funcţionare nu este discreţionară, ci trebuie exercitată potrivit legii, iar în cazul în care refuză să elibereze autorizaţia vor apela la instanţă.

Caracterul discreţionar al refuzului primarului de a elibera autorizaţia de funcţionare a magazinului de peşte a rezultat şi din faptul că el însuşi a arătat că, în perioada 2012 - 2014, a permis funcţionarea aceluiaşi magazin fără autorizaţie.

În drept, faţă de cele de mai sus, instanţa de fond a reţinut că fapta inculpatului A., care în calitate de primar al mun. Beiuş, nu şi-a îndeplinit atribuţiile de serviciu conferite de lege legate de autorizarea desfăşurării activităţilor economice, permiţând ca magazinul de comercializare a peştelui, proprietatea Episcopiei Române Unită cu Roma Greco-catolică Oradea, să funcţioneze fără autorizaţie eliberată de Primăria mun. Beiuş, în perioada 2012 - 2014, inculpatul acceptând că prin omisiunea de a întreprinde, prin aparatul de specialitate, toate demersurile legale pentru a determina reprezentanţii magazinului de comercializare a peştelui să obţină autorizaţia de funcţionare şi să achite taxa aferentă anilor 2012 şi 2013, se creează o pagubă Primăriei mun. Beiuş, constând în veniturile de care bugetul local a fost privat, în cauză în cuantum de 330 RON, realizează elementele constitutive ale infracţiunii de abuz în serviciu şi obţinerea unui folos necuvenit pentru altul, prevăzută de art. 132 din Legea nr. 78/2000, raportat la art. 297 alin. (1) din C. pen., cu aplicarea art. 5 C. pen.

Prima instanţă a expus deja că în cazul infracţiunii de abuz în serviciu, răspunderea penală se analizează prin raportare la principiul "ultima ratio" dezvoltat în considerentele Deciziei nr. 405/2016 a Curţii Constituţionale, răspundere care trebuie să intervină ca ultim resort în protejarea unei valori sociale.

Analizând prin prisma acestui principiu fapta concretă săvârşită de inculpat în condiţiile descrise mai sus, s-a constatat că acesta a exercitat într-un mod discreţionar prerogativele aferente funcţiei, fără o minimă raportare la dispoziţiile legale care reglementează autorizare funcţionării agenţilor economici, folosindu-se de situaţia creată pentru satisfacerea unor interese personale, făcând referire în public la prerogativele aferente funcţiei şi la caracterul discreţionar al exercitării acestora pentru a determina reprezentanţii episcopiei Greco-catolice să dea curs propriilor pretenţii, elemente care sunt de natură a aduce atingere gravă relaţiilor sociale care reglementează buna funcţionare şi corecta exercitare a funcţiei publice şi a atribuţiilor de serviciu ale funcţionarilor publici.

Toate aceste elemente au condus instanţa de fond la a concluziona că fapta inculpatului prezintă o suficientă gravitate pentru a intra în sfera ilicitului penal sub forma infracţiunii de abuz în serviciu prevăzută de art. 132 din Legea nr. 78/2000.

Criteriile avute în vedere de instanţă pentru aplicarea principiului "ultima ratio" reprezintă şi criterii de individualizare a pedepselor aplicate inculpatului A., instanţa urmând a avea în vedere totodată limitele prevăzute de lege pentru infracţiunea săvârşită (limite reduse la jumătate în cazul A., ca urmare a aplicării dispoziţiilor art. 19 din Legea nr. 682/2002, în raport de înscrisurile existente la dosar), perioada de timp în care s-a săvârşit fapta, (2012 - 2014), funcţia deţinută, urmarea produsă, respectiv prejudiciul (redus ca şi cuantum) cauzat bugetului local (recuperat ca urmare a plăţii acestuia de partea responsabilă civilmente).

6. Cu privire la faptele inculpaţilor D. (în calitate de administrator al Episcopiei Române Unite cu Roma Greco-catolică Oradea) şi E. (în calitate de contabil şef al aceleiaşi episcopii) de a întocmi şi depune la Biroul de Impozite şi Taxe din cadrul Primăriei mun. Beiuş, la data de 05.12.2013, declaraţia fiscală pentru stabilirea impozitului pe clădiri în cazul contribuabililor persoane juridice aferentă apartamentului nr. x situat în mun. Beiuş.

S-a reţinut de acuzare în sarcina acestora că în cuprinsul declaraţiei fiscale, cei doi au declarat necorespunzător adevărului că spaţiul locativ în cauză nu este folosit pentru desfăşurarea de activităţi economice, în condiţiile în care această clădire era închiriată cu 180 RON/lună, consecinţa juridică fiind că biserica Greco-catolică a beneficiat de scutire de impozit pentru imobilul respectiv, reţinându-se în sarcina fiecăruia realizarea elementelor constitutive ale infracţiunii de fals în declaraţii, prevăzute de art. 326 din C. pen., cu aplicarea art. 5 C. pen.

Instanţa de fond a reţinut că sub aspectul laturii obiective falsul în declaraţii presupune fapta unei persoane de a face, în faţa unui funcţionar public sau a unei unităţi în care acesta îşi desfăşoară activitatea, o declaraţie necorespunzătoare adevărului, fie orală (dar consemnată într-un înscris) fie scrisă, declaraţie care să servească la producerea unei consecinţe juridice.

Declaraţia este necorespunzătoare adevărului fie când persoana a făcut afirmaţii contrare realităţii, fie când persoana a omis să facă cunoscute date, fapte sau împrejurări pe care trebuia să le facă cunoscute.

Sub aspectul laturii subiective, falsul în declaraţii presupune intenţia directă, adică să fie făcută în vederea producerii de consecinţe juridice şi în acest scop.

Raportând conţinutul constitutiv al acestei infracţiuni la starea de fapt rezultată din probele administrate în cauză, prima instanţă a reţinut următoarele:

La data de 05.12.2013 inculpatul D. a depus la Primăria mun. Beiuş o declaraţie pentru stabilirea impozitului pe clădiri în cazul contribuabililor persoane juridice (aflată în vol. VII, dosar urmărire penală), anexând înscrisuri de carte funciară cu privire la imobilul declarat.

Din cuprinsul declaraţiei fiscale depuse la data de 05.12.2013 rezultă că aceasta este semnată de inculpatul D. în calitate de administrator al episcopiei şi de inculpata E. în calitate de şef compartiment contabil.

În cuprinsul declaraţiei fiscale se consemnează olograf că aceasta vizează apartamentul nr. x situat în mun. Beiuş, dobândit în anul 2004, înregistrat în contabilitate în anul 2004 şi care figurează cu valoarea de intrare/înregistrare în contabilitate de 10.000 RON, neamortizată şi nereevaluată.

Din actele de la dosar rezultă că apartamentul respectiv a fost închiriat de reprezentanţii bisericii Greco-catolice chiriaşilor TT. şi UU., fiind folosit de aceştia din 2007 până în prezent, pentru o chirie lunară de 180 RON/lună (iniţial 150 RON), în baza unor contracte anuale de închiriere (aflate în filele x, respectiv vol. VI, dosar urmărire penală).

În baza declaraţiei fiscale semnate de inculpaţii D. şi E., martorul FF., angajat al Biroului de Impozite şi Taxe din cadrul Primăriei mun. Beiuş, a întocmit la data de 05.12.2013 procesul-verbal/înştiinţare de plată pentru impozitul pe clădiri datorat de persoanele juridice pentru anul fiscal 2013, în care a stabilit că declarantul este scutit de plata impozitului pe apartamentul respectiv pe toată perioada 2008 - 2013, conform C. fisc.

Potrivit actului de sesizare, caracterul fals al declaraţiei inculpaţilor D. şi E. este determinat de faptul că aceştia ar fi arătat necorespunzător adevărului, că imobilul respectiv nu este folosit pentru desfăşurarea de activităţi economice. În aceste limite a fost sesizată instanţa, conform art. 371 C. proc. pen.

Cu privire la condiţiile în care a fost întocmită şi depusă declaraţia fiscală respectivă, inculpatul D. a arătat în cursul urmăririi penale şi în faţa instanţei că el a întocmit acea declaraţie care a fost semnată la sediul episcopiei şi de inculpata E., apreciind că închirierea acelui imobil a avut un caracter pur social, de aceea nu a declarat respectivele venituri.

Inculpata E. a arătat la rândul ei în declaraţiile date în cursul urmăririi penale şi în faţa instanţei cu privire la acea declaraţie fiscală că a semnat-o la cererea inculpatului D. în condiţiile în care niciuna din angajatele biroului contabilitate din cadrul episcopiei nu erau la birou, fără să verifice menţiunile acesteia, fără să o citească, arătând însă că era vorba de o declaraţie de impunere, nu de neimpunere şi că la momentul semnării ei nu avea cunoştinţă de faptul că imobilul în cauză era dat în chirie, inculpata arătând că abia în toamna anului 2014 a aflat prima oară că unele clădiri proprietatea episcopiei au fost închiriate de conducerea parohiei din Beiuş.

Analizând conţinutul respectivei declaraţii fiscale, instanţa de fond a constatat că ea reprezintă un formular tipizat utilizat, pe care contribuabilii îl folosesc pentru declararea clădirilor în vederea stabilirii impozitului pe clădiri în cazul contribuabililor persoane juridice.

Prin urmare, scopul depunerii unei astfel de declaraţii este acela al verificării de către funcţionarul competent a incidenţei dispoziţiilor C. fisc. cu privire la impozitarea/neimpozitarea clădirii persoane juridice.

Formularul tipizat nu cuprinde nicio rubrică în care să se precizeze de către declarant destinaţia clădirii respective, dacă este sau nu aducătoare de venituri, dacă clădirea respectivă face obiectul vreunui contract (oneros sau gratuit) sau în detenţia cui se află, dacă aceasta este folosită sau nu pentru desfăşurarea de activităţi economice.

În prezenta cauză, respectivul formular tipizat nu a fost însoţit de o declaraţie pe proprie răspundere care să parvină de la reprezentanţii episcopiei greco-catolice, în care să se arate că spaţiul locativ la care declaraţia de impunere se referă, nu este folosit pentru desfăşurarea de activităţi economice.

Totodată, respectivul formular tipizat nu a fost însoţit de vreo cerere de scutire de la plata impozitului pe clădiri, care să parvină de la inculpaţi.

Formularul tipizat nu cuprinde nici rubrici prin completarea cărora de către contribuabil, funcţionarul competent să decidă încadrarea clădirii respective în vreuna din situaţiile în care pentru o astfel de clădire, conform art. 250 C. fisc. , nu se datorează impozit, prin efectul legii.

Formularul tipizat nu cuprinde menţiune nici cu privire la actele care se impun a fi anexate şi nici cu privire la alte date suplimentare pe care contribuabilul trebuie să le prezinte.

Prin urmare, nu datele completate în formularul tipizat de către contribuabil sunt cele în raport de care funcţionarul competent din cadrul compartimentului de specialitate al unităţii administrativ teritoriale, stabileşte încadrarea/neîncadrarea clădirii ce face obiectul declaraţiei fiscale în vreuna din situaţiile enumerate de art. 250 C. fisc. , ci, eventual, documentele sau datele suplimentare solicitate ori verificările suplimentare efectuate de funcţionar.

Martorul FF., angajatul Biroului de Impozite şi Taxe din cadrul Primăriei mun. Beiuş, care a dispus cu privire la declaraţia fiscală respectivă, a arătat în cursul urmăririi penale că declaraţia fiscală respectivă nu făcea referiri la faptul că imobilul în cauză este aducător de venituri, arătând martorul că inculpatul D. "a afirmat verbal că biserica este scutită de plata impozitului pe clădirea respectivă, conform C. fisc. ". A arătat martorul că în condiţiile în care din cele relatate verbal şi din declaraţia fiscală nu rezulta faptul că apartamentul în cauză este aducător de venituri, la data de 05.12.2013 a întocmit procesul-verbal/prin care a scutit declarantul de plata impozitului pe apartamentul respectiv pe perioada 2008-2013. A mai arătat martorul că a întocmit procesul-verbal la insistenţele inculpatei F. care i-a spus că dacă el a făcut verificările şi a discutat cu D., tot el să facă şi impunerea în cauză.

În faţa instanţei, martorul a arătat că el a primit din partea Episcopiei Greco-catolice înscrisul privind declararea acelui imobil "din care rezulta că în legătură cu acesta nu se înregistrează venituri".

Din cuprinsul declaraţiilor date de martorul FF. a rezultat că determinante pentru scutirea de impozit a bisericii pentru apartamentul respectiv au fost afirmaţia verbală a inculpatului D. că biserica este scutită de plata impozitului pe clădirea respectivă şi declaraţia fiscală din care nu rezulta faptul că apartamentul în cauză este aducător de venituri (declaraţie în care nu există vreo rubrică şi nicio menţiune în acest sens).

Susţinerile martorului FF. nu fac decât să ateste încă o dată uşurinţa cu care funcţionarii din cadrul Primăriei mun. Beiuş şi-au tratat sarcinile de serviciu, având în vedere că potrivit fişei postului, martorul FF. (ca funcţionar în cadrul Biroului Impozite şi Taxe din Primăria mun. Beiuş) avea obligaţia verificării persoanei juridice din punct de vedere al încadrării în vreo formă de scutire, conform prevederilor actului normativ în baza căruia a fost aprobată, avea obligaţia de a analiza, soluţiona şi opera în baza de date cererea de scutire de la plata impozitului, în conformitate cu prevederile legale în domeniu, având competenţa inclusiv de a efectua inspecţii, controale fiscale şi verificări a persoanei juridice din punct de vedere al masei impozabile.

Or aceste competenţe şi verificări s-au rezumat, potrivit chiar martorului, la afirmaţia verbală a contribuabilului şi la declaraţia fiscală a acestuia, care nu au cum să fundamenteze un proces-verbal de scutire de plata impozitului pe o perioadă de 5 ani de zile.

Urmând un astfel de raţionament asumat de martorul FF., ar trebui să se concluzioneze că responsabilitatea încadrării unei clădiri în una din cele 19 situaţii în care pentru acestea nu se datorează impozit, conform art. 250 C. fisc. , să cadă în sarcina contribuabilului (fiind suficient ca acesta să declare verbal că este scutit de impozit), concluzie care contrazice flagrant dispoziţiile art. 291 C. fisc. , conform căruia autorităţile administraţiei publice locale şi organele speciale ale acestora, după caz, sunt responsabile pentru stabilirea, controlul şi colectarea impozitelor şi taxelor locale, precum şi a amenzilor şi penalizărilor aferente.

De altfel, din verificarea bazei de date SPCLEP Beiuş de către martorul FF., acesta ar fi putut constata cine figura cu domiciliul în mun. Beiuş, apartamentul nr. x (fiind vorba de TT. şi UU., aspect care rezultă din contractele existente la dosar), imobil la care face referire declaraţia de impunere, martorul putând cere lămuriri sau date suplimentare fie acestora, fie să verifice documentaţia care a stat la baza stabilirii domiciliului celor doi, verificări minimale care ar fi condus în mod facil atât la stabilirea destinaţiei imobilului respectiv, cât şi la stabilirea venitului obţinut de proprietar de pe urma închirierii apartamentului.

Un alt aspect important în raport de natura acuzaţiilor aduse celor doi inculpaţi este determinat de faptul că în procesul-verbal întocmit de martorul FF. prin care a stabilit scutirea de plata impozitului pe apartamentul respectiv pe toată perioada 2008 - 2013, nu s-a indicat niciun temei legal sau vreo menţiune din care să rezulte care dintre situaţiile de excepţie prevăzute de art. 250 C. fisc. (şi detaliate prin normele metodologice), a fost avută în vedere de martor la stabilirea scutirii de impozit.

Explicaţiile ulterioare ale martorului FF. nu pot suplini o astfel de omisiune (de altfel, instanţa constată discrepanţe vădite sub acest aspect între modul de întocmire a actelor şi de stabilire a scutirii de impozit de către martorul FF. faţă de actele întocmite la nivelul Primăriei mun. Oradea cu privire la situaţii similare, existente în vol. XIII dosar urmărire penală), cu atât mai mult cu cât motivele scutirii de impozitul pe clădiri ar fi trebuit să-şi găsească fundamentarea în documentaţia aferentă procesului-verbal întocmit de martorul FF., contemporană acestuia.

Faţă de considerentele de mai sus nu se poate susţine că inculpaţii D. şi E. ar fi declarat necorespunzător adevărului faptul că spaţiul locativ în cauză nu este folosit pentru desfăşurarea de activităţi economice, cu atât mai mult cu cât inculpata E. a arătat că nici măcar nu a avut cunoştinţă de existenţa acelor contracte de închiriere până în anul 2014.

O astfel de menţiune olografă prin care cei doi să fi declarat că spaţiul locativ în cauză nu este folosit pentru desfăşurarea de activităţi economice, nu se regăseşte în cuprinsul declaraţiei fiscale, nefiind susţinută probator afirmaţia din rechizitoriu în sensul că inculpatul D. a declarat apartamentul respectiv la Primăria mun. Beiuş la data de 05.12.2013 ca fiind neaducător de venituri, cu referire la înscrisul aflat în vol. IV, dosar urmărire penală.

Nu se poate vorbi nici de o omisiune a inculpaţilor de a aduce la cunoştinţa funcţionarului competent existenţa unui contract de închiriere privitor la acel apartament, cât timp, fiind vorba de un formular tipizat care nu cuprinde vreo astfel de rubrică sau menţiune, funcţionarului public şi nu contribuabilului îi incumbă obligaţia de a stabili ce date suplimentare sunt relevante şi se impun a mai fi declarate, pentru stabilirea impozitului pe clădiri sau pentru stabilirea uneia din situaţiile de scutire de la plata impozitului.

Fiind vorba de un fals în declaraţii, astfel de date suplimentare relevante ar fi trebuit să fie solicitate de funcţionar şi menţionate cu exactitate fie în cuprinsul formularului tipizat, fie în cuprinsul unei declaraţii pe proprie răspundere a contribuabilului, fie în cuprinsul unei declaraţii verbale a acestuia dar consemnată în scris de funcţionarul în faţa căruia a fost dată.

Numai în aceste condiţii în care este încunoştinţat cu privire la natura datelor suplimentare necesare, omisiunea declarantului de le menţiona poate dobândi relevanţă penală.

Se mai impune a se arăta că martorul FF. nu a susţinut că inculpatul D. a declarat verbal în faţa sa că nu realizează venituri cu acel imobil, ci că biserica este scutită de plata impozitului pe clădirea respectivă, exprimând doar un punct de vedere.

Chiar dacă inculpatul D. ar fi declarat verbal că nu desfăşoară activităţi economice în respectivul imobil, omisiunea martorului FF. de a consemna în scris o astfel de susţinere, scoate din sfera ilicitului penal o astfel de declaraţie a inculpatului.

Cât timp nu se poate vorbi de o declarare necorespunzătoare adevărului în sensul legii penale, susceptibilă să realizeze latura obiectivă a infracţiunii de fals în declaraţii, devine lipsită de relevanţă împrejurarea că reprezentanţii Episcopiei Române Unite cu Roma Greco-catolică Oradea, aveau cunoştinţă de reglementările legale în materia impozitării unităţilor de cult urmare a folosirii clădirilor deţinute în proprietate pentru desfăşurarea de activităţi economice, reglementări care impuneau depunerea de declaraţii fiscale la primăriile pe a căror raza teritorială se aflau imobilele deţinute în proprietate.

Pentru considerentele expuse, prima instanţă a dispus achitarea inculpaţilor D. şi E. sub aspectul săvârşirii infracţiunii de fals în declaraţii, prevăzute de art. 326 din C. pen., cu aplicarea art. 5 C. pen., în legătură cu întocmirea şi depunerea la Biroul de Impozite şi Taxe din cadrul Primăriei mun. Beiuş, a declaraţiei fiscale din data de 05.12.2013.

II. În legătură cu faptele descrise la punctul 2 din rechizitoriu, respectiv:

- cele două fapte de abuz în serviciu şi obţinerea unui folos necuvenit pentru altul şi cele două fapte de fals intelectual, reţinute în sarcina inculpatului A.,

- cele două fapte de abuz în serviciu şi obţinerea unui folos necuvenit pentru altul şi cele două fapte de fals intelectual, reţinute în sarcina inculpatului H.,

- cele două fapte de abuz în serviciu şi obţinerea unui folos necuvenit pentru altul, cele două fapte de fals intelectual şi o faptă de instigare la fals intelectual, reţinute în sarcina inculpatului I.

- fapta de participaţie improprie la infracţiunea de abuz în serviciu şi obţinerea unui folos necuvenit pentru altul şi fapta de fals în declaraţii reţinute în sarcina inculpatului J.

Cum instanţa a expus deja, după ce în perioada august - septembrie 2011, inculpatul A. s-a înţeles cu martorul P. să concesioneze imobilul proprietatea Episcopiei Române Unite cu Roma Greco-catolică Oradea şi după ce la data de 25.08.2011, membrii consiliului curatorial al Bisericii Greco-catolice Beiuş şi-au dat acordul pentru concesionarea imobilului, fără a se încheia un act juridic care să ateste acordul părţilor, inculpatul A. a luat în stăpânire imobilul respectiv.

Ulterior, în cursul lunii februarie 2014, urmare a înţelegerii avute de primar cu reprezentanţii Q., pentru închirierea unei părţi din imobilul situat în mun. Beiuş, la începutul lunii martie 2014, a fost încheiat în formă scrisă contractul de concesiune, datat 01.09.2011, contract care a primit dată certă la data de 11.03.2014.

II.1. Cu privire la eliberarea Notei de constatare nr. x din 10.06.2014, Certificatului de urbanism nr. x din 13.06.2014 şi Autorizaţiei de construire nr. x din 18.06.2014.

La imobilul situat în Beiuş, jud. Bihor, deţinut în baza contractului de concesiune, urmare a faptului că la data de 20.03.2014 a fost înscris la Biroul de Cadastru şi Publicitate Imobiliară Beiuş dreptul de concesiune al S.C. M. S.R.L. Beiuş şi întrucât inculpatul A. a ajuns la un acord de principiu cu AA., directorul de Grup Bihor al Q., în sensul închirierii unei părţi din imobilul concesionat, în suprafaţă de circa 110 mp, începând cu luna mai 2014 au fost demarate lucrări de reabilitare a imobilului, fiind efectuate lucrări de intervenţie şi refacere a faţadelor, modificări interioare, desfacerea parapetelor ferestrelor, modificări goluri, inclusiv crearea accesului din stradă, de S.C. O. S.R.L. Beiuş, societate administrată de VV., toate la solicitarea inculpatului A.

Fotografiile executate la data de 05 iunie 2014, la solicitarea inculpatului A., de numitul WW., angajat în calitate de referent superior la compartimentul de informatică - media din cadrul Primăriei mun. Beiuş, dovedesc fără putinţă de tăgadă că la acea dată se executau deja lucrări la imobilul respectiv.

Martorul WW. a declarat următoarele "La data de 5 iunie 2014, primarul A. mi-a solicitat să mă deplasez din nou la imobilul precizat mai sus şi să realizez mai multe fotografii privind stadiul lucrărilor executate la clădire ... La data de 5 iunie 2014, m-am deplasat la imobilul indicat de primarul A., realizând 24 de fotografii de la ora 10:17 la ora 10:19. Şi de această dată am folosit camera marca "x", care este proprietatea mea. La momentul realizării fotografiilor se executau lucrări de demolare la imobilul în cauză de către muncitori pe care nu îi cunosc. Nu am discutat cu muncitorii prezenţi la faţa locului şi nu cunosc ce firmă executa lucrările. Din vizualizarea lucrărilor de demolare, am constatat faptul că fusese decopertată o parte din clădire, fiind demolat acoperişul şi o parte din tavane. Aceste constatări rezultă şi din fotografiile realizate".

Lucrările efectuate la acoperiş (de către S.C. N. SRL) sunt relevate şi în cele 13 fotografii executate la data de 2 octombrie 2014 de reprezentanţi ai S.C. K. S.R.L., puse la dispoziţie de inculpatul J.

Din declaraţia martorului XX. (colaboratorul S.C. N. SRL), rezultă că aproximativ după data de 15 iunie 2014, YY. i-a spus că are de executat un acoperiş în localitatea Beiuş. S-a deplasat împreună cu YY. în după-amiaza respectivă la imobilul în cauză, situat în Beiuş, clădirea de lângă fosta Casă de Copii Beiuş şi a observat faptul că imobilul respectiv era decopertat, fiind demolat acoperişul şi erau turnate centuri de beton pe întreaga clădire. YY. i-a spus că trebuie să realizeze acoperişul imobilului respectiv. Nu i s-au prezentat în niciun moment autorizaţia de construire sau vreun proiect al lucrării nici de către YY. şi nici de altă persoană. A doua zi, s-a deplasat împreună cu ZZ. şi AAA. la clădirea indicată de YY. şi a procedat la executarea lucrărilor de realizare a acoperişului. Astfel, pe parcursul a trei zile de la mijlocul lunii iunie 2014, a pus în operă grinzile pe întreg imobilul care fusese decopertat anterior, pe centurile turnate. Lucrarea viza doar o parte din clădirea în cauză, respectiv partea din faţă a imobilului şi un segment de clădire aflată în prelungirea părţii din faţă înspre curte, fără corpul de clădire de lângă fosta Casă de Copii.

În aceste condiţii, declaraţiile martorului BBB. care a arătat angajaţii societăţii sale au efectuat lucrările de demolare şi refacere a acoperişului după obţinerea autorizaţiei de construcţie, nu pot fi primite.

Cu toate că au fost demarate aceste lucrări, la data de 30.05.2014, DD., mama inculpatului A., în calitate de reprezentant al S.C. M. S.R.L., a solicitat Primăriei mun. Beiuş un Certificat de urbanism pentru "reparaţii capitale la clădirea cu parter, în suprafaţă de 353/m2 (reparaţii acoperiş)", anexând cererii extras CF, contractul de concesiune datat 01.09.2011, schiţa de identificare a imobilului, releveul şi CUI S.C. M. S.R.L.

Cererea înregistrată la Primăria mun. Beiuş cu nr. x din 30.05.2014 a fost repartizată de inculpatul A. la data de 30.05.2014 Compartimentului urbanism, condus de inculpatul H.

La data de 13.06.2014 Primăria mun. Beiuş a eliberat Certificatul de urbanism nr. x din 13.06.2014, semnat de viceprimarul Z., de secretarul Primăriei mun. Beiuş, inculpatul I. şi de şeful Compartimentului urbanism, inculpatul H.

În cuprinsul acestui certificat, inculpaţii H. şi I. au atestat fapte şi împrejurări necorespunzătoare adevărului, respectiv au menţionat la rubrica "Regimul tehnic" faptul că "datorită vechimii şi neîntreţinerii acoperişul s-a deteriorat, prezentând denivelări iar învelitoarea din ţiglă este distrusă, apa infiltrându-se prin mai multe locuri şi existând pericol de accident. S-a făcut verificare în teren constatându-se existenţa unor ţigle căzute în curte şi pe trotuar şi elemente de şarpantă putrede în stare de autodemolare fiind necesară punerea în siguranţă a clădirii. Conform solicitării beneficiarului şi a situaţiei constatate prezentul certificat se eliberează în vederea efectuării urgente a reparaţiilor necesare la acoperiş, prin înlocuirea elementelor de şarpantă deteriorate, înlocuirea învelitorii din ţiglă şi montarea de jgheaburi şi burlane noi, fără afectarea structurii de rezistenţă".

Totodată, la rubrica "Avize", inculpaţii H. şi I. au menţionat necesitatea obţinerii avizului Direcţiei Judeţene pentru Cultură, Culte şi Patrimoniu Cultural Naţional Bihor "la încheierea executării lucrărilor" şi au omis, cu ştiinţă, să solicite acordul Inspectoratului de Stat în Construcţii, precum şi o expertiză tehnică sau viza proiectantului iniţial.

Ulterior, la data de 18.06.2014, DD., în calitate de reprezentant al S.C. M. S.R.L. a solicitat Primăriei mun. Beiuş o autorizaţie de construire pentru imobilul situat în Beiuş, în vederea executării lucrărilor "în regim de urgenţă - reparaţii acoperiş clădire cu parter, 353 mp - în valoare de 27.716,85 RON conform deviz", arătându-se că se anexează cererii Proiectul pentru autorizarea executării lucrărilor, copie CF şi certificatul de urbanism nr. x din 13.06.2014.

Cererea înregistrată la Primăria mun. Beiuş cu nr. x din 18.06.2014 a fost repartizată de inculpatul A. la data de 18.06.2014 Compartimentului urbanism, condus de inculpatul H.

În aceiaşi zi, Primăria mun. Beiuş a eliberat Autorizaţia de construire nr. x din 18.06.2014 "în regim de urgenţă conform art. 7 alin. (16) din Legea nr. 50/1991 republicată", prin care s-a autorizat executarea lucrărilor de construire pentru reparaţii acoperiş la imobilul din Calea x.

Autorizaţia de construire nr. x din 18.06.2014 a fost semnată de inculpatul A., de secretarul Primăriei mun. Beiuş, inculpatul I. şi de şeful Compartimentului urbanism, inculpatul H.

La baza eliberării Autorizaţiei de construire nr. x din 18.06.2014 "în regim de urgenţă" a stat Nota de constatare nr. x din 10.06.2014, semnată de inculpatul H. şi martorul SS. şi vizată de primarul A.

În cuprinsul notei de constatare, inculpatul H. a atestat fapte şi împrejurări necorespunzătoare adevărului, respectiv a menţionat că "am efectuat un control în data de 10.06.2014 ora 12 la imobilul din strada x nr. 14", ocazie cu care a constatat că "acoperişul este foarte degradat, prezintă denivelări în mai multe locuri, ţigla este distrusă, iar elementele din şarpantă de lemn sunt putrezite, existând pericolul de autodemolare a acoperişului şi producerea de accidente. Am văzut pe acoperiş cel puţin 20 de ţigle lipsă şi urme de ţiglă căzută pe trotuar cât şi în curtea imobilului". Faţă de cele constatate, semnatarii Notei de constatare nr. x din 10.06.2014 au propus "luarea de măsuri urgente pentru repararea acoperişului", care s-a aprobat şi vizat de inculpatul A.

Din probele administrate în cauză a rezultat că Nota de constatare nr. x din 10.06.2014 şi Autorizaţia de construire nr. x din 18.06.2014 au fost întocmite de inculpatul H. la solicitarea secretarului primăriei, inculpatul I.

În legătură cu condiţiile în care această notă de constatare nr. x din 10.06.2014 a fost întocmită, relevante sunt declaraţiile martorilor HH. şi SS. şi ale inculpatului H.

Martorul SS. a declarat că:

"La data de 10 iunie 2014 şeful meu de birou, H., mi-a solicitat să redactez la calculator o notă de constatare privind efectuarea unui control la imobilul din strada x, închiriat de firma M. S.R.L. de la episcopia Greco-catolică Oradea. H. mi-a adus o ciornă a notei de constatare, care cuprindea numărul de înregistrare din 10.06.2014 şi mai multe constatări privind regimul clădirii în cauză şi starea imobilului ... Am redactat la calculator cele menţionate olograf în ciornă de către H., iar după imprimarea notei de constatare am semnat-o atât eu cât şi H. Precizez că nu am fost în teren la data de 10 iunie 2014, nu am efectuat nici un control la imobilul respectiv iar menţiunile din nota de constatare îi aparţin în totalitate şefului meu H. Am fost menţionat şi eu pe nota de constatare nr. x din 10.06.2014, întrucât H. nu putea să efectueze singur controlul. La momentul întocmirii notei de constatare din data de 10.06.2014 cunoşteam faptul că S.C. M. S.R.L. este firma mamei primarului".

A mai arătat martorul SS. că acea notă de constatare era necesară pentru dosarul de urbanism al imobilului în cauză, urmare a cererilor S.C. M. S.R.L. de eliberare a certificatului de urbanism şi autorizaţiei de construcţie. În declaraţia dată în faţa instanţei, martorul a arătat că nu a avut nicio discuţie cu primarul în legătură cu încheierea acelei note de constatare.

La rândul său, inculpatul H. a arătat că la data de 29 mai 2014 a aflat de la colegul HH. (de la compartimentul amenajarea teritoriului) faptul că la un imobil situat în incinta fostei Case de Copii din Beiuş se efectuează lucrări de desfacere a acoperişului. La ieşirea de la serviciu, trecând prin zona respectivă, a constatat faptul că la acel imobil se efectuaseră lucrări de desfacere totală a acoperişului. Interesându-se, a aflat că imobilul respectiv fusese dat în folosinţă de către biserica Greco-catolică, societăţii M. S.R.L. administrată de mama primarului A., colegii săi spunându-i că pentru informaţii suplimentare să discute cu L., apropiată a familiei B. A două zi, a abordat-o în incinta Primăriei mun. Beiuş pe L., căreia i-a spus "sunteţi nebuni? Că aţi efectuat lucrări de desfacere totală a acoperişului la un monument istoric". La aceeaşi dată, L. i-a adus o cerere întocmită pe numele DD., în calitate de reprezentant al S.C. M. S.R.L., prin care se solicita eliberarea unui certificat de urbanism pentru reparaţii la acoperişul clădirii respective. Cererea respectivă nu a fost însoţită de documentaţia tehnică. În anexe au fost depuse un contract de concesiune datat 01.09.2011 şi CF. I-a relatat lui L. că mai este necesar să fie depuse o documentaţie tehnică şi să ia legătura cu inginerul CCC., care ştie ce are de făcut în acest sens. Peste câteva zile, i-a fost adusă la birou documentaţia tehnică aferentă cererii depuse la data de 30 mai 2014 în numele S.C. M. S.R.L.

Întrucât era necesar avizul de la Ministerul Culturii, L. şi I. s-au interesat în ce condiţii s-ar putea obţine acel aviz, absolut necesar pentru eliberarea autorizaţiei de construcţie având în vedere că imobilul era prevăzut ca şi monument istoric sau în zona de protecţie a monumentului istoric "Fosta Şcoală Civilă Medie Greco-catolică de Fete şi Internatul Pavelion de Fete".

Întrucât se tergiversa obţinerea avizului inculpatul I. l-a chemat în birou, cerându-i să elibereze autorizaţia de construcţie fără aviz, solicitându-i să găsească o soluţie cât de cât legală ca să fie eliberat certificatul de urbanism şi autorizaţia de construire pentru S.C. M. S.R.L.

Împreună cu I. a studiat Legea nr. 50/1991 pentru a găsi portiţă legislativă în vederea eliberării autorizaţiei de construire rapid, ajungându-se la soluţia de a se menţiona în certificatul de urbanism faptul că se eliberează pentru obţinerea în "regim de urgenţă" a autorizaţiei de construire, iar menţiunea privind avizul de la Direcţia Judeţeană pentru Cultură, Culte şi Patrimoniu Naţional Bihor să cuprindă precizarea "la încheierea executării lucrărilor".

Menţiunile din certificatul de urbanism nr. x din 13.06.2014 de la rubrica "regim tehnic" sunt nereale, întrucât la momentul respectiv fuseseră executate deja lucrări la imobilul în cauză.

Tot inculpatul I. i-a spus că pentru eliberarea autorizaţiei de construire în "regim de urgenţă" este nevoie de întocmirea unei note de constatare, care să cuprindă menţiuni privind starea tehnică a imobilului, în vederea justificării urgenţei eliberării autorizaţiei. În consecinţă a întocmit nota de constatare nr. x din 10.06.2014 în care a menţionat în mod nereal că a efectuat un control în data de 10.06.2014 la imobil, iar starea tehnică a imobilului necesită măsuri urgente de reparare.

La data de 18.06.2014 a întocmit autorizaţia de construire nr. 30 în "regim de urgenţă", în baza menţiunilor false din nota de constatare şi certificatul de urbanism, în condiţiile în care cunoştea starea imobilului şi faptul că fuseseră deja executate lucrări de desfacere totală a acoperişului. A mai arătat inculpatul H. în cursul urmăririi penale că a întocmit aceste acte, deoarece acestea au fost solicitate de primarul A.

Inculpatul H. a recunoscut în faţa instanţei că a nesocotit dispoziţiile legale în ceea ce priveşte eliberarea autorizaţiei şi că nu a respectat procedura de lucru cu privire la întocmirea şi semnarea autorizaţiilor şi a certificatului de urbanism.

A mai arătat că la momentul la care a întocmit Certificatul de urbanism nr. x din 13.06.2014, erau deja realizate lucrări la imobilul în cauză, astfel că starea de fapt diferea faţă de menţiunile actului respectiv. A mai arătat că a întocmit şi semnat autorizaţia de construire nr. x din 18.06.2014 cunoscând că au la bază documente nereale.

Declaraţiile inculpatului H. se coroborează cu cele ale martorului HH. care a declarat că aproximativ la sfârşitul lunii mai 2014 în timp ce se deplasa pe strada x a observat că la imobilul lipit de fosta Casă de Copii Beiuş se efectuau lucrări de decopertare a acoperişului, lucru pe care l-a adus la cunoştinţa şefului Compartimentului Urbanism, H.. Ulterior, a aflat faptul că imobilul a fost închiriat de firma mamei primarului de la biserica Greco-catolică.

Susţinerile inculpatului H. în ceea ce priveşte nedepunerea la data de 30.05.2014 a documentaţiilor aferente cererii în vederea eliberării certificatului de urbanism, sunt confirmate şi de modificările aduse contractului de concesiune datat 01.09.2011, care figurează anexat cererii, modificări efectuate la data de 11 iunie 2014 (prin adăugarea menţiunii "Episcopia Română Unită cu Roma Greco Catolică Oradea" în faţa denumirii "Parohia Română Unită cu Roma Greco Catolică Beiuş") adică la o dată ulterioară celei la care figurează ca fiind depus.

Inculpatul I., cu privire la întocmirea aceloraşi acte, deşi a recunoscut o parte din discuţiile şi demersurile legate de întocmirea acestora, a arătat că nu a avut cunoştinţă de manoperele care au determinat caracterul fals, nelegal al acestor acte, negând orice implicare a sa, cu ştiinţă, în activităţile infracţionale. A arătat că la finele lunii mai 2014 a avut o discuţie cu inculpata L. care i-a spus că mama primarului doreşte să efectueze lucrări de reabilitare a imobilului şi că în acest scop H. se va prezenta la el cu documentaţia aferentă. I-a spus că dacă sunt îndeplinite condiţiile de urbanism pe care inculpatul H. le cunoaşte va semna.

La circa două săptămâni de la această discuţie inculpatul H. i-a prezentat certificatul de urbanism a societăţii S.C. M. S.R.L. despre care i-a spus că aparţine mamei primarului. Tot atunci i-a spus că acel imobil necesită respectivele lucrări datorită stării de degradare a acoperişului, dar şi că fiind situate în imediata apropiere a unui monument istoric se va cere acordul Direcţiei de Culte şi Cultură Bihor, acord care va fi solicitat după terminarea lucrărilor sau pe parcursul acestora din cauza urgenţelor acestor lucrări.

După ce l-a întrebat dacă este în regulă aşa, inculpatul I. a arătat că a semnat certificatul de urbanism nr. x din 13.06.2014.

La câteva zile H. s-a prezentat cu autorizaţia de construire nr. x din 18.06.2014 în legătură cu care i-a spus că a fost eliberată în regim de urgentă în baza art. 7 din Legea nr. 50/1991 republicată. I-a spus lui H. că acea autorizaţie de construire nu este însoţită de avizele de specialitate şi nici de dovedirea urgenţelor lucrărilor, inculpatul I. arătând că a refuzat semnarea autorizaţiei, condiţii în care H. a spus că merge să studieze actul normativ şi va reveni ulterior.

La circa 2 - 3 ore H. a revenit cu nota de constatare nr. x din 10.06.2014. Întrebându-l despre această notă, H. a spus că a fost la faţa locului spunându-i că a văzut că acoperişul este degradat, lipsesc ţigle, pe stradă şi în curte sunt căzute ţigle, clădirea prezentând pericol public.

Deşi discuţia a avut loc în 18.06.2014, nota de constatare era antedatată aspect pe care inculpatul I. susţine că l-a constatat ulterior. Nu l-a întrebat când s-a deplasat la faţa locului pentru a vedea construcţia. În aceste condiţii a semnat şi el autorizaţia de construire. Inculpatul I. a arătat că şi el a verificat Legea nr. 50/1991 şi a constatat că într-adevăr art. 7 alin. (16) permite eliberarea unei autorizaţii în regim de urgenţă, la alin. (161) prevăzându-se expres o astfel de posibilitate la monumentele istorice.

A mai arătat inculpatul I. că el nu l-a determinat pe H. să întocmească acea notă de constatare, nu ştia ce document îi va aduce şi nu ştia că acea notă de constatare ar cuprinde date false.

În legătură cu întocmirea acestor documente, inculpatul A. a arătat în faţa instanţei că nu s-a implicat în eliberarea acelor autorizaţii şi certificate, arătând că certificatul de urbanism iniţial, nota de constatare şi autorizaţia de construire din luna iunie 2014 nu trebuiau emise, lucrările pentru care s-au eliberat fiind exceptate de la autorizaţie conform art. 11 din Legea nr. 50/1991. În legătură cu autorizaţia nr. x din 18 iunie 2014, inculpatul recunoaşte că a semnat-o însă nu a solicitat acea notă de constatare despre care se face vorbire şi nici nu a semnat certificatul de urbanism în care erau trecute condiţiile de eliberare a autorizaţiei. Este adevărat că a semnat şi el acea notă de constatare. A arătat că în cazul tuturor acelor acte, responsabilitatea pentru respectarea condiţiilor de legalitate, de conţinut şi din punct de vedere tehnic revine compartimentelor de specialitate din cadrul primăriei, în speţă inculpatului H. În legătură cu acel aviz al I. S.C. Bihor, a arătat că acesta nu a fost solicitat niciodată, fiind necesar doar la lucrări de reabilitare finanţate din fonduri publice.

Prin declaraţiile date, inculpaţii I. şi A. au urmărit să înlăture orice implicare a lor în eliberarea Certificatului de urbanism nr. x din 13.06.2014, a Autorizaţiei de construire nr. x din 18.06.2014 şi a Notei de constatare nr. x din 10.06.2014.

Apărările acestor doi inculpaţi pornesc de la premisa greşită, că răspunderea exclusivă pentru conţinutul şi legalitatea Certificatului de urbanism nr. x din 13.06.2014 şi Autorizaţiei de construire nr. x din 18.06.2014 ar reveni exclusiv şefului Compartimentului de urbanism, în speţă inculpatului H.

Pe de altă parte, aceste apărări nu prezintă nicio explicaţie rezonabilă cu privire la starea de fapt prezentată de inculpatul H. şi cu privire la motivele pentru care inculpatul H. ar denatura într-o asemenea măsură adevărul, în condiţiile în care răspunderea penală pentru faptele săvârşite de inculpatul H. nu este înlăturată sau atenuată prin declaraţiile sale incriminatorii la adresa inculpatului I.

Apărările aceloraşi inculpaţi ignoră faptul că toate aceste demersuri pentru obţinerea certificatului de urbanism şi a autorizaţiei de construire au pornit de la constatările martorului HH., pe care acesta le-a adus la cunoştinţa inculpatului H., care la rândul său le-a adus la cunoştinţa inculpatei L., căreia i-a reproşat efectuarea acelor lucrări la un monument istoric. Abia subsecvent acestor constatări inculpatul A., prin intermediul inculpatei L. a început demersurile pentru obţinerea certificatului de urbanism şi a autorizaţiei de construire omise a fi solicitate anterior demarării lucrărilor.

Aceste apărări ignoră faptul că respectivele documente erau necesare S.C. M. S.R.L. de administrarea căreia s-a ocupat în fapt inculpatul, ignoră faptul că de obţinerea acestora şi de obţinerea documentelor necesare emiterii lor s-a ocupat inculpata L., care practic era persoana de legătură dintre inculpaţii I., H. şi A., persoana în posesia căreia ajungeau documentele de care S.C. M. S.R.L. avea nevoie pentru obţinerea certificatului de urbanism şi autorizaţiei de construire respective.

Apărările inculpatului A. sunt contrazise şi de martorul WW., angajat al Primăriei mun. Beiuş în calitate de referent superior la compartimentul de informatică - media, care a arătat că încă din martie 2014 a fost solicitat să efectueze cele 66 fotografii ale imobilului concesionat de primar, după care, la solicitarea aceluiaşi primar, a efectuat cele 24 fotografii la data de 05.06.2014, fotografii necesare diferitelor demersuri legate de reabilitarea imobilului respectiv.

Apărările inculpatului I. referitoare la faptul că nu ar fi cunoscut caracterul fals al datelor menţionate în nota de constatare, sunt contrazise de declaraţiile inculpatului H. care a arătat că inculpatul I. a fost cel care a avut iniţiativa întocmirii unei astfel de note, pentru dovedirea urgenţei, în eliberarea autorizaţiei.

Din cuprinsul acestor probe rezultă cu certitudine că, odată constatată de inculpatul H. nelegalitatea grosieră a lucrărilor de decopertare a imobilului respectiv, întregul aparat de specialitate al primăriei s-a pus în mişcare pentru găsirea unei formule "cât de cât legale" (cum a arătat inculpatul H.) lucrărilor efectuate de primar la imobilul respectiv.

Tocmai de aceea, cu ştiinţa tuturor inculpaţilor implicaţi în semnarea Autorizaţiei de construire nr. x din 18.06.2014 şi a Certificatului de urbanism nr. x din 13.06.2014, acte emise pentru a salva nelegalitatea lucrărilor efectuate deja la imobil, aceştia au acceptat soluţia emiterii autorizaţiei de construire în regim de urgenţă, cu menţiunea ca doar la încheierea executării lucrărilor să se obţină avizul Direcţiei Judeţene pentru Cultură, Culte şi Patrimoniu Cultural Naţional Bihor, aviz care presupunea el însuşi o procedură mult mai complexă, care nu era în competenţa compartimentelor de specialitate din cadrul primăriei.

Tocmai de aceea se justifica întocmirea acelei note de constatare, care figura întocmită chiar anterior cererii depuse de reprezentanţii S.C. M. S.R.L. de eliberare a autorizaţiei de construire, constatarea efectuată de inculpatul H., care a fundamentat întocmirea notei fiind lipsită de suport, din moment ce la data respectivă nu exista vreo cerere de eliberare a autorizaţiei de construire, adică lipsea motivaţia întocmirii ei.

Întocmită în condiţiile descrise de martorul SS. şi inculpatul H., Nota de constatare nr. x din 10.06.2014 a fundamentat, astfel cum a cerut inculpatul I., urgenţa emiterii Autorizaţiei de construire nr. x din 18.06.2014, eliberată pentru soluţionarea cererii depuse de reprezentanţii S.C. M. S.R.L. la data de 18.06.2014 la Primăria mun. Beiuş.

Caracterul nelegal al emiterii Certificatului de urbanism nr. x din 13.06.2014 semnat de viceprimarul Z., de secretarul Primăriei mun. Beiuş, inculpatul I. şi de şeful Compartimentului urbanism, inculpatul H. a rezultat din constatarea Inspectoratului de Stat în Construcţii - Inspectoratul Regional în Construcţii Nord - Vest (I. S.C. Bihor) care a reţinut că acesta a fost emis cu nerespectarea prevederilor legale (art. 6 din Legea nr. 50/1991), deoarece:

- la rubrica "regim juridic" se menţionează "Imobil situat pe str. x - fosta Şcoală Civilă de Fete, face parte din categoria monumentelor cu valoare istorică şi de arhitectură laic, iar construcţia în cauză este o clădire învecinată". Imobilul în cauză este înscris în lista monumentelor istorice Bihor cu cod monument: BH-II-m-B-01110 - fosta Şcoală Civilă Medie Greco Catolică de Fete şi Internatul Pavelian de Fete - mun. Beiuş, str. x;

- deşi avizul Direcţiei Judeţene pentru Cultură, Culte şi Patrimoniu Cultural Naţional Bihor a fost cerut "cu menţiunea doar la încheierea executării lucrărilor", în conformitate cu prevederile art. 10 lit. a) din Legea nr. 50/1991, acest aviz trebuia solicitat "pentru autorizarea executării lucrărilor", construcţia pentru care se face solicitarea de intervenţie prin certificatul de urbanism făcând parte din imobilul din str. x, mun. Beiuş, jud. Bihor;

- intervenţia la o construcţie existentă se poate face doar în baza unei expertize tehnice sau cu viza proiectantului iniţial, acestea nefiind solicitate prin certificatul de urbanism. Totodată, nu a fost solicitat nici acordul I.S.C. pentru intervenţie la o construcţie existentă.

Caracterul nelegal al emiterii Autorizaţiei de construire nr. x din 18.06.2014 (semnată de inculpatul A. în calitate de primar, de secretarul Primăriei mun. Beiuş I. şi de şeful Compartimentului urbanism H.), a fost reţinut de acelaşi Inspectorat de Stat în Construcţii - Inspectoratul Regional în Construcţii Nord - Vest (I.S.C. Bihor) care a concluzionat că aceasta este emisă cu nerespectarea prevederilor legale (Legea nr. 50/1991, art. 2, pct. 2), deoarece:

- nu există o expertiză tehnică în documentaţia autorizată. Pentru emiterea autorizaţiei de construcţie în regim de urgenţă era necesară efectuarea unei expertize tehnice de către un specialist atestat în domeniu, în baza căreia să se poată justifica necesitatea emiterii autorizaţiei de construcţie în regim de urgenţă, astfel cum prevede art. 7 pct. 16 din Legea nr. 50/1991;

- avizul Direcţiei Judeţene pentru Cultură, Culte şi Patrimoniu Cultural Naţional Bihor trebuie obţinut înainte de emiterea autorizaţiei de construcţie în regim de urgenţă, în conformitate cu art. 10 pct. a şi b din Legea nr. 50/1991.

Totodată, conform datelor comunicate de Inspectoratul de Stat în Construcţii - Inspectoratul Regional în Construcţii Nord - Vest (I.S.C. Bihor), în evidenţele instituţiei nu a fost înregistrat niciun anunţ de începere a lucrărilor la imobilul situat în mun. Beiuş, str. x.

Caracterul nelegal al modului în care au procedat A., H. şi I. este confirmat şi de martorul DDD., consilier superior în cadrul Direcţiei Judeţene pentru Cultură Bihor, căruia i s-a repartizat documentaţia respectivă în vederea avizării, martor care a arătat în faţa instanţei că legea prevede obligativitatea obţinerii avizului şi în cazul lucrărilor de reparaţie la acoperiş în condiţiile în care nu se modifică nici forma şi nici materialele din care este construit, excepţie făcând lucrările de reparaţii curente, totul depinzând de amploarea lucrărilor. Obţinerea avizului se poate solicita fie de proprietar, fie de chiriaş, în acest din urmă caz trebuind să existe dovada contractului încheiat cu proprietarul sau a acordului acestuia. Şi chiriaşul poate depune cererea pentru intrarea în legalitate. A mai arătat martorul că autorizaţia de construire este ulterioară avizului D.J.C. Bihor atât în cazul avizării, cât şi în cazul intrării în legalitate, fiind ultimul act care se eliberează.

Nelegalităţile comise intenţionat de inculpaţii A., H. şi I. au fost de natură să producă efecte juridice căci potrivit aceluiaşi martor DDD., în cazul în care se constată din partea D.J.C. Bihor efectuarea de lucrări fără obţinerea avizului, sunt sesizate autorităţile locale pentru sistarea lucrărilor şi luarea măsurilor corespunzătoare ori se iau măsuri direct de către direcţie în cazul monumentelor istorice. În acest din urmă caz fie se aplică amenzi, fie se sesizează organele de cercetare penală. În prezenta speţă, nu a luat nicio măsură pentru că nu a ştiut că erau la acel moment demarate lucrările.

În drept, fapta inculpatului A., care, în calitate de primar al mun. Beiuş, a certificat prin semnătură constatările inculpatului H. din Nota de constatare nr. x din 10.06.2014, cunoscând că această notă atestă fapte şi împrejurări necorespunzătoare adevărului în legătură cu stadiul fizic al imobilului în cauză şi realitatea verificărilor din teren, cunoscând că la data întocmirii notei de constatare lucrările de reabilitare la imobilul în cauză fuseseră deja demarate la solicitarea sa, fiind vorba de lucrări de demolare totală a acoperişului, menţiunile cuprinse în nota de constatare necesară fiind necesare pentru fundamentarea eliberării unei autorizaţii de construire în regim de urgenţă, necesară societăţii S.C. M. S.R.L. pe care inculpatul o administra în fapt, întruneşte elementele constitutive ale infracţiunii de fals intelectual, prevăzute de art. 321 alin. (1) din C. pen.

Fapta inculpatului H., care în calitate de şef Compartiment urbanism din cadrul Primăriei mun. Beiuş, a atestat fapte şi împrejurări necorespunzătoare adevărului, în ceea ce priveşte stadiul fizic al imobilului şi realitatea verificărilor din teren şi a omis, cu ştiinţă, să solicite beneficiarului avize/acorduri prevăzute de legislaţia specifică cu ocazia întocmirii Notei de constatare nr. x din 10.06.2014 şi a Certificatului de urbanism nr. x din 13.06.2014, cunoscând că la imobilul în cauză fuseseră executate lucrări de demolare totală a acoperişului, nota de constatare fiind necesară pentru fundamentarea eliberării unei autorizaţii de construire în regim de urgenţă, necesară societăţii S.C. M. S.R.L. pe care primarul (în subordinea căruia H. se afla) o administra în fapt, întruneşte elementele constitutive ale infracţiunii de fals intelectual, în formă continuată (două acte materiale), prevăzute de art. 321 alin. (1) din C. pen., cu aplicarea art. 35 alin. (1) C. pen.

Fapta inculpatului I., secretar al Primăriei mun. Beiuş, de a atesta fapte şi împrejurări necorespunzătoare adevărului, în ceea ce priveşte stadiul fizic al imobilului în cauză şi realitatea verificărilor din teren şi de a omite, cu ştiinţă, să solicite beneficiarului avize/acorduri prevăzute de legislaţia specifică cu ocazia întocmirii şi semnării pentru legalitate a Certificatului de urbanism nr. x din 13.06.2014, cunoscând că la imobilul în cauză fuseseră executate lucrări de demolare totală a acoperişului, întruneşte elementele constitutive ale infracţiunii de fals intelectual, prevăzute de art. 321 alin. (1) din C. pen.

Fapta inculpatului I., secretar al Primăriei mun. Beiuş, de a-l determina cu intenţie pe inculpatul H. să ateste fapte şi împrejurări necorespunzătoare adevărului cu ocazia întocmirii de către şeful Compartimentului urbanism a Notei de constatare nr. x din 10.06.2014, cunoscând că la imobilul în cauză fuseseră executate lucrări de demolare totală a acoperişului, notă de constatare necesară pentru fundamentarea eliberării unei autorizaţii de construire în regim de urgenţă, faptă săvârşită de inculpatul I. pentru a se acorda o aparenţă de legalitate lucrărilor deja demarate în numele S.C. M. S.R.L. (pe care primarul, în subordinea căruia I. se afla, o administra în fapt) la imobilul respectiv, întruneşte elementele constitutive ale infracţiunii de instigare la fals intelectual, prevăzute de art. 47, raportat la art. 321 alin. (1) din C. pen.

La individualizarea pedepselor aplicate fiecărui inculpat, prima instanţă a avut în vedere funcţia avută în cadrul Primăriei municipiului Beiuş, de care fiecare inculpat s-a folosit, scopul urmărit de aceştia (satisfacerea intereselor private ale familiei primarului şi acoperirea caracterului nelegal al lucrărilor demarate de acesta la un monument istoric), contribuţia efectivă a fiecărui inculpat la întocmirea respectivelor acte, modul în care inculpaţii au înţeles să se raporteze la funcţiile publice deţinute şi la atribuţiile conferite de acestea, dar şi atitudinea procesuală a fiecăruia (inculpatul H. fiind cel care, prin modul în care a descris faptele, a explicat cum s-a declanşat şi desfăşurat mecanismul intern din cadrul primăriei care a condus la eliberarea actelor respective, în folosul S.C. M. SRL), ţinându-se cont de limitele de pedeapsă prevăzute de lege în cazul fiecărui inculpat în parte (urmând a se face aplicarea art. 396 alin. (10) C. proc. pen. în cazul inculpatului H. şi a art. 19 din Legea nr. 682/2002 în cazul inculpatului A.).

II.2. Cu privire la eliberarea certificatelor de urbanism nr. x din 10.09.2014, nr. y din 29.09.2014 şi nr. z din 27.11.2014 şi a autorizaţiei de construire nr. x din 28.11.2014.

La data de 03.09.2014 S.C. M. S.R.L., în calitate de beneficiar, reprezentată de DD., a încheiat cu S.C. K. S.R.L. Oradea, reprezentată de inculpatul J., în calitate de proiectant general, contractul de proiectare nr. 21 având ca obiect elaborarea proiectului pentru lucrarea "Reparaţii capitale" la clădirea situată în mun. Beiuş, jud. Bihor, serviciile prestate referindu-se la "reabilitare acoperiş şi faţada principală, întocmire documentaţii pentru obţinerea avizelor cerute prin certificatul de urbanism şi întocmire documentaţie pentru obţinerea autorizaţiei de construire D.T.A.C.".

La data de 10.09.2014, DD., în calitate de reprezentant al S.C. M. S.R.L. a solicitat Primăriei mun. Beiuş un certificat de urbanism în scopul "reparaţii capitale la clădirea cu parter, în suprafaţă de 353 m2 (reparaţii acoperiş)", anexând cererii extras CF şi contractul privind realizarea unui parteneriat datat 12.08.2014.

Cererea înregistrată la Primăria mun. Beiuş cu nr. x din 10.09.2014 a fost repartizată de inculpatul A. la data de 10.09.2014 Compartimentului urbanism, condus de inculpatul H.

La aceeaşi dată de 10.09.2014 Primăria mun. Beiuş a eliberat societăţii comerciale M. S.R.L. Certificatul de urbanism nr. x din 10.09.2014, semnat de inculpaţii A., I. şi H.

În cuprinsul acestuia, inculpatul H. a atestat fapte şi împrejurări necorespunzătoare adevărului, respectiv a menţionat la rubrica "Regimul tehnic" că "datorită vechimii şi neîntreţinerii acoperişul s-a deteriorat, prezentând denivelări iar învelitoarea din ţiglă este distrusă, apa infiltrându-se prin mai multe locuri şi existând pericol de accident. S-a făcut verificare în teren constatându-se existenţa unor ţigle căzute în curte şi pe trotuar şi elemente de şarpantă putrede în stare de autodemolare fiind necesară punerea în siguranţă a clădirii. Conform solicitării beneficiarului şi a situaţiei constatate prezentul certificat se eliberează în vederea efectuării urgente a reparaţiilor necesare la acoperiş, prin înlocuirea elementelor de şarpantă deteriorate, înlocuirea învelitorii din ţiglă şi montarea de jgheaburi şi burlane noi, fără afectarea structurii de rezistenţă".

Totodată, la rubrica "Avize", inculpatul H. a menţionat necesitatea obţinerii avizului Direcţiei Judeţene pentru Cultură, Culte şi Patrimoniu Cultural Naţional Bihor "la încheierea executării lucrărilor".

Cu toate că obligaţia obţinerii respectivului aviz a aparţinut solicitantului certificatului de urbanism, la aceeaşi dată la care au semnat certificatul de urbanism, inculpaţii A. şi I., folosindu-se de prerogativele funcţiilor deţinute în cadrul primăriei, respectiv acelea de primar şi secretar, au solicitat în numele Primăriei mun. Beiuş emiterea avizului de către Direcţia Judeţeană pentru Cultură, Culte şi Patrimoniu Cultural Bihor şi au omis cu ştiinţă, să solicite acordul Inspectoratului de Stat în Construcţii, precum şi o expertiză tehnică sau viza proiectantului iniţial.

La data de 29.09.2014, numita DD., în calitate de reprezentant al S.C. M. S.R.L. a solicitat Primăriei mun. Beiuş un Certificat de urbanism în scopul "reabilitare acoperiş şi faţade", cerere înregistrată la Primăria mun. Beiuş cu nr. x din 29.09.2014.

La aceeaşi dată, societăţii comerciale M. S.R.L. i-a fost eliberat de Primăria mun. Beiuş Certificatul de urbanism nr. x din 29.09.2014, semnat de inculpaţii A., I. şi H.

În cuprinsul acestuia, inculpatul H. a atestat fapte şi împrejurări necorespunzătoare adevărului, respectiv a menţionat la rubrica "Regimul tehnic" că "datorită vechimii şi neîntreţinerii acoperişul s-a deteriorat, prezentând denivelări iar învelitoarea din ţiglă este distrusă, apa infiltrându-se prin mai multe locuri şi existând pericol de accident. S-a făcut verificare în teren constatându-se existenţa unor ţigle căzute în curte şi pe trotuar şi elemente de şarpantă putrede în stare de autodemolare fiind necesară punerea în siguranţă a clădirii. Conform solicitării beneficiarului şi a situaţiei constatate prezentul certificat se eliberează în vederea efectuării urgente a reparaţiilor necesare la acoperiş, prin înlocuirea elementelor de şarpantă deteriorate, înlocuirea învelitorii din ţiglă şi montarea de jgheaburi şi burlane noi, fără afectarea structurii de rezistenţă".

Totodată, la rubrica "Avize", inculpatul H. a menţionat necesitatea obţinerii avizului Direcţiei Judeţene pentru Cultură, Culte şi Patrimoniu Cultural Naţional Bihor şi a omis, cu ştiinţă, să solicite acordul Inspectoratului de Stat în Construcţii, precum şi o expertiză tehnică sau viza proiectantului iniţial.

La data de 27.11.2014, DD., în calitate de reprezentant al S.C. M. S.R.L. a solicitat Primăriei mun. Beiuş un alt Certificat de urbanism în scopul "reparaţii acoperiş, modificări interioare şi intervenţii la faţadă", anexând cererii Avizul favorabil nr. 207/Z/19.11.2014 al Direcţiei Judeţene pentru Cultură Bihor.

Cererea înregistrată la Primăria mun. Beiuş cu nr. x din 27.11.2014 a fost repartizată de inculpatul A. la data de 27.11.2014 Compartimentului urbanism, condus de inculpatul H.

La aceeaşi dată, societăţii comerciale M. S.R.L. i-a fost eliberat de Primăria mun. Beiuş Certificatul de urbanism nr. x din 27.11.2014, semnat de inculpaţii A., I. şi H.

În cuprinsul acestuia, inculpatul H. a atestat fapte şi împrejurări necorespunzătoare adevărului, respectiv a menţionat la rubrica "Regimul tehnic" că "datorită vechimii şi neîntreţinerii a clădirii se necesită refacerea învelitorii de ţiglă şi a elementelor de şarpantă degradate".

Totodată, la rubrica "Avize", la solicitarea inculpatului A., inculpatul H. a omis cu ştiinţă, să solicite acordul Inspectoratului de Stat în Construcţii, precum şi o expertiză tehnică sau viza proiectantului iniţial.

Din cuprinsul probelor administrate în cauză a rezultat că certificatele de urbanism nr. x din 10.09.2014, nr. y din 29.09.2014 şi nr. z din 27.11.2014 au fost emise nelegal.

Astfel, conform constatărilor I.S.C. Bihor, în evidenţele instituţiei nu a fost înregistrat niciun anunţ de începere a lucrărilor la imobilul situat în Beiuş, str. x. Conform aceloraşi constatări, certificatele de urbanism nr. x din 10.09.2014, nr. y din 29.09.2014 şi nr. z din 27.11.2014 au fost emise cu nerespectarea prevederilor legale (art. 6 din Legea nr. 50/1991):

- planşe anexe la certificatele de urbanism nu sunt vizate spre neschimbare şi nu prezintă viza OCPI Bihor;

- documentaţiile nu prezintă planuri cadastrale cu evidenţierea imobilului. Planul de situaţie nu este întocmit pentru întreg imobilul de la nr. 14, cu toate elementele necesare pentru a se putea identifica zona de intervenţie;

- la rubrica "Regim juridic" se menţionează "Imobil situat pe str. x - fosta Şcoală Civilă de Fete, face parte din categoria monumentelor cu valoare istorică şi de arhitectură laic, iar construcţia în cauză este o clădire învecinată". Imobilul în cauză este înscris în lista monumentelor istorice Bihor cu cod monument: BH-II-m-B-01110 - fosta Şcoală Civilă Medie Greco Catolică de Fete şi Internatul Pavelion de Fete - mun. Beiuş, str. x;

- la rubrica "Regim tehnic" nu sunt menţionate reglementările aferente subzonei studiate din R.L.U. aferent PUG mun. Beiuş;

- deşi avizul Direcţiei Judeţene pentru Cultură, Culte şi Patrimoniu Cultural Naţional Bihor a fost cerut "cu menţiunea doar la încheierea executării lucrărilor", în conformitate cu prevederile art. 10 lit. a) din Legea nr. 50/1991, acest aviz trebuia solicitat "pentru autorizarea executării lucrărilor de construcţii" pe baza documentaţiilor de urbanism avizate şi aprobate conform legii", construcţia pentru care se face solicitarea de intervenţie prin certificatul de urbanism făcând parte din imobilul din str. x, mun. Beiuş, jud. Bihor.

- intervenţia la o construcţie existentă se poate face doar în baza unei expertize tehnice sau cu viza proiectantului iniţial, acestea nefiind solicitate prin certificatul de urbanism. Totodată nu a fost solicitat nici acordul ISC pentru intervenţie la o construcţie existentă.

Certificatele de urbanism nr. x din 10.09.2014, nr. y din 29.09.2014 şi nr. z din 27.11.2014, semnate de inculpaţii A., I. şi H., atestau fapte şi împrejurări necorespunzătoare adevărului, în ceea ce priveşte stadiul fizic al imobilului în cauză şi constatările şi verificările în teren, fiind omise de către inculpaţi cu ştiinţă solicitarea de avize/acorduri prevăzute de legislaţia specifică, cunoscând că la imobilul în cauză fuseseră executate deja lucrări de demolare totală a acoperişului, de consolidare a clădirii prin turnarea centurilor exterioare şi de construire a acoperişului, de intervenţie şi refacere a faţadelor, modificări interioare, desfacerea parapetelor ferestrelor şi modificări goluri, inclusiv crearea accesului din stradă.

La data de 28.11.2014, numita DD., în calitate de reprezentant al S.C. M. S.R.L., a solicitat Primăriei mun. Beiuş Autorizaţie de construire pentru imobilul situat în Beiuş, în vederea executării lucrărilor "reparaţii acoperiş, modificări interioare şi intervenţii la faţadă - în valoare de 60.268 RON", anexând cererii Avizul favorabil nr. x/Z din 19.11.2014 al Direcţiei Judeţene pentru Cultură Bihor, proiectul S.C. K. S.R.L. şi anexe, memoriu tehnic de rezistenţă, raportul de expertiză tehnică nr. x/2014 întocmit de ing. EEE., un deviz/listă cantităţi lucrări pentru obiectivul "Q." în valoare de 57.268,35 RON, contract de vânzare-cumpărare comercială nr. x din 13.10.2014, extras CF şi contract privind realizarea unui parteneriat.

Cererea înregistrată la Primăria mun. Beiuş cu nr. x din 28.11.2014 a fost repartizată de inculpatul A. la data de 28.11.2014 Compartimentului urbanism, condus de inculpatul H.

În aceeaşi zi, Primăria mun. Beiuş a eliberat societăţii comerciale M. S.R.L. Autorizaţia de construire nr. x din 28.11.2014, autorizaţia fiind semnată de inculpaţii A., I. şi H.

Autorizaţia de construire nr. x din 28.11.2014 a fost emisă nelegal.

Conform constatărilor I.S.C. Bihor, Autorizaţia de construire nr. x din 28.11.2014 este emisă cu nerespectarea prevederilor legale (Legea nr. 50/1991, art. 2, pct. 2) deoarece:

- cererea-tip nu este completată corespunzător, nu există Anexa la cererea-tip, lipseşte extrasul planului cadastral actualizat/ortofotoplan;

- avizul Direcţiei Judeţene pentru Cultură, Culte şi Patrimoniu Cultural Naţional Bihor este anterior Certificatului de urbanism nr. x din 27.11.2014, fiind solicitat de către Primăria mun. Beiuş şi nu de beneficiarul S.C. M. S.R.L.;

- intervenţia la o construcţie existentă se poate face doar în baza unei expertize tehnice sau cu viza proiectantului iniţial. Scopul expertizei tehnice nr. x/2014, întocmită de expert tehnic MLPAT nr. x, ing. EEE., parte din documentaţia tehnică, nu coincide cu scopul emiterii autorizaţiei de construire "Motivul expertizei tehnice este următorul: Amenajare spaţiu bancar". În expertiză sunt enumerate măsuri de intervenţie la şarpantă, învelitoare, pereţi, tavane, goluri noi practicate, instalaţii şi compartimentări interioare. Documentaţia supusă autorizării nu este însuşită şi vizată de către expertul tehnic care a întocmit expertiza;

- nu a fost solicitat acordul I.S.C. pentru intervenţie la o construcţie existentă;

- documentaţia nu este verificată de verificatori de proiecte conform prevederilor legale (Ordin MLPAT nr. 77/N din 28.10.1996).

Această nelegalitate este confirmată şi de martorul DDD., instanţa expunând anterior declaraţia acestuia în care a arătat că legea prevede obligativitatea obţinerii avizului în cazul acestor lucrări, obţinerea avizului putându-se solicita şi de chiriaş, care poate depune şi cererea pentru intrarea în legalitate, martorul arătând că autorizaţia de construire este ulterioară avizului D.J.C. Bihor.

Cum s-a arătat în considerentele deja expuse, încă din luna mai 2014 inculpatul A. a demarat lucrările de reabilitare la imobilul situat în Beiuş, jud. Bihor, deţinut în baza contractului de concesiune de S.C. M. S.R.L., fiind efectuate lucrări de intervenţie şi refacere a faţadelor, modificări interioare, desfacerea parapeţilor ferestrelor, modificări goluri, inclusiv crearea accesului din stradă, de S.C. O. S.R.L., lucrări a căror execuţie a fost constatată şi de martorul WW. la data de 5 iunie 2014.

Totodată, la data de 15 iunie 2014, YY. constatase că la imobilul respectiv acoperişul era demolat şi erau turnate centuri de beton pe întreaga clădire, S.C. N. S.R.L. demarând lucrările de executare a noului acoperiş pe parcursul a trei zile de la mijlocul lunii iunie 2014.

De asemenea, în jurul datei de 15 - 16 octombrie 2014 S.C. O. S.R.L. Beiuş a început lucrările de construcţii la imobilul situat în Beiuş, fiind executate în perioada următoare toate poziţiile din devizul ofertă, aspecte confirmate de martorul VV., administrator la S.C. O. S.R.L. Beiuş, care a arătat că anterior începerii lucrărilor, în imobil fuseseră deja executate lucrări de demolare, execuţie acoperiş, partea de rezistenţă interioară, refacere ziduri, grinzi de beton şi rampă de beton, după începerea lucrărilor de către S.C. O. S.R.L., S.C. N. S.R.L. efectuând doar montarea ţiglei pe o parte din acoperiş.

Despre aceste lucrări, administratorul S.C. O. S.R.L. a declarat că a discutat o singură dată cu primarul A. în legătură cu culoarea exterioară a imobilului.

Deşi menită să minimalizeze implicarea inculpatului A. în aceste lucrări, declaraţia martorului VV. confirmă două aspecte importante, anume cunoaşterea de către primar a stadiului lucrărilor respective şi rolul decizional pe care-l avea primarul în privinţa acestor lucrări, declaraţia martorului fiind explicată de relaţia apropiată pe care o avea cu primarul, S.C. O. S.R.L. având în perioada 2008 - 2014, pe parcursul mandatelor de primar ale inculpatului A., mai multe contracte de lucrări de construcţii încheiate de Primăria mun. Beiuş.

Cu privire la contextul în care aceste certificate de urbanism şi autorizaţia de construire au fost emise, sunt edificatoare declaraţiile inculpatului H., date atât în cursul urmăririi penale cât şi în faţa instanţei, acesta arătând că în luna septembrie 2014, L. (sau I.) l-a căutat la birou şi i-a relatat faptul că s-a schimbat contractul în baza căruia S.C. M. S.R.L. primise în folosinţă spaţiul respectiv, astfel că ar fi necesar să fie eliberat un alt certificat de urbanism. În consecinţă, i-a parvenit o cerere întocmită în numele numitei DD., în calitate de reprezentant la S.C. M. S.R.L., care avea anexate un extras CF şi contractul de parteneriat datat 12.08.2014.

La data de 10.09.2014 a întocmit un nou certificat de urbanism, nr. x, cu aceleaşi menţiuni nereale de la rubrica "regim tehnic" şi de la rubrica "avize", fiind schimbat doar la regimul juridic menţiunea contractului de parteneriat în locul celui de concesiune, ocazie cu care I. i-a solicitat să întocmească în numele Primăriei mun. Beiuş o adresă către Direcţia Judeţeană pentru Cultură, Culte şi Patrimoniu Cultural Bihor în vederea grăbirii lucrurilor pentru obţinerea avizului respectiv.

I-a spus lui I. că demersul respectiv trebuie să fie făcut de către beneficiarul S.C. M. S.R.L. şi nu de către Primăria mun. Beiuş, I. motivând că ar fi bine să întocmească primăria adresa pentru că ei cunosc care este situaţia monumentelor de pe raza mun. Beiuş. La insistenţele lui I. a acceptat să întocmească adresa respectivă în numele Primăriei mun. Beiuş.

La momentul respectiv a predat toată documentaţia unui angajat al inculpatului J., care se ocupa de întocmirea proiectului şi obţinerea avizului, inclusiv adresa nr. x din 10.09.2014, urmând ca J. să se ocupe în continuare de obţinerea avizului de la Direcţia Judeţeană pentru Cultură, Culte şi Patrimoniu Cultural Bihor.

În perioada respectivă, singurele discuţii cu primarul au fost pe marginea obţinerii avizului de la Direcţia Judeţeană pentru Cultură, Culte şi Patrimoniu Cultural Bihor, acesta întrebându-l în câteva rânduri dacă a fost obţinut avizul în cauză şi care este stadiul obţinerii lui.

Cunoscând faptul că la imobilul respectiv fuseseră efectuate lucrări la faţade şi în interior, i-a relatat primarului că ar fi necesar să fie cuprinse în certificatul de urbanism şi în documentaţia tehnică nu numai acoperişul, ci şi lucrările de la faţade. Ulterior, în baza cererii formulate în numele numitei DD., în calitate de reprezentant al S.C. M. S.R.L., a eliberat certificatul de urbanism nr. x din 29.09.2014 în care a menţionat aceleaşi date nereale la rubrica "regim tehnic", ca şi în cazul celorlalte două certificate menţionate mai sus.

După primirea avizului favorabil de la Direcţia Judeţeană pentru Cultură, Culte şi Patrimoniu Cultural Bihor şi a documentaţiei tehnice aferente, ştampilate de arhitectul agreat, DDD. la data de 27 şi 28 noiembrie 2014 i-au parvenit cererile numitei DD. pentru eliberarea certificatului de urbanism şi a autorizaţiei de construcţie.

În data respectivă, primarul având cunoştinţă de primirea documentelor precizate mai sus, i-a spus să elibereze autorizaţia de construire fără să mai solicite avizul Inspectoratului de Stat în Construcţii Bihor, necesar în caz de reabilitări la construcţii existente.

În consecinţă, a eliberat certificatul de urbanism nr. x din 27.11.2014 în care a cuprins toate lucrările care fuseseră executate la imobilul în cauză, respectiv reparaţii acoperiş, modificări interioare şi intervenţii la faţadă, menţionând în mod nereal faptul că, clădirea necesita refacerea învelitorii de ţiglă şi a elementelor de şarpantă. Totodată, având în vedere solicitarea primarului, a omis cu ştiinţă să solicite acordul Inspectoratului de Stat în Construcţii Bihor.

La data de 28.11.2014 a întocmit autorizaţia de construcţie nr. x, a semnat-o, după care a dus-o la semnat şi secretarului I.

A arătat inculpatul H. că la momentul la care a întocmit certificatele de urbanism nr. x din 10.09.2014, nr. y din 29.09.2014 şi nr. z din 27.11.2014, erau deja realizate lucrări la imobilul în cauză, astfel că starea de fapt diferea faţă de menţiunile realizate de el în acestea.

Totodată, a întocmit şi semnat autorizaţia de construire nr. x din 28.11.2014 cunoscând că are la bază documente nereale.

A procedat în acest mod, întrucât actele erau solicitate de primar, fiind vorba de un imobil dat în folosinţă în favoarea firmei mamei acestuia, fiind de notorietate că S.C. M. S.R.L. aparţinea mamei primarului.

Nelegalităţile comise intenţionat de inculpaţii A., H. şi I. au fost de natură să producă efecte juridice, astfel cum a arătat martorul DDD., deoarece în cazul în care s-ar fi constatat din partea D.J.C Bihor efectuarea de lucrări fără obţinerea avizului, s-ar fi luat măsuri direct de către direcţie în cazul monumentelor istorice, fiind vorba fie de amenzi, fie de sesizarea organelor de cercetare penală, măsuri care nu au fost luate în cauză deoarece nu s-a ştiut că erau la acel moment demarate lucrările.

În drept, fapta inculpatului A., în calitate de primar al mun. Beiuş, de a certifica prin semnătură constatările inculpatului H. din Certificatele de urbanism nr. x din 10.09.2014, nr. y din 29.09.2014 şi nr. z din 27.11.2014, cunoscând că acestea atestau fapte şi împrejurări necorespunzătoare adevărului, în ceea ce priveşte stadiul fizic al imobilului în cauză şi constatările şi verificările în teren, fiind omisă cu ştiinţă solicitarea de avize/acorduri prevăzute de legislaţia specifică, cunoscând că la imobilul în cauză fuseseră executate, la cererea sa, lucrări de demolare şi reabilitare, întruneşte elementele constitutive ale infracţiunii de fals intelectual, în formă continuată (trei acte materiale), prevăzută de art. 321 alin. (1) din C. pen., cu aplicarea art. 35 alin. (1) C. pen.

Fapta inculpatului H., care, în calitate de şef Compartiment urbanism din cadrul Primăriei mun. Beiuş, a atestat fapte şi împrejurări necorespunzătoare adevărului, cu ocazia întocmirii Certificatelor de urbanism nr. x din 10.09.2014, nr. y din 29.09.2014 şi nr. z din 27.11.2014, în ceea ce priveşte stadiul fizic al imobilului în cauză şi constatările şi verificările în teren, omiţând cu ştiinţă să solicite beneficiarului avize/acorduri prevăzute de legislaţia specifică, cunoscând că la imobilul în cauză fuseseră executate lucrări de demolare şi reabilitare, întruneşte elementele constitutive ale infracţiunii de fals intelectual, în formă continuată (trei acte materiale), prevăzute de art. 321 alin. (1) din C. pen., cu aplicarea art. 35 alin. (1) C. pen.

Fapta inculpatului I., secretar al Primăriei mun. Beiuş, de a certifica prin semnătură constatările inculpatului H. din Certificatele de urbanism nr. x din 10.09.2014, nr. y din 29.09.2014 şi nr. z din 27.11.2014, în ceea ce priveşte stadiul fizic al imobilului în cauză şi constatările şi verificările în teren, omiţând cu ştiinţă să solicite beneficiarului avize/acorduri prevăzute de legislaţia specifică, cunoscând că la imobilul în cauză fuseseră executate lucrări de demolare şi reabilitare, întruneşte elementele constitutive ale infracţiunii de fals intelectual, în formă continuată (trei acte materiale), prevăzute de art. 321 alin. (1) din C. pen., cu aplicarea art. 35 alin. (1) C. pen.

La individualizarea pedepselor aplicate fiecărui inculpat, prima instanţă a avut în vedere funcţia de care fiecare inculpat s-a folosit, scopul urmărit de aceştia (satisfacerea intereselor private ale familiei primarului), contribuţia efectivă a fiecărui inculpat, modul în care inculpaţii au înţeles să se raporteze la funcţiile publice deţinute şi la atribuţiile conferite de acestea, dar şi atitudinea procesuală a fiecăruia (inculpatul H. fiind singurul care a descris cum s-a desfăşurat mecanismul intern care a condus la eliberarea actelor), ţinându-se cont de limitele de pedeapsă prevăzute de lege în cazul fiecărui inculpat în parte (urmând a se face aplicarea art. 396 alin. (10) C. proc. pen. în cazul inculpatului H. şi a art. 19 din Legea nr. 682/2002 în cazul inculpatului A.).

Cu privire la infracţiunile de abuz în serviciu reţinute în sarcina aceloraşi inculpaţi, s-a arătat de acuzare că prin semnarea şi eliberarea în favoarea S.C. M. S.R.L. a autorizaţiei de construire nr. x din 18.06.2014 în "regim de urgenţă", cu nerespectarea prevederilor legale, cunoscând că autorizaţia are la bază documente false şi constatări nereale şi prin semnarea şi eliberarea în favoarea S.C. M. S.R.L. a autorizaţiei de construire nr. x din 28.11.2014 cu nerespectarea prevederilor legale, în scopul justificării respectării formale a legislaţiei specifice din domeniul construcţiilor, cunoscând că autorizaţia are la bază documente false şi constatări nereale, s-a cauzat o vătămare intereselor legitime ale Primăriei mun. Beiuş şi s-a obţinut un folos necuvenit pentru S.C. M. S.R.L.

Instanţa de fond a reţinut că in abstracto, infracţiunea de fals intelectual şi abuz în serviciu pot fi reţinute în concurs, în condiţiile în care obiectul juridic este distinct în cadrul celor două infracţiuni, nu există o suprapunere de reglementare între cele două incriminări, între acestea nu există o relaţie normă generală-normă specială, niciuna nu o absoarbe pe cealaltă, fiecare putând subzista independent (bunăoară falsificarea unui înscris oficial cu prilejul întocmirii acestuia nu determină în mod necesar producerea vreunui prejudiciu sau vătămarea drepturilor sau intereselor legitime ale unei persoane ori obţinerea pentru sine sau pentru altul a unui folos necuvenit, după cum abuzul în serviciu nu presupune în mod necesar falsificarea unui înscris oficial). Practica judiciară a instanţelor este în acelaşi sens (Decizia nr. 1.088/1998 a Curţii de Apel Bucureşti; Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia penală, Decizia nr. 5.430/2005; Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia penală, Decizia nr. 1.124/2013).

În prezenta cauză însă, prima instanţă a apreciat că nu sunt întrunite elementele constitutive ale infracţiunilor de abuz în serviciu şi obţinerea unui folos necuvenit pentru altul, prevăzute de art. 132 din Legea nr. 78/2000, raportat la art. 297 alin. (1) din C. pen. reţinute în sarcina inculpaţilor A., H. şi I., în legătură cu întocmirea şi semnarea ulterioară a Autorizaţiei de construire nr. x din 18.06.2014 (o primă infracţiune) şi în legătură cu semnarea şi eliberarea Autorizaţiei de construire nr. x din 28.11.2014 (o altă infracţiune).

Categoric, emiterea autorizaţiilor de construire nr. x din 18.06.2014 şi nr. y/28.11.2014, în mod nelegal, nelegalitate determinată atât de o greşită aplicare a legii în materie, cât mai ales de faptul că aceste autorizaţii aveau la bază constatări false, cunoscute de semnatarii ei, preconstituite chiar, constatări menite să justifice fie urgenţa, fie respectarea formală a legislaţiei în domeniul efectuării lucrărilor de construcţie, autorizaţii de construire menite să acopere nelegalităţile evidente ale activităţilor de reabilitare a unei clădiri-monument istoric efectuate fără nicio autorizare, fără niciun aviz şi fără nicio expertiză tehnică, chiar cu ştiinţa inculpatului A., primarul municipiului, el însuşi semnând ca primar aceste autorizaţii care serveau mamei sale, reprezintă o exercitare contrară legii a atribuţiilor de serviciu de către cei inculpaţi, având ca rezultat obţinerea unui folos necuvenit pentru S.C. M. S.R.L.

În privinţa rezultatului acestor fapte, s-a reţinut de procuror că urmarea imediată produsă a constat în vătămarea intereselor legitime ale Primăriei mun. Beiuş.

Pentru a verifica dacă s-a produs un astfel de rezultat, instanţa consideră că trebuie pornit de la deosebirea dintre "obiectul juridic" şi "urmarea imediată" ca elemente care intră în structura unei infracţiuni.

Obiectul juridic este valoarea socială concretă, căreia i se aduce atingere prin săvârşirea unei infracţiuni, pe când urmarea imediată este un element constitutiv al infracţiunii regăsit în latura obiectivă a acesteia, constând în rezultatul nemijlocit al infracţiunii.

În cazul infracţiunii de abuz în serviciu, obiectul juridic îl constituie relaţiile sociale referitoare la buna desfăşurare a activităţii de serviciu, la integritatea şi corectitudinea funcţionarilor publici, iar urmarea imediată existenţa unei pagube ori a unei vătămări a drepturilor sau intereselor legitime ale unei persoane fizice sau ale unei persoane juridice.

O astfel de vătămare, ca rezultat al infracţiunii de abuz în serviciu, trebuie să fie una perceptibilă, concretă, imediată, nemijlocită.

Curtea Constituţională a analizat expresia "vătămare a drepturilor sau intereselor legitime ale unei persoane fizice sau ale unei persoane juridice" în considerentele Deciziei nr. 405/2016, arătând că prin aceasta se înţelege lezarea sau prejudicierea morală, fizică sau materială, adusă intereselor legale ale unor asemenea persoane. Vătămarea drepturilor ori a intereselor legale ale unei persoane presupune ştirbirea efectivă a drepturilor şi intereselor legitime, în orice fel: neacordarea acestora, împiedicarea valorificării lor etc., de către funcţionarul care are atribuţii de serviciu în ceea ce priveşte realizarea drepturilor şi intereselor respective. Curtea Constituţională a reţinut că, potrivit Dicţionarului explicativ al limbii române, "interes" reprezintă acţiunea pentru satisfacerea anumitor nevoi, acţiunea de a acoperi unele trebuinţe, folos, profit. Interesul este legal dacă acesta este ocrotit sau garantat printr-o dispoziţie normativă. De asemenea, paguba cauzată persoanei fizice sau juridice trebuie să fie certă, efectivă, bine determinată, întrucât şi în raport cu acest criteriu se apreciază dacă fapta prezintă, sau nu, un anumit grad de pericol social.

Curtea Constituţională a reţinut că "vătămare a drepturilor sau intereselor legitime" presupune afectarea, lezarea unei persoane fizice sau juridice în dorinţa/preocuparea acesteia de a-şi satisface un drept/interes ocrotit de lege. S-a reţinut că vătămarea intereselor legale ale unei persoane presupune orice încălcare, orice atingere, fie ea fizică, morală sau materială, adusă intereselor protejate de Constituţie şi de legile în vigoare, potrivit Declaraţiei Universale a Drepturilor Omului. Aşadar, gama intereselor (dorinţa de a satisface anumite nevoi, de preocuparea de a obţine un avantaj etc.) la care face referire textul legal este foarte largă, ea incluzând toate posibilităţile de manifestare ale persoanei potrivit cu interesele generale ale societăţii pe care legea i le recunoaşte şi garantează. Este totuşi necesar ca fapta să prezinte o anumită gravitate.

Raportând considerentele de mai sus, la rezultatul reţinut de acuzare ca fiind realizat prin infracţiunile de abuz de serviciu de mai sus reţinute în sarcina inculpaţilor A., H. şi I., instanţa de fond a reţinut că acest rezultat nu este unul efectiv, concret, imediat, nemijlocit, vătămarea la care face referire acuzarea fiind în realitate valoarea socială încălcată atât prin infracţiunile de fals intelectual săvârşite de inculpaţi cu privire la înscrisurile care au stat la baza emiterii acestor două autorizaţii (valori sociale referitoare la încrederea în autenticitatea şi veridicitatea conţinutului actelor emise de autorităţile publice şi în subsidiar valorile sociale referitoare la buna desfăşurare a activităţii de serviciu, la integritatea şi corectitudinea funcţionarilor publici), cât şi valoarea socială încălcată prin emiterea abuzivă a celor două autorizaţii (la care s-a făcut referire anterior).

O astfel de concluzie are în vedere faptul că în cazul falsului intelectual se aduce atingere atât relaţiilor sociale referitoare la încrederea publică pe care trebuie să o inspire un înscris oficial, cât şi, în subsidiar, relaţiilor sociale referitoare la buna desfăşurare a activităţii de serviciu, astfel încât funcţionarul public care săvârşeşte un fals intelectual în exerciţiul atribuţiilor sale de serviciu, vatămă şi relaţiile sociale referitoare la buna desfăşurare a activităţii de serviciu, afectând încrederea comunităţii în corectitudinea modului în care se desfăşoară activitatea în cadrul instituţiei sau autorităţii publice din care face parte funcţionarul public vinovat.

Existenţa unei vătămări concrete, imediate, nemijlocite (distinctă de aceste valori de mai sus), necesar a fi probată ca rezultat în cazul infracţiunii de abuz în serviciu, ar fi presupus, astfel cum reţine şi Curtea Constituţională, a se dovedi o ştirbire efectivă a drepturilor şi intereselor legitime ale Primăriei mun. Beiuş, prin neacordarea acestora, împiedicarea valorificării lor, împiedicarea satisfacerii anumitor nevoi, acoperirii unor trebuinţe, foloase sau profituri, drepturi şi interese ocrotite sau garantate printr-o dispoziţie normativă, condiţii care în cauză nu sunt întrunite.

Or existenţa unui astfel de rezultat nu rezultă din materialul probator administrat în cauză.

În prezenta cauză, faptele inculpaţilor A., H. şi I. de a semna autorizaţiile de construire nr. x din 18.06.2014 şi nr. y/28.11.2014, cu nerespectarea prevederilor legale, cunoscând că autorizaţiile au la bază documente false şi constatări nereale, nu au cauzat o vătămare efectivă, concretă şi imediată a intereselor legitime ale Primăriei mun. Beiuş, ca subiect pasiv determinat, nu au afectat, în mod distinct, un interes legitim concret, al Primăriei mun. Beiuş, chiar dacă aceste fapte, prin modul în care s-au săvârşit, au afectat încrederea comunităţii în modul în care se desfăşoară activitatea în cadrul autorităţilor publice locale, în special în cadrul Primăriei mun. Beiuş.

Nefiind dovedită existenţa unui astfel de rezultat, faţă de considerentele de mai sus, se impune achitarea inculpaţilor A., H. şi I. pentru săvârşirea acestor infracţiuni de abuz în serviciu şi obţinerea unui folos necuvenit pentru altul, prevăzute de art. 132 din Legea nr. 78/2000, raportat la art. 297 alin. (1) din C. pen. în legătură cu semnarea şi eliberarea în favoarea S.C. M. S.R.L. a emiterea autorizaţiilor de construire nr. x din 18.06.2014 şi nr. y din 28.11.2014.

II.3 Cu privire la infracţiunile de fals în declaraţii şi participaţie improprie la abuz în serviciu şi obţinerea unui folos necuvenit pentru altul reţinute în sarcina inculpatului J.

După încheierea, la data de 03.09.2014, a contractului de proiectare nr. 21 dintre S.C. M. S.R.L. şi S.C. K. S.R.L. Oradea, inculpatul J., în calitate de reprezentant al acestei din urmă societăţi şi în calitate de proiectant general, s-a ocupat de demersurile necesare obţinerii Avizului favorabil al Direcţiei Judeţene pentru Cultură Bihor, în legătură cu lucrările de reabilitare efectuate de S.C. M. S.R.L.

În acest scop, la data de 07.11.2014, inculpatul J. a întocmit şi a depus la Direcţia Judeţeană pentru Cultură Bihor documentaţia aferentă proiectului "Reabilitare acoperiş şi faţade" nr. x/2014, în vederea autorizării executării lucrărilor de către beneficiarul S.C. M. S.R.L. la clădirea situată în Beiuş, imobil aflat în zona de protecţie a monumentului istoric "Fosta Şcoală Civilă Medie Greco-catolică de Fete şi Internatul Pavelion de Fete".

Odată cu documentaţia depusă, inculpatul J. a completat o declaraţie pe proprie răspundere aferentă cererii în care a atestat necorespunzător adevărului că lucrările la imobilul în cauză nu erau începute sau efectuate.

Conform menţiunilor olografe completate de inculpatul J., solicitarea adresată Direcţiei Judeţene pentru Cultură Bihor a fost efectuată de inculpat în calitate de "proiectant reprezentant beneficiar".

Cererea completată de inculpatul J., care încorporează în conţinutul ei şi o declaraţie pe proprie răspundere, reprezintă în fapt un formular tipizat în cuprinsul căruia solicitantul trebuie să completeze olograf ori să bifeze datele menţionate în cuprinsul formularului.

În cuprinsul declaraţiei pe proprie răspundere, se arată că solicitantul declară că:

"la punctul 1. Aferent documentaţiei depuse spre analiză şi avizare, Lucrările Nu Sunt Începute Sau Efectuate", iar la "punctul 3. Datele menţionate în prezenta cerere sunt exacte iar documentaţia prezentată corespunde realităţii."

Toate elementele cuprinse în declaraţie, inclusiv cele regăsite la punctele 1 şi 3 au fost asumate de inculpatul J. prin semnătura care atesta practic că lucrările nu sunt începute sau efectuate.

Această atestare este confirmată olograf de inculpatul J. care a încercuit iniţialele autorizaţiei solicitate DTAC, specifică situaţiei în care lucrările nu sunt începute sau efectuate.

Această asumare a realităţii tuturor datelor cererii şi declaraţiei pe proprie răspundere, a fost realizată de inculpatul J. cu ştiinţă, cunoscând că lucrările la imobilul în cauză erau începute şi efectuate parţial.

Din chiar cuprinsul fotografiilor pe care inculpatul J. le-a depus în cadrul documentaţiei aferente respectivei cereri, rezultă cunoaşterea de către acesta, la momentul completării cererii, că lucrările erau efectuate parţial la respectivul imobil.

De asemenea, inculpatul J. arătat în faţa instanţei că a vizualizat personal imobilul în cauză cu ocazia încheierii contractului de proiectare nr. 21 din 03.09.2014, arătând în declaraţia de suspect că a cunoscut că lucrările erau începute, dar că a declarat în fals că acestea nu erau începute deoarece aşa rezulta din actele primite şi din certificatul de urbanism.

Având în vedere că inculpatul J. avea cunoştinţă de faptul că lucrările la imobilul în cauză erau începute şi efectuate parţial, documentaţia întocmită şi depusă la Direcţia Judeţeană pentru Cultură Bihor ar fi trebuit să se refere la intrarea în legalitate a construcţiei şi nu la autorizarea executării lucrărilor de construire (DTAC), dar pentru aceasta se urma o altă procedură.

Apărările expuse de inculpat, în sensul că formularul tipizat este acelaşi atât pentru situaţia solicitării avizului, cât şi pentru situaţia intrării în legalitate, nu sunt în măsură să înlăture răspunderea sa pentru falsul în declaraţii comis.

Declaraţiile martorului DDD., consilier superior în cadrul Direcţiei Judeţene pentru Cultură Bihor, căruia i s-a repartizat documentaţia respectivă în vederea avizării, exclude o astfel de apărare, martorul arătând în faţa instanţei că deşi există un singur formular de cerere atât pentru situaţia solicitării avizului, cât şi pentru situaţia intrării în legalitate, în cuprinsul cererii respective solicitantul trebuie să declare pe proprie răspundere fie că nu au început lucrările şi ca atare solicită obţinerea avizului, fie că acestea sunt începute solicitând în consecinţă intrarea în legalitate, în această din urmă ipoteză solicitantul trebuind că bareze paragraful din formularul tipizat cu privire la menţiunea că nu au fost începute lucrările şi să menţioneze olograf că acestea au fost începute şi că solicită intrarea în legalitate. Tot în această ultimă ipoteză, documentaţia trebuia să se intituleze "intrare în legalitate pentru ..., situaţie în care, personalul din cadrul direcţiei care prelua documentaţia îi solicita deponentului să completeze acea cerere cu menţiunea olografă de mai sus.

Martorul a arătat în cursul urmăririi penale că documentaţia depusă de J. se referea la obţinerea autorizaţiei de construire (DTAC), caz în care lucrările trebuie executate întotdeauna după obţinerea avizului şi a autorizaţiei. În cazul în care ar fi fost executate deja lucrările, în tot sau în parte, documentaţia ce trebuia depusă s-ar fi referit la "intrare în legalitate".

Acelaşi martor a arătat că, deşi procedura este identică atât în cazul avizării, cât şi în cazul intrării în legalitate, din punct de vedere tehnic se analizează o situaţie diferită, în cazul intrării în legalitate analizându-se situaţia prezentată care fie este acceptată, fie este respinsă, propunându-se modificări.

Acelaşi martor infirmă apărările expuse de inculpat în sensul că, deşi nu a prevăzut în cerere că se dorea intrarea în legalitate, lipsa intenţiei sale de a declara date false rezultă din faptul că a ataşat în cadrul documentaţiei fotografii din care rezulta că lucrările au fost începute.

Cu privire la acest aspect, martorul DDD. a arătat că este adevărat că în cadrul documentaţiei au fost depuse o serie de fotografii ale imobilului, însă atunci, din cuprinsul acestora, nu şi-a dat seama că au fost demarate lucrările de reabilitare a imobilului, aspect pe care l-a sesizat abia în cadrul audierii sale în cursul urmăririi penale. Depunerea acelor fotografii nu-l scuteşte pe solicitantul avizului de obligaţia de a depune documentaţia corespunzătoare situaţiei imobilului, respectiv pentru avizare sau pentru intrare în legalitate. A mai arătat martorul că dacă ar fi văzut că lucrările au demarat, i-ar fi atras atenţia solicitantului să refacă cererea şi documentaţia, în sensul de a prezenta situaţia reală a imobilului.

Or, a arătat martorul, inculpatul J. nu i-a adus la cunoştinţă niciun moment că lucrările la acel imobil au fost începute.

Martorul DDD. a mai arătat că din moment ce documentaţia este depusă de beneficiar prin intermediul proiectantului, acesta răspunde pentru realitatea celor prezentate, corespondenţa purtându-se între direcţie, proiectant şi beneficiar pentru remedierea neajunsurilor respective documentaţii.

Şi apărările inculpatului cu privire la faptul că nu avea cum să solicite intrarea în legalitate din moment ce certificatul de urbanism se referea la autorizarea efectuării lucrărilor, sunt infirmate de acelaşi martor DDD., care a arătat că în cazul în care certificatul de urbanism cuprinde necesitatea avizării de către D.J.C. Bihor, proiectantul, văzând situaţia reală a imobilului, ar fi trebuit să ceară beneficiarului obţinerea unui nou certificat de urbanism care să se raporteze la situaţia reală, adică cea care viza lucrări care au fost demarate, situaţie în care se putea solicita un certificat de urbanism în care să se arate că este necesară intrarea în legalitate.

Importanţa menţiunilor din declaraţia pe proprie răspundere, potrivit aceluiaşi martor este importantă în virtutea faptului că lucrările de construire, reabilitare şi refacere a clădirilor din zonele protejate sau monumente istorice nu se pot efectua sau începe fără avizul Direcţiei Judeţene pentru Cultură Bihor şi fără Autorizaţie de construire, autorizaţia obţinându-se în mod obligatoriu după aviz.

Fiind analizată documentaţia în cauză în şedinţa Comisiei Zonale a Monumentelor Istorice nr. 6 Bihor - Satu Mare - Maramureş din data de 11.11.2014, membrii comisiei au propus conducerii Direcţiei Judeţene pentru Cultură Bihor avizarea favorabilă a proiectului după revenirea cu planşe în care golurile să fie tratate unitar conform contextului istoric.

Urmare a depunerii de către J. a planşei "faţadă principală propusă", la data de 19.11.2014 conducerea Direcţiei Judeţene pentru Cultură Bihor a eliberat avizul nr. x din 19.11.2014 beneficiarului S.C. M. S.R.L., prin intermediul proiectantului S.C. K. S.R.L.

În baza documentaţiei depuse şi a declaraţiei inculpatului J. că lucrările nu erau începute sau efectuate, reprezentanţii Direcţiei Judeţene pentru Cultură Bihor au eliberat Avizul nr. x din 19.11.2014 pentru beneficiarul S.C. M. S.R.L.

În drept, fapta inculpatului J., administrator al S.C. K. S.R.L. Oradea, de a întocmi şi depune la data de 07.11.2014 la Direcţia Judeţeană pentru Cultură Bihor declaraţia pe proprie răspundere aferentă cererii şi documentaţiei, prin care a declarat necorespunzător adevărului că lucrările la imobilul în cauză nu erau începute sau efectuate şi documentaţia corespundea realităţii, în condiţiile în care lucrările se aflau în fază de execuţie încă din luna mai 2014, solicitarea inculpatului referindu-se la autorizarea executării lucrărilor şi nu la intrarea în legalitate a construcţiei, întruneşte elementele constitutive ale infracţiunii de fals în declaraţii, prevăzute de art. 326 din C. pen.

Fapta fiind comisă după data de 01.02.2014, nu pune problema aplicării art. 5 C. pen.

La individualizarea pedepsei şi a modalităţii ei de executare, instanţa de fond a avut în vedere condiţiile concrete în care inculpatul a ajuns să săvârşească această faptă, scopul urmărit, rolul pe care l-a avut în cadrul demersurilor pentru obţinerea avizului Direcţiei Judeţene pentru Cultură Bihor în favoarea S.C. M. S.R.L., conduita procesuală a acestuia şi lipsa antecedentelor penale, criterii în raport de care se impune aplicarea unei pedepse îndreptate spre minimul special cu suspendarea sub supraveghere a executării acesteia.

Instanţa a apreciat că nu sunt îndeplinite şi elementele constitutive ale infracţiunii de participaţie improprie la abuz în serviciu şi obţinerea unui folos necuvenit pentru altul, prevăzută de art. 52 alin. (3) din C. pen., raportat la art. 132 din Legea nr. 78/2000, coroborat cu art. 297 alin. (1) C. pen., în legătură cu fapta aceluiaşi inculpat, reţinută în cuprinsul rechizitoriului, în sensul că prin depunerea acestei declaraţii şi a documentaţiei aferente, i-a determinat pe reprezentanţii Direcţiei Judeţene pentru Cultură Bihor să elibereze avizul pentru beneficiar pe baza unor documente false, faptă care ar fi cauzat o vătămare intereselor legitime ale Direcţiei Judeţene pentru Cultură Bihor.

Infracţiunea de fals în declaraţii reprezintă o declarare necorespunzătoare a adevărului, făcută unei persoane dintre cele prevăzute în art. 175 sau unei unităţi în care aceasta îşi desfăşoară activitatea în vederea producerii unei consecinţe juridice, pentru sine sau pentru altul, atunci când, potrivit legii ori împrejurărilor, declaraţia făcută serveşte la producerea acelei consecinţe.

Sub aspectul laturii obiective falsul în declaraţii presupune fapta unei persoane de a face, în faţa unui funcţionar public sau a unei unităţi în care acesta îşi desfăşoară activitatea, o declaraţie necorespunzătoare adevărului, fie orală (dar consemnată într-un înscris) fie scrisă, declaraţie care să servească la producerea unei consecinţe juridice.

Din cuprinsul normei de incriminare rezultă că una din condiţiile constitutive ale acestei infracţiuni este ca "declaraţia făcută să servească la producerea acelei consecinţe", doctrina fiind unanimă în a aprecia că pentru aceasta, declaraţia mincinoasă trebuie să fi fost depusă organului competent (cea scrisă) ori consemnată de organul competent (cea verbală), infracţiunea consumându-se în momentul înregistrării acesteia de către funcţionarul competent.

Dată fiind această condiţie constitutivă a infracţiunii, falsul în declaraţii încorporează uzul de fals, dar şi instigarea improprie, ca formă de participaţie penală, în raport de funcţionarul competent să primească şi să înregistreze declaraţia falsă, depusă în vederea producerii de efecte juridice, funcţionar care, în acest mod, este pus în situaţia de a acorda declaraţiei respective efectul prevăzut de lege, avut în vedere de declarant, necunoscând caracterul fals al declaraţiei respective.

Cum falsul în declaraţii absoarbe în chip natural instigarea improprie, ca formă de participaţie penală, infracţiunea de fals în declaraţii şi cea de participaţie improprie la infracţiunea la care autorul falsului în declaraţii l-a instigat pe funcţionarul competent (şi care a comis fapta fără vinovăţie), nu pot fi reţinute în concurs.

Se impune, pentru considerentele de mai sus, achitarea inculpatului J. pentru infracţiunea de participaţie improprie la abuz în serviciu şi obţinerea unui folos necuvenit pentru altul.

III. Cu privire la infracţiunea de efectuare de operaţiuni financiare, ca acte de comerţ, incompatibile cu funcţia, reţinută în sarcina inculpatului A.

Cum s-a mai expus, inculpatul A. a deţinut funcţia de primar al mun. Beiuş începând cu luna iunie 2008.

Mama acestuia, DD., a înfiinţat la data de 11.04.2011 S.C. M. S.R.L., aceasta fiind asociat unic şi administrator al firmei, având ca obiect principal de activitate comerţul cu amănuntul de bunuri, în magazine specializate.

Sediul societăţii comerciale a fost stabilit la adresa loc. Beiuş, jud. Bihor, în baza contractului de comodat nr. x din 23.03.2011 încheiat cu proprietarul imobilului, inculpatul A., având punct de lucru în Piaţa Agroalimentară din Beiuş, în baza contractului de închiriere nr. x din 01.04.2011, încheiat cu Primăria Mun. Beiuş, reprezentată de inculpatul A.

Prin intermediul inculpatei L., persoană aflată în relaţii apropiate şi în subordinea sa, inculpatul A. a întreprins demersurile necesare introducerii în S.C. M. S.R.L. a soţiei sale, FFF., astfel că la data de 11.06.2014, aceasta a devenit asociat majoritar al S.C. M. S.R.L., având peste 2/3 din părţile sociale, astfel încât putea lua decizii în mod unilateral.

Inculpatul A. a desfăşurat activităţi şi operaţiuni financiare în numele acestei societăţi, pe care a administrat-o în fapt.

Astfel, din cuprinsul convorbirilor telefonice din data de 05.06.2014, ora 14:12:13, 10.06.2014, ora 14:18:09, respectiv 13.06.2014, la ora 12:31:46, dintre inculpatul A. şi inculpata L. rezultă implicarea directă a celor doi în modificarea actului constitutiv al societăţii, implicare susţinută şi de rezultatul percheziţiei informatice asupra laptopului marca "x", utilizat de inculpata L., ridicat de la sediul Primăriei mun. Beiuş, din biroul inculpatei, cu ocazia percheziţiei domiciliare din data de 17.09.2014, fiind identificate mai multe înscrisuri redactate în format electronic, privind modificarea structurii acţionariatului S.C. M. S.R.L., respectiv Hotărârea asociatului unic nr. 20/10.06.2014, Delegaţia nr. 2/10.06.2014 şi Actul constitutiv al S.C. M. S.R.L. actualizat, înscrisuri depuse de inculpata L. la Oficiul Registrului Comerţului de pe lângă Tribunalul Bihor.

Totodată, din cuprinsul tuturor declaraţiilor martorilor şi inculpaţilor audiaţi în legătură cu modul în care s-a realizat concesionarea, contractul de parteneriat şi subînchirierea spaţiului imobiliar situat în mun. Beiuş, a rezultat dincolo de orice echivoc că toate discuţiile şi negocierile au fost purtate cu reprezentanţii Episcopiei Române Unită cu Roma Greco Catolică Oradea, cu cei ai Parohiei Române Unită cu Roma Greco Catolică şi cu reprezentanţii Q. exclusiv de inculpatul A., rolul administratorului de drept al S.C. M. S.R.L. în toate aceste relaţii comerciale fiind unul pur formal, redus la semnarea actelor rezultate din negocierile şi înţelegerile purtate de inculpatul A.

Convorbirile telefonice purtate de inculpatul A. cu ceilalţi inculpaţi, cu martorul denunţător şi cu reprezentanţii Q., dovedesc neechivoc aceeaşi implicare a inculpatului.

Martora AA. a arătat că în perioada aprilie - septembrie 2014, toate discuţiile pe marginea contractului de închiriere cu S.C. M. S.R.L. având ca obiect spaţiul din Beiuş, le-a purtat atât personal, cât mai ales telefonic în exclusivitate cu A.. Pe soacra lui A., numita DD. nu a întâlnit-o niciodată.

Martorul GGG. a arătat la rândul său că toate discuţiile purtate pe marginea contractului de subînchiriere le-a purtat exclusiv cu inculpatul A., care i-a indicat ca persoană de contact pe L., colega sa. Negocierea clauzelor contractuale privind contractul de subînchiriere le-a purtat, telefonic, în mod exclusiv cu A., cu DD. discutând doar ulterior, după declanşarea cercetărilor, aceasta întrebând ce "are de făcut în continuare în executarea contractului".

Totodată, din actele contabile ale S.C. M. S.R.L. Beiuş, din înscrisurile predate la dosarul cauzei de colaboratorii societăţii şi din declaraţiile martorilor audiaţi în cauză, rezultă că de la înfiinţarea societăţii inculpatul A. a efectuat operaţiuni financiare ca acte de comerţ, exercitând atribuţii specifice unui administrator de societate comercială, respectiv a încheiat contracte, a negociat clauze contractuale, a achiziţionat marfă, a achitat sumele de bani aferente achiziţiilor, a facturat serviciile prestate, a scos sume de bani din conturile bancare ale societăţii, în unele cazuri completând contracte şi semnându-le în numele lui DD.

Astfel, la data de 22.07.2011 inculpatul A. a creditat contul bancar al S.C. M. S.R.L. cu suma de 300 RON, iar la data de 16.08.2012 cu suma de 700 RON, acelaşi inculpat retrăgând în numerar din contul bancar al societăţii, în mai multe rânduri, importante sume de bani.

De asemenea, inculpatul A. figurează ca delegat al S.C. M. S.R.L. pe un număr mare de facturi fiscale emise de diferite societăţi, furnizoare de mărfuri pentru S.C. M. S.R.L., între care S.C. HHH. S.R.L. Cluj, S.C. III. S.R.L. Braşov, S.C. JJJ. S.R.L. Ilfov, S.C. KKK. S.R.L. Bucureşti, S.C. LLL. S.R.L. Bucureşti, S.C. MMM. S.R.L. Bucureşti, S.C. NNN. S.R.L. Bucureşti, OOO. S.R.L. Bucureşti, S.C. PPP. S.R.L. Bucureşti, S.C. QQQ. S.R.L. Bucureşti.

SC HHH. S.R.L. Cluj, prin adresa de înaintare a înscrisurilor aferente relaţiilor comerciale derulate cu S.C. M. S.R.L., a comunicat faptul că "persoana de contact din partea S.C. M. S.R.L. este domnul A., fiind persoana care a preluat marfa, în calitate de administrator al firmei, având numerele de telefon x şi y".

Din actele înaintate la dosarul cauzei şi din răspunsul reprezentanţilor legali ai S.C. HHH. S.R.L., rezultă că inculpatul A. s-a prezentat ca administrator al S.C. M. S.R.L., fiindu-i emise facturi de achiziţie marfă şi chitanţe aferente plăţilor efectuate.

Prin adresa de înaintare a înscrisurilor aferente relaţiilor comerciale derulate cu S.C. M. S.R.L., S.C. III. S.R.L. Braşov a comunicat faptul că marfa a fost comandată de către A., tel. z. În ceea ce priveşte marfa din data de 13.02.2013, s-a arătat că A. s-a prezentat personal la depozit cu Certificatul de înmatriculare al S.C. M. S.R.L. unde a comandat marfa din facturile aferente, marfă care a fost trimisă cu RRR.

Prin adresa de înaintare a înscrisurilor aferente relaţiilor comerciale derulate cu S.C. M. S.R.L., S.C. JJJ. S.R.L. Ilfov a comunicat faptul că în ceea ce priveşte facturile din datele de 11 şi 12.02.2013, 05.09.2013 şi 27.06.2014, persoana care a recepţionat marfa la sediul central al societăţii din com. Glina a fost A., iar în celelalte cazuri, când marfa a fost livrată prin agentul de livrări, persoana care a semnat pentru primirea mărfii a fost numita DD.

Din actele înaintate de Primăria mun. Beiuş, rezultă că:

- în perioada 10 - 13.02.2013 inculpatul A. figurează că s-a deplasat la Bucureşti cu maşina de serviciu x;

- în perioada 23 - 25.07.2013 inculpatul A. figurează că s-a deplasat la Bucureşti cu avionul, iar până la Oradea cu maşina de serviciu x;

- în perioada 05 - 06.09.2013 inculpatul A. figurează că s-a deplasat la Bucureşti cu avionul, iar până la Oradea cu maşina de serviciu x;

- în perioada 15 - 16.10.2013 inculpatul A. figurează că s-a deplasat la Bucureşti cu avionul, iar până la Oradea cu maşina de serviciu x;

- în perioada 15 - 17.04.2014 inculpatul A. figurează că s-a deplasat la Bucureşti cu maşina personală x;

- în perioada 26 - 28.06.2014 inculpatul A. figurează că s-a deplasat la Bucureşti cu maşina personală x.

Astfel, inculpatul A. figurează ca fiind în delegaţie la Bucureşti la momentul achiziţiei mărfurilor de către S.C. M. S.R.L. de la S.C. III. S.R.L. Braşov - facturile nr. x din 13.02.2013 în val. de 4.990,93 RON şi y din 13.02.2013 în val. de 4.904,86 RON, S.C. JJJ. S.R.L. Ilfov - facturile nr. x din 11.02.2013 în val. de 4.935,99 RON şi 183205/27.06.2014 în val. de 4.953,98 RON, S.C. KKK. S.R.L. Bucureşti - factura nr. x din 12.02.2013 în val. de 1493 RON, S.C. LLL. S.R.L. Bucureşti - factura nr. x din 14.02.2013 în val. de 953,15 RON, S.C. NNN. S.R.L. Bucureşti - factura nr. x din 23.07.2013 în val. de 1402 RON, OOO. S.R.L. Bucureşti - factura nr. x din 16.10.2013 în val. de 1520 RON, S.C. PPP. S.R.L. Bucureşti - factura nr. x din 16.04.2014 în val. de 1047 RON. În facturile mai sus menţionate, inculpatul A. figurează ca delegat al S.C. M. S.R.L.

Martorul SSS., director general la S.C. TTT. S.R.L. Oradea, a arătat (atât în cursul urmăririi penale, cât şi în faţa instanţei) că negocierea şi încheierea contractului de monitorizare şi intervenţie cu S.C. M. S.R.L. din anul 2013 s-au realizat cu inculpatul A., neavând nicio discuţie cu DD. despre care abia ulterior a auzit că este administratorul firmei. În cursul urmăririi penale, martorul a arătat cum a decurs negocierea contractului şi că inculpatul A. a completat cu datele firmei M. S.R.L. şi semnat contractul standard de monitorizare şi intervenţie, nr. 302/30.09.2013, după care a aplicat ştampila S.C. M. S.R.L.

Martorul UUU., având funcţia de director general la S.C. VVV. S.A. Oradea şi reprezentant al S.C. WWW. S.R.L. Oradea, a arătat în cursul urmăririi penale (declaraţie menţinută şi în faţa instanţei) că la data de 26.09.2011 s-a prezentat la biroul grupului de firme VVV. din Oradea inculpatul A., care a solicitat să factureze prestaţiile realizate de utilajele S.C. M. S.R.L. la lucrarea de "acumulare nepermanentă Ginta" executată de S.C. WWW. S.R.L., subanteprenor al S.C. VVV. S.A., după care, în faţa sa, A. a procedat la completarea facturii seria x nr. x din 26.09.2011 pentru suma de 16.340 RON, pe care a semnat-o şi a ştampilat-o personal. La sfârşitul anului 2011 a fost căutat telefonic de mai multe ori de primar şi o dată s-au întâlnit, ocazie cu care acesta i-a solicitat insistent să-i confirme zilele de sâmbătă, susţinut a fi lucrate de utilajele închiriate de la S.C. M. S.R.L., în perioada august - septembrie 2011 şi parţial luna noiembrie 2011, lucru cu care martorul nu a fost de acord. La data de 24 sau 25 iunie 2012, după mai multe discuţii telefonice purtate anterior, s-a prezentat la sediul S.C. VVV. S.A. primarul A. care i-a solicitat să factureze lucrările efectuate de utilajele închiriate de la S.C. M. S.R.L. aferent perioadei august- octombrie 2011. După verificarea, prin intermediul subordonaţilor, i-a comunicat lui A. faptul că poate să factureze prestaţii pentru 66 zile efectiv lucrate. În consecinţă, A. a procedat, în faţa martorului, la completarea facturii seria x nr. x pentru suma de 58.740 RON, pe care a semnat-o şi a ştampilat-o.

Martorul XXX., managerul S.C. YYY. S.R.L., a arătat în cursul urmăririi penale (declaraţie menţinută şi în faţa instanţei) că la data de 23 septembrie 2013 la magazinul societăţii s-a prezentat inculpatul A. (pe care l-a recunoscut după fotografie) care s-a arătat interesat de achiziţionarea unei uşi de siguranţă şi de montarea acesteia, lăsând datele societăţii beneficiare şi numărul său de telefon pentru contact. Angajaţii care au asigurat ulterior montajul i-au relatat faptul că uşa a fost montată la primarul din localitatea Beiuş.

Calitatea de administrator de fapt al S.C. M. S.R.L. a inculpatului A. este dovedită şi de convorbirile telefonice purtate de acesta cu DD. şi inculpata L.:

DD.: - Stai să-ţi spun. Comandăm ceva... ce-am scris io aici? Ha?

A.: - Adică?

DD.: - Amu, necesar, amu, pentru ceva gloanţe şi cartuşe.

A.: - Na bine, mami! Bine! Na, trimite-mi lista aia, să-mi dea telefon!

DD.: - Ă ... să ... să ţi-o spun amu?

A.: - Nu! Trimite-mi-o la primărie!".

"L.: - Poţi vo ... poţi vorbi?

A.: - Da, acuma da!

L.: - Na, bun! Na, hai că ... la ce să ne uităm? Sau ţi-o dau pe mama Avi?

A.: - Nu, te rog, notează tu, că mai bine ... pricepi tu decât ea, un pic.

. . . . . . . . . . . .

DD.: - O soli ... o sosit un colet de la Braşov!

A.: - Da?

DD.: - Deci, trebuia ... că ... am achitat! Îi bine, nu?

A.: - Da.

. . . . . . . . . . . .

A.: - ... ce ţi-am trimis acolo şi nu ştii, lasă-le în pungă.

DD.: - Da, da' nu mă prind eu, Doamne! Tu ştii, dragu' mamii. Ă.

DD.: - Şi at ... Mai amân factura aia?

A.: - Da, dă-i (...) (n.n.:nu se înţelege) şi dă-i.

DD.: - Da' cât să-i dau?

A.: - Douăzeci.

Cu ocazia percheziţiei domiciliare efectuate la data de 17.09.2014 la sediul Primăriei mun. Beiuş, în biroul inculpatului A. au fost identificate mai multe înscrisuri olografe privind cantităţi de materiale de natura celor comercializate de S.C. M. S.R.L., comenzi transmise prin fax în numele S.C. M. S.R.L. şi lista de preţuri de la S.C. JJJ. S.R.L. Ilfov. Totodată, au fost identificate: contractul de concesiune datat 01.09.2011, contractul privind realizarea unui parteneriat nr. x din 01.08.2014, pe care existau efectuate anumite adnotări olografe şi evidenţierea cu marker a unor clauze din contract, duplicatul contractului privind realizarea unui parteneriat nr. x din 12.08.2014 autentificat la notar, extras CF din 25.08.2014, e-mail-ul primit din 20.05.2014 de la AA. şi Sentinţa civilă nr. 1239/C/2011 a Tribunalului Bihor din Dosar nr. x din 2009 privind clădirile situate în Beiuş.

Cu ocazia percheziţiei informatice efectuate asupra laptopului marca "x", utilizat de inculpatul A., au fost identificate două fişiere privind oferta de preţ "de iarnă 2012 - 2013" a S.C. HHH. S.R.L. şi un fişier cu oferte de produse de pescuit, de natura celor comercializate de S.C. M. S.R.L.. Totodată, a fost identificat un fişier denumit "contract M. revisuit şi modificat", creat la data de 11 august 2014, 11:05:59.

Toate aceste probe confirmă că inculpatul A., deşi deţinea funcţia de primar al mun. Beiuş, a desfăşurat în mod constant activităţi şi operaţiuni financiare specifice funcţiei de administrator al S.C. M. S.R.L., incompatibile cu funcţia de primar.

Împrejurarea că martorii ZZZ., AAAA., BBBB. şi CCCC., martori audiaţi în faţa instanţei în apărare, au arătat că DD. se ocupa de magazinul S.C. M. S.R.L., inclusiv de aprovizionarea acestuia, nu este în măsură să înlăture contribuţia proprie a inculpatului A., care administra în fapt societatea, gestionând atât problemele legate de statutul şi acţionariatul societăţii, cât şi principalele raporturi comerciale ale societăţii (implicarea sa în raporturile comerciale cu reprezentanţii bisericii Greco-catolice sau cu unitatea bancară fiind mai mult decât edificatoare), inclusiv prin asumarea calităţii de reprezentant al acesteia.

Având în vedere natura activităţilor desfăşurate de inculpat în numele S.C. M. S.R.L., intervalul de timp în care s-au desfăşurat, caracterul constant al acestora încă de la înfiinţarea societăţii, rolul asumat de acesta în cadrul S.C. M. S.R.L. în raporturile cu terţele persoane, nu pot fi primite apărările inculpatului în sensul că toate aceste activităţi s-au rezumat la un simplu ajutor acordat mamei sale, la rugăminţile acesteia, ajutor rezumat la intermedieri punctuale ale unor achiziţii sau plăţi de la diferite firme din ţară, cu ocazia deplasărilor sale în interes de serviciu.

În drept, fapta inculpatului A., primar al mun. Beiuş, care în perioada 2011 - 2014, a reprezentat în fapt S.C. M. S.R.L. Beiuş, respectiv a negociat în numele firmei, a încheiat şi semnat contracte, a achiziţionat marfă, a achitat sume de bani aferente, a facturat serviciile prestate şi a retras sume de bani din conturile bancare ale societăţii, în scopul obţinerii pentru sine sau pentru altul de foloase necuvenite, aceste activităţi şi operaţiuni financiare realizate ca acte de comerţ fiind specifice funcţiei de administrator de fapt al unei societăţi comerciale, incompatibilă cu funcţia de primar, întruneşte elementele constitutive ale infracţiunii de efectuare de operaţiuni financiare, ca acte de comerţ, incompatibile cu funcţia, atribuţia sau însărcinarea de primar, în scopul obţinerii pentru sine sau pentru altul de foloase necuvenite, prevăzută de art. 12 lit. a) din Legea nr. 78/2000, cu referire la art. 87 alin. (1) lit. d) din Legea nr. 161/2003, cu aplicarea art. 19 din Legea nr. 682/2002.

Activităţile desfăşurate de inculpatul A. în numele şi în reprezentarea S.C. M. S.R.L. anterior descrise reprezintă operaţiuni financiare, ca acte de comerţ, în sensul normelor care reglementează raporturile dintre comercianţi.

Aceste operaţiuni financiare sunt incompatibile cu funcţia de primar.

Astfel, conform art. 87 alin. (1) lit. d) din Legea nr. 161/2003, funcţia de primar este incompatibilă, între altele cu funcţia de director, manager, administrator, membru al consiliului de administraţie ori cenzor sau orice funcţie de conducere ori de execuţie la societăţile comerciale.

Apărările inculpatului legate de neîndeplinirea elementelor constitutive ale acestei infracţiuni, datorită faptului că nu s-a dovedit în cauză ca inculpatul A. ar fi utilizat informaţiile obţinute în virtutea funcţiei, atribuţiei sau însărcinării sale în realizarea activităţii de administrare în fapt a S.C. M. S.R.L. nu pot fi primite.

Art. 12 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 78/2000 (forma fiind similară atât anterior, cât şi ulterior datei de 01.02.2014) pedepseşte cu închisoarea de la 1 la 5 ani, dacă sunt săvârşite în scopul obţinerii pentru sine sau pentru altul de bani, de bunuri ori alte foloase necuvenite, efectuarea de operaţiuni financiare, ca acte de comerţ, incompatibile cu funcţia, atribuţia sau însărcinarea pe care o îndeplineşte o persoană ori încheierea de tranzacţii financiare, utilizând informaţiile obţinute în virtutea funcţiei, atribuţiei sau însărcinării sale.

Norma de incriminare stabileşte două modalităţi alternative de realizare a acestei infracţiuni, anume:

- efectuarea de operaţiuni financiare, ca acte de comerţ, incompatibile cu funcţia, atribuţia sau însărcinarea pe care o îndeplineşte o persoană;

- încheierea de tranzacţii financiare, utilizând informaţiile obţinute în virtutea funcţiei, atribuţiei sau însărcinării sale.

Cele două modalităţi alternative sunt delimitate, conform tehnicii legislative, prin conjuncţia ori al cărei rol, conform regulilor morfologice şi gramaticale ale limbii române, este acela de a realiza un raport de coordonare disjunctivă între propoziţii de acelaşi fel, dar cu individualitate proprie, care, prin folosirea conjuncţiei ori îşi păstrează legătura.

Prin urmare, extinderea condiţiei "utilizării informaţiilor" prevăzută de legiuitor exclusiv pentru teza a II-a a literei a şi la varianta normativă prevăzută la teza I a literei a, reprezintă o greşită interpretare a normei de incriminare, ceea ce echivalează cu o adăugare la lege.

În legătură cu aceleaşi apărări, instanţa de fond a reţinut că norma penală incriminează, spre deosebire de incompatibilitatea prevăzută de art. 87 alin. (1) lit. d) din Legea nr. 161/2003, implicarea concretă a funcţionarului public în operaţiuni financiare ca acte de comerţ, ceea ce implică o conduită activă de exercitare a prerogativelor specifice funcţiilor enumerate de norma respectivă ca fiind incompatibile cu funcţia de primar şi nu doar asumarea pasivă a unor astfel de funcţii.

Or în condiţiile în care inculpatul A. este acuzat nu pentru că ar fi deţinut pur pasiv o funcţie, ci pentru că a desfăşurat efectiv acte de comerţ, asumându-şi în concret şi exercitând atribuţii specifice calităţii de administrator într-o societate comercială, activitatea acestuia realizează elementele constitutive ale infracţiunii prevăzute de art. 12 lit. a) din Legea nr. 78/2000 şi nu doar o încălcare a normelor privitoare la incompatibilităţi.

La individualizarea pedepsei pentru această infracţiune, prima instanţă a avut în vedere perioada mare de timp (2011 - 2014) în care inculpatul, primar de municipiu fiind, a reprezentat în fapt S.C. M. S.R.L. Beiuş, natura şi frecvenţa activităţilor incompatibile cu funcţia desfăşurate în numele acestei societăţi, asumarea publică a unei astfel de incompatibilităţi (relevante sunt replicile dintre acesta şi martorul MM. din cadrul întâlnirii din 16.06.2014), dar şi faptul că pentru atingerea scopului avut în vedere de inculpat (acela de a obţine foloase pentru această societate) acesta a apelat (fără rezerve) la mijloace ilicite, de natură penală, criterii în raport de care se impune aplicarea unei pedepse orientate spre maximul special (astfel cum acesta a rezultat după aplicarea art. 19 din Legea nr. 682/2002).

IV. În legătură cu infracţiunile reţinute în sarcina inculpatului A., de a deţine, fără drept, o armă neletală şi muniţii.

Din cuprinsul procesului-verbal de percheziţie domiciliară efectuată la data de 17.09.2014, la locuinţa inculpatului A., situată în mun. Beiuş, jud. Bihor, organele de urmărire penală au identificat şi ridicat o armă neletală, lungă, cu aer comprimat, fabricaţie China, model B4-1, fără serie constructivă, având montată o lunetă fără marcă şi serie, păstrată într-o husă de protecţie, în afara celor două dulapuri metalice prevăzute cu sisteme de siguranţă.

Cu ocazia efectuării aceleiaşi percheziţii domiciliare, organele de urmărire penală au identificat şi ridicat muniţii, deţinute în plus, faţă de prevederile Legii nr. 295/2004, respectiv: 412 cartuşe pentru arme letale de vânătoare, cal. 12, având capsele nepercutate, de diferite mărci, cu proiectil unic şi alice şi 133 cartuşe pentru arme letale de vânătoare, cal. 20, cu alice, având capsele nepercutate. Cu aceeaşi ocazie au fost descoperite următoarele categorii şi cantităţi de muniţii cu capse nepercutate, pentru care posesorul, inculpatul A., nu deţine arme de calibrul respectiv, aşa cum prevede art. 42 alin. (1) din Legea nr. 295/2004 republicată: 25 cartuşe cu alice cal. 16, 8 cartuşe cu glonţ cal. 308 şi 291 buc. diabolo, cal. 4,5 mm.

Din verificarea permisului de portarmă seria x nr. x, eliberat de I.P.J. Bihor - SAESP la data de 07.06.2006 pe numele inculpatului A., poziţie de registru deţinători arme persoane fizice 2924, vizat la data de 28.11.2011, a rezultat faptul că arma neletală, lungă, cu aer comprimat, fabricaţie China, model B4-1, fără serie constructivă, având montată o lunetă fără marcă şi serie nu este înscrisă în permisul de portarmă al inculpatul A.

Din verificarea aceluiaşi permis, s-a constatat că la capitolul "Muniţii" sunt menţionate următoarele calibre şi cantităţi de muniţii care pot fi deţinute legal de inculpatul A., respectiv cal. 12 - 300 cartuşe, cal. 270 WIN - 300 cartuşe şi cal. 20 - 300 cartuşe.

Raportul de constatare criminalistică din 07.10.2014 efectuat în cursul urmăririi penale a concluzionat că arma cu aer comprimat, fabricaţie China, fără serie de identificare, calibru 4,5 mm, este în stare de funcţionare, cele 30 de proiectile selectate aleatoriu din cele 291 proiectile calibru 4,5 mm în litigiu sunt în stare de folosinţă, iar capsele de iniţiere şi combustibilul de propulsie de la cele 4 cartuşe cu glonţ, calibru 308 Win, selectate aleatoriu dintre cele 8 cartuşe în litigiu, de la cele 5 cartuşe de vânătoare cu alice, calibru 16, selectate aleatoriu dintre cele 25 cartuşe în litigiu, de la cele 10 cartuşe de vânătoare cu alice, calibru 20, selectate aleatoriu dintre cele 133 cartuşe în litigiu şi de la cele 10 cartuşe de vânătoare cu alice, calibru 12, selectate aleatoriu dintre cele 412 cartuşe în litigiu, sunt în stare de funcţionare.

În legătură cu arma neletală deţinută de inculpat la domiciliul său la data de 17.09.2014, când a fost efectuată percheziţia domiciliară, inculpatul a susţinut (consemnându-se în procesul-verbal de percheziţie) că aceasta nu este înscrisă în permisul de portarmă, nu este declarată la SAESP din cadrul I.P.J. Bihor, deoarece a fost achiziţionată în cursul anului 2003 sau 2004 din piaţa de vechituri din Oradea, la acea dată nefiind obligatorie prin lege luarea în evidenţă.

În declaraţia dată în calitate de suspect, inculpatul a reiterat faptul că a achiziţionat personal acea armă în anul 2003, însă a dat-o spre folosinţă tatălui lui "pentru a alunga pisicile care-i atacau cuiburile de porumbei", iar după decesul acestuia şi vânzarea casei părinteşti în cursul anului 2008, inculpatul a luat respectiva armă pe care nu a folosit-o niciodată.

Ulterior, inculpatul şi-a nuanţat poziţia, arătând că arma îi aparţinuse tatălui său, inculpatul luând-o, în condiţiile de mai sus, după decesul acestuia.

Folosirea respectivei arme de către tatăl inculpatului a fost confirmată de martorul DDDD., audiat în faţa instanţei.

În legătură cu cartuşele deţinute în plus faţă de numărul maxim admis de art. 42 Legea nr. 295/2004, găsite cu ocazia percheziţiei domiciliare, inculpatul A. a declarat că "nu am numărat niciodată muniţia deţinută, am deţinut anterior încă două arme de cal. 12, este muniţie neutilizată".

În legătură cu aceste cartuşe, deţinute fără drept, inculpatul A. a declarat (consemnându-se în procesul-verbal de percheziţie) "este posibil ca această muniţie să fi rămas din greşeală la mine şi să aparţină altor vânători".

Ulterior a arătat (atât în cursul urmăririi penale, cât şi în faţa instanţei) că muniţia în plus ar fi rezultat din vânzarea a două arme, pe care nu le-a putut vinde şi cu muniţia respectivă, că cele 133 de cartuşe sunt în plus faţă de numărul maxim pe care îl putea deţine şi le-a achiziţionat personal, iar cele 291 de proiectile aparţin armei cu aer condiţionat neletală.

Apărările inculpatului A., nu sunt în măsură să înlăture răspunderea sa penală pentru infracţiunea de deţinere fără drept a unei arme neletale, împrejurarea că acesta a dat în folosinţă arma neletală tatălui său o anumită perioadă de timp fiind lipsită de relevanţă în raport de faptul că în momentul efectuării percheziţiei domiciliare această armă era deţinută de inculpat (aspect asumat de acesta), cu încălcarea dispoziţiilor legale, art. 342 alin. (2) din C. pen. sancţionând simpla deţinere a acestora (şi nu folosinţa) fără drept de arme neletale din categoria celor supuse autorizării.

Nici apărările inculpatului A. referitoare la muniţia deţinută peste limita legală admisă, sau muniţie pentru care nu deţine armă de calibrul respectiv, nu sunt în măsură să înlăture răspunderea sa penală pentru infracţiunea de deţinere fără drept a muniţiilor, deoarece inculpatul avea obligaţia ca muniţia care i-a rămas de la armele vândute şi cea deţinută ilegal (fără a avea armă de calibrul respectiv), să o predea la Serviciul Arme, Explozivi şi Substanţe Periculoase din cadrul I.P.J. Bihor.

În drept, fapta inculpatului A., de a deţine, fără drept, la domiciliul său din Beiuş, jud. Bihor, la data de 17 septembrie 2014, arma cu aer comprimat, neletală din categoria celor supuse autorizării, fabricaţie China, fără serie de identificare, calibru 4,5 mm, aflată în stare de funcţionare, întruneşte elementele constitutive ale infracţiunii de deţinere fără drept a unei arme neletale, prevăzute de art. 342 alin. (2) din C. pen. cu aplicarea art. 19 din Legea nr. 682/2002.

Fapta inculpatului A., de a deţine, fără drept, la domiciliul său din Beiuş, jud. Bihor, la data de 17 septembrie 2014, cantităţi şi categorii de muniţie, respectiv 412 cartuşe de vânătoare cu alice calibru 12, 133 cartuşe de vânătoare cu alice calibru 20, 25 cartuşe de vânătoare cu alice calibru 16, 8 cartuşe cu glonţ calibru 308 Win, 291 proiectile calibru 4,5 mm, toate aflate în stare de funcţionare, întrunesc elementele constitutive ale infracţiunii de deţinere fără drept a muniţiilor, prevăzute de art. 342 alin. (1) din C. pen. cu aplicarea art. 19 din Legea nr. 682/2002.

La individualizarea pedepselor pentru aceste infracţiuni, prima instanţă a avut în vedere împrejurările concrete în care aceste muniţii şi arme au ajuns să fie deţinute de inculpat şi împrejurarea că acesta nu a urmărit să folosească arma cu aer comprimat, elemente în raport de care se impune aplicarea unor pedepse îndreptate spre minimul prevăzut de lege, minim rezultat după aplicarea dispoziţiilor art. 19 din Legea nr. 682/2002.

V. Cu privire la infracţiunea de mărturie mincinoasă reţinută în sarcina inculpatei L., în legătură cu declaraţia dată în calitate de martor la data de 24.09.2014 în Dosarul nr. x din 2014 al D.N.A. - Serviciul Teritorial Oradea.

Fiind audiată în prezentul dosar, în cursul urmăririi penale, la data de 24.09.2014, în calitate de martor, inculpata L. a declarat în esenţă că lucrează în calitate de auditor la Primăria Municipiului Beiuş - Compartimentul Audit Public Intern din luna decembrie 2008 până în prezent, conducând totodată contabilitatea primară la S.C. M. S.R.L. Beiuş în baza unei înţelegeri verbale avută cu DD., administrator şi asociat în cadrul societăţii, fără a fi remunerată în vreun fel pentru activitatea prestată, ajutând-o în vederea conducerii contabilităţii primare în perioada 2013 - 2014. A arătat că nu a avut nicio legătură cu redactarea şi întocmirea actelor prin care s-a schimbat structura acţionariatului S.C. M. S.R.L., ea doar a depus actele respective la Oficiul Registrului Comerţului şi a menţionat în actele contabile respectiva modificare, prin care FFF. a intrat în societate cu suma de 400 RON.

În legătură cu achiziţia mărfurilor care fac obiectul de activitate al S.C. M. S.R.L., martora a arătat că ea personal nu l-a văzut niciodată şi nici nu cunoaşte ca A. să se ocupe de activitatea S.C. M. S.R.L., respectiv de achiziţionarea mărfurilor aferente obiectului de activitate al societăţii sau de alte activităţi specifice administrării societăţii. Pe A. l-a văzut doar aranjând marfa în magazinul S.C. M. S.R.L.

Fiind întrebată ce cunoaşte în legătură cu contractele încheiate între S.C. M. S.R.L. sau primarul A. cu episcopia Greco-catolică Oradea şi cu parohia Greco- catolică Beiuş, a arătat că în legătură cu contractul de închiriere încheiat cu Parohia Beiuş cunoaşte faptul că a înregistrat plăţile efectuate în anii 2013 şi 2014 de societate către instituţia de cult, alte detalii nu cunoaşte şi nici nu a avut nicio participaţie la încheierea şi derularea contractului. În legătură cu contractul de parteneriat încheiat cu episcopia a arătat că deţine o copie de pe acest contract în virtutea faptului că urmează să înregistreze plăţile aferente contractului. Nu cunoaşte nimic în legătură cu încheierea contractului de parteneriat, în legătură cu discuţiile care au avut loc, nu cunoaşte între cine au avut loc negocierile şi nu cunoaşte nimic în legătură cu derularea contractului. Cunoaşte doar că este vorba de un imobil situat pe Calea x, iar din suma încasată de la subcontractant, oricare ar fi acesta, un procent de 30% urmează a fi virat către episcopia Greco-catolică Oradea.

Îl cunoaşte pe D. prin prisma unor relaţii personale însă nu cunoaşte nimic în legătură cu eventuale discuţii sau legături ale sus-numitului privind încheierea contractului de parteneriat. Niciodată nu l-a întâlnit şi nici nu a purtat discuţii cu D. privind încheierea şi derularea contractului de parteneriat încheiat de S.C. M. S.R.L. cu episcopia Greco-catolică Oradea. Nu cunoaşte nimic în legătură cu persoana care a negociat şi încheiat din partea S.C. M. S.R.L. contractul de parteneriat. Nu a participat niciodată la nicio întâlnire sau discuţie privind încheierea contractului de parteneriat. Cu alte cuvinte personal ea nu a avut nicio legătură şi nici nu cunoaşte nimic în ceea ce priveşte condiţiile de încheiere şi derulare a contractului de parteneriat.

Fiind întrebată ce cunoaşte în legătură cu contractul de închiriere încheiat între S.C. M. S.R.L. şi Q., a arătat că nu are nicio legătură şi nu cunoaşte nimic în ceea ce priveşte condiţiile încheierii contractului şi derularea acestuia. Nu cunoaşte persoana din partea S.C. M. S.R.L. care a reprezentat interesele societăţii şi care a negociat contractul cu banca.

Pe numita AA. o cunoaşte de mai mult timp prin prisma faptului că deţine acţiuni la Q., fără a discuta vreodată cu aceasta în legătură cu încheierea contractului de închiriere de către S.C. M. S.R.L. cu Q. O singură dată i-a transmis numitei AA. prin fax copia unui CF privind imobilul închiriat de la S.C. M. S.R.L., fiind sunată în acest sens de AA., care avea de mai mult timp numărul ei de telefon. Transmiterea documentului a făcut-o la solicitarea numitei DD. Personal nu a întâlnit-o niciodată pe numita AA. şi nici nu a purtat discuţii pe marginea predării unor înscrisuri în legătură cu contractul de închiriere încheiat între S.C. M. S.R.L. şi Q.

În urma încheierii contractului de parteneriat de către S.C. M. S.R.L. cu episcopia Greco- catolică Oradea la un notar din Oradea, fără să poată preciza care anume şi în urma transmiterii de către acesta a înscrisurilor aferente în vederea înscrierii în CF, la solicitarea numitei DD. s-a deplasat la OCPI Beiuş în vederea ridicării extrasului CF, pe care l-a predat numitei DD. Alte ridicări de extrase CF şi coli CF de la OCPI Beiuş şi alte demersuri nu a realizat în legătură cu imobilul care a făcut obiectul contractului de parteneriat şi închiriere.

Cu numitul A. este în relaţii de prietenie de familie de circa 20 de ani.

A. nu i-a solicitat niciodată nimic în legătură cu efectuarea vreunui demers în ceea ce priveşte încheierea contractelor de parteneriat şi închiriere la care a făcut referire mai sus. Nici măcar nu a purtat vreodată discuţii cu primarul în legătură cu încheierea contractelor de parteneriat şi închiriere.

Nu cunoaşte nimic în legătură cu vreun control care să fi fost efectuat din partea angajaţilor Primăriei Mun. Beiuş la magazinul de peşte aparţinând Episcopiei Greco Catolice Oradea, magazin situat în Beiuş, pe strada x.

Pe numitul KK. îl cunoaşte prin prisma faptului că este preot greco-catolic în loc. Ioaniş, zonă din care provine şi soţul ei. În urmă cu câţiva ani l-a întâlnit o singură dată pe KK. în Primăria Mun. Beiuş, care venise să se intereseze în legătură cu condiţiile obţinerii autorizaţiei de funcţionare pentru magazinul de peşte de pe str. x din Beiuş, ocazie cu care acesta susţinea că biserica este scutită de plata aferentă obţinerii autorizaţiei. Au fost purtate discuţii pe această temă cu colegi ei de la impozite şi taxe, dar nu cunoaşte modalitatea în care s-a rezolvat problema respectivă. Alte detalii nu mai cunoaşte în legătură cu obţinerea autorizaţiei de funcţionare de către episcopia Greco-catolică Oradea".

Probele administrate în cauză au dovedit caracterul mincinos al unora din susţinerile inculpatei L. din cuprinsul declaraţiei de martor din data de 24.09.2014, susţineri care vizau fapte şi împrejurări importante legate de condiţiile încheierii şi derulării contractului de concesiune, respectiv de parteneriat dintre S.C. M. S.R.L. şi reprezentanţii bisericii Greco-catolice şi implicarea directă a inculpatului A. în încheierea acestor contracte şi în activitatea S.C. M. S.R.L.

Contrar adevărului, inculpata a arătat că nu a cunoscut nimic în ceea ce priveşte condiţiile încheierii şi derulării contractului de închiriere încheiat între S.C. M. S.R.L. şi reprezentanţii Q., nu a cunoscut nimic în legătură cu implicarea inculpatului A. în negocierea şi încheierea contractelor de S.C. M. S.R.L. cu reprezentanţii bisericii Greco-catolice, respectiv cu Q., nu a avut nicio legătură cu redactarea şi întocmirea actelor prin care s-a schimbat structura acţionariatului S.C. M. S.R.L. şi nu l-a văzut niciodată şi nici nu a cunoscut ca inculpatul A. să se fi ocupat de activitatea S.C. M. S.R.L., nespunând tot ceea ce ştie în legătură cu funcţionarea fără autorizaţie a magazinului de comercializare a peştelui, proprietatea Episcopiei Române Unită cu Roma Greco-catolică Oradea.

Instanţa de fond a reţinut, din chiar cuprinsul declaraţiei martorei, că aceasta este în relaţii de prietenie de familie cu inculpatul A. de circa 20 de ani, fiind persoană de încredere a acestuia, implicată ea însăşi, alături de acesta în demersurile legate de contractele de mai sus, încheiate de S.C. M. S.R.L.

Astfel, inculpata L. a fost cea care s-a ocupat de verificarea CF-urilor la Biroul de Cadastru şi Publicitate Imobiliară Beiuş, de emiterea la data de 11.03.2014 de Biroul Individual Notarial EE. a datei certe privind contractul de concesiune datat 01.09.2011, de înregistrarea contractului de concesiune la Biroul de Cadastru şi Publicitate Imobiliară Beiuş, de rezilierea contractului de concesiune din luna august 2014, de formalităţile privind încheierea la data de 20.08.2014 la Biroul Individual Notarial PP. a contractului privind realizarea unui parteneriat dintre episcopia Greco-catolică Oradea şi S.C. M. S.R.L. şi de înregistrarea contractului de parteneriat la Biroul de Cadastru şi Publicitate Imobiliară Beiuş.

Relevante sunt convorbirile telefonice din data de 11.06.2014, dintre inculpata L. şi inculpatul A. (vizând demersurile efectuate de inculpată la Biroul de Cadastru şi Publicitate Imobiliară Beiuş în favoarea inculpatului A.), convorbirile telefonice din data de 18.08.2014, dintre aceasta şi inculpatul D. (în legătură cu autentificarea contractului încheiat de M. S.R.L. cu reprezentanţii bisericii greco-catolice), cele din data de 18.08.2014, purtate cu inculpatul A. (în legătură cu aceleaşi demersuri), convorbirile telefonice din data de 19.08.2014, purtate de inculpată cu protopopul P. (în legătură cu necesitatea semnării contractului nou şi rezilierii contractului iniţial, pentru ca inculpata să se poată deplasa cu actele la notarul public), cele din data de 20.08.2014, purtate cu inculpatul D. (în momentul în care aceasta se afla la notarul public pentru autentificarea actelor), cele din data de 21.08.2014, purtate cu inculpatul A. (pe care-l informează despre ce s-a întâmplat la notarul public, despre taxele achitate).

Totodată, din declaraţia martorului KK. rezultă implicarea inculpatei şi în demersurile din luna august 2012 legate de deschiderea unui magazin de comercializare a peştelui în Beiuş, jud. Bihor, de episcopia Greco-catolică Oradea, L. fiind cea care i-a spus martorului că magazinul în cauză poate funcţiona fără autorizaţie de funcţionare, martorul KK. (ale cărui declaraţii au fost redate de instanţă) descriind contribuţia inculpatei L. în respectiva problemă, inculpată care i-a spus că a discutat cu primarul A., care avea ca atribut eliberarea autorizaţiilor de funcţionare, acesta dispunând că pot funcţiona fără probleme.

Din convorbirile telefonice din data de 05.06.2014, ora 14:12:13, din data de 10.06.2014, ora 14:18:09, respectiv din data de 13.06.2014, ora 12:31:46, dintre inculpatul A. şi inculpata L., rezultă că şi demersurile inculpatului A. în vederea introducerii în acţionariatul S.C. M. S.R.L. a soţiei sale s-au realizat tot prin intermediul prin intermediul inculpatei.

Rezultatul percheziţiei informatice asupra laptopului marca "x", utilizat de inculpata L. (ridicat de la sediul Primăriei mun. Beiuş, din biroul inculpatei, cu ocazia percheziţiei domiciliare din data de 17.09.2014), confirmă aceeaşi implicare a inculpatei, în condiţiile în care au fost identificate mai multe înscrisuri privind modificarea structurii acţionariatului S.C. M. S.R.L. şi Actul constitutiv al societăţii, înscrisuri depuse de inculpata L. la Oficiul Registrului Comerţului de pe lângă Tribunalul Bihor.

Inculpata L. a fost implicată şi a avut astfel cunoştinţă despre negocierile şi înţelegerile contractuale derulate între inculpatul A. şi reprezentanţii Q., fiind persoana de contact recomandată de inculpat să ţină legătura cu reprezentanţii băncii şi să poarte discuţii cu aceştia, o parte a corespondenţei dintre inculpat şi reprezentanţii Q., AA. şi GGG., derulându-se prin intermediul inculpatei L., atât personal, cât şi prin e-mail.

Declaraţia martorului AA. confirmă aceeaşi implicare a inculpatei, arătând că anumite înscrisuri le-au fost transmise şi pe e-mail de pe adresa lui A. şi de pe adresa numitei L., persoana prin intermediul căreia au fost transmise documente de către primarul A.

Corespondenţa cu A. a purtat-o atât pe e-mailul acestuia, cât şi pe cel al numitei L., în două cazuri aceasta din urmă aducându-i personal documente în legătură cu spaţiul ce urma a fi închiriat de la S.C. M. S.R.L.

Aceeaşi implicare a inculpatei este confirmată şi de martorul GGG. care a arătat că A. i-a indicat ca persoană de contact pe L., transmiţându-i adresa de mail, pentru a coresponda, discutând cu L. telefonic în vederea transmiterii unor documente.

Aceeaşi implicare a inculpatei este confirmată şi de rezultatul percheziţiei domiciliare din data de 17.09.2014 la locuinţa inculpatei L., ocazie cu care au fost identificate, mai multe înscrisuri, între care: contract privind realizarea unui parteneriat nr. x din 12.08.2014, semnat de părţi, draft-ul contractului de subînchiriere între S.C. M. S.R.L. şi Q., contractele de închiriere în original încheiate de S.C. M. S.R.L. cu Primăria mun. Beiuş aferente spaţiului din Piaţa Agroalimentară, etc.

Aceeaşi implicare a inculpatei este confirmată şi de rezultatul percheziţiei informatice asupra laptopului marca "x", utilizat de inculpata L., ridicat de la sediul Primăriei mun. Beiuş din biroul inculpatei cu ocazia percheziţiei domiciliare din data de 17.09.2014, fiind identificate mai multe fişiere privind relaţia contractuală derulată de S.C. M. S.R.L. cu Q., respectiv contractul de subînchiriere, în mai multe variante, Hotărârea asociaţilor S.C. M. S.R.L. din 19.08.2014 privind autentificarea contractului de parteneriat, Adresa nr. x din 20.05.2014, proces-verbal de predare-primire, extrase CF, schiţe cadastrale, încheierea de dată certă nr. x din 11.03.2014, lucrările necesare a fi executate la spaţiu în vederea amenajării spaţiului bancar, dar şi alte înscrisuri care emană de la S.C. M. S.R.L. (adrese, bonuri de primire în consignaţie, fişe post gestionar, decizii, acte adiţionale, registre de evidenţă, centralizatoare, delegaţii, etc).

Din cuprinsul tuturor acestor probe, rezultă neechivoc caracterul necorespunzător adevărului al unora din susţinerile inculpatei L. expuse în declaraţia dată de aceasta la data de 24.09.2014.

Pe de altă parte, din cuprinsul actelor şi lucrărilor dosarului, rezultă că la data de 24.09.2014, data audierii acesteia ca martor, organele judiciare aveau deja conturate o serie de elemente probatorii cu privire la situaţia de fapt ce a făcut obiectul cercetărilor.

În raport de faptele şi împrejurările cu privire la care a fost audiată ca martor inculpata L. şi cu privire la care i s-au pus întrebări de către organul de urmărire penală, este rezonabil a conchide că inculpata, chemată de organele judiciare în vederea ascultării, avea, în momentul şi pe parcursul audierii, reprezentarea unor posibile consecinţe penale pentru activităţile pe care ea însăşi le-a desfăşurat şi pe care trebuia să le expună organului judiciar, activităţi susceptibile a se constitui într-o complicitate a inculpatei la infracţiuni de serviciu sau în legătură cu serviciul ori la infracţiuni de corupţie a inculpatului A., primar al municipiului Beiuş, în subordinea căruia inculpata îşi desfăşura activitatea.

Într-o astfel de ipoteză, instanţa analizează acuzaţia de mărturie mincinoasă adusă inculpatei, prin raportare la privilegiul împotriva autoincriminării, consacrat atât de art. 118 C. proc. pen., de jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului, de doctrina şi jurisprudenţa naţională.

Privilegiul împotriva autoincriminării este principiul conform căruia statul nu poate obliga un suspect să coopereze cu acuzarea prin oferirea de probe ce l-ar putea incrimina.

În condiţiile ascultării unei persoane în calitate de martor, sub prestare de jurământ şi, mai ales, sub sancţiunea penală a săvârşirii infracţiunii de mărturie mincinoasă, cu privire la fapte sau împrejurări care l-ar putea incrimina, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a elaborat aşa-zisa "teorie a celor trei alegeri dificile cu care se confruntă persoana", conform căreia nu este natural să i se ceară presupusului făptuitor să aleagă între a fi sancţionat pentru refuzul său de a coopera, să furnizeze autorităţilor informaţii incriminatoare sau să mintă şi să rişte să fie condamnat pentru aceasta (cauza Weh contra Austria, 2004).

Curtea Europeană a Drepturilor Omului a afirmat constant în jurisprudenţa sa că dreptul la un proces echitabil în cauze penale include "dreptul, pentru orice "acuzat" în sens autonom pe care art. 6 îl atribuie acestui termen, de a păstra tăcerea şi de a nu încerca să contribuie la propria sa incriminare" (cauza Funke v. Franţa, 25 februarie 1993).

Privilegiul împotriva autoincriminării şi dreptul acuzatului de a păstra tăcerea, garanţii implicite ale dreptului la un proces echitabil, au fost examinate, în mai multe cauze aflate pe rolul Curţii Europene a Drepturilor Omului (J.B contra Elveţia, 2001, IJL GMR şi AKP contra Marii Britanii, 2000, Kansal contra Marii Britanii, 2004, Jalloh contra Germaniei, 2006, Weh contra Austria, 2004, Allan contra Marii Britanii, 2002, Muray contra Marii Britanii, 1996, Serves contra Franţei, 1997), fiind constant relevată necesitatea interzicerii utilizării oricăror mijloace de constrângere în scopul obţinerii de probe, împotriva voinţei acuzatului, precum şi faptul că, faţă de caracterul autonom al noţiunii de "acuzaţie în materie penală", trebuie considerat că şi martorul se bucură de acest drept în măsura în care prin declaraţia pe care o face s-ar putea autoincrimina.

Şi în jurisprudenţa instanţei supreme a fost afirmat principiul potrivit căruia, în cazul în care o persoană, după ce a fost ascultată ca martor în cursul procesului penal, este trimisă în judecată, pentru o infracţiune în legătură cu cea care face obiectul judecăţii, ea pierde calitatea de martor, devenind inculpat şi nu mai poate fi trasă la răspundere pentru afirmaţiile neadevărate făcute cu ocazia ascultării sale în calitate de martor (Decizia penală nr. 1.975/1979, Tribunalul Suprem, secţia penală).

Toate aceste raţiuni se regăsesc în jurisprudenţa Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie (Secţia penală, Decizia penală nr. 213/2015).

C. proc. pen. a preluat principiile afirmate în jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului în dispoziţiile art. 118 C. proc. pen. care reglementează "Dreptul martorului de a nu se acuza", prevăzând că declaraţia de martor dată de o persoană care, în aceeaşi cauză, anterior declaraţiei a avut sau, ulterior, a dobândit calitatea de suspect ori inculpat nu poate fi folosită împotriva sa.

Împrejurarea că în prezenta cauză penală, ulterior declaraţiei de martor, nu a fost declanşată o procedură judiciară de tragere la răspundere penală a inculpatei L. pentru participaţia sa penală la infracţiunile în legătură cu serviciul şi la cele de corupţie reţinute în sarcina inculpatului A. (în raport de probatoriul administrat în cauză, expus pe larg inclusiv în rechizitoriu) nu este de natură să înlăture principiile enunţate anterior în jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului.

Cum instanţa a mai arătat, privilegiul împotriva autoincriminării înlătură posibilitatea ca persoana implicată într-o faptă penală, audiată iniţial ca martor în cauză, să fie pusă în situaţia să aleagă între a coopera cu anchetatorii, a răspunde şi a furniza acestora informaţii incriminatoare (martorul riscând astfel să fie tras la răspundere pentru activităţile infracţionale în legătură cu care este întrebat şi în care a fost implicat) şi a refuza o astfel de cooperare, refuzând să furnizeze informaţii sau minţind (martorul riscând să fie astfel tras la răspundere pentru mărturie mincinoasă, datorită refuzului său de a coopera sau de a spune adevărul).

În doctrină şi jurisprudenţă s-a arătat, cu valoare de principiu, că dacă martorul, pentru a nu se învinui pe sine de săvârşirea unei infracţiuni, face afirmaţii neadevărate sau, cu intenţie, trece sub tăcere anumite împrejurări esenţiale despre care a fost întrebat, el nu ar săvârşi infracţiunea de mărturie mincinoasă.

În realitate, o asemenea persoană nu mai este un martor deoarece el nu poate apărea în aceasta calitate în raport cu o eventuală inculpare a sa, din moment ce întrebările ce i se adresează ar conduce, dacă ar răspunde sincer, la implicarea sa într-un proces penal. Într-o asemenea situaţie, martorului nu i se mai poate cere să fie obiectiv, în acelaşi timp în care deasupra sa planează sancţiunea penală.

Într-o astfel de situaţie, persoana implicată într-o faptă penală, audiată iniţial ca martor în cauză, nu poate fi trasă la răspundere penală decât pentru activităţile infracţionale în care a fost implicată, excluzându-se o răspundere suplimentară sau alternativă a acesteia pentru mărturie mincinoasă în legătură cu declaraţia de martor dată, căreia îi va fi aplicabilă întotdeauna dispoziţia art. 118 C. proc. pen.

Reţinându-se totuşi o astfel de infracţiune de mărturie mincinoasă, în condiţiile de mai sus, acestei infracţiuni îi lipseşte din conţinutul constitutiv elementul subiectiv, respectiv vinovăţia, urmând a se dispune achitarea inculpatei L. pentru săvârşirea infracţiunii de mărturie mincinoasă, prevăzute de art. 273 alin. (2) lit. d) din C. pen.

B. Judecata în apel

Împotriva acestei sentinţe au declarat apel Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Direcţia Naţională Anticorupţie - Serviciul Teritorial Oradea, partea civilă Consiliul Local al Municipiului Beiuş şi inculpaţii A., I., J., F. şi G.

Sinteza motivelor de apel

Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Direcţia Naţională Anticorupţie - Serviciul Teritorial Oradea a criticat soluţiile de achitare dispuse de instanţa de fond, arătând în urma efectuării cercetării judecătoreşti starea de fapt reţinută în rechizitoriu nu s-a modificat în mod esenţial şi cu consecinţe asupra elementelor constitutive ale infracţiunilor reţinute în sarcina inculpaţilor.

În esenţă, motivele de apel formulate de Parchet preiau ca atare conţinutul actului de sesizare.

În ce priveşte soluţia de achitare dispusă pentru infracţiunea de abuz în serviciu în legătură cu eliberarea certificatelor de urbanism nr. x din 2014, nr. y/2014 şi nr. z/2014 şi a autorizaţiei de construire nr. x din 2014, s-a susţinut că această infracţiune subzistă pe lângă cea de fals intelectual, în condiţiile în care cele două infracţiuni au un obiect juridic distinct.

Cu privire la infracţiunile de fals în declaraţii şi participaţie improprie la abuz în serviciu, s-a susţinut că acestea pot fi reţinute în concurs, deoarece, prin depunerea documentelor necorespunzătoare adevărului la Direcţia Judeţeană pentru Cultură, inculpatul J. i-a determinat pe reprezentanţii acesteia să elibereze avizul pentru beneficiar, cauzând o vătămare a intereselor legitime ale acestei Direcţii. Astfel, documentaţia falsă a constituit un mijloc fraudulos, iar falsul în declaraţii nu absoarbe participaţia improprie la infracţiunea de abuz în serviciu.

În fine, în ce priveşte soluţia de achitare a inculpatei L. pentru săvârşirea infracţiunii de mărturie mincinoasă, s-a susţinut că aspectele pe care aceasta trebuia să le arate aveau legătură directă cu activităţile inculpatului A., iar inculpata L. nu a avut la momentul şi pe parcursul audierii reprezentarea unor posibile consecinţe penale. În plus, ulterior, organele de urmărire penală nu au înţeles să extindă urmărirea penală împotriva inculpatei în legătură cu o eventuală participaţie la comiterea infracţiunilor de către inculpatul A.

Partea civilă Consiliul Local al Municipiului Beiuş a susţinut că valoarea prejudiciului este cea stabilită prin Raportul de constatare întocmit în faza de urmărire penală, respectiv 329.431 RON, iar nu suma de 260.290 RON achitată de partea responsabilă civilmente Episcopia Română Unită cu Roma Greco-catolică Oradea.

Inculpatul A. a solicitat achitarea pentru toate infracţiunile pentru care a fost condamnat de prima instanţă, în temeiul art. 16 lit. a) şi b), după caz, şi înlăturarea dispoziţiilor referitoare la desfiinţarea înscrisurilor.

Astfel, făcându-se referire la Decizia Curţii Constituţionale nr. 405/2016, s-a susţinut că în rechizitoriu nu s-au făcut menţiuni cu privire la încălcarea vreunei norme din legislaţia primară sau secundară, iar precizările Parchetului, făcute la solicitarea instanţei, după publicarea deciziei sus-menţionate, se referă la prezentarea unor acte normative primare care nu prevăd obligaţii exprese pentru inculpat.

În ce priveşte modul în care se reflectă exigenţele deciziei Curţii Constituţionale în sentinţa apelată, instanţa de fond face referire la demersuri superficiale ale inculpatului, întreprinse sau care s-au omis a fi întreprinse, fără a se indica acele atribuţii, prevăzute în legislaţia primară, pe care inculpatul le-ar fi încălcat.

Astfel, în legătură cu neimpozitarea bunurilor aparţinând Bisericii Greco-catolice din Beiuş, neîndeplinirea obligaţiei legale de a depune declaraţia fiscală nu poate fi translatată primarului, iar omisiunea constatării unor eventuale contravenţii ori a verificării clădirilor acesteia nu poate constitui element material al infracţiunii de abuz în serviciu. Considerentele din sentinţă care susţin soluţia de achitare a complicilor la această infracţiune sunt corecte, însă contrazic motivarea soluţiei de condamnare a autorului, în persoana inculpatului A., aceeaşi fiind situaţia şi în privinţa infracţiunilor de dare şi luare de mită. În legătură cu această din urmă infracţiune, "găsirea unei soluţii favorabile" nu este o pretindere, în sensul legii penale, căci aceasta trebuie să fie neechivocă, să fie înţeleasă de cel căruia i se adresează. Or, judecătorul fondului susţine că lansarea unei pretenţii este independentă de modul în care cel căruia i se adresează o percepe.

În ce priveşte cea de-a doua infracţiune de abuz în serviciu, niciunul dintre textele indicate în sentinţă nu reglementează atribuţii ale primarului cu privire la determinarea unui comerciant să obţină autorizaţia de funcţionare. Împrejurarea că s-a apreciat greşit faptul că o activitate comercială a unui cult religios se poate desfăşura şi fără a fi autorizată de Primărie, nu poate conduce la concluzia existenţei ilicitului penal. În plus, nu s-a cauzat niciun prejudiciu şi nici nu s-a obţinut un folos necuvenit, în condiţiile în care contravaloarea vizei anuale a fost achitată.

În ce priveşte infracţiunea de fals intelectual, cu referire la Nota de constatare nr. x din 10.06.2014, s-a susţinut că faptele şi împrejurările cuprinse în notă erau reale şi nu există niciun element probator care să ateste că aceasta ar fi fost antedatată. Constatarea stării tehnice a unei construcţii nu este condiţionată de existenţa sau inexistenţa unei cereri de eliberare a unei autorizaţii de construire.

În ce priveşte infracţiunea de fals intelectual, cu referire la certificatele de urbanism nr. x, y şi z/2014, completarea acestora se face pe baza cererii şi actelor depuse de solicitant şi nu presupunea efectuarea de verificări în teren. Preluarea în cuprinsul lor a celor constatate prin Nota sus-menţionată a fost un exces inutil, fără consecinţe juridice.

În ce priveşte infracţiunea de efectuare de operaţiuni financiare, ca acte de comerţ, incompatibile cu funcţia, s-a susţinut că inculpatul A. doar a ajutat-o pe mama sa în aprovizionarea magazinului pe care aceasta îl deţinea, a efectuat plăţi pentru firmă şi a negociat contractul de parteneriat cu Biserica Greco-catolică, toate acestea la iniţiativa şi solicitarea mamei sale.

În ce priveşte infracţiunea de deţinere fără drept a unei arme letale, aceasta a fost comisă fără intenţie, întrucât arma a aparţinut tatălui său mai înainte de momentul de la care a devenit necesară obţinerea unui permis de port armă pentru aceasta, iar inculpatul nu s-a preocupat apoi să verifice dacă arma face sau nu parte dintre armele supuse autorizării.

În ce priveşte deţinerea fără drept a muniţiilor, a susţinut pe de o parte că deţinerea de muniţie neletală nu este cuprinsă în modalităţile alternative indicate în art. 342 alin. (2) C. pen., iar pe de altă parte, cu referire la cartuşele de calibru 12 mm, a arătat că anterior a deţinut două arme cu acest calibru, pe care le-a vândut, fără ca operaţiunea să aibă în vedere şi muniţia aferentă, întrucât armurierul care a intermediat vânzarea nu avea intrarea în gestiune pentru acest tip de cartuşe. În fine, în legătură cu celelalte cartuşe, este probabil ca acestea să fi rămas în posesia inculpatului de la alţi vânători sau de la vânători anterioare.

Inculpatul I. a solicitat achitarea sa în temeiul art. 16 alin. (1) lit. a) C. proc. pen. pentru instigare la fals intelectual, respectiv în temeiul art. 16 alin. (1) lit. b) C. proc. pen. pentru infracţiunile de fals intelectual în formă simplă şi fals intelectual în formă continuată.

Astfel, în legătură cu Nota de constatare nr. x din 10.06.2014, a susţinut că nu a participat la constatarea de la faţa locului şi nu a cunoscut despre eventualele lucrări care se efectuau la clădire. În realitate, nota a fost întocmită de către inculpatul H. abia la data de 18.06.2014 şi a fost antedatată, nefiind avută în vedere la eliberarea certificatului de urbanism nr. x din 13.06.2014.

Inculpatul I., în calitate de secretar al municipiului Beiuş nu avea competenţe în legătură cu compartimentul urbanism, care era coordonat direct de către primar. În plus, el nu i-a solicitat inculpatului H. să facă sau să nu facă ceva în legătură cu dosarul S.C.M. S.R.L., nu a solicitat eliberarea autorizaţiei şi a nici unui alt document, inclusiv a vreunui aviz.

În ce priveşte semnarea certificatelor de urbanism nr. x, y şi z/2014, precum şi a autorizaţiei de construire nr. x din 2014, inculpatul I. a arătat că a făcut acest lucru la solicitarea compartimentului de urbanism, fără a cunoaşte documentaţia depusă de beneficiar, iar starea de fapt atestată în certificatele de urbanism şi autorizaţia de construire a fost determinată în cadrul acestui compartiment.

Inculpatul J. a solicitat achitarea sa, în principal în temeiul art. 16 lit. a) C. proc. pen., iar în subsidiar, în temeiul art. 16 lit. b) C. proc. pen. În măsura în care se va constata că fapta există şi este tipică, a solicitat renunţarea la aplicarea pedepsei.

A arătat că a solicitat Direcţiei Judeţene pentru Cultură Bihor avizul pentru executarea lucrărilor de construire, iar nu pentru intrarea în legalitate. Din formularul completat de inculpat nu rezultă că acesta a declarat pe proprie răspundere că lucrările nu sunt începute sau efectuate, iar menţiunile efectuate de un solicitant prin completarea unui formular tipizat, la care a anexat o documentaţie, nu duce la reţinerea infracţiunii de fals în declaraţii, deoarece aceste susţineri sunt supuse unei verificări ulterioare de către organul căruia i-au fost adresate.

Astfel, declaraţia şi documentaţia depusă de inculpat, inclusiv fotomontajul care reprezenta starea fizică reală a imobilului, au fost supuse verificării de către martorul DDD. şi apoi de Comisia Zonală a Monumentelor Istorice, la datele de 9.10.2014 şi 11.11.2014, astfel încât aceştia au ştiut că o parte din reparaţii fuseseră demarate la momentul înregistrării documentaţiei.

În subsidiar, a arătat că sunt îndeplinite condiţiile prev. de art. 80 C. pen. pentru a se dispune renunţarea la aplicarea pedepsei, ţinând seama de gravitatea redusă a faptei, de natura şi întinderea urmărilor produse şi de persoana inculpatului, inclusiv conduita sa procesuală.

Inculpata F. a solicitat achitarea în temeiul art. 16 alin. (1) lit. b) C. proc. pen.

A susţinut că din coroborarea dispoziţiilor legale reţinute de prima instanţă rezultă că responsabilitatea organizării punerii în aplicare a dispoziţiilor C. fisc. şi C. proc. fisc. revenea consiliului local, primarului şi conducătorilor compartimentelor ce formează aparatul de specialitate al primarului, iar personalul de execuţie îndeplineşte sarcinile stabilite de conducerea unităţii administrativ teritoriale.

În toată perioada inculpata F. a ocupat un post de execuţie în cadrul Biroului de Impozite şi Taxe, iar atribuţiile reţinute de instanţa de fond reprezintă în realitate sarcini ale consiliului local şi ale primarului.

Toţi angajaţii Biroului aveau atribuţii pe linia impunerii contribuabililor persoane juridice, astfel încât este de neînţeles de ce numai inculpaţii F. şi G. au fost făcuţi răspunzători de neimpunerea din oficiu a Bisericii Greco-catolice.

Despre coordonarea de către inculpată a activităţii Biroului începând cu 11.11.2013, aceasta a aflat doar pe parcursul cercetărilor, fiind vorba despre o funcţie inexistentă în organigrama primăriei.

În ce priveşte impozitarea din oficiu, până în anul 2014 nu s-a făcut nicio astfel de operaţiune, fiind vorba despre aceeaşi lipsă de interes constatată de instanţă şi în cazul aplicării Legii nr. 153/2011. În plus, până în anul 2015 nu au existat informaţii cu privire la valorile de inventar ale Bisericii Greco-catolice din Beiuş, astfel încât impozitarea din oficiu nu era posibilă.

În ce priveşte activitatea de control fiscal, organizarea acesteia este atributul primarului şi consiliului local, iar întocmirea programelor de inspecţie fiscală şi selectarea contribuabililor supuşi acestei investigaţii este atributul conducătorului compartimentului în subordinea căruia se găsea personalul de execuţie din cadrul Biroului de Taxe şi Impozite.

În plus, inspecţia fiscală se putea efectua numai pe baza delegaţiei emisă de conducătorul instituţiei, iar în perioada 2008 - 2015 nu există asemenea dispoziţii emise de primarul municipiului Beiuş.

În privinţa demersurilor scrise efectuate de inculpată, adresa nr. x din 2014 nu a fost întocmită pro causa, în condiţiile în care inculpata a devenit suspectă abia la 5.02.2015. De asemenea, s-a făcut dovada încunoştinţării verbale a primarului în privinţa conduitei reprezentanţilor Bisericii Greco-catolice, fără ca acesta să dispună măsuri pentru intrarea în legalitate.

În privinţa aplicării sancţiunilor contravenţionale, competenţa aparţine primarului sau persoanelor pe care acesta le împuterniceşte în acest sens, lucru care în speţă nu s-a întâmplat.

Inculpatul G. a solicitat achitarea sa în temeiul art. 16 alin. (1) lit. b) teza I C. proc. pen., întrucât, pe de o parte, fapta nu este prevăzută de legea penală ca urmare a Deciziei Curţii Constituţionale nr. 405/2016, iar pe de altă parte, nu prezintă cerinţele de tipicitate ale infracţiunii de abuz în serviciu.

Astfel, s-a susţinut că:

- legislaţia despre care se susţine că ar fi încălcat-o nu este legislaţie primară, ci este reprezentată de hotărâri de consiliu local şi fişa postului.

Astfel, art. 249 din vechiul C. fisc. prevede doar obligaţia proprietarilor de clădiri de a datora impozit, în timp ce modalitatea în care se desfăşoară activitatea de impunere şi colectare a impozitelor locale este reglementată prin hotărâri ale consiliului local, în speţă fiind vorba despre H.C.L. a municipiului Beiuş nr. x/2010 prin care s-a aprobat Regulamentul intern de organizare şi funcţionare a aparatului de specialitate al primarului, modificat ulterior prin H.C.L. nr. x/2014, acte administrative în baza cărora s-a întocmit şi fişa postului.

- chiar dacă s-ar fi efectuat o inspecţie fiscală, tot nu s-ar fi ajuns la impunerea clădirilor în discuţie şi nici la aplicarea de sancţiuni contravenţionale, întrucât, de pe o parte, clădirile nu erau înscrise în contabilitate, iar pe de altă parte, în Ardeal evidenţa se ţine pe imobile, iar nu pe proprietari.

Inspecţia fiscală nu putea fi efectuată în lipsa unui act emis de primar în acest scop, însă chiar dacă aceasta ar fi fost desfăşurată, tot nu ar fi putut identifica bunurile care nu au fost impuse, în condiţiile în care până în anul 2015 clădirile Bisericii Greco-catolice din Beiuş nu au fost înregistrate în contabilitate, iar inspecţia fiscală nu se poate efectua decât pe baza actelor contabile ale contribuabilului.

Totodată, în măsura în care bunurile nu erau înscrise în contabilitate, era imposibilă identificarea lor, în lipsa declarării la organul fiscal, întrucât în sistemul de Carte Funciară evidenţa este ţinută pe imobil, iar nu pe proprietar.

Procedura în faţa instanţei de apel

În privinţa probatoriilor administrate în faza apelului, Înalta Curte a încuviinţat:

- audierea inculpaţilor A. (la termenul din 17.09.2017), I., G. şi E. (la termenul din 19.10.2017), D. şi C. (la termenul din 26.01.2018) şi F. (la termenul din 15.02.2018), care şi-au manifestat dorinţa de a da o nouă declaraţie în faţa instanţei de apel, ceilalţi inculpaţi prevalându-se de dreptul la tăcere;

- reaudierea martorilor MM., Y. şi KK. (la termenul din 15.02.2018), NN., Z. şi FF. (la termenul din 15.03.2018), SS., DDD. şi HH. (la termenul din 26.04.2018), P. (la termenul din 11.09.2018);

- audierea martorilor propuşi de inculpatul A.: EEEE. şi FFFF. (la termenul din 7.06.2018) şi GGGG. (la termenul din 30.10.2018).

Înalta Curte a încuviinţat totodată reaudierea martorului WW., însă ulterior a constat imposibilitatea obiectivă de administrare a acestei probe, datorată stării de sănătate a martorului, dând citire declaraţiei sale din faza de urmărire penală, la termenul din 15.03.2018.

De asemenea, a încuviinţat la cererea inculpatului A. audierea martorei DD., însă ulterior, ca urmare a decesului acesteia, a admis cererea de audiere a martorului GGGG.

- proba cu înscrisuri solicitată de inculpaţii A., F. şi C.

De asemenea, instanţa a încuviinţat emiterea a două adrese, la Primăria municipiului Beiuş şi Direcţia Naţională Anticorupţie, care au comunicat că:

- în perioada 2009 - 2014 nu au existat hotărâri ale consiliului local ori dispoziţii ale primarului referitoare la programe anuale/trimestriale/lunare pentru efectuarea unor inspecţii fiscale; nu au existat dispoziţii ale primarului de delegare a activităţii de sancţionare contravenţională abaterilor de la normele fiscale; după dispoziţia primarului nr. x/2013 au existat modificări ale organigramei şi statului de funcţii care însă nu au făcut referire la inculpata F. (a se vedea adresa de răspuns a Primăriei municipiului Beiuş);

- S.R.I. a sprijinit organele de urmărire penale doar prin furnizarea de informaţii conform art. 66 alin. (3) din Legea nr. 304/2004, art. 14 din Legea nr. 14/1992 şi art. 14 alin. (3) şi (4) din O.U.G. nr. 43/2002 (a se vedea răspunsul D.N.A.).

La data de 8.10.2018 Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - D.N.A. a depus la dosar o cerere de schimbare a încadrării juridice privindu-i pe inculpaţii A., H., I. şi J.

Astfel, în legătură cu semnarea autorizaţiilor de construire nr. x din 2014 şi nr. y/2004 de către inculpaţii A., H. şi I., s-a arătat că acestea nu reprezintă o infracţiune de abuz în serviciu, ci un alt act material al infracţiunilor de fals intelectual deja reţinute în sarcina acestora, fiind vorba în fiecare caz în parte despre o rezoluţie infracţională unică.

Tot astfel, în legătură cu determinarea angajaţilor Direcţiei Judeţene pentru Cultură Bihor să emită avizul nr. x din 2014 ce nu a corespuns realităţii din teren, s-a solicitat schimbarea încadrării juridice din infracţiunea de abuz în serviciu sub forma participaţiei improprii pentru care a fost trimis în judecată inculpatul J. în participaţie improprie la fals intelectual.

Analiza motivelor de apel

Înalta Curte va proceda la analiza motivelor de apel prin raportare la infracţiunile pentru care inculpaţii au fost trimişi în judecată.

În ce priveşte infracţiunea de luare de mită imputată inculpatului A., constând în aceea că ar fi pretins şi primit de la P. un imobil cu titlu de concesiune pentru a nu-şi îndeplini atribuţiile de serviciu, în sensul scutirii în continuare a Bisericii Greco-catolice de impozite pe clădiri şi neaplicării sancţiunilor contravenţionale pentru faţadele deteriorate (pct. 1 R), Înalta Curte constată că instanţa de fond a analizat în mod corespunzător probatoriul administrat în cauză şi a ajuns întemeiat la concluzia că acesta nu susţine acuzaţiile aduse inculpatului A..

În faza apelului, Înalta Curte a procedat la reaudierea martorilor P. şi EEEE., precum şi la audierea martorului FFFF., primul fiind protopop şi preot paroh în cadrul Parohiei Greco-catolice Beiuş, iar ultimii doi făcând parte din consiliul parohial al Parohiei Greco-catolice Beiuş.

Astfel, susţinerile martorului P. au fost contradictorii, întrucât, pe de o parte, a arătat că, din perspectiva bisericii, a încheiat contractul de concesiune, întrucât imobilul era într-o stare avansată de degradare, iar acesta ar fi putut constitui totodată o sursă de venituri prin chiria încasată pentru el, însă, pe de altă parte, a susţinut că, în cadrul discuţiilor purtate cu inculpatul A. referitoare la încheierea contractului de concesiune, acesta a spus că clădirile aparţinând bisericii vor fi scutite de impozitul pe clădiri şi nu vor fi aplicate amenzi pentru imobilele aflate în stare de degradare.

În privinţa martorilor EEEE. şi FFFF., aceştia au arătat că în cadrul întâlnirii la care s-a discutat despre închirierea imobilului din Calea x, nu s-a pus problema unor eventuale beneficii ale Bisericii Greco-catolice de pe urma încheierii contractului, sub forma scutirii de la plata impozitului pe clădiri sau neaplicării unor amenzi pentru imobilele aparţinând bisericii, aflate în stare de degradare.

De altfel, în acelaşi sens au fost şi declaraţiile martorilor R. şi S., la care a făcut referire şi instanţa de fond în hotărârea apelată, din care rezultă că nici cu ocazia şedinţei din 2011 şi nici ulterior nu s-a discutat despre contraprestaţii ale inculpatului A. ca urmare a încheierii contractului de concesiune cu firma mamei sale.

În aceste condiţii, Înalta Curte constată că declaraţiile martorului P., incriminatoare la adresa inculpatului A., nu doar că nu se coroborează cu alte mijloace de probă, ci sunt contradictorii între ele sau cuprind asemenea susţineri în cadrul aceleiaşi declaraţii, aşa cum s-a menţionat anterior.

În egală măsură, aşa cum a reţinut şi instanţa de fond, neimpozitarea clădirilor Bisericii Greco-catolice din Beiuş, deşi reală, nu a avut la bază o înţelegere infracţională a inculpatului A. cu martorul P., ci a fost consecinţa îndeplinirii defectuoase a atribuţiilor de serviciu, atât de către primarul municipiului Beiuş, cât şi de către unii dintre angajaţii Biroului de taxe şi impozite din cadrul primăriei, încă din perioada anterioară anului 2011, iar în ce priveşte neaplicarea sancţiunilor pentru faţadele deteriorate, aceasta nu a privit doar imobilele aparţinând bisericii, ci a reprezentat o practică generalizată la nivelul Primăriei municipiului Beiuş adoptată în raport cu toţi proprietarii care deţineau asemenea clădiri, fiind vorba de asemenea despre o îndeplinire necorespunzătoare a atribuţiilor de serviciu de către inculpatul A., care însă nu formează obiectul unei acuzaţii distincte în prezenta cauză.

În consecinţă, cum probatoriul administrat şi readministrat în faza apelului nu a condus la o altă concluzie decât cea la care a ajuns prima instanţă în hotărârea atacată, Înalta Curte constată că soluţia de achitare dispusă cu privire la această infracţiune este legală şi temeinică, iar critica Parchetului, nefondată.

În ce priveşte infracţiunea de luare de mită imputată inculpatului A., constând în aceea că ar fi pretins şi primit de la inculpaţii C. şi D. un imobil printr-un contract de parteneriat şi infracţiunea corelativă de dare de mită imputată acestor din urmă inculpaţi (pct. 1 R), Înalta Curte apreciază că probatoriul administrat în cauză nu este apt să conducă la concluzia realizării unei înţelegeri infracţionale între inculpaţii sus-menţionaţi, concretizată în încheierea la 12.08.2014 a Contractului privind realizarea unui parteneriat între Episcopia Greco-catolică Oradea şi S.C.M. S.R.L., în schimbul păstrării de către inculpatul A. a unei atitudini favorabile Bisericii Greco-Catolice, constând în esenţă în încălcarea de către acesta a atribuţiilor ce-i reveneau în calitate de primar al municipiului Beiuş, în sensul neimpozitării în continuare a clădirilor acesteia, neaplicării sancţiunilor pentru faţadele deteriorate, permiterii funcţionării în continuare a magazinului de comercializare a peştelui fără autorizaţie.

În sprijinul acestor acuzaţii au fost invocate, ca mijloace de probă, declaraţiile martorilor P., Y. şi MM., precum şi transcrierile unor convorbiri telefonice purtate în perioada iunie - august 2014 între inculpaţii sus-arătaţi, precum şi între aceştia şi martorul P.

În examinarea acestor acuzaţii, Înalta Curte reţine, ca stare de fapt, că în cursul lunii mai 2014, aflând de la martorul KK. că se efectuau lucrări la imobilul aparţinând Episcopiei, situat în Calea x, inculpatul D., în calitate de administrator al acesteia, a constatat că imobilul fusese concesionat unei societăţi care formal aparţinea mamei inculpatului A., printr-un contract încheiat de martorul P., fără ca acesta să aibă vreo împuternicire din partea Episcopiei.

În aceste condiţii, inculpatul D. l-a încunoştinţat pe inculpatul C., care, în calitatea sa de episcop al Episcopiei Greco-catolice Oradea, a decis să se rezilieze contractul încheiat în mod nelegal şi în condiţii dezavantajoase pentru Biserica Greco-catolică, urmând ca aceasta să se realizeze pe cale amiabilă la data de 16.06.2014, aspecte despre care inculpatul A. a luat cunoştinţă atât prin intermediul notificării primite în scris de S.C.M. S.R.L., cât şi în urma convorbirii telefonice purtate cu inculpatul D.

Întâlnirea din 16.06.2014, la care au participat inculpaţii A., D. şi martorii P., Y. şi MM. nu s-a soldat cu rezilierea contractului, ca urmare a opoziţiei inculpatului A., care a invocat sumele de bani achitate cu titlu de chirie până în acel moment (7.000 de RON pentru perioada 2011 - 2013), precum şi sumele aferente lucrărilor aflate în curs de desfăşurare la acel imobil.

În contextul discuţiei din 16.06.2014, inculpatul A. a făcut trimitere la împrejurarea că a tolerat funcţionarea fără autorizaţie a unui magazin de comercializare a peştelui aparţinând Episcopiei şi că ar fi ajutat Biserica Greco-catolică cu ocazia repartizării unor sume de bani de la buget. Aceste afirmaţii ale inculpatului au stârnit iritarea reprezentanţilor bisericii, care i-au reproşat acestuia atât faptul că el a fost cel care nu le-a eliberat autorizaţia, cât şi împrejurarea că, exact în ziua în care a aflat despre întâlnirea care urma să aibă loc. a dispus efectuarea unui control la respectivul magazin. În plus, în privinţa repartizării sumelor de la bugetul local, i-au spus că aceasta a avut nişte criterii şi nu a reprezentat un act personal al inculpatului.

Ulterior acestei discuţii, văzând opoziţia inculpatului, dar luând în considerare şi alte aspecte, precum starea de degradare în care se găsea imobilul în cauză, faptul că lucrările la acesta erau demarate (fiind scoasă duşumeaua şi decopertat acoperişul), lipsa resurselor financiare pentru a satisface pretenţiile financiare ale inculpatului (pentru sumele achitate cu titlu de chirie şi cele cheltuite cu lucrările deja efectuate), inculpatul C. a fost de acord cu încheierea unui nou contract, în condiţii mai avantajoase pentru Biserica Greco-catolică, în paralel cu rezilierea celui iniţial.

Astfel, în perioada următoare au fost întocmite patru variante de contract succesive, pe baza cărora s-au purtat negocierile, iar la 12.08.2014 a fost încheiat Contractul privind realizarea unui parteneriat între Episcopia Greco-catolică Oradea şi S.C.M. S.R.L., societate controlată în fapt de inculpat.

În esenţă, noul contract, încheiat pe 25 de ani, cu prelungire automată pe încă 5 ani, prevedea reabilitarea imobilului pe cheltuiala societăţii şi repartizarea veniturilor din închirierea imobilului între Episcopie şi S.C.M. S.R.L. în proporţie de 30% şi 70%.

Ulterior, la 20.08.2014, a fost reziliat contractul de concesiune datat 1.09. 2011, semnat de martorul P., cu precizarea că acesta fusese încheiat pe 29 de ani, cu prelungire pentru încă jumătate din această durată, iar conform contractului Parohia Greco-catolică Beiuş încasa 3.000 RON anual cu titlu de redevenţă.

Contrar susţinerilor din rechizitoriu, Înalta Curte constată că probatoriul administrat în cauză nu conturează o înţelegere de tip infracţional între inculpatul A., în calitate de primar şi administrator de fapt al S.C.M. S.R.L., pe de o parte, şi inculpaţii C. şi D., în calitate de reprezentanţi ai Episcopiei Greco-catolice Oradea, pe de altă parte.

În acest sens, încheierea contractului de parteneriat nu constituie în sine un act de corupţie, ce ar fi avut la baza presupuse avantaje nelegale obţinute în continuare de Biserica Greco-catolică (neplata impozitelor, neaplicarea sancţiunilor pentru faţadele clădirilor deteriorate, funcţionarea fără autorizaţie a magazinului de comercializare a peştelui), ca urmare a neîndeplinirii atribuţiilor de serviciu ale primarului municipiului Beiuş.

În realitate, probatoriul administrat în cauză a demonstrat că încheierea acestui contract a fost o soluţie de compromis acceptată de reprezentanţii Episcopiei, însă nu pentru ca inculpatul A. să-şi încalce (în continuare) atribuţiile de serviciu, ci pentru a corecta situaţia creată anterior prin încheierea contractului de concesiune de către martorul P., fără a avea împuternicire şi în condiţii dezavantajoase pentru Biserica Greco-catolică.

În acest sens, este de observat mai întâi că imobilul cu privire la care s-a încheiat contractul era unul aflat în stare de degradare, la care începuseră deja lucrări de reabilitare fără a fi emisă o autorizaţie de construire.

În al doilea rând, efectuarea lucrărilor de către Episcopie presupunea alocarea de fonduri, iar rezilierea contractului anterior putea aduce în discuţie şi restituirea sumelor încasate cu titlu de chirie, chiar dacă în fapt beneficiarul lor fusese Parohia Beiuş, iar nu Episcopia.

În lipsa unor probe care să dovedească contrariul, Înalta Curte reţine că acestea au fost adevăratele raţiuni pentru care s-a încheiat contractul de parteneriat. Chiar dacă Episcopia a renunţat cu ocazia negocierilor la mai multe clauze iniţiale, acest lucru nu s-a datorat unei presupuse înţelegeri infracţionale cu inculpatul, căci dacă aceasta ar fi existat, nu s-ar mai fi justificat nici negocierile purtate, nici cele patru variante succesive de contract şi nici încheierea în sine a unui contract diferit de cel iniţial, fiind suficientă refacerea contractului iniţial, în aceiaşi termeni defavorabili Bisericii Greco-catolice.

Susţinerea că aceasta ar fi putut obţine beneficii mai mari dacă ar fi închiriat în mod direct imobilul respectiv ignoră în realitate situaţia în care se găsea imobilul în perioada în care au avut loc discuţiile legate de rezilierea contractului anterior şi încheierea unui nou contract. Cu alte cuvinte, mai înainte de a discuta despre închiriere, imobilul trebuia să suporte lucrări de reparaţii şi consolidare deja începute de inculpatul A., pentru care Episcopia Greco-catolică ar fi trebuit să aloce resurse financiare, fără a avea certitudinea recuperării lor, în măsura în care ele existau. Or, unul dintre efectele contractului de parteneriat consta tocmai în reabilitarea clădirii de societatea controlată în fapt de inculpatul A.

Este adevărat că, cu ocazia discuţiei din 16.06.2014, inculpatul A. a făcut referire la o conduită favorabilă anterioară faţă de Episcopia Greco-catolică, cu referire strictă la funcţionarea magazinului de comercializare a peştelui fără autorizaţie şi repartizarea unor sume de la bugetul local, prin care inculpatul a încercat să-şi creeze un ascendent faţă de reprezentanţii bisericii.

Cu toate acestea însă, conduita adoptată la respectiva întâlnire (a se vedea declaraţiile martorilor Y. şi MM.), ca şi transcrierile convorbirilor telefonice purtate între inculpaţi, dovedesc, pe de o parte, caracterul real şi tensionat al acestor negocieri, iar pe de altă parte, încercarea de a ajunge la o soluţie de compromis cu privire la termenii noului contract.

În privinţa neimpozitării clădirilor Episcopiei, deşi, aşa cum se va vedea, această problemă a fost una reală, probatoriul administrat în cauză nu a demonstrat existenţa unei înţelegeri anterioare între inculpaţi cu privire la favorizarea Bisericii Greco-catolice sub acest aspect şi, cu atât mai puţin, la perpetuarea acestei stări de fapt în viitor.

Astfel, în ce priveşte presupusa înţelegere referitoare la scutirea de impozite a clădirilor proprietatea Bisericii Greco-catolice din Beiuş, singura probă invocată în acuzare este declaraţia martorului P., care a arătat că, din discuţiile purtate cu inculpatul A., în contextul încheierii unui nou contract de închiriere pentru imobilul din Calea x, acesta i-a relatat că i-ar fi spus inculpatului D. că biserica va beneficia "în continuare" de scutiri de impozite pentru clădirile din Beiuş. De asemenea, martorul a susţinut că i-ar fi spus şi inculpatului C. despre aceste promisiuni ale inculpatului A. referitoare la scutirea de impozite.

Dincolo de relaţiile de adversitate în care acesta s-a aflat cu reprezentanţii Episcopiei, în comparaţie cu susţinerea acordată inculpatului A., este de observat că martorul P. nu a invocat o discuţie la care ar fi fost prezent personal, ci a redat relatările acestui inculpat despre presupuse discuţii şi promisiuni, vehiculând numele inculpaţilor C. şi D.

Or, niciunul dintre inculpaţii sus-menţionaţi nu a recunoscut că ar fi purtat asemenea discuţii sau ar fi făcut asemenea promisiuni.

Tot astfel, în privinţa faţadelor clădirilor din Beiuş aparţinând Episcopiei, dincolo de împrejurarea că aceasta nu a fost adusă în discuţia la întâlnirea din 16.06.2014, este de observat că neaplicarea unor eventuale sancţiuni pentru faţadele deteriorate nu a privit doar imobilele aparţinând bisericii, ci a reprezentat o practică generalizată la nivelul Primăriei municipiului Beiuş adoptată în raport cu toţi proprietarii care deţineau asemenea clădiri, astfel încât nu poate fi vorba despre o favorizare a Episcopiei Greco-catolice.

În privinţa magazinului de comercializare a peştelui, presupusul interes al reprezentanţilor Episcopiei de a se perpetua funcţionarea fără autorizaţie este contrazis de demersurile pentru intrarea în legalitate făcute de martorul KK. imediat după controlul din 13.06.2014, constând în redepunerea actelor, dar şi a taxei aferente pentru obţinerea autorizaţiei. Mai mult, intenţia de conformare cu dispoziţiile legii a existat încă de la început, din anul 2012, iar împrejurarea că până în anul 2014 magazinul a funcţionat fără autorizaţie nu le era imputabilă acestora.

În fine, în ce priveşte presupusa susţinere a Bisericii Greco-catolice, cu referire la sumele de bani plătite în perioada 2011 - 2012 către Parohia din Beiuş, nu există nicio probă care să dovedească faptul că aceasta ar fi avut la bază vreo înţelegere cu inculpaţii din prezenta cauză.

Prin urmare, scopul urmărit de reprezentanţii Episcopiei prin încheierea contractului de parteneriat nu a fost unul ilicit, în sensul de a beneficia în viitor de un regim de favoare din partea inculpatului, prin încălcarea de către acesta a atribuţiilor sale de serviciu, ci a constat în găsirea unei soluţii pentru situaţia creată în legătură cu imobilul aparţinând Episcopiei, care fusese închiriat nelegal de către martorul P., fără a avea împuternicire din partea proprietarului şi în legătură cu care erau în plină desfăşurare lucrări (neautorizate) de reparaţii, în condiţiile în care clădirea se afla oricum în stare de degradare.

Puşi în faţa faptului împlinit, ca urmare a contractului de concesiune încheiat fără acordul lor, inculpaţii C. şi D. au acţionat pentru a proteja interesele Episcopiei Greco-catolice Oradea în legătură cu un bun care-i aparţinea, iar nu în sensul ilicit imputat prin actul de sesizare, astfel încât critica Parchetului, ce pune în discuţie soluţia de achitare a celor doi inculpaţi pentru infracţiunea de dare de mită, nu poate fi primită.

În privinţa inculpatului A., acesta a fost trimis în judecată pentru infracţiunea de luare de mită, corelativă celei de dare de mită reţinută în sarcina inculpaţilor C. şi D., constând în aceea că ar fi pretins şi primit imobilul proprietatea Episcopiei Greco-catolice Oradea pentru neîndeplinirea ori îndeplinirea defectuoasă a atribuţiilor sale de primar, în sensul sprijinirii ilicite a Bisericii Greco-catolice.

Deşi i-a achitat pe inculpaţii C. şi D. pentru infracţiunea de dare de mită, întrucât, prin încheierea contractului de parteneriat din 12.08.2014, aceştia nu ar fi urmărit mituirea inculpatului A., instanţa de fond a reţinut totuşi că acesta din urmă a săvârşit infracţiunea corelativă de luare de mită, constând în aceea că la data de 16.06.2014 ar fi pretins reprezentanţilor bisericii să găsească o soluţie favorabilă lui în legătură cu contractul încheiat pentru imobilul din strada x, prevalându-se de prerogativele funcţiei sale de primar.

S-a susţinut astfel că, deşi luarea şi darea de mită sunt infracţiuni bilaterale, existenţa uneia nu o presupune în mod automat şi pe cealaltă, astfel încât pretinderea unor foloase este independentă şi îşi păstrează caracterul penal, chiar dacă persoana căreia îi este adresată nu dă curs acesteia, o respinge, nu o înţelege ca atare şi nu-i conferă o astfel de semnificaţie.

Înalta Curte reţine că luarea şi darea de mită sunt infracţiuni bilaterale disociate, ca formă a pluralităţii naturale de făptuitori, care presupun acţiuni corelative săvârşite de două persoane, mituitul şi mituitorul, în legătură cu un act ce intră în îndatoririle de serviciu ale celui dintâi.

Astfel, acţiunilor de "oferire", "dare", respectiv "promisiune" de la darea de mită le corespunde acţiunea de "primire", respectiv "acceptarea promisiunii" de la luarea de mită.

Singura modalitate alternativă căreia nu-i corespunde o acţiune corelativă săvârşită de subiectul activ al celeilalte infracţiuni este "pretinderea" de la luare de mită, căci "acceptarea pretenţiei", neconcretizată într-o acţiune de "dare", nu are semnificaţie penală.

De aceea, deşi de regulă nu se poate vorbi despre săvârşirea unei infracţiuni de luare de mită fără existenţa unei infracţiuni de dare de mită, în cazul în care elementul material al celei dintâi infracţiuni constă doar într-o acţiune de "pretindere", aceasta are o existenţă de sine stătătoare.

În speţă însă, prima instanţă a separat în mod artificial activitatea presupus infracţională imputată inculpaţilor A., C. şi D., considerând că suntem doar în prezenţa unei infracţiuni de sine stătătoare de luare de mită sub forma "pretinderii", în condiţiile în care acţiunile imputate inculpaţilor prin actul de sesizare au fost de "pretindere şi primire", respectiv de "dare" (încredinţare).

Luarea de mită sub forma "pretinderii" putea avea o existenţă de sine stătătoare numai în situaţia în care nu ar fi fost urmată de o "primire", căreia îi corespundea o "dare", ceea ce nu este cazul în speţă, întrucât aceste acţiuni au existat, în materialitatea lor, câtă vreme prin încheierea contractului de parteneriat inculpatul A. a primit folosinţa unui imobil proprietatea Episcopiei Greco-catolice Oradea.

Împrejurarea că inculpaţii C. şi D. au fost achitaţi pentru infracţiunea de dare de mită nu s-a datorat inexistenţei faptei ce le-a fost imputată, ci lipsei caracterului ei penal, întrucât, deşi au încheiat contractul de parteneriat şi au transmis folosinţa imobilului aparţinând Bisericii, nu au urmărit să obţină un regim de favoare pentru aceasta, prin încălcarea atribuţiilor ce-i reveneau inculpatului A., în calitate de primar.

Prin urmare, din punct de vedere subiectiv, nu a existat o intenţie de mituire din partea reprezentanţilor Episcopiei Greco-catolice, astfel încât nu se poate vorbi despre o înţelegere de tip infracţional între aceştia şi inculpatul A., ce ar fi stat la baza încheierii contractului de parteneriat.

Această concluzie produce efecte şi în cazul acestui din urmă inculpat, chiar şi în condiţiile în care activitatea infracţională ce i-a fost imputată prin actul de sesizare a constat şi în "pretindere", iar nu doar în "primire", întrucât conform acuzării cele două acţiuni alternative ale elementului material al infracţiunii de luare de mită au avut caracter unitar, cea de-a doua fiind o consecinţă a celei dintâi.

Dincolo de împrejurarea că nu există o suprapunere exactă între acuzaţia din rechizitoriu şi cea reţinută ca fiind dovedită de către prima instanţă, Înalta Curte reţine că aluziile inculpatului referitoare la o presupusă favorizare anterioară a Bisericii Greco-catolice, făcute cu ocazia întâlnirii din 16.06.2014, nu sunt suficiente pentru a caracteriza conduita sa drept o "pretindere" a unor foloase necuvenite, în sensul obţinerii unei soluţii favorabile în legătură cu contractul ce fusese încheiat în mod nelegal de martorul P.

Intenţia de a obţine o soluţie favorabilă cu ocazia negocierilor nu are, prin ea însăşi, o conotaţie penală, iar prin invocarea propriei conduite anterioare, presupus favorabile Bisericii Greco-catolice, inculpatul a crezut că-şi va crea un avantaj în aceste negocieri.

În plus, dincolo de perspectiva unui câştig din închirierea viitoare a imobilului, nu este de neglijat faptul că, la momentul negocierilor, inculpatul A. făcuse nişte cheltuieli în legătură cu acesta (plata chiriei pe doi ani, lucrări demarate pentru reabilitarea imobilului), în baza contractului a cărui reziliere se discuta la întâlnirea din 16.06.2014, astfel încât, din punct de vedere subiectiv, foloasele urmărite de inculpatul A., în sensul găsirii unei soluţii favorabile în legătură cu acest contract, indiferent care ar fi fost aceea, nu aveau un caracter necuvenit, cel puţin din perspectiva evitării unei situaţii păgubitoare.

Astfel, aşa cum au relatat martorii prezenţi la acea întâlnire, în finalul ei inculpatul s-a arătat dispus să accepte rezilierea contractului pentru care fusese convocat, cu condiţia restituirii de către Biserica Greco-catolică a sumei achitate cu titlu de chirie (în condiţiile în care imobilul nu fusese folosit până atunci) şi a celor investite în reabilitarea clădirii, situaţie cu care reprezentanţii acesteia nu au fost de acord.

Prin urmare, reţinând că probatoriul administrat în cauză nu confirmă săvârşirea de către inculpatul A. a infracţiunii de luare de mită în modalitatea imputată acestuia prin rechizitoriu sau reţinută de prima instanţă, având în vedere şi considerentele expuse anterior în legătură cu infracţiunea corelativă de dare de mită imputată inculpaţilor C. şi D., Înalta Curte apreciază întemeiată critica din motivele de apel formulată de inculpatul A., sens în care conform art. 421 pct. 2 lit. a) C. proc. pen. va admite calea sa de atac, va desfiinţa în parte sentinţa apelată şi în baza art. 396 alin. (5) raportat la art. 16 alin. (1) lit. c) C. proc. pen. va dispune, consecutiv descontopirii pedepsei rezultante, achitarea sa pentru infracţiunea de luare de mită, prevăzută de art. 289 alin. (1) C. pen., cu referire la art. 6 şi art. 7 lit. a) din Legea nr. 78/2000.

În ce priveşte infracţiunea de abuz în serviciu în forma autoratului, respectiv a complicităţii, imputată inculpaţilor A., F., G., respectiv C., D. şi E. în legătură cu neimpunerea clădirilor aflate în proprietatea Bisericii Greco-catolice pe raza municipiului Beiuş (pct. 1 R), Înalta Curte constată mai întâi că potrivit art. 249 alin. (1) şi (2) din C. fisc. în vigoare în perioada de referinţă, orice persoană care are în proprietate o clădire situată în România datorează anual impozit pentru acea clădire către bugetul local al comunei, oraşului sau municipiului în care este amplasată clădirea.

În cazul aparţinând cultelor religioase recunoscute oficial în România, cum este şi cazul Bisericii Greco-catolice, potrivit art. 250 alin. (1) pct. 3 din C. fisc. , nu se datorează impozit pentru clădirile care, prin destinaţie, constituie lăcaşuri de cult, cu excepţia încăperilor care sunt folosite pentru activităţi economice.

De asemenea, potrivit art. 254 alin. (5) din C. fisc. , orice persoană care dobândeşte o clădire are obligaţia de a depune o declaraţie fiscală la compartimentul de specialitate al autorităţii administraţiei publice locale în a cărei rază de competenţă se află clădirea, în termen de 30 de zile de la data dobândirii.

Potrivit pct. 27 din Normele metodologice de punere în aplicare a C. fisc. , atât persoanele fizice, cât şi persoanele juridice au obligaţia de a depune declaraţii fiscale potrivit art. 254 alin. (5) din C. fisc. la compartimentele de specialitate ale autorităţilor administraţiei publice locale ale comunelor, oraşelor, municipiilor în a căror rază se află clădirile, chiar dacă, potrivit prevederilor C. fisc. , pentru acestea nu datorează impozit pe clădiri sau sunt scutite de la plata acestui impozit.

Depunerea peste termen, precum şi nedepunerea declaraţiilor de impunere prevăzute la art. 254 alin. (5) din C. fisc. constituie contravenţii, conform art. 294 alin. (2) lit. a) şi b) din acelaşi cod, care se constată şi se sancţionează de către primari şi persoane împuternicite din cadrul compartimentelor de specialitate ale autorităţii administraţiei publice locale.

Din toate aceste dispoziţii legale rezultă că Biserica Greco-catolică, prin Episcopia Oradea, avea obligaţia de a depune declaraţii fiscale pentru toate imobilele care îi aparţineau, situate în Beiuş, indiferent dacă pentru acestea se datora sau nu impozit pe clădiri.

Declaraţiile trebuiau depuse la Biroul de taxe şi impozite din cadrul Primăriei Beiuş, în termen de 30 de zile de la data dobândirii lor, sub sancţiunea amenzii contravenţionale.

În acord cu instanţa de fond, Înalta Curte constată că în perioada 2009 - 2014 reprezentanţii Episcopiei Greco-catolice Oradea, în persoana inculpaţilor C. (episcop), D. (în calitate de administrator) şi E. (în calitate de contabil şef al aceleiaşi episcopii) au nesocotit această obligaţie legală şi nu au depus declaraţiile fiscale aferente clădirilor deţinute în proprietate pe raza municipiului Beiuş (cu excepţia celei din 5.12.2013, care face obiectul judecăţii în prezenta cauză).

Dincolo de împrejurarea că inculpaţii nu se pot prevala de necunoaşterea legii (nemo censetur ignorare legem), este de observat că aceştia nici nu se aflau într-o asemenea situaţie, câtă vreme pentru imobilele aparţinând aceleiaşi Biserici, situate în Oradea, reprezentanţii Episcopiei şi-au îndeplinit obligaţia de a depune declaraţii fiscale, astfel cum rezultă din înscrisurile aflate la dosar (a se vedea vol. 13 d.u.p.).

Mai mult, imobilele din Oradea cu privire la care au fost depuse asemenea declaraţii erau deţinute în baza H.G. nr. 466/1992, în anexa căreia sunt menţionate imobile similare situate în Beiuş, cu privire la care însă reprezentanţii Episcopiei nu şi-au îndeplinit aceeaşi obligaţie prevăzută în C. fisc.

Totodată, este de reţinut că prin Decizia nr. 586 din 12.07.2011, inculpatul C., în calitate de episcop al Episcopiei Greco-catolice Oradea, a dispus reevaluarea bunurilor imobile din Oradea şi restul Eparhiei pentru actualizarea valorilor în conformitate cu prevederile art. 253 alin. (6) din C. fisc. Deşi termenul fixat pentru această operaţiune a fost 29.07.2011 pentru imobilele din Oradea şi 30.09.2011 pentru cele din alte localităţi, reevaluarea a fost făcută doar pentru imobilele deţinute în Oradea.

Cu toate acestea, conduita celor trei inculpaţi nu depăşeşte sfera răspunderii contravenţionale, căci nedepunerea declaraţiilor fiscale pentru imobilele din Beiuş nu a avut la bază vreo înţelegere de tip infracţional între reprezentanţii Episcopiei Oradea şi cei ai administraţiei publice locale cu atribuţii în domeniul taxelor şi impozitelor locale (inculpaţii A., în calitate de primar, F. şi G., în calitate de angajaţi ai Biroului de taxe şi impozite locale din aceeaşi primărie), ci ignorarea obligaţiilor ce le reveneau potrivit C. fisc.

Ca şi prima instanţă, Înalta Curte constată că probatoriul administrat în cauză nu demonstrează înţelegerea dintre reprezentanţii bisericii şi cei ai administraţiei publice locale cu privire la neimpozitarea clădirilor din Beiuş aparţinând Episcopiei din Oradea, invocată în actul de sesizare, singurele declaraţii în acest sens fiind ale martorului P., care nu se coroborează însă cu alte mijloace de probă.

Astfel, în ce priveşte presupusa înţelegere referitoare la scutirea de impozite a clădirilor proprietatea Bisericii Greco-catolice din Beiuş, martorul P. a arătat că, din discuţiile purtate cu inculpatul A., în contextul încheierii unui nou contract de închiriere pentru imobilul din Calea x, acesta i-a relatat că i-ar fi spus inculpatului D. că biserica va beneficia "în continuare" de scutiri de impozite pentru clădirile din Beiuş. De asemenea, martorul a susţinut că i-ar fi spus şi inculpatului C. despre aceste promisiuni ale inculpatului A. referitoare la scutirea de impozite.

Este de observat că martorul P. nu a invocat o discuţie la care ar fi fost prezent personal, ci a redat relatările inculpatului A. despre presupuse discuţii şi promisiuni, vehiculând numele inculpaţilor C. şi D.

Or, niciunul dintre inculpaţii sus-menţionaţi nu a recunoscut că ar fi purtat asemenea discuţii sau ar fi făcut asemenea promisiuni.

În privinţa discuţiei din 16.06.2014 în legătură cu rezilierea contractului de închiriere şi încheierea unui alt contract, martorii Y. şi MM., care au participat la negocieri alături de inculpaţii A., D. şi martorul P., nu au relatat nimic despre o eventuală scutire de impozite promisă de inculpatul A., în continuarea unei înţelegeri iniţiale. Singurele susţineri făcute de acest inculpat cu acea ocazie, confirmate de cei doi martori, s-au referit la funcţionarea fără autorizaţie a magazinului de comercializare a peştelui şi despre ajutarea Bisericii Greco-catolice cu ocazia repartizării unor sume de bani din bugetul local.

În fine, nici una dintre transcrierile convorbirilor telefonice existente la dosar, purtate între inculpaţi sau între aceştia şi martorul P., nu cuprinde vreo referire, nici măcar aluziv, la vreo înţelegere preexistentă în legătură cu nedeclararea imobilelor Episcopiei Greco-catolice Oradea sau cu scutirea acestora de la plata impozitelor pe clădiri.

În consecinţă, în lipsa unei asemenea înţelegeri, nu se poate vorbi despre o complicitate a inculpaţilor, reprezentanţi ai Episcopiei Oradea, la infracţiunea de abuz în serviciu săvârşită de inculpaţii A., F. şi G., căci această formă de participaţie penală presupune un ajutor dat cu intenţie autorilor infracţiunii, în baza unei înţelegeri stabilite între participanţi, ceea ce nu este cazul în speţă.

În aceste condiţii, soluţia de achitare a inculpaţilor C., D. şi E. este legală şi temeinică.

În privinţa reprezentanţilor autorităţii publice locale, potrivit art. 61 alin. (2), (3) şi 4 din Legea administraţiei publice locale nr. 215/2001, în forma în vigoare în perioada de referinţă, primarul asigură punerea în aplicare a legilor, iar pentru punerea în aplicare a activităţilor date în competenţa sa prin lege, el beneficiază de un aparat de specialitate, pe care-l conduce, structurat pe compartimente funcţionale, în condiţiile legii.

Potrivit art. 36 alin. (2) lit. a) din lege, consiliul local exercită atribuţii privind organizarea şi funcţionarea aparatului de specialitate al primarului.

În privinţa taxelor şi impozitelor locale, potrivit art. 291 din C. fisc. în vigoare în perioada de referinţă, având denumirea marginală "Controlul şi colectarea impozitelor şi taxelor locale", autorităţile administraţiei publice locale şi organele speciale ale acestora, după caz, sunt responsabile pentru stabilirea, controlul şi colectarea impozitelor şi taxelor locale, precum şi a amenzilor şi penalizărilor aferente.

Prin urmare, responsabilitatea pentru stabilirea, controlul şi colectarea impozitelor şi taxelor locale revine primarului şi aparatului său de specialitate, respectiv direcţia/serviciul/biroul/compartimentul de taxe şi impozite locale, astfel cum acesta este reglementat prin hotărâre a consiliului local.

Această responsabilitate se manifestă pe două paliere: stabilirea/controlul/colectarea impozitelor şi taxelor locale, respectiv a amenzilor/penalizărilor, aplicate în cazul neîndeplinirii sau îndeplinirii cu întârziere a obligaţiilor ce revin contribuabililor în legătură cu taxele şi impozitele locale.

În speţă, inculpaţilor A., primar al municipiului Beiuş, F. şi G., angajaţi ai Biroului de taxe şi impozite locale din aceeaşi primărie, li s-a imputat că nu şi-au îndeplinit atribuţiile de serviciu în legătură cu impozitarea clădirilor aparţinând Episcopiei Greco-catolice Oradea, aflate în municipiul Beiuş, în sensul că nu au întreprins niciun demers pentru impozitarea şi impunerea din oficiu a acestor imobile, deşi cunoşteau că acestea erau folosite pentru activităţi economice, nedispunând şi neefectuând nicio inspecţie fiscală, ceea ce a condus la păgubirea Primăriei cu contravaloarea impozitelor locale datorate şi neachitate, în sumă de 329.231 RON şi obţinerea unui folos necuvenit pentru Biserica Greco-catolică.

În apărarea lor, inculpaţii au susţinut în esenţă că nu cunoşteau care sunt clădirile din Beiuş care aparţineau Episcopiei Greco-catolice din Oradea, că acestea oricum nu erau înscrise în contabilitate şi nu puteau fi descoperite prin cercetarea cărţilor funciare, care ţin evidenţa pe proprietăţi, iar nu pe proprietari. În plus, inculpaţii F. şi G. au susţinut că inspecţiile fiscale sunt dispuse de primar, ca şi sancţiunile contravenţionale.

Probatoriul administrat în cauză demonstrează însă că inculpaţii sus-menţionaţi nu doar că puteau şi trebuiau să cunoască care sunt imobilele Bisericii Greco-catolice din Beiuş, ci şi că, în fapt, aceştia au cunoscut, fie şi la modul general, că există asemenea imobile, nedeclarate conform legii de proprietarul lor.

În acest sens, având responsabilităţi în stabilirea taxelor şi impozitelor locale, cei trei inculpaţi cunoşteau dispoziţiile C. fisc. , care obligau orice proprietar de clădire să depună o declaraţie fiscală la autoritatea locală în raza căreia se afla imobilul, chiar şi în situaţia în care, potrivit legii, nu se datora impozit pentru acea clădire sau exista o scutire de la plata acestuia.

În plus, în cazul Bisericii Greco-catolice, aceiaşi inculpaţi cunoşteau că, potrivit C. fisc. , nu erau datorate impozite pentru clădirile care, conform destinaţiei lor, erau lăcaşuri de cult, în sensul legislaţiei fiscală. În această categorie nu intrau clădirile/încăperile folosite pentru activităţi economice, cum era cazul celor închiriate.

În privinţa clădirilor aparţinând Bisericii Greco-catolice situate în Beiuş, dincolo de împrejurarea că trăiau în această localitate şi ştiau că acest cult religios deţine în proprietate anumite clădiri, toţi cei trei inculpaţi au recunoscut în declaraţiile date în cauză că în repetate rânduri au purtat discuţii cu martorul P., protopop şi preot paroh în cadrul Parohiei Beiuş ce aparţinea de Episcopia Greco-catolică Oradea şi i-au cerut acestuia să vină la primărie şi să depună declaraţii cu privire la aceste clădiri.

Prin urmare, câtă vreme declaraţiile date de inculpaţi pot fi folosite şi împotriva lor, este cert că aceştia au cunoscut nu doar că Biserica Greco-catolică deţine clădiri în proprietate pe raza municipiului Beiuş, dar şi faptul că acestea nu fuseseră declarate conform legii.

În ce priveşte posibilitatea de a stabili în concret care sunt aceste clădiri, contrar susţinerilor inculpaţilor, nu era necesar să cunoască vreun număr de carte funciară, câtă vreme prin H.G. nr. 466/1992 fusese aprobată lista bunurilor care s-au predat din proprietatea statului în proprietatea Bisericii Greco-catolice. Astfel, prin simpla consultare a anexei la această hotărâre, se putea constata că 24 dintre aceste clădiri, menţionate la poziţiile 19 - 42, cu adrese complete, se aflau în Beiuş, iar majoritatea lor erau clădiri de locuinţe, susceptibile a fi închiriate şi, deci, folosite pentru activităţi economice, care nu erau scutite de la plata impozitului pe clădire.

Prin urmare, cei trei inculpaţi au avut în mod obiectiv posibilitatea de a cunoaşte care sunt imobilele din Beiuş care aparţineau Episcopiei Greco-catolice, cel puţin cu referire la cele menţionate în H.G. nr. 466/1992 şi de a constata că acestea nu fuseseră declarate conform legii.

În aceste condiţii, aşa cum s-a arătat, împrejurarea că nu era cunoscut numărul de carte funciară sub care aceste imobile fuseseră înregistrate, este lipsită de relevanţă, cu atât mai mult cu cât potrivit pct. 249 din Normele metodologice de punere în aplicare a C. fisc. , declararea clădirilor şi a terenurilor pentru stabilirea impozitelor aferente nu este condiţionată de înregistrarea acestor imobile la oficiile de cadastru şi publicitate imobiliară.

Având în vedere această situaţie de fapt, Înalta Curte constată că inculpaţii A., F. şi G. aveau obligaţia legală de a acţiona pentru a determina Episcopia Greco-catolică Oradea să intre în legalitate cu privire la imobilele deţinute în Beiuş, în sensul declarării acestora şi achitării impozitelor datorate conform C. fisc.

În acest sens, Înalta Curte reţine că responsabilitatea legală ce revenea celor trei inculpaţi în legătură cu stabilirea şi colectarea taxelor şi impozitelor locale conform art. 291 din C. fisc. era incompatibilă cu adoptarea unei atitudini pasive faţă de o situaţie de fapt pe care aceştia nu doar că erau obligaţi să o cunoască (a se vedea H.G. nr. 466/1992), dar o şi cunoşteau în concret (a se vedea discuţiile purtate cu martorul P.).

Respectarea legislaţiei, în particular a celei din domeniul fiscal, este asigurată fie prin conformarea de bunăvoie a destinatarilor legii cu dispoziţiile acesteia, ceea ce în plan fiscal echivalează cu o conduită activă a contribuabililor, de declarare din proprie iniţiativă a veniturilor şi bunurilor în vederea impozitării, fie prin constrângere, printr-o conduită activă a organelor statului, care în plan fiscal presupune solicitarea de informaţii din oficiu, planificarea şi dispunerea de inspecţii fiscale şi, nu în ultimul rând, aplicarea unor sancţiuni contravenţionale.

În speţă, aşa cum corect a constatat şi instanţa de fond, Înalta Curte constată că inculpaţii A., F. şi G. nu au întreprins niciun demers legal apt să conducă la intrarea în legalitate a Episcopiei Greco-catolice cu privire la imobilele deţinute în Beiuş.

În acest sens, Înalta Curte face trimitere la următoarele dispoziţii legale în vigoare în perioada de referinţă:

- art. 7 alin. (2) din C. proc. fisc. :

"Rolul activ" - Organul fiscal este îndreptăţit să examineze, din oficiu, starea de fapt, să obţină şi să utilizeze toate informaţiile şi documentele necesare pentru determinarea corectă a situaţiei fiscale a contribuabilului. În analiza efectuată organul fiscal va identifica şi va avea în vedere toate circumstanţele edificatoare ale fiecărui caz.

- art. 49 alin. (1) lit. a) din C. proc. fisc. :

"Mijloace de probă" - Pentru determinarea stării de fapt fiscale, organul fiscal, în condiţiile legii, administrează mijloace de probă, putând proceda la solicitarea informaţiilor, de orice fel, din partea contribuabililor şi a altor persoane.

- art. 56 alin. (1) din C. proc. fisc. :

"Prezentarea de înscrisuri" - În vederea stabilirii stării de fapt fiscale, contribuabilul are obligaţia să pună la dispoziţie organului fiscal registre, evidenţe, documente de afaceri şi orice alte înscrisuri. În acelaşi scop, organul fiscal are dreptul să solicite înscrisuri şi altor persoane cu care contribuabilul are sau a avut raporturi economice sau juridice.

- art. 64 din C. proc. fisc. :

"Forţa probantă a documentelor justificative şi evidenţelor contabile" - Documentele justificative şi evidenţele contabile ale contribuabilului constituie probe la stabilirea bazei de impunere. În cazul în care există şi alte acte doveditoare, acestea vor fi luate în considerare la stabilirea bazei de impunere.

- art. 65 alin. (2) din C. proc. fisc. :

"Sarcina probei în dovedirea situaţiei de fapt fiscale" - Organul fiscal are sarcina de a motiva decizia de impunere pe bază de probe sau constatări proprii.

- art. 67 din C. proc. fisc. :

"Estimarea bazei de impunere" - Dacă organul fiscal nu poate determina mărimea bazei de impunere, acesta trebuie să o estimeze. În acest caz trebuie avute în vedere toate datele şi documentele care au relevanţă pentru estimare. Estimarea constă în identificarea acelor elemente care sunt cele mai apropiate situaţiei de fapt fiscale. În situaţia în care, potrivit legii, organele fiscale sunt îndreptăţite să estimeze baza de impunere, acestea vor avea în vedere preţul de piaţă al tranzacţiei sau bunului impozabil, astfel cum este definit de C. fisc.

- art. 94 alin. (1) din C. proc. fisc. :

"Obiectul şi funcţiile inspecţiei fiscale" - Inspecţia fiscală are ca obiect verificarea legalităţii şi conformităţii declaraţiilor fiscale, corectitudinii şi exactităţii îndeplinirii obligaţiilor de către contribuabili, respectării prevederilor legislaţiei fiscale şi contabile, verificare sau stabilirea, după caz, a bazelor de impunere, stabilirea diferenţelor obligaţiilor de plată şi a accesoriilor aferente acestora.

- art. 99 alin. (1) din C. proc. fisc. :

"Competenţa" - Inspecţia fiscală se exercită exclusiv, nemijlocit şi neîngrădit prin A.N.A.F. ori, după caz, de compartimentelor de specialitate ale autorităţilor administraţiei publice locale (...).

- art. 105 alin. (6) şi (7) din C. proc. fisc. :

"Reguli privind inspecţia fiscală" - Activitatea de inspecţie fiscală se organizează şi se desfăşoară pe baza unor programe anuale, trimestriale şi lunare aprobate în condiţiile stabilite prin ordin al preşedintelui A.N.A.F., respectiv prin acte ale autorităţilor administraţiei publice locale, după caz. La începerea inspecţiei fiscale, inspectorul este obligat să prezinte contribuabilului legitimaţia de inspecţie şi ordinul de serviciu semnat de conducătorul organului de control.

Suplimentar, însă în legătură directă cu aceste dispoziţii legale, ca şi cu cele menţionate anterior (art. 291 din C. fisc. şi art. 36 alin. (2) lit. a) din Legea nr. 215/2001), Înalta Curte constată că prin H.C.L. a municipiului Beiuş din 30.06.2010 a fost aprobat Regulamentul intern de organizare, funcţionare, instruire şi perfecţionare, precum şi de conduită al aparatului de specialitate al Primarului municipiului Beiuş.

Astfel, în art. 13 pct. 10 din acest Regulament sunt enumerate atribuţiile Biroului de Impozite şi Taxe Locale din cadrul Serviciului Buget, Finanţe, Impozite şi Taxe, între care sunt menţionate următoarele:

- asigurarea, prin serviciile şi birourile de specialitate, a constatării şi verificării materiei impozabile, impunerii tuturor contribuabililor, persoane fizice şi juridice (...) - pct. 2;

- supravegherea modului în care contribuabilii îşi respectă obligaţiile pe care le au faţă de bugetul local, în ceea ce priveşte calcularea, declararea şi virarea impozitelor şi taxelor locale în termen şi atragerea de venituri suplimentare la bugetul local (pct. 7);

- verificarea persoanelor juridice, pe baza unui program de control lunar, pentru identificarea bunurilor impozabile nedeclarate (...) - pct. 10;

- elaborarea lunară a Programului de inspecţie fiscală, care cuprinde societăţile care vor fi supuse controlului fiscal în luna respectivă, a Avizelor de inspecţie fiscală şi a ordinelor de deplasare a inspectorilor, care sunt împuterniciţi pentru desfăşurarea inspecţiei fiscale în materie de impozite şi taxe locale (pct. 13).

Aceste atribuţii ale Biroului de Impozite şi Taxe Locale au fost detaliate prin Fişa postului pentru toţi angajaţii acestuia.

Astfel, în privinţa inculpatei F., aceasta a semnat la 1.09.2010 Fişa postului nr. x, denumit "Efectuarea inspecţiei fiscale", post de execuţie, în care sunt menţionate atribuţiile inculpatei, între care se regăsesc:

- constată contravenţiile şi aplică sancţiunile prevăzute de actele normative pentru nedepunerea declaraţiilor de impunere sau depunerea acestora peste termen;

- emite convocări către contribuabili în condiţiile legii, pentru identificarea bunurilor impozabile şi urmăribile;

- efectuează inspecţia fiscală, conform legii, în vederea verificării modului de declarare, constatare, impunere şi achitare a obligaţiilor de plată către bugetul local, pe bază de delegaţie emisă de conducătorul instituţiei;

- realizează activitatea de constatare şi stabilire a impozitelor şi taxelor datorate bugetului local de către persoane juridice: impozitul pe clădiri şi terenuri (...);

- gestionează toate documentele referitoare la impunerea contribuabililor persoane juridice;

- efectuează controlul fiscal verificând persoanele juridice din punct de vedere al masei impozabile, precum şi calculul impozitelor şi taxelor datorate bugetului local;

- solicită şi verifică documente, înscrisuri, registre sau evidenţe contabile ale persoanelor juridice controlate, necesare realizării obiectului controlului.

Este de reţinut că aceste atribuţii se regăsesc şi în Fişa postului nr. x, semnată de inculpată anterior, la 24.06.2008, funcţie de execuţie, scopul principal al postului fiind "debitare, urmărire impozite şi taxe".

În fine, tot în privinţa inculpatei F., Înalta Curte constată că prin dispoziţia din 11.09.2013 a primarului municipiului Beiuş, aceasta a coordonat activitatea Biroului de impozite şi taxe din cadrul Serviciului economic al Primăriei, dispoziţie care i-a fost comunicată şi inculpatei.

În cazul inculpatului G., acesta a semnat la data de 1.09.2010 Fişa postului nr. x, denumit "Emitere titluri executorii", post de execuţie, după ce anterior, la 24.06.2008 a semnat Fişa postului nr. x, funcţie de execuţie, scopul principal al postului fiind "debitare, urmărire impozite şi taxe".

Examinând atribuţiile ce-i reveneau inculpatului G. potrivit celor două fişe menţionate anterior, se poate constata că acestea erau identice, cel puţin în privinţa celor analizate anterior, cu atribuţiile pe care le avea şi inculpata F.

Înalta Curte reţine că identificarea acestor atribuţii şi a menţiunilor din Regulamentul de organizare şi funcţionare a aparatului de specialitate al primarului nu intră în contradicţie cu Decizia Curţii Constituţionale nr. 405/2016, care a restrâns sfera de aplicare infracţiunii de abuz în serviciu la încălcarea dispoziţiilor din legislaţia primară.

Dimpotrivă, raţiunea pentru care au fost identificate atribuţiile care reveneau inculpaţilor F. şi G., ambii având funcţii de execuţie în cadrul Biroului de impozite şi taxe (iar inculpata F. - şi de coordonare a activităţii biroului, începând cu data comunicării dispoziţiei din 11.09.2013), este aceea de a identifica în concret persoanele cărora le incumbau obligaţiile menţionate anterior din C. fisc. şi C. proc. fisc. , cu referire la nedeclararea imobilelor aparţinând Episcopiei Greco-catolică Oradea, situate pe raza municipiului Beiuş.

În condiţiile în care inculpaţii F. şi G., alături de inculpatul A., ştiau că în Beiuş există imobile ale Episcopiei nedeclarate, aceşti inculpaţi aveau obligaţia de a asigura conformarea Bisericii cu dispoziţiile legislaţiei fiscale.

Astfel, responsabilitatea legală ce revenea inculpaţilor F. şi G. în legătură cu stabilirea şi colectarea taxelor şi impozitelor locale conform art. 291 din C. fisc. presupunea mai multe direcţii de acţiune:

1. Obţinerea de informaţii din oficiu cu privire la bunurile deţinute pe raza municipiului Beiuş (art. 7 alin. (2) din C. proc. fisc. ), care se putea realiza prin convocarea contribuabilului la sediul Primăriei pentru identificarea bunurilor impozabile (a se vedea Fişa postului celor doi inculpaţi), prin solicitarea de informaţii de la contribuabil (art. 49 alin. (1) lit. a) C. proc. fisc. ) şi prin controlul fiscal având ca scop verificarea persoanei juridice din punctul de vedere al masei impozabile (a se vedea Fişa postului celor doi inculpaţi).

Potrivit legii, contribuabilul avea obligaţia de a pune la dispoziţia organelor fiscale a registrelor, evidenţelor, documentelor (art. 56 alin. (1) C. proc. fisc. ).

Mai mult, având în vedere conduita de conformare adoptată de Episcopia Greco-catolică cu privire la bunurile deţinute în Oradea, ca şi conduita adoptată pe parcursul cercetărilor în prezenta cauză, constând în plata impozitelor datorate municipiului Beiuş, nu exista niciun indiciu că aceasta direcţie de acţiune a funcţionarilor Primăriei, respectiv a inculpaţilor F. şi G., ar fi rămas fără rezultat.

Susţinerile potrivit cărora bunurile nu figurau în evidenţele Episcopiei cu valoarea de inventar, astfel încât nu ar fi fost posibilă impozitarea acestora, nu pot fi primite. În acest sens. dincolo de împrejurarea că acest fapt nu era cunoscut de inculpaţi la acel moment, ci abia ulterior, pe parcursul cercetărilor penale, este de observat că potrivit art. 67 C. proc. fisc. era posibilă estimarea bazei de impunere, prin raportare la preţul pieţei.

2. Efectuarea unei inspecţii fiscale, în condiţiile art. 94 şi urm. C. proc. fisc.

În acest sens, chiar dacă inculpaţii F. şi G. au susţinut că aceasta se efectua în baza unui ordin de serviciu semnat de conducătorul organului de control, este de observat că potrivit art. 105 alin. (6) C. proc. fisc. activitatea de inspecţie fiscală se desfăşura în baza unor programe anuale, trimestriale şi lunare, aprobate în acest caz prin acte ale autorităţilor administraţiei publice locale (hotărâri ale consiliului local sau dispoziţii ale primarului).

Or, potrivit art. 13 pct. 10 din Regulamentului de organizare şi funcţionare a aparatului de specialitate al primarului din Beiuş, Biroul de taxe şi impozite locale avea printre atribuţii elaborarea lunară a Programului de inspecţie fiscală, care cuprinde societăţile care vor fi supuse controlului fiscal în luna respectivă, a Avizelor de inspecţie fiscală şi a ordinelor de deplasare a inspectorilor, care sunt împuterniciţi pentru desfăşurarea inspecţiei fiscale în materie de impozite şi taxe locale (pct. 13).

Cu alte cuvinte, pentru a se desfăşura o inspecţie fiscală, aceasta trebuia programată, fapt ce era de asemenea în sarcina Biroului de taxe şi impozite locale în care îşi desfăşurau activitatea cei doi inculpaţi şi pe care l-a coordonat inculpata F. începând din septembrie 2013.

Or, aşa cum rezultă din relaţiile primite de la Primăria municipiului Beiuş în faza apelului, în perioada 2009 - 2014 nu a existat niciun act emis de autorităţile administraţiei publice locale din Beiuş referitoare la programe anuale, trimestriale şi lunare pentru efectuarea unor inspecţii fiscale, nefiind totodată probat că Biroul de taxe şi impozite locale ar fi întocmit propuneri în acest sens, care să nu fi fost aprobate de consiliul local sau de primar.

3. sancţionarea contravenţională a Episcopiei Greco-catolice din Oradea pentru nedepunerea declaraţiilor de impunere pentru imobilele deţinute în Beiuş.

Potrivit art. art. 294 alin. (2) lit. a) şi b) din C. fisc. , depunerea peste termen, precum şi nedepunerea declaraţiilor de impunere prevăzute la art. 254 alin. (5) din constituiau contravenţii.

De asemenea, potrivit art. 294 alin. (5) din acelaşi cod, contravenţiile se constatau şi se sancţionau de către primari şi persoane împuternicite din cadrul compartimentelor de specialitate ale autorităţii administraţiei publice locale.

Aceste texte de lege se coroborează cu disp. art. 291 din acelaşi cod, care instituie responsabilitatea autorităţilor administraţiei publice locale (primarului) şi organele speciale ale acestora (Biroul de taxe şi impozite), după caz, atât cu privire la stabilirea/controlul/colectarea impozitelor şi taxelor locale, cât şi cu privire la stabilirea/controlul/colectarea amenzilor şi penalizărilor aferente.

Prin urmare, atât primarul municipiului Beiuş, în persoana inculpatului A., cât şi inculpaţii F. şi G., angajaţi cu funcţii de execuţie la Biroul de taxe şi impozite locale, aveau obligaţia de a constata încălcarea legii (depunerea peste termen sau, după caz, nedepunerea declaraţiilor de impunere prevăzute la art. 254 alin. (5) C. fisc. ) şi de a aplica sancţiunile contravenţionale corespunzătoare, lucru care nu s-a întâmplat, deşi toţi cei trei inculpaţi cunoşteau situaţia de fapt reală.

Susţinerea inculpaţilor F. şi G., în sensul că nu au fost împuterniciţi de primar să constate contravenţiile şi să le sancţioneze, este lipsită de relevanţă, câtă vreme ambii inculpaţi aveau o asemenea atribuţie potrivit fişei postului, aşa cum s-a văzut anterior, astfel încât nu era necesară o dispoziţie sau împuternicire suplimentară din partea primarului.

Faţa de cele expuse anterior, Înalta Curte constată că inculpaţii A., F. şi G. nu şi-au îndeplinit obligaţiile stabilite prin legislaţia primară analizată anterior (C. fisc. şi C. proc. fisc. ) în legătură cu imobilele deţinute în Beiuş de Episcopia Greco-catolică Oradea, neefectuând niciun demers apt să conducă la conformarea acesteia cu legislaţia fiscală, în sensul declarării imobilelor şi achitării impozitelor aferente, în condiţiile prevăzute de C. fisc.

În acest sens, invitaţia adresată Parohiei Beiuş (iar nu Episcopiei Oradea) în anul 2005 de a se prezenta la Biroul de taxe şi impozite cu toate actele de proprietate pentru clarificarea situaţiei fiscale, la care niciunul dintre inculpaţi nu a avut de altfel vreo contribuţie, ca şi purtarea de discuţii, chiar repetate, cu martorul P. (preot paroh în Beiuş), nu se circumscriu direcţiilor de acţiune analizate anterior, care presupuneau formalităţi desfăşurate în mod riguros în baza dispoziţiilor legale, căci numai acestea puteau asigura îndeplinirea de către contribuabil a obligaţiilor ce-i reveneau conform legislaţiei fiscale.

Împrejurarea că la sfârşitul anului 2014 inculpaţii A. şi F. au semnat o adresă către Episcopia Oradea, prin care se "revenea cu rugămintea" de a depune o declaraţie de impunere, este nu doar insuficientă, ci şi irelevantă, în condiţiile în care la acel moment erau deja declanşate cercetări penale.

În realitate, este cert că toţi cei trei inculpaţi au tolerat cu bună ştiinţă o situaţie de fapt contrară legii, încercând să acrediteze în mod neîntemeiat ideea că, în lipsa unei manifestări de voinţă a contribuabilului, ei nu deţineau mijloacele legale prin care puteau şi trebuiau să pună capăt acestei situaţii păgubitoare pentru patrimoniul unităţii administrativ-teritoriale.

Prin urmare, în acord cu instanţa de fond, Înalta Curte constată că în perioada 2009 - 2014 inculpaţii A., F. şi G. nu şi-au îndeplinit obligaţiile ce le reveneau potrivit legislaţiei primare în vederea declarării şi impunerii imobilelor deţinute în Beiuş de Episcopia Greco-catolică Oradea, ceea ce a condus la păgubirea patrimoniului unităţii administrativ teritoriale şi, corelativ, obţinerea unui folos necuvenit de către contribuabilul sus-menţionat, fiind astfel întrunite condiţiile de tipicitate ale infracţiunii pentru care au fost condamnaţi, prev. de art. 132 rap. la art. 297 C. pen.

În consecinţă, criticile inculpaţilor sunt nefondate.

În ce priveşte infracţiunea de abuz în serviciu imputată inculpatului A. în legătură cu funcţionarea fără autorizaţie a magazinului de comercializare a peştelui, proprietatea Bisericii Greco-catolice (pct. 1 R), Înalta Curte constată mai întâi că această acuzaţie nu are în vedere şi refuzul inculpatului de a emite această autorizaţie, începând cu luna iunie 2014, ci doar funcţionarea fără autorizaţie a magazinului în perioada 2012 - 2014, cu acordul inculpatului A., care a avut drept consecinţă producerea unei pagube Primăriei municipiului Beiuş şi, corelativ, un folos necuvenit pentru Biserica Greco-catolică.

Aşa cum corect a reţinut şi instanţa de fond, probatoriul administrat în cauză demonstrează că inculpatul A. a cunoscut faptul că magazinul de comercializare a peştelui a funcţionat fără autorizaţie până în luna iunie 2014.

În acest sens, declaraţiile martorilor KK., Y., MM. şi NN., reaudiaţi direct şi nemijlocit în faza apelului, se coroborează cu înregistrările convorbirilor telefonice purtate la data de 13.06.2014 de inculpatul A. şi martora NN.

Martorul KK., care s-a ocupat din partea Episcopiei de magazinul de comercializare a peştelui, a arătat demersurile făcute în anul 2012 în vederea obţinerii autorizaţiei de funcţionare, precum şi mesajul transmis de inculpat, prin intermediul inculpatei L., în sensul că magazinul poate funcţiona fără probleme, chiar şi în lipsa unei autorizaţii.

Acelaşi martor a relatat despre controlul inopinat efectuat în luna iunie 2014 de martora NN., care a constatat că magazinul funcţionează fără autorizaţie şi i-a solicitat să facă demersuri în acest scop, lucru care s-a şi întâmplat, fiind depuse din nou actele în vederea obţinerii autorizaţiei, însoţite de plata taxei de autorizare.

Aspectele relatate de martorul KK. sunt confirmate de martora Y., contabil al Episcopiei, care a relatat despre cele întâmplate în iunie 2012, dar şi despre întâlnirea din 16.06.2014 la care s-a discutat despre rezilierea contractului de concesiune, ocazie cu care inculpatul A. a recunoscut că a permis funcţionarea magazinului de comercializare a peştelui fără a avea autorizaţie, fapt menţionat şi de un alt participant la întâlnire, martorul MM.

Martora NN. a relatat despre circumstanţele în care a avut loc controlul din 13.06.2014, arătând că acesta a fost singurul pe care l-a desfăşurat vreodată pe linia autorizaţiilor de funcţionare, fiind desfăşurat la cererea expresă a inculpatului A., care i-a solicitat să verifice dacă magazinul are o asemenea autorizaţie, a insistat ca acesta să aibă loc cât mai repede şi să se întocmească o notă de constatare. De asemenea, martora a arătat că, ulterior controlului, martorul KK. s-a prezentat la primărie cu toate actele necesare autorizării, inclusiv chitanţa aferentă taxei de autorizare şi că ea a întocmit autorizaţia, pe care a introdus-o în mapa primarului spre a fi semnată, lucru care nu s-a întâmplat până la data declanşării cercetărilor penale.

Toate aceste depoziţii se coroborează cu transcrierile convorbirilor telefonice purtate la data de 13.06.2014 între inculpatul A. şi martora NN., care confirmă faptul că ambii cunoşteau că magazinul funcţionează fără autorizaţie şi că, în realitate, motivele care au stat la baza efectuării acestui control au avut legătură cu întâlnirea din 16.06.2014, la care urma să se discute despre rezilierea contractului de concesiune, iar inculpatul intenţiona să folosească ca argument în favoarea sa atitudinea pe care a avut-o vis-a-vis de funcţionarea magazinului de comercializare a peştelui.

Prin urmare, este cert că funcţionarea fără autorizaţie a magazinului de comercializare a peştelui în perioada 2012 - 2014 a fost un fapt cunoscut de către inculpatul A.

În privinţa legislaţiei primare încălcate de inculpatul A., atribuţiile de serviciu ale primarului în legătură cu emiterea avizelor, acordurilor şi autorizaţiilor date prin competenţa sa prin lege sau alte acte normative, prevăzute în art. 63 alin. (1) lit. d) şi alin. (5) lit. g) din Legea administraţiei publice locale nr. 215/2001, se coroborează cu cele ale art. 5 alin. (1) şi art. 6 alin. (2) din O. G. nr. 99/2000 privind comercializarea produselor şi serviciilor de piaţă, potrivit cărora orice exerciţiu comercial se desfăşoară numai de către comercianţi autorizaţi în condiţiile legii, iar exercitarea activităţii de comercializare în zone publice este supusă acordului autorităţilor administraţiei publice locale.

Desfăşurarea unui exerciţiu comercial, în înţelesul legii, cu încălcarea prevederilor art. 5 alin. (1) este imputabilă în mod normal comerciantului care nu a făcut demersurile necesare autorizării, însă în speţă însuşi primarul, în persoana inculpatului A., a încălcat legea, permiţând cu bună ştiinţă acest lucru, în condiţiile în care a cunoscut de la bun început că demersurile făcute de reprezentanţii Episcopiei, în sensul obţinerii autorizaţiei de funcţionare, nu au fost finalizate prin emiterea acesteia, atribuţie care îi aparţinea în exclusivitate.

Prin urmare, fapta inculpatului A. care în perioada 2012 - 2014 a permis ca magazinul de comercializare a peştelui aparţinând Episcopiei Greco-catolice Oradea să funcţioneze fără autorizaţie emisă în condiţiile legii, având drept consecinţă neplata sumei totale de 330 RON reprezentând contravaloarea taxei pentru eliberarea autorizaţiei (în anul 2012) şi a vizei anuale (în anul 2013), sume care constituie venituri ale municipiului Beiuş, corelativ cu obţinerea unui folos necuvenit de către Episcopie, care a înregistrat venituri din desfăşurarea unei activităţi neautorizate în condiţiile legii, întruneşte condiţiile de tipicitate ale infracţiunii de abuz în serviciu prev. de art. 132 din Legea nr. 78/2000 rap. la art. 297 alin. (1) C. pen., astfel încât criticile inculpatului sunt nefondate.

În ce priveşte infracţiunea de fals în declaraţii imputată inculpaţilor D. şi E. în legătură cu declaraţia fiscală întocmită şi depusă la 5.12.2013 (pct. 1 R), aceasta ar fi constat, potrivit actului de sesizare, într-o conduită comisivă a celor doi inculpaţi, care ar fi declarat necorespunzător adevărului faptul că apartamentul nr. x din strada x Beiuş, nu este folosit pentru desfăşurarea de activităţi economice, în condiţiile în care acesta era închiriat cu 180 RON/lună.

Din probatoriul administrat în cauză rezultă, într-adevăr, că apartamentul nr. x situat în Beiuş, strada x, fusese închiriat de Episcopia Greco-catolică Oradea martorei TT. în baza contractului nr. x din 1.01.2013, semnat, între alţii, şi de inculpatul D., în calitate de administrator.

În baza acestui contract, Episcopia Greco-catolică încasa lunar cu titlu de chirie suma de 40 euro, în fapt 180 RON, aspect cunoscut de inculpatul D., aşa cum rezultă din declaraţia dată de acesta în faţa Înaltei Curţi.

Potrivit art. 249 alin. (1) din C. fisc. , în forma în vigoare în decembrie 2013, orice persoană care are în proprietate o clădire situată în România datorează anual impozit pentru acea clădire, exceptând cazul în care în prezentul titlu se prevede diferit.

De asemenea, potrivit art. 250 alin. (1) pct. 3 din C. fisc. , nu se datorează impozit pentru clădirile care, prin destinaţie, constituie lăcaşuri de cult, aparţinând cultelor religioase recunoscute oficial în România şi componentelor locale ale acestora, cu excepţia încăperilor care sunt folosite pentru activităţi economice.

În fine, potrivit art. 254 alin. (9) din acelaşi cod, declararea clădirilor în vederea impunerii şi înscrierea acestora în evidenţele autorităţilor administraţiei publice locale reprezintă o obligaţie legală a contribuabililor care deţin în proprietate aceste imobile, chiar dacă ele au fost executate fără autorizaţie de construire.

În cazul persoanelor juridice, declararea unei clădiri presupunea completarea formularului tipizat "Declaraţie fiscală/Decizie de impunere pentru stabilirea impozitului/taxei pe clădiri - persoane juridice", conform modelului aprobat prin Ordinul comun al Ministerului Finanţelor Publice şi Ministerului Administraţiei şi Internelor nr. 2.052/1.528/2006, Anexa nr. 10.

Aşa cum se poate constata, formularul sus-menţionat nu cuprinde vreo rubrică referitoare la eventuala încadrare a imobilului în vreuna dintre situaţiile de excepţie prevăzute în art. 250 C. fisc. pentru care impozitul nu este datorat, ceea ce înseamnă că incidenţa unei asemenea excepţii trebuie stabilită de organul fiscal, pe baza unor dovezi administrate în acest sens.

Cu alte cuvinte, primind declaraţia fiscală, organul fiscal va stabili impozitul datorat, iar în situaţia administrării unor probe care dovedesc incidenţa uneia dintre situaţiile de excepţie prev. de art. 250 C. fisc. , declaraţia completată va servi doar pentru înscrierea clădirii în evidenţele autorităţilor administraţiei publice locale, fără stabilirea vreunei obligaţii de plată.

În speţă, la data de 5.12.2013 inculpaţii D. şi E. au completat şi semnat o declaraţie fiscală pentru apartamentul nr. x din strada x, Beiuş, menţionând valoarea de inventar a acestuia şi data dobândirii lui.

Având în vedere cele expuse anterior, această declaraţie era suficientă pentru organul fiscal pentru a proceda la impunerea clădirii în cauză, fiind obligaţia contribuabilului (declarantului) să demonstreze că este incidentă una dintre situaţiile de excepţie prevăzute de lege în care nu se datorează impozit (cazul clădirilor care, prin destinaţie, constituie lăcaşuri de cult).

Prin urmare, dincolo de împrejurarea că formularul în cauză nu cuprindea vreo rubrică referitoare la eventuale scutiri de la plata impozitului pe clădire, Înalta Curte constată că inculpaţii nu trebuiau să facă vreo menţiune suplimentară pentru a se impozita respectiva clădire, căci în ipoteza în care imobilul era închiriat (folosit pentru desfăşurarea de activităţi economice), adică situaţia din speţă, oricum se datora impozit conform legii, fiind o excepţie de la scutirea de impozit.

Altfel spus, în cazul clădirilor aparţinând cultelor religioase recunoscute oficial în România, impozitul se stabilea atât în situaţia completării ca atare a formularului menţionat anterior, ceea ce prezuma până la proba contrarie că nu este incidentă o excepţie de la plata impozitului, cât şi în situaţia în care, deşi nu era prevăzută vreo rubricaţie în acest sens, declarantul menţiona suplimentar în acelaşi formular că imobilul este închiriat, adică folosit pentru desfăşurarea de activităţi economice, situaţie în care de asemenea se datora impozit.

Mai mult, aşa cum a arătat în mod constant martorul FF., cel care a primit declaraţia şi a stabilit că nu se datorează impozit, acesta cunoştea că în speţă este vorba despre un apartament deţinut anterior de o persoană fizică, iar în urma verificărilor la Biroul de Cadastru şi Publicitate Imobiliară Beiuş, a constatat că imobilul în cauză era proprietatea Episcopiei Greco-catolice Oradea, în baza unei hotărâri judecătoreşti.

Fiind vorba despre un apartament aflat în proprietatea bisericii, exista o prezumţie rezonabilă că acesta este folosit pentru desfăşurarea de activităţi economice, astfel încât reprezentanţii episcopiei trebuiau să aibă o conduită activă doar în situaţia în care voiau să facă proba contrară, adică să dovedească faptul că apartamentul în cauză este, prin destinaţie, un lăcaş de cult, noţiune explicitată de Normele metodologice de punere în aplicare a C. fisc. şi, prin urmare, scutit de impozit.

În aceste condiţii, faptul că Episcopia Greco-catolică nu a achitat impozit pentru apartamentul respectiv, deşi acesta nu era lăcaş de cult, ci fusese închiriat unor persoane fizice contra unei sume de bani, nu este imputabil inculpaţilor D. şi E., care au semnat declaraţia fiscală din 5.12.2013, ci organului fiscal, care, pe baza acestei declaraţii şi în lipsa oricărei dovezi sau menţiuni, în sensul că imobilul ar fi lăcaş de cult/nu este folosit pentru desfăşurarea de activităţi economice, a constatat că Episcopia nu datorează impozit pe clădire.

Împrejurarea că inculpatul D. ar fi arătat cu acea ocazie că biserica este scutită de la plata impozitului nu putea avea nicio relevanţă în faţa organului fiscal, în condiţiile în care inculpatul nu susţinuse şi nici nu făcuse vreo dovadă că apartamentul în cauză constituia lăcaş de cult, aceasta fiind singura situaţie în care, într-adevăr, nu s-ar fi datorat impozit pentru clădirea respectivă.

Mai mult, chiar dacă inculpaţii ar fi ascuns faptul că apartamentul este închiriat, această conduită nu are conotaţie penală, având în vedere pe de o parte atât conduita comisivă imputată prin rechizitoriu, cât şi conţinutul formularului completat, iar pe de altă parte, împrejurarea că, chiar şi în această situaţie, organul fiscal avea obligaţia impunerii imobilului respectiv, în condiţiile în care nu susţinuse şi nici nu făcuse vreo dovadă că apartamentul în cauză constituia lăcaş de cult.

Faţă de toate aceste considerente, Înalta Curte constată că soluţia de achitare a inculpaţilor D. şi E. pentru săvârşirea infracţiunii de fals în declaraţii este legală şi temeinică, iar critica Parchetului, nefondată.

În ce priveşte infracţiunea de fals intelectual imputată inculpatului A. în legătură cu certificarea prin semnătură a constatărilor făcute de inculpatul H. în nota de constatare nr. x din 10.06.2014 (pct. 2 R), Înalta Curte reţine că probatoriul administrat în cauză a demonstrat fără putinţă de tăgadă că, încă din luna mai 2014, inculpatul A. demarase lucrările pentru reabilitarea imobilului situat în Beiuş, Calea x, astfel încât susţinerile acestuia, în sensul că nota de constatare sus-menţionată cuprindea menţiuni corespunzătoare adevărului, nu pot fi primite.

Declaraţiile inculpatului H. şi ale martorului SS., care au întocmit şi semnat nota de constatare, coroborate cu declaraţiile martorilor HH., WW. şi cu fotografiile realizate de acesta din urmă la data de 5.06.2014 chiar la solicitarea inculpatului probează că la momentul la care s-a întocmit nota de constatare se executau lucrări de demolare la imobilul respectiv, fiind decopertat în totalitate acoperişul. În acelaşi sens sunt şi declaraţiile martorului XX., care a arătat că pe la mijlocul lunii iunie a fost solicitat să execute un acoperiş la un imobil situat în Beiuş, strada x x, ocazie cu care a constatat că imobilul respectiv era decopertat, fiind demolat acoperişul şi turnate centuri de beton pe întreaga clădire.

În aceste condiţii, menţiunile din nota de constatare nr. x din 10.06.2014, potrivit cărora "acoperişul este foarte degradat, prezintă denivelări în mai multe locuri, ţigla este distrusă, iar elementele din şarpanta de lemn sunt putrezite (...) Am văzut pe acoperiş cel puţin 20 de ţigle lipsă şi urme de ţiglă căzută pe trotuar cât şi în curtea imobilului", nu corespundeau adevărului, întrucât la acea dată acoperişul clădirii, practic, nu mai exista.

Deşi inculpatul A. a cunoscut realitatea faptică, în condiţiile în care, pe de o parte, el a fost cel care l-a trimis pe martorul WW. să realizeze mai multe fotografii privind stadiul lucrărilor executate la clădire, iar pe de altă parte, acestea fuseseră realizate chiar la solicitarea inculpatului de către angajaţii S.C.N. S.R.L., acesta a vizat, în calitate de primar, nota de constatare nr. x din 10.06.2014, însuşindu-şi prin semnătură constatările necorespunzătoare adevărului făcute de inculpatul H. şi martorul SS., astfel încât fapta sa întruneşte cerinţele de tipicitate ale infracţiunii de fals intelectual.

În ce priveşte instigarea la infracţiunea de fals intelectual în legătură cu întocmirea aceleiaşi note de constatare, precum şi infracţiunea de fals intelectual în legătură cu semnarea certificatului de urbanism nr. x din 13.06.2014, ambele imputate inculpatului I. (pct. 2 R), Înalta Curte apreciază ca fiind utilă, cu titlu prealabil, analiza dispoziţiilor Legii nr. 50/1991 şi ale Normelor metodologice de aplicare a acesteia, aprobate prin Ordinul Ministerului Dezvoltării Regionale şi Locuinţei nr. 839/2009, în forma în vigoare în perioada de referinţă (iunie - noiembrie 2014), cu privire la condiţiile în care se eliberează certificatele de urbanism şi autorizaţiile de construire.

Astfel, în ce priveşte certificatul de urbanism, acesta cuprinde, între altele:

- informaţii privind regimul tehnic al terenurilor şi construcţiilor existente la data solicitării, care se referă inclusiv la "elemente privind aspectul general al clădirilor în raport cu imobilele învecinate (art. 6 lit. a) din Legea nr. 50/1991 şi art. 35 alin. (3) lit. c) pct. 2 iii din Normele metodologice);

- lista avizelor şi acordurilor necesare în vederea autorizării (art. 6 lit. c) din Legea nr. 50/1991).

Certificatul de urbanism este semnat, între alţii, de către primar, secretar şi persoana cu responsabilitate în domeniul amenajării teritoriului şi urbanismului din aparatul propriu al autorităţii administraţiei publice emitente, iar responsabilitatea emiterii certificatului revine tuturor semnatarilor, potrivit atribuţiilor stabilite în conformitate cu prevederile legale în vigoare (art. 6 alin. (3) din Legea nr. 50/1991 şi art. 36 din Normele metodologice).

Potrivit art. 117 lit. a) şi h) din Legea nr. 215/2001, în forma în vigoare în perioada de referinţă, secretarul unităţii administrativ-teritoriale avizează pentru legalitate dispoziţiile primarului şi hotărârile consiliului local şi îndeplineşte, între altele, alte atribuţii prevăzute de lege.

Potrivit art. 10 lit. a) şi b) din Legea nr. 50/1991, pentru autorizarea executării lucrărilor de construcţii în zonele de protecţie a monumentelor istorice, solicitantul va obţine avizul conform al Ministerului Culturii şi Cultelor în zonele de protecţie a monumentelor istorice, pe baza documentaţiilor de urbanism avizate şi aprobate conform legii, iar în cazul lucrărilor de intervenţii asupra construcţiilor monumente istorice, se vor obţine suplimentar avizele specifice cerinţelor de calitate a construcţiilor, potrivit prevederilor legale.

În ce priveşte autorizaţia de construire, aceasta se emite pe baza unei documentaţii care cuprinde, între altele, certificatul de urbanism, avizele şi acordurile stabilite prin acesta, precum şi documentaţia tehnică (art. 7 alin. (1) lit. a), c) şi d) din Legea nr. 50/1991).

Autorizaţia de construire se semnează, între alţii, de către primar, secretar şi persoana cu responsabilitate în domeniul amenajării teritoriului şi urbanismului din aparatul propriu al autorităţii administraţiei publice emitente, iar responsabilitatea emiterii certificatului revine tuturor semnatarilor, potrivit atribuţiilor stabilite în conformitate cu prevederile legale în vigoare (art. 7 alin. (13) din Legea nr. 50/1991 şi art. 49 din Normele metodologice).

Autorizaţiile de construire/desfiinţare se emit numai pe baza unei documentaţii complete, cu excepţia situaţiilor prevăzute la alin. (16) (art. 7 alin. (12) din Legea nr. 50/1991).

Lucrările de consolidare la clădirile încadrate prin raport de expertiză tehnică ori prin notă justificativă în clasa I de risc seismic şi care prezintă pericol public se autorizează în regim de urgenţă, în condiţiile prevăzute la alin. (16) (art. 7 alin. (10) din Legea nr. 50/1991 şi art. 43 alin. (3) lit. b) din Normele metodologice).

Astfel, potrivit art. 7 alin. (16) şi (161) din Legea nr. 50/1991, în cazul construcţiilor care prezintă pericol public, inclusiv cele care reprezintă monumente istorice, autorizaţia de construire pentru executarea lucrărilor de intervenţie în primă urgenţă, care constau, între altele, în demolări parţiale şi consolidări la structura de rezistenţă, obligatorii în caz de avarii, accidente tehnice, calamităţi ori alte evenimente cu caracter excepţional, se emite imediat, urmând ca documentaţiile tehnico-economice corespunzătoare fiecărei faze de proiectare (expertiză tehnică, studiu de fezabilitate/documentaţie de avizare, documentaţie tehnică, proiect tehnic, detalii de execuţie) să fie elaborate şi aprobate pe parcursul sau la încheierea executării lucrărilor, cu respectarea avizelor şi acordurilor, precum şi, după caz, a actului administrativ al autorităţii competente pentru protecţia mediului.

Potrivit art. 17 alin. (2) din Normele metodologice, autorizaţia de construire se va emite în regim de urgenţă, pentru lucrările de intervenţie în primă urgenţă la construcţii monumente istorice, cu consultarea prealabilă a organismelor abilitate ale Ministerului Culturii, Cultelor şi Patrimoniului Naţional, precum şi pentru lucrările de consolidare la clădirile încadrate, prin raport de expertiză tehnică ori prin notă tehnică justificativă, în clasa I de risc seismic şi care prezintă pericol public, în condiţiile prevăzute la art. 7 alin. (10) din Lege.

În speţă, faţă de cele expuse anterior, fiind vorba despre lucrări de intervenţie asupra unei construcţii monument istoric, acestea nu se puteau autoriza în lipsa avizului conform al Ministerului Culturii şi Cultelor şi al avizului Inspectoratului de Stat în Construcţii. Prin urmare, aceste avize trebuiau menţionate în certificatul de urbanism şi obţinute efectiv în vederea obţinerii autorizaţiei de construire, iar nu ulterior, până la executarea lucrărilor, fiind o condiţie de legalitate a acestor documente.

Mai mult, un asemenea aviz trebuia să existe chiar şi în situaţia în care autorizaţia de construire se emitea în regim de urgenţă, conform art. 7 alin. (16) şi (161) din Legea nr. 50/1991.

Revenind la acuzaţiile aduse inculpatului I. în legătură cu întocmirea notei de constatare din 10.06.2014 şi a certificatului de urbanism nr. x din 13.06.2014, în timp ce acesta a negat acuzaţiile aduse, susţinând că nu i-a cerut inculpatului H. să întocmească respectiva notă, că nu a cunoscut situaţia reală a imobilului şi că întreaga responsabilitate revine acestuia, atât pentru întocmirea notei, cât şi a certificatului de urbanism, în calitate de şef al compartimentului urbanism din Primăria Beiuş, inculpatul H., dimpotrivă, deşi a recunoscut faptele imputate prin actul de sesizare, a susţinut în mod constant că inculpatul I. ştia că lucrările la imobilul în litigiu începuseră fără să existe o autorizaţia emisă în condiţii legale şi, mai mult, a fost cel care i-a cerut să întocmească nota de constatare, pentru a justifica emiterea autorizaţiei de construire în regim de urgenţă, fără avizele cerute de reglementarea în vigoare.

În primul rând, aşa cum rezultă din dispoziţiile legale redate anterior, responsabilitatea pentru emiterea certificatelor de urbanism şi a autorizaţiilor de construire revine tuturor semnatarilor, potrivit atribuţiilor care le revin conform legii.

În speţă, inculpatul I. a semnat certificatele de urbanism şi autorizaţiile de construire în calitatea sa, de secretar al municipiului Beiuş. Or, ţinând seama că principala atribuţie a unui secretar este avizarea pentru legalitate a dispoziţiilor primarului şi a hotărârilor consiliului local, rezultă că şi în cazul certificatelor de urbanism şi a autorizaţiilor de construire, acesta trebuie să verifice dacă emiterea acestora s-a făcut în conformitate cu reglementările în vigoare.

Cu alte cuvinte, semnând un certificat de urbanism sau o autorizaţie de construire, secretarul unităţii administrativ teritoriale îşi asumă legalitatea acestor acte.

În al doilea rând, este de observat că, spre deosebire de inculpatul I., inculpatul H. şi-a asumat toate faptele imputate, optând pentru judecata în procedură simplificată şi, în plus, a indicat şi alte persoane responsabile, cum este cazul inculpatului I. Or, acesta din urmă doar a contestat susţinerile inculpatului H. în ceea ce-l priveşte, fără a arăta ce l-ar fi putut determina pe acesta să-l incrimineze pe nedrept.

În al treilea rând, declaraţiile date de inculpatul I. sunt contradictorii în ce priveşte relaţia sa cu inculpatul H. Astfel, deşi în cursul urmăririi penale inculpatul I. a susţinut că nu a verificat dacă cele înscrise în nota de constatare corespund realităţii şi nici dacă avizele puteau fi obţinute mai târziu, întrucât a avut încredere în ceea ce i-a spus inculpatul H., în faţa Înaltei Curţi inculpatul I. a susţinut că inculpatul H. venea el însuşi cu documentele la semnat, aşa cum s-ar fi întâmplat în speţă, doar când avea un interes personal cu privire la respectivele documente, ceea ce ar fi justificat o suspiciune cu privire la legalitatea acestora, care intră în contradicţie cu încrederea menţionată anterior.

Înalta Curte reţine că susţinerile inculpatului H., care a descris circumstanţele în care au fost întocmite şi semnate documentele incriminate, sunt credibile, întrucât au corespondenţă în menţiunile acestora.

Astfel, potrivit inculpatului H., acesta a discutat cu inculpatul I. pentru a rezolva situaţia creată prin desfacerea totală a acoperişului la o clădire monument istoric, în lipsa autorizaţiei de construire. Întrucât emiterea acesteia presupunea obţinerea avizului de la Ministerul Culturii, ceea ce presupunea o procedură mai îndelungată, soluţia găsită de cei doi a fost emiterea unei autorizaţii în regim de urgenţă, cu menţionarea în certificatul de urbanism, contrar legii, că acest aviz va trebui să existe la încheierea executării lucrărilor.

În plus, întrucât trebuia să existe o justificare pentru emiterea autorizaţiei în regim de urgenţă, a fost întocmită nota de constatare care cuprindea menţiuni necorespunzătoare adevărului cu privire la starea reală a imobilului.

Astfel, nota de constatare se circumscrie planului pus la punct împreună de cei doi inculpaţi, de a găsi o modalitate "cât de cât legală", care să acopere situaţia de fapt reală în care se găsea imobilul şi să justifice continuarea lucrărilor în lipsa tuturor documentelor necesare, în special a avizului de la Ministerul Culturii.

Aceste susţineri ale inculpatului H. îşi găsesc corespondenţă în menţiunile nereale ale certificatului de urbanism nr. x din 13.06.2014 de la rubrica "regim tehnic", similare cu cele din nota de constatare din 10.06.2014, în condiţiile în care la momentul respectiv fuseseră deja executate lucrări la imobilul în cauză.

De asemenea, declaraţia inculpatului H. se coroborează cu menţiunea din conţinutul aceluiaşi certificat, referitoare la obţinerea avizului Direcţiei Judeţene de Cultură Bihor până la încheierea lucrărilor, deşi potrivit legii acesta trebuia să existe în vederea obţinerii autorizaţiei de construire, inclusiv în situaţia în care aceasta era emisă în regim de urgenţă.

În fine, emiterea în regim de urgenţă a autorizaţiei nr. x din 18.06.2014, adică după numai 5 zile de la data emiterii certificatului de urbanism, în lipsa avizelor necesare, confirmă planul expus de inculpatul H. şi, implicit, conduita infracţională a inculpatului I., comisivă şi omisivă, imputată acestuia ulterior prin rechizitoriu, cu referire la contribuţia sa la întocmirea notei de constatare din 10.06.2014 şi a certificatului de urbanism nr. x din 13.06.2014.

Prin urmare, contrar atribuţiilor care-i reveneau, inculpatul I. nu doar că a acceptat să gireze nelegalităţile flagrante şi menţiunile necorespunzătoare adevărului din actele pe care le-a semnat, ci a acţionat în baza unei înţelegeri infracţionale cu coinculpatul H., având chiar iniţiativa întocmirii în fals a notei de constatare din 10.06.2014, care s-a regăsit în unele acte emise ulterior sau a servit ca justificare pentru întocmirea altora.

În consecinţă, critica inculpatului I., ce pune în discuţie vinovăţia sa în legătură cu cele două infracţiuni imputate, este nefondată.

În ce priveşte infracţiunea de abuz în serviciu imputată inculpaţilor A., H. şi I. în legătură cu întocmirea şi semnarea autorizaţiei de construire nr. x din 18.06.2014 în favoarea S.C.M. S.R.L., precum şi infracţiunea de abuz în serviciu imputată aceloraşi inculpaţi în legătură cu întocmirea şi semnarea autorizaţiei de construire nr. x din 28.11.2014 în favoarea S.C.M. S.R.L. (pct. 2 R), deşi prin motivele scrise de apel Parchetul a criticat soluţia de achitare, pe parcursul soluţionării apelului acesta a formulat o cerere de schimbare a încadrării juridice din infracţiunile de abuz în serviciu în infracţiunile de fals intelectual în formă continuată, susţinând în esenţă că faptele inculpaţilor, constând în semnarea celor două autorizaţii, cunoscând că acestea au la bază documente false şi constatări nereale, ar constitui câte un act material ce intră în conţinutul a două infracţiuni de fals intelectual în formă continuată.

Înalta Curte constată că prin actul de sesizare inculpaţii A., I. şi H. au fost trimişi în judecată, între altele, pentru săvârşirea infracţiunilor de abuz în serviciu prev. de art. 13 din Legea nr. 78/2000 în legătură cu semnarea şi eliberarea în favoarea S.C.M. S.R.L. a autorizaţiilor de construire nr. x din 18.06.2014 şi nr. x din 28.11.2014, susţinându-se că aceştia şi-au îndeplinit în mod defectuos atribuţiile de serviciu, emiţând respectivele autorizaţii, deşi ştiau că acestea au la bază documente false şi constatări nereale, şi prin aceasta au cauzat o vătămare intereselor legitime ale Primăriei municipiului Beiuş, corelativ cu obţinerea unui folos necuvenit de către societatea sus-menţionată.

Din modul în care a fost formulată acuzaţia, inculpaţilor nu li se impută atestarea unor fapte şi împrejurări necorespunzătoare adevărului în cuprinsul celor două autorizaţii de construire, aşa cum s-a întâmplat în legătură cu certificatele de urbanism nr. x/2014, nr. y/2014, nr. z/2014 şi nr. t/2014 şi nota de constatare din 10.06.2014, ci faptul că emiterea respectivelor autorizaţii s-ar fi făcut în condiţii nelegale, având la bază înscrisurile false menţionate anterior şi că,prin aceasta, ar fi fost vătămate interesele legitime ale Primăriei municipiului Beiuş şi ar fi fost procurate foloase necuvenite S.C.M. S.R.L.

În aceste condiţii, cererea de schimbare a încadrării juridice nu poate fi primită, întrucât, pe de o parte, s-ar modifica limitele obiectului judecăţii, astfel cum acestea au fost fixate prin actul de sesizare, iar de pe altă parte, semnarea celor două autorizaţii nu pot constitui acte materiale ale unor infracţiuni de fals intelectual în formă continuată, în condiţiile în care în rechizitoriu nu au fost individualizate ca atare menţiunile necorespunzătoare adevărului din cele două autorizaţii, ci doar s-a susţinut că emiterea acestora a avut la bază certificatele de urbanism şi nota de constatare care atestau fapte şi împrejurări necorespunzătoare adevărului.

În ce priveşte soluţia de achitare pronunţată de instanţa de fond, în mod corect s-a constatat că emiterea autorizaţiilor de construire, deşi nelegală, nu a cauzat o vătămare intereselor legitime ale Primăriei municipiului Beiu, care de altfel niciun a fost explicitată în vreun fel prin actul de sesizare. Or, chiar dacă aceste autorizaţii au profitat S.C.M. S.R.L., acest fapt nu este suficient pentru a reţine în sarcina inculpaţilor săvârşirea infracţiunii prev. de art. 132 din Legea nr. 78/2000, căci aceasta presupune mai întâi întrunirea condiţiilor de tipicitate ale infracţiunii de abuz în serviciu, la care se adaugă obţinerea unui folos necuvenit pentru sine sau pentru altul. Câtă vreme actele inculpaţilor nu au avut urmarea imediată specifică infracţiunii de abuz în serviciu, în mod corect s-a constatat de către prima instanţă că faptele imputate acestora nu sunt prevăzute de legea penală şi, în consecinţă, a dispus achitarea acestora.

Prin urmare, critica Parchetului, ca şi solicitarea de schimbare a încadrării juridice, sunt nefondate.

În ce priveşte infracţiunea de fals intelectual în formă continuată imputată inculpaţilor A. şi I. în legătură cu întocmirea şi semnarea certificatelor de urbanism nr. x din 10.09.2014, nr. x din 29.09.2014 şi nr. x din 27.11.2014 (pct. 2 R), Înalta Curte face trimitere la considerentele expuse anterior în cazul certificatului de urbanism nr. x din 13.06.2014, în condiţiile în care menţiunile necorespunzătoare adevărului referitoare la situaţia în care se găsea imobilul, ca şi omisiunile referitoare la avizele care trebuiau solicitate, sunt în esenţă aceleaşi în cazul tuturor certificatelor de urbanism care fac obiectul judecăţii în prezenta cauză.

Astfel, menţiunile cuprinse la rubrica "regimul tehnic" din certificatele de urbanism nr. x din 10.09.2014, nr. x din 29.09.2014 şi nr. x din 27.11.2014 cu privire la starea în care se găseşte imobilul, sunt identice cu cele din certificatul de urbanism nr. x din 13.06.2014, fiind făcută suplimentar o referire la certificatele de urbanism emise anterior şi justificarea emiterii noilor certificate (între timp fusese încheiat contractul de parteneriat din 12.08.2014 şi reziliat contractul de concesiune datat 1.09.2011).

În privinţa avizelor care trebuiau obţinute în vederea emiterii autorizaţiei de construire, este de observat că niciunul dintre certificate nu face referire la avizul I.S.C., deşi acesta era obligatoriu, în condiţiile în care construcţia la care urma să se intervină era un monument istoric.

În ce priveşte avizul Direcţiei Judeţene pentru Cultură, de asemenea obligatoriu, în certificatul de urbanism nr. x din 10.09.2014 s-a reluat ca atare menţiunea din certificatul de urbanism nr. x din 13.06.2014, în sensul că acesta ar fi trebuit obţinut până la încheierea executării lucrărilor, deşi conform legii autorizaţia de construire nu se putea emite în lipsa acestuia.

Inculpaţii A. şi I. au semnat cele trei certificate de urbanism, însuşindu-şi prin semnătură atât menţiunile necorespunzătoare adevărului referitoare la stadiul fizic al imobilului, deşi cunoşteau că lucrările fuseseră începute încă din luna mai 2014, cât şi omisiunea solicitării avizelor cerute de legislaţia în vigoare, în lipsa cărora nu putea fi emisă autorizaţia de construire.

Dovada faptului că ambii inculpaţi cunoşteau prevederile legale şi că au acţionat în favoarea societăţii administrate în fapt de primarul municipiului Beiuş este chiar adresa pe care aceştia au semnat-o la data emiterii primului certificat de urbanism (10.09.2014), prin care au solicitat Direcţiei Judeţene pentru Cultură Bihor emiterea avizului pentru reparaţii acoperiş, deşi obţinerea acestuia era o obligaţie a S.C.M. S.R.L., care urma să solicite eliberarea autorizaţiei de construire, iar în certificatul de urbanism emis în aceeaşi zi se menţionase, contrar legii, că avizul va fi prezentat abia la încheierea executării lucrărilor.

În privinţa efectelor juridice ale acestor menţiuni şi omisiuni, este de menţionat că potrivit art. 24 lit. a) din Legea nr. 50/1991 privind autorizarea executării lucrărilor de construcţii, executarea fără autorizaţie de construire sau de desfiinţare a lucrărilor de reparare şi/sau consolidare care urmează să fie efectuate la construcţii reprezentând monumente istorice constituie infracţiune, iar potrivit art. 55 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 422/2001 privind protejarea monumentelor istorice, executarea de lucrări asupra unui monument istoric, fără avizul Ministerului Culturii şi Cultelor constituie contravenţie la regimul de protejare a monumentelor istorice, dacă, potrivit legii, nu constituie infracţiune.

Prin urmare, dincolo de împrejurarea că menţiunile din certificatul de urbanism au efecte în privinţa emiterii autorizaţiei de construire, atestarea în cuprinsul celor trei certificate a unor împrejurări necorespunzătoare adevărului cu referire la situaţia reală în care se găsea imobilul la data emiterii lor, a avut efecte inclusiv în ce priveşte eventuala răspundere penală sau contravenţională a persoanelor implicate în executarea lucrărilor la imobilul respectiv fără autorizaţie de construire şi fără avizul emis de Direcţia pentru Cultură Bihor.

În consecinţă, criticile formulate de inculpaţii A. şi I. în legătură cu soluţia de condamnare pentru infracţiunea de fals intelectual în formă continuată sunt nefondate.

De asemenea nefondată este şi solicitarea de schimbare a încadrării juridice formulată de inculpatul A., dintr-o infracţiune de fals intelectual în formă simplă şi una de fals intelectual în formă continuată într-o singură infracţiune, în formă continuată, nefiind întrunită condiţia unicităţii de rezoluţie infracţională.

Astfel, deşi ambele infracţiuni reţinute în sarcina inculpatului au în vedere întocmirea unor înscrisuri oficiale false în legătură cu acelaşi imobil, este de observat că certificatele de urbanism emise în perioada septembrie - noiembrie 2014 au fost justificate de o împrejurare nouă, care a presupus o nouă rezoluţie infracţională, constând în încheierea contractului de parteneriat din 12.08.2014 şi rezilierea contractului de concesiune datat 1.09.2011, care a atras după sine reluarea procedurii de obţinere de autorizaţiei de construire şi, implicit, emiterea unor noi certificate de urbanism.

În privinţa infracţiunilor de abuz în serviciu sub forma participaţiei improprii şi fals în declaraţii imputate inculpatului J. în legătură cu întocmirea şi depunerea la Direcţia Judeţeană pentru Cultură Bihor a documentaţiei şi a declaraţiei pe proprie răspundere în vederea eliberării avizului pentru autorizarea lucrărilor la clădirea din Beiuş, strada x (pct. 2 R), Înalta Curte constată că instanţa de fond a reţinut în mod corect situaţia de fapt, constând în aceea că, la data de 7.11.2014, inculpatul J., care încheiase anterior un contract de proiectare cu S.C.M. S.R.L., a depus la Direcţia Judeţeană de Cultură Bihor documentaţia necesară în vederea obţinerii avizului acestei instituţii, necesar pentru obţinerea autorizaţiei de construire.

Deşi inculpatul ştia că la acea dată lucrările erau deja începute, fapt care rezultă din propriile declaraţii şi este susţinut de fotografiile pe care acesta le-a depus la dosar, acesta şi-a asumat prin semnătură toate menţiunile din formularul completat cu ocazia depunerii documentaţiei, care cuprindea şi declaraţia explicită că "aferent documentaţiei depuse spre analiză şi avizare, Lucrările Nu Sunt Începute Sau Efectuate" şi că "Datele menţionate în prezenta cerere sunt exacte iar documentaţia prezentată corespunde realităţii."

O asemenea declaraţie a fost făcută în vederea producerii unor consecinţe juridice, iar potrivit împrejurărilor aceasta servea la producerea acestor consecinţe, întrucât, pe de o parte, nu exista o obligaţie în sarcina personalului Direcţiei pentru Cultură în sensul deplasării la faţa locului pentru a verifica aspectele menţionate în declaraţie sau documentaţie, fiind aşadar prezumat până la proba contrară că acestea corespund adevărului, iar pe de altă parte, exista o deosebire între obţinerea avizului în vederea emiterii autorizaţiei de construire, când lucrările nu fuseseră începute şi obţinerea avizului pentru intrarea în legalitate a construcţiei, când lucrările ar fi fost deja începute sau executate, fără a fi existat în prealabil avizul şi autorizaţia necesare.

În acest context, este de menţionat că, potrivit art. 24 alin. (3) din Legea nr. 422/2001 privind protejarea monumentelor istorice, în cazul realizării de lucrări neautorizate, fără avize sau care încalcă avizele de specialitate, personalul de inspecţie abilitat are dreptul să întrerupă lucrările până la intrarea în legalitate, să aplice sancţiuni şi, după caz, să dispună revenirea la situaţia iniţială şi să sesizeze organele de cercetare penală.

De altfel, importanţa menţiunii referitoare la stadiul lucrărilor este subliniată şi prin modul în care aceasta era reprezentată grafic în cuprinsul formularului, cu majuscule şi bolduit, atrăgându-se implicit atenţia celui care completează acest formular asupra consecinţelor unei declaraţii necorespunzătoare adevărului.

Susţinerile inculpatului J., potrivit cărora menţiunile din respectivul formular erau supuse verificării din partea personalului Direcţiei pentru Cultură, sunt lipsite de relevanţă, întrucât infracţiunea de fals în declaraţii este una de pericol, care se consumă în momentul în care a fost efectuată declaraţia necorespunzătoare adevărului, astfel încât, chiar dacă ar fi existat o asemenea obligaţie de verificare în sarcina personalului Direcţiei şi chiar dacă s-ar fi constatat că anumite menţiuni nu corespund adevărului, aceste împrejurări nu ar fi avut relevanţă pentru infracţiunea de fals în declaraţii, care se consumase deja, ci ar fi împiedicat eventual eliberarea avizului solicitat.

Faţă de toate aceste considerente, contrar susţinerilor inculpatului J. şi în acord cu soluţia instanţei de fond, Înalta Curte constată că fapta imputată acestuia, constând în aceea că, la data de 7.11.2014, a declarat pe proprie răspundere în cuprinsul formularului semnat că lucrările la imobilul în cauză nu erau începute sau efectuate, iar documentaţia corespunde realităţii, există, constituie infracţiune şi a fost săvârşită de acest inculpat, astfel încât critica inculpatului este nefondată.

În ce priveşte soluţia de achitare pentru participaţie improprie la infracţiunea de abuz în serviciu prev. de art. 132 din Legea nr. 78/2000, Înalta Curte face trimitere la considerente deja expuse în legătură cu eliberarea autorizaţiilor de construire nr. x din 2014 şi nr. y/2014, care sunt valabile mutatis mutandis şi în cazul avizului emis de Direcţia pentru Cultură Bihor, inclusiv în privinţa cererii de schimbare a încadrării juridice formulată de Parchet în apel.

Prin urmare, nici critica Parchetului nu este întemeiată.

În ce priveşte infracţiunea de efectuare de operaţiuni financiare, ca acte de comerţ, incompatibile cu funcţia de primar prev.de art. 12 lit. a) din Legea nr. 78/2000, imputată inculpatului A. (pct. 3 R), acesta nu a negat, în esenţă, actele îndeplinite în legătură cu S.C.M. S.R.L., însă a susţinut că a acţionat astfel pentru a-şi ajuta mama, asociatul societăţii, la solicitare acesteia.

Înalta Curte reţine că efectuarea de operaţiuni financiare, ca element material al infracţiunii prev. de art. 12 lit. a) din Legea nr. 78/2000, presupune îndeplinirea a două cerinţe cumulative: pe de o parte să fie efectuate ca acte de comerţ, iar pe de altă parte să fie incompatibile cu funcţia, atribuţia sau însărcinarea pe care o îndeplineşte făptuitorul. În plus, pentru a avea relevanţă penală, operaţiunile efectuate trebuie să fi fost săvârşite în scopul obţinerii pentru sine sau pentru altul de bani, bunuri ori alte foloase necuvenite.

"Operaţiunile financiare" reprezintă tranzacţii referitoare la bani şi credite, iar efectuarea acestora vizează desfăşurarea oricărei activităţi care presupune o plată, o circulaţie a banilor sau a creditelor, cum este şi cazul tranzacţiilor comerciale ori a operaţiunilor bancare.

Pentru a constitui element material al infracţiunii analizate, operaţiunile financiare trebuie efectuate ca "acte de comerţ", adică în mod organizat, ca activităţi de producţie, comerţ sau prestări servicii.

În fine, cea de-a două cerinţă cumulativă presupune ca operaţiunea financiară să fie incompatibilă cu funcţia, atribuţia sau însărcinarea pe care o îndeplineşte făptuitorul, fiind necesar ca această incompatibilitate să rezulte din legea care guvernează activitatea sau statutul funcţiei respective.

În speţă, aşa cum corect a reţinut prima instanţă, probatoriul administrat în cauză (înscrisuri, declaraţiile martorilor, transcrierile unor convorbiri telefonice) a demonstrat că inculpatul A., deşi deţinea funcţia de primar al municipiului Beiuş, a fost administratorul de fapt al SC.M. S.R.L., ocupându-se în mod nemijlocit de activitatea acesteia.

Astfel, inculpatul A. a negociat şi încheiat contracte (inclusiv cu reprezentanţii Bisericii Greco-catolice), a comandat marfă şi a stabilit preţuri de vânzare, a completat, semnat şi ştampilat facturi în numele societăţii, a achitat sume de bani aferente diferitelor tranzacţii, a creditat societatea şi a retras sume de bani din contul acesteia, fiind perceput ca adevăratul administrator al SC.M. S.R.L. de către partenerii comerciali ai societăţii.

În acest context, este de reţinut că, deşi iniţial mama inculpatului a fost administrator şi asociat unic al societăţii, la 11.06.2014, în condiţiile în care urma să se încheie contractul de subînchiriere cu Q. pentru spaţiul concesionat de la Biserica Greco-catolică, inculpatul a întreprins demersuri pentru cooptarea în societate a soţiei sale, care a devenit asociat majoritar, cu 66,67% din părţile sociale, astfel încât controlul exercitat de inculpat asupra S.C.M. S.R.L.a devenit şi mai evident.

Având în vedere aceste considerente, este cert că, în fapt, inculpatul A. s-a implicat activ şi în mod constant în societatea care, în drept, aparţinea membrilor familiei sale, efectuând în mod organizat operaţiuni financiare pentru S.C.M. S.R.L.

Susţinerile inculpatului, în sensul că ar fi acţionat astfel la solicitarea mamei sale, pentru a o ajuta, nu corespund adevărului, căci în realitate singurul decident în cadrul S.C.M. S.R.L. era inculpatul.

În ce priveşte incompatibilitatea acţiunilor sale cu funcţia deţinută, aşa cum s-a menţionat în sentinţa atacată, conform art. 87 alin. (1) lit. d) din Legea nr. 161/2003, calitatea de primar era incompatibilă cu orice funcţie de execuţie sau de conducere în cadrul unei societăţi comerciale, interdicţie pe care inculpatul A. a încălcat-o prin efectuarea de operaţiuni financiare, ca acte de comerţ, pentru S.C.M. S.R.L.

În fine, în ce priveşte scopul urmărit de inculpat prin acţiunile sale, acesta a constat în obţinerea pentru sine de bani necuveniţi, în condiţiile în care, în fapt, societatea îi aparţinea, astfel încât toate beneficiile operaţiunilor desfăşurate în mod ilegal de către inculpat urmau în final să sporească patrimoniul acestuia.

Prin urmare, critica formulată de inculpatul A. împotriva soluţiei de condamnare pentru săvârşirea acestei infracţiuni este neîntemeiată.

În ce priveşte infracţiunea de mărturie mincinoasă imputată inculpatei L. (pct. 4 R), prima instanţă a reţinut, pe de o parte, că din probatoriul administrat în cauză rezultă neechivoc caracterul necorespunzător adevărului al unora dintre susţinerile făcute de inculpata L. cu ocazia audierii sale ca martor la data de 24.09.2014, însă, pe de altă parte, la momentul audierii, inculpata a avut reprezentarea unor posibile consecinţe penale pentru activităţile pe care ea însăşi le-a desfăşurat şi pe care trebuia să le expună organului judiciar.

În acord cu instanţa de fond, Înalta Curte constată că probatoriul administrat în cauză (înregistrările unor convorbiri telefonice şi declaraţiile martorilor la care s-a făcut referire atât în rechizitoriu, cât şi în sentinţa apelată) demonstrează că inculpata L., om de încredere al inculpatului A., a cunoscut în mod direct fapte şi împrejurări esenţiale pentru stabilirea adevărului în legătură cu contractul de concesiune datat 1.09.2011 (încheiere, înregistrare, reziliere), cu contractul de parteneriat (formalităţi de autentificare), cu negocierile purtate cu reprezentanţii Q., cu funcţionarea magazinului de comercializare a peştelui, dar şi cu implicarea inculpatului A. în activitatea S.C.M. S.R.L., în condiţiile în care inculpata L. se ocupa de contabilitatea societăţii.

Contrar realităţii rezultate din probatoriul administrat în cauză, cu ocazia audierii sale în calitate de martor, la data de 24.09.2014, inculpata L. a susţinut în esenţă că nu a cunoscut nimic despre toate faptele şi împrejurările menţionate anterior.

În dezacord cu prima instanţă, Înalta Curte reţine că atitudinea inculpatei nu a fost determinată de reprezentarea unor posibile consecinţe penale pentru activitatea pe care ea însăşi a desfăşurat-o, ci de relaţia în care aceasta s-a aflat cu inculpatul A.

Aşa cum s-a arătat anterior şi cum, de altfel, a reţinut şi instanţa de fond, inculpata L. este în relaţii de prietenie cu inculpatul A. de circa 20 de ani, fiind omul său de încredere. Din aceste motive, neavând niciun dubiu asupra loialităţii sale, inculpatul A. i-a permis inculpatei L. să ia cunoştinţă despre fapte şi împrejurări compromiţătoare, inclusiv cu conotaţii penale, cum sunt cele care dovedesc implicarea ilegală a inculpatului A. în activitatea S.C.M. S.R.L.

Prin urmare, reticenţa inculpatei L. manifestată cu ocazia audierii sale în calitate de martor nu a fost justificată de temerea că ea însăşi ar putea fi acuzată de complicitate la infracţiunile de abuz în serviciu sau luare de mită imputate inculpatului A., ci de preocuparea de a nu contribui, prin declaraţia sa, la probarea faptelor penale de care era acuzat acesta, atitudine întemeiată exclusiv pe relaţiile personale apropiate şi de durată în care se afla cu inculpatul A.

În ce priveşte jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului invocată în argumentarea soluţiei de achitare, dreptul la tăcere şi privilegiul împotriva autoincriminării au în vedere cazul persoanei care, cu ocazia audierii sale în calitate de martora, este pusă în situaţia de a furniza organelor de anchetă informaţii care ar putea să o incrimineze pe ea însăşi.

Or, în speţă, faptele şi împrejurările în legătură cu care a fost audiată inculpata L., în calitate de martor, nu o incriminau pe ea, ci pe inculpatul A., neexistând la acel moment (şi nici ulterior) o temere justificată în mod obiectiv că martora ar putea fi la rândul ei acuzată de complicitate la infracţiunile săvârşite de inculpatul A.

Înalta Curte reţine că dispoziţiile art. 118 C. proc. pen., în vigoare la data audierii inculpatei în calitate de martor, nici nu permit folosirea împotriva sa a declaraţiei pe care o persoană, devenită suspect sau inculpat, a dat-o anterior în calitate de martor.

De altfel, aşa cum rezultă din sentinţa apelată, acest lucru s-a întâmplat chiar şi în prezenta cauză, în condiţiile în care, în procedura de cameră preliminară, au fost excluse declaraţiile date de inculpaţii D. şi J., în calitate de martori, în faza de urmărire penală.

Prin urmare, acceptând de dragul demonstraţiei că, ulterior audierii sale în calitate de martor, s-ar fi ajuns la incriminarea inculpatei L. pentru complicitate la infracţiunile săvârşite de inculpatul A., declaraţia autoincriminatoare pe care aceasta ar fi dat-o anterior în calitate de martor, în ipoteza în care ar fi spus adevărul, nu ar fi putut să fie folosită împotriva sa, conform art. 118 C. proc. pen., astfel încât nici din această perspectivă o asemenea temere nu ar fi fost întemeiată şi nu putea justifica conduita adoptată de inculpată cu ocazia audierii sale în calitate de martor.

În consecinţă, reţinând că raţiunea pentru care inculpata L. a făcut afirmaţii mincinoase şi nu a spus tot ceea ce ştia în legătură cu faptele şi împrejurările esenţiale cu privire la care a fost întrebată cu ocazia audierii sale în calitate de martor la data de 24.09.2014, a fost aceea de a-l proteja pe inculpatul A., iar nu o temere iluzorie pentru orice observator obiectiv cu privire la o eventuală procedură judiciară declanşată împotriva sa, Înalta Curte constată ca fiind întemeiată critica Parchetului ce pune în discuţie soluţia de achitare a inculpatei L. pentru săvârşirea infracţiunii de mărturie mincinoasă, sens în care, în baza art. 421 alin. (2) lit. a) C. proc. pen., admiţând apelul Parchetului, va fi desfiinţată în parte hotărârea atacată şi, rejudecând, va fi condamnată inculpata L. pentru comiterea acestei infracţiuni, în varianta simplă prev. de art. 273 alin. (1) C. pen.

În ce priveşte infracţiunea de deţinere fără drept a unei arme neletale prev.de art. 342 alin. (2) C. pen. imputată inculpatului A. (pct. 5 R), inculpatul nu a contestat situaţia de fapt, respectiv împrejurarea că la domiciliul său a fost găsită o armă neletală cu aer comprimat care nu era trecută în permisul său de port armă, susţinând însă că aceasta a aparţinut tatălui său, fiind achiziţionată în 2003 sau 2004, şi că nu a cunoscut că deţinerea armei ar fi trebuit autorizată, astfel încât nu a acţionat cu forma de vinovăţie cerută de lege.

Înalta Curte reţine că încă de la data intrării ei în vigoare (30.12.2004), Legea nr. 295/2004 privind regimul armelor şi al muniţiilor a prevăzut că armele neletale pot fi deţinute, purtate şi folosite cu condiţia înregistrării acestora la autorităţile competente (art. 5 alin. (3), fiind emis în acest sens un certificat de deţinător (art. 2 pct. VI.4). Mai mult, armele neletale, precum şi muniţia aferentă puteau fi procurate numai de la un armurier autorizat să comercializeze astfel de arme, cu notificarea prealabilă a organelor de poliţie (art. 58 alin. (1).

Susţinând că el însuşi a achiziţionat respectiva armă dintr-o piaţă de vechituri din Oradea, inculpatul s-a poziţionat din start în afara prevederilor legale, câtă vreme, potrivit celor expuse anterior, armele neletale nu puteau fi procurate decât de la un armurier autorizat şi trebuiau ulterior înregistrate, neputând fi deţinute şi folosite decât în baza certificatului de deţinător emis în condiţiile legii.

Din această perspectivă, împrejurarea că arma a fost în posesia tatălui său, până la decesul acestuia, în 2008, este lipsită de relevanţă, câtă vreme procurarea şi deţinerea acesteia s-a făcut cu nerespectarea condiţiilor prevăzute de legislaţia în vigoare.

Procedând astfel, inculpatul a ignorat de la bun început prevederile legale referitoare la regimul armelor neletale, prevăzând şi, cel puţin, acceptând posibilitatea ca acestea să fi fost procurate şi deţinute fără drept, chiar dacă o asemenea conduită nu era sancţionată la acel moment de legea penală.

Această atitudine de indiferenţă faţă de dispoziţiile referitoare la regimul armelor neletale a manifestat-o inculpatul şi după decesul tatălui său, deţinând respectiva armă fără a avea o minimă preocupare pentru intrarea în legalitate, în condiţiile în care legislaţia s-a înăsprit în timp, fiind impusă condiţia autorizării pentru armele de tipul celei deţinute de inculpat, sub sancţiunea legii penale.

De altfel, fiind deţinătorul unor arme de vânătoare şi a unui permis de port armă, inculpatul trebuia să cunoască legislaţia referitoare la regimul armelor şi muniţiilor, inclusiv a celor neletale, fiind fără relevanţă împrejurarea că arma în cauză nu avea elemente de identificare.

Prin urmare, lipsa de preocupare a inculpatului de a verifica dacă arma respectivă face sau nu parte din categoria armelor neletale supuse autorizării, recunoscută în mod explicit în motivele de apel, conduce la concluzia că din punct de vedere subiectiv acesta a prevăzut şi acceptat posibilitatea ca deţinerea în continuare a acesteia să fie făcută contrar dispoziţiilor legale, adică fără drept, astfel încât fapta acestuia întruneşte condiţiile de tipicitate ale infracţiunii prev.de art. 342 alin. (2) C. pen.

În consecinţă, critica inculpatului este nefondată.

În ce priveşte infracţiunea de deţinere fără drept a muniţiilor prev.de art. 342 alin. (1) C. pen. (pct. 5 R), inculpatul A. nu a contestat tipurile şi cantităţile de muniţii găsite la domiciliul său cu ocazia percheziţiei efectuate la 17.09.2004, ci a încercat să justifice deţinerea acestora.

Astfel, în ce priveşte cartuşele de 12 mm., a susţinut că în anii anteriori a deţinut legal două arme de acest calibru, pe care le-a vândut, însă în privinţa cartuşelor aferente acestora, armurierul care a intermediat vânzarea nu avea intrarea în gestiune pentru acel tip de cartuşe, astfel încât acestea au rămas în posesia inculpatului.

În privinţa cartuşelor de 20 mm., inculpatul a susţinut că acestea au fost cumpărate pentru partide de vânătoare anterioare, însă nu s-au consumat, iar inculpatul a omis să le numere.

În privinţa cartuşelor de 16 mm. şi a celor de calibru 308 WIN, inculpatul a susţinut că, cel mai probabil, acestea aparţin altor vânători şi au rămas la el, în condiţiile în care s-au deplasat cu aceeaşi maşină.

În fine, în privinţa cartuşelor de 4,5 mm., a susţinut că acestea reprezintă muniţie neletală, iar deţinerea lor nu este sancţionată conform art. 342 alin. (1) C. pen.

Înalta Curte reţine că potrivit art. 42 alin. (2) lit. c) din Legea nr. 295/2004 privind regimul armelor şi muniţiilor, cantitatea de muniţie letală care poate fi deţinută de titularii dreptului de a purta şi folosi arme de vânătoare este de cel mult 300 de cartuşe pentru câte o singură armă de fiecare calibru dintre cele pentru care acesta are dreptul de port şi folosire.

Totodată, potrivit aceloraşi dispoziţii legale, cantitatea de muniţie care poate fi deţinută se înscrie în permisul de armă de către organul de poliţie care eliberează acest document.

Astfel, în cazul inculpatului A., din verificarea permisului de armă a rezultat că la capitolul "muniţii" erau menţionate cantităţile de muniţii letale pe care acesta le putea deţine, respectiv câte 300 de cartuşe pentru calibrele 12 mm., 20 mm. şi 270 WIN.

Prin urmare, atât dispoziţiile legale, cât şi menţiunile din permisul de armă precizau foarte clar tipul şi cantitatea maximă de muniţie letală pe care inculpatul o putea deţine în mod legal.

În aceste condiţii, susţinerile inculpatului cu privire la circumstanţele în care a ajuns să deţină cantităţi mai mari sau tipuri de muniţie la care nu era îndrituit, nu pot fi primite, nefiind vorba despre o simplă culpă a sa, cum a încercat să acrediteze, ci despre aceeaşi indiferenţă faţă de legislaţia foarte strictă care reglementează regimul armelor şi muniţiilor, constatată şi în cazul armei neletale, analizat anterior.

Astfel, inculpatul avea obligaţia de a se conforma dispoziţiilor legale precizate anterior şi menţiunilor din permisul de armă, de a verifica tipurile şi cantităţile de muniţii aflate în posesia sa şi de a preda organelor competente muniţia letală care depăşea limita maximă admisă de lege sau pentru care nu deţinea armă de calibru respectiv, indiferent de modalitatea în care aceasta a rămas sau a ajuns în posesia sa.

Procedând în sens contrar, inculpatul a prevăzut şi cel puţin a acceptat că deţine muniţie fără drept, astfel încât fapta sa întruneşte condiţiile de tipicitate ale infracţiunii prev.de art. 342 alin. (1) C. pen.

În privinţa celor 291 de diabolo calibru 4,5 mm., acestea reprezintă muniţie pentru arme cu aer comprimat, aşadar neletală, însă susţinerea inculpatului, în sensul că deţinerea acesteia nu se circumscrie infracţiunii analizate, chiar dacă este întemeiată, nu influenţează soluţia de condamnare dispusă de instanţa de fond, în condiţiile în care în sarcina inculpatului s-a reţinut o singură infracţiune, în considerarea întregii cantităţi de muniţie deţinută contra legii.

În ce priveşte individualizarea pedepselor, aceasta urmează a fi analizată prin raportare la apelul declarat de inculpatul J., singurul care a formulat şi o critică în acest sens, precum şi la inculpata L., care va fi condamnată prin prezenta decizie.

Astfel, în privinţa inculpatului J., acesta a solicitat în subsidiar să se dispună renunţarea la aplicarea pedepsei, ţinând seama de gravitatea redusă a faptei, de natura şi întinderea urmărilor produse şi de persoana inculpatului, inclusiv conduita sa procesuală.

Contrar susţinerilor inculpatului, Înalta Curte constată că nu sunt întrunite condiţiile prev.de art. 80 alin. (1) lit. a) şi b) C. pen. pentru a se dispune renunţarea la aplicare pedepsei.

Astfel, declaraţia completată în fals de către inculpat a stat la baza emiterii avizului de către Direcţia Judeţeană de Cultură Bihor şi, prin acesta, a autorizaţiei de construire, având aşadar urmări extinse, neputându-se susţine că infracţiunea săvârşită ar prezenta o gravitate redusă.

În plus, pe parcursul procesului penal, inculpatul a negat răspunderea pentru fapta comisă şi a încercat să "paseze" responsabilitatea în sarcina exclusivă a reprezentanţilor Direcţiei pentru Cultură, care ar fi avut în opinia sa obligaţia să verifice realitatea aspectelor atestate de inculpat în cuprinsul declaraţiei completate în fals, ceea de denotă că acesta nu a conştientizat pericolul social al faptei comise şi, prin aceasta, că nu există posibilităţi de îndreptare a sa în lipsa aplicării unei pedepse.

În aceste condiţii, în acord cu prima instanţă, Înalta Curte constată că schimbarea conduitei inculpatului, a modului în care acesta a înţeles să să raporteze la valorile sociale apărate de legea penală, nu se poate face decât prin condamnarea sa la pedeapsa închisorii şi supravegherea comportamentului său pe durata unui termen de încercare.

În consecinţă, nici această critică a inculpatului J. nu poate fi primită.

În ce priveşte sancţiunea aplicată inculpatei L. pentru săvârşirea infracţiunii de mărturie mincinoasă prev. de art. 273 alin. (1) C. pen., Înalta Curte se va orienta către pedeapsa amenzii penale, al cărei cuantum va fi stabilit către minimul rezultat din aplicarea disp. art. 61, prin raportare la criteriile generale de individualizare a pedepsei prev. de art. 74 C. pen.

În acest sens. Curtea va avea în vedere că la baza declaraţiei mincinoase făcute de inculpata L. a stat relaţia îndelungată de prietenie cu inculpatul A., dar şi împrejurarea că, fără a nega starea de pericol creată de inculpată, scopul urmărit prin comiterea faptei (împiedicarea aflării adevărului cu privire la întreaga activitate infracţională a acestui inculpat) nu a fost atins, fiind administrate mijloace de probă care au demonstrat vinovăţia acestuia şi, implicit, caracterul mincinos al afirmaţiilor făcute de inculpata L. în faţa organelor de urmărire penală.

Va atrage atenţia inculpatei asupra dispoziţiilor art. 63 alin. (1) şi (3) C. pen.

În ce priveşte latura civilă a cauzei, Înalta Curte reţine că prin Raportul de constatare financiară întocmit în faza de urmărire penală s-a stabilit că Episcopia Greco-catolică Oradea datorează bugetului local al municipiului Beiuş suma totală de 329.231 RON, reprezentând impozit pe clădiri aferent perioadei 2009 - 2014, majorări şi penalităţi de întârziere.

Această sumă a fost preluată în rechizitoriu, fiind avută în vedere la formularea acuzaţiilor faţă de inculpaţii A., F. şi G., care au săvârşit cu vinovăţie infracţiunea de abuz în serviciu prev. de art. 132 din Legea nr. 78/2000 rap. la art. 297 C. pen.

De asemenea, prin Hotărârea Consiliului Local al municipiului Beiuş din 16.02.2015, acesta s-a constituit parte civilă cu suma de 329.431 RON, preluată ca atare din adresa x din 11.02.2015, în care din eroare s-a menţionat această sumă în loc de cea stabilită prin raportul de constatare, unicul mijloc de probă cu relevanţă pe latura civilă administrat în faza de urmărire penală.

Ulterior, în faza de judecată, prin adresa din 17.09.2015, partea civilă Consiliul Local al municipiului Beiuş a menţionat că Episcopia Greco-catolică, introdusă în cauză ca parte responsabilă civilmente, a achitat la data de 12.03.2015 impozitul datorat bugetului local pentru perioada 1.01.2009 - 31.12.2014, în cuantum total de 260.290 RON.

A fost depus cu aceeaşi ocazia situaţia centralizatoare a clădirilor Bisericii Greco-catolice închiriate şi pentru care se datora impozit, rezultând că suma de 260.290 RON achitată de partea responsabilă civilmente este compusă din 167.470 RON impozit şi 92.820 RON majorări de întârziere.

Prin precizările depuse la dosar cu adresa din 2.11.2015, partea responsabilă civilmente a arătat că la 11.03.2015 a primit din partea Primăriei municipiului Beiuş titlul executoriu şi somaţia din 11.03.2015, în care au fost menţionate sumele datorate de Episcopia Greco-catolică Oradea pentru imobilele nedeclarate în perioada 2009 - 2014, respectiv 260.290 RON impozite şi majorări de întârziere şi 1.116 RON amenda contravenţională aplicată prin procesul-verbal nr. x din 4.03.2015 pentru depăşirea termenului de depunere a declaraţiilor de impunere, sume pe care le-a achitat.

În plus, partea responsabilă civilmente a menţionat că a mai achitat şi următoarele sume:

- 220 RON taxă de autorizare a magazinului de comercializare a peştelui (achitată încă din 17.06.2014);

- 27.740 RON impozit pe clădiri pentru anul 2015;

- 68.941 RON reprezentând diferenţa până la concurenţa sumei menţionate în rechizitoriu, de 329.231 RON (achitată prin ordinul de plată nr. x din 27.10.2015).

În legătură cu această din urmă sumă, partea responsabilă civilmente a arătat că, deşi conform evidenţelor Primăriei municipiului Beiuş, este la zi cu toate datoriile, a achitat totuşi şi această diferenţă, solicitând restituirea ei prin hotărârea instanţei de fond, dacă se va aprecia că ea nu este datorată.

Înalta Curte constată că, faţă de soluţia de achitare a inculpaţilor C., D. şi E. pentru complicitate la abuz în serviciu, precum şi de temeiul acesteia (art. 16 alin. (1) lit. b) teza I C. proc. pen.), în baza art. 25 alin. (5) C. proc. pen. prima a fost lăsată nesoluţionată acţiunea civilă faţă de reprezentanţii Episcopiei sus-menţionaţi şi de partea responsabilă civilmente.

În egală măsură însă, a respins acţiunea civilă faţă de inculpaţii A., F. şi G., condamnaţi pentru aceeaşi infracţiune, în calitate de autori, constatând că partea responsabilă civilmente "a achitat în întregime prejudiciu în cuantum de 260.290 RON".

În considerente hotărârii s-a arătat că, deşi partea responsabilă civilmente a depus dovada achitării în întregime a prejudiciului, aspect confirmat şi de partea civilă prin înscrisul depus la dosar, aceasta nu a renunţat la pretenţiile civile formulate, astfel încât, în raport de cele expuse anterior, acestea au fost respinse.

Înalta Curte reţine că suma stabilită ca valoare a prejudiciului în faza de urmărire penală a avut la bază Raportul de constatare financiară efectuat de specialiştii D.N.A., în condiţiile art. 172 alin. (9) şi 10 şi art. 1811 C. proc. pen.

Din conţinutul acestuia rezultă că suma de 329.231 RON este compusă din impozitul pe clădiri aferent perioadei 2009 - 2014 (215.912 RON), majorări de întârziere (86.474 RON) şi penalităţi de întârziere (26.845 RON), aferente impozitului datorat şi neachitat şi calculate conform art. 120 şi art. 1211 din O.G. nr. 92/2003 (C. proc. fisc. ).

În ce priveşte valoarea imobilelor supuse impozitării, s-a arătat că pentru perioada 2009 - 2013 a fost avut în vedere Ghidul utilizat de Camera Notarilor Public Oradea, în condiţiile în care valoarea de inventar a imobilelor a fost stabilită prin rapoarte de evaluare întocmite abia la începutul anului 2015.

În consecinţă, această din urmă valoare a fost avută în vedere de specialistul antifraudă doar pentru valoarea imobilului pentru anul 2014.

În ce priveşte valoarea impozitului stabilită de Primăria municipiului Beiuş în faza de judecată, de 260.290 RON, dincolo de faptul că aceasta cuprinde doar impozitul datorat şi majorări de întârziere, ea a fost stabilită pe baza valorii rezultate din rapoartele de evaluare, deşi acestea pot fi luate în considerare doar începând cu anul 2014, iar nu şi pentru perioada anterioară.

Prin urmare, Înalta Curte constată că în cauză nu au fost administrate probe care să dovedească o altă valoare a prejudiciului decât cea stabilită în faza de urmărire penală, de 329.231 RON.

Această constatare nu are însă efecte în ce priveşte latura civilă a cauzei.

Astfel, pe de o parte, actele emanând de la partea civilă în ce priveşte pretenţiile civile sunt contradictorii, în condiţiile în care, dacă în faza de urmărire penală s-au constituit parte civilă cu valoarea stabilită prin raportul de constatare, de 329.231 RON, în faza de judecată au comunicat că partea responsabilă civilmente a achitat suma totală de 260.290 RON reprezentând impozit pe clădiri datorat bugetului local pentru perioada 2009 - 2014 şi majorări de întârziere, ceea ce lasă să se înţeleagă că Episcopia Greco-catolică Oradea nu are datorii faţă de bugetul local pentru perioada 2009 - 2014, dedusă judecăţii în prezenta cauză, astfel încât eventualele pretenţii civile nu mai sunt justificate.

Pe de altă parte, luând în considerare ca valoare a prejudiciului suma stabilită în faza de urmărire penală, este de observat că partea responsabilă civilmente a achitat-o în întregime, în condiţiile în care, pe lângă suma de 260.290 RON, Episcopia Greco-catolică Oradea a plătit şi diferenţa de 68.941 RON, fapt recunoscut explicit de partea civilă prin motivele de apel.

Aşa fiind, indiferent de valoarea prejudiciului, acesta a fost acoperit în totalitate în cursul judecăţii în fond de către Episcopia Greco-catolică, căreia îi incumba declararea imobilelor din perspectiva legislaţiei fiscale, astfel încât soluţia de respingere a acţiunii civile faţă de inculpaţii A., F. şi G. este legală.

În consecinţă, apelul părţii civile va fi respins ca nefondat conform art. 421 pct. 1 lit. b) C. proc. pen., acesta fiind practic lipsit de interes, în condiţiile în care pretenţiile civile au fost acoperite în totalitate, aspect confirmat inclusiv de partea civilă.

Concluzionând, în limitele şi pentru considerentele arătate, vor fi admise apelurile declarate de Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, Direcţia Naţională Anticorupţie, Serviciul Teritorial Oradea, şi de inculpatul A., iar cauza va fi rejudecată conform art. 421 pct. 2 lit. a) C. proc. pen., menţinând celelalte dispoziţii ale sentinţei apelate.

În cazul inculpatului A., ulterior achitării sale pentru infracţiunea de luare de mită, în baza art. 38 - art. 39 alin. (1) lit. b) C. pen. va contopi pedepsele principale aplicate în prezenta cauză, de 2 ani şi 6 luni închisoare, 1 an şi 8 luni închisoare, 1 an şi 2 luni închisoare, 1 an şi 2 luni închisoare, 2 ani închisoare, 3 luni închisoare, 8 luni închisoare, cu pedepsele de 1 ani şi 10 luni închisoare şi 9 luni închisoare aplicate prin Sentinţa penală nr. 327 din 07.05.2015 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, definitivă prin Decizia penală nr. 131 din 03.06.2016 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, Completul de 5 judecători, urmând ca inculpatul A. să execute pedeapsa cea mai grea, de 2 ani şi 6 luni închisoare, la care adaugă sporul de 1/3 din totalul celorlalte pedepse, respectiv 3 ani şi 2 luni închisoare, în final pedeapsa rezultantă fiind de 5 ani şi 8 luni închisoare.

În baza art. 45 C. pen. va aplica inculpatului pedeapsa complementară a interzicerii exerciţiului drepturilor prevăzute de art. 66 alin. 1 lit. a), b), g), h) C. pen. pe o perioadă de 2 ani, calculată potrivit art. 68 C. pen., şi, în temeiul art. 65 C. pen., interzice inculpatului exerciţiul aceloraşi drepturi cu titlu de pedeapsă accesorie.

Totodată, pentru considerentele expuse, va respinge, ca nefondate, apelurile declarate de partea civilă Consiliul Local al Municipiului Beiuş şi de inculpaţii I., J., F. şi G. împotriva aceleiaşi sentinţe penale.

Văzând şi disp. art. 275 alin. (2) şi (3) C. proc. pen.,

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite apelurile declarate de Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, Direcţia Naţională Anticorupţie, Serviciul Teritorial Oradea, şi de inculpatul A. împotriva Sentinţei penale nr. 22/PI/2017 din 09 februarie 2017 pronunţată de Curtea de Apel Oradea, secţia penală şi pentru cauze cu minori, în Dosarul nr. x din 2015.

Desfiinţează în parte sentinţa penală atacată şi, rejudecând:

1. Descontopeşte pedeapsa rezultantă de 7 ani închisoare aplicată inculpatului A. în pedepsele componente pe care le repune în individualitatea lor.

În baza art. 396 alin. (5) raportat la art. 16 alin. (1) lit. c) C. proc. pen., achită pe inculpatul A. pentru infracţiunea de luare de mită, prevăzută de art. 289 alin. (1) C. pen., cu referire la art. 6 şi art. 7 lit. a) din Legea nr. 78/2000.

În baza art. 38 - art. 39 alin. (1) lit. b) C. pen., contopeşte pedepsele principale aplicate în prezenta cauză, de 2 ani şi 6 luni închisoare, 1 an şi 8 luni închisoare, 1 an şi 2 luni închisoare, 1 an şi 2 luni închisoare, 2 ani închisoare, 3 luni închisoare, 8 luni închisoare, cu pedepsele de 1 ani şi 10 luni închisoare şi 9 luni închisoare aplicate prin Sentinţa penală nr. 327 din 07.05.2015 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, definitivă prin Decizia penală nr. 131 din 03.06.2016 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, Completul de 5 judecători, urmând ca inculpatul A. să execute pedeapsa cea mai grea, de 2 ani şi 6 luni închisoare, la care adaugă sporul de 1/3 din totalul celorlalte pedepse, respectiv 3 ani şi 2 luni închisoare, în final pedeapsa rezultantă fiind de 5 ani şi 8 luni închisoare.

În baza art. 45 C. pen., aplică inculpatului pedeapsa complementară a interzicerii exerciţiului drepturilor prevăzute de art. 66 alin. 1 lit. a), b), g), h) C. pen. pe o perioadă de 2 ani, calculată potrivit art. 68 C. pen., şi, în temeiul art. 65 C. pen., interzice inculpatului exerciţiul aceloraşi drepturi cu titlu de pedeapsă accesorie.

2. În baza art. 396 alin. (2) C. proc. pen., condamnă pe inculpata L. la 2.000 RON amendă penală (corespunzător a 200 zile - amendă x 10 RON/zi) pentru săvârşirea infracţiunii de mărturie mincinoasă, prevăzută de art. 273 alin. (1) C. pen.

Atrage atenţia inculpatei asupra dispoziţiilor art. 63 alin. (1) şi (3) C. pen.

Menţine celelalte dispoziţii ale sentinţei penale atacate.

Respinge, ca nefondate, apelurile declarate de partea civilă Consiliul Local al Municipiului Beiuş şi de inculpaţii I., J., F. şi G. împotriva aceleiaşi sentinţe penale.

Cheltuielile judiciare ocazionate de soluţionarea apelurilor declarate de Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, Direcţia Naţională Anticorupţie, Serviciul Teritorial Oradea, şi inculpatul A. rămân în sarcina statului.

Obligă apelanta parte civilă Consiliul Local al Municipiului Beiuş şi apelanţii inculpaţi I., J., F. şi G. la plata sumei de câte 200 RON, cheltuieli judiciare către stat.

Onorariul apărătorilor desemnaţi din oficiu pentru apelanţii inculpaţi A., I., J., F. şi G. şi pentru intimaţii inculpaţi C., D., E., L. şi H., în sumă de câte 520 RON, se plăteşte din fondul Ministerului Justiţiei.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 14 decembrie 2018.

GGC - ED