Recognition of foreign criminal conviction: refusal to reduce sentence under Article 6 Penal Code based on subsequent constitutional declaration unblocking continued offense

Asupra contestaţiei de faţă, constată următoarele:

Prin Sentinţa penală nr. 83/F din 3 mai 2019, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia I Penală, s-a respins ca nefondată, contestaţia la executare formulată de contestatorul condamnat A. împotriva Sentinţei penale nr. 146/F din 4 august 2016 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia I Penala, în dosarul nr. x/2016.

Pentru a hotărî astfel, Curtea de Apel Bucureşti a reţinut că, la data de 6 martie 2019, s-a înregistrat pe rolul acestei instanţe, cererea formulată de petentul-condamnat A., prin care a solicitat, în conformitate cu art. 154 alin. (8) lit. b) din Legea nr. 302/2004, adaptarea pedepsei aplicate, constatând intervenirea legii favorabile.

În motivarea cererii, petentul-condamnat a precizat că prin Sentinţa penală nr. 146/F din data de 4 august 2016 a Curţii de Apel Bucureşti s-a recunoscut Sentinţa penală nr. 071 Hv 78/14F din 30 mai 2014 a Tribunalului din Viena, definitivă la 26 mai 2015, solicitând aplicarea art. 6 C. pen., prin adaptarea pedepsei, întrucât încadrarea juridică a faptei de furt presupune o pedeapsă maximă de 7 ani. A mai precizat că Tribunalul din Viena a aplicat pedeapsa pentru infracţiunea de furt şi tentativă de furt, prevăzută de art. 127, 128 alin. (2), (12)9 cifra 1, 130 cazul 3, 4, 15 din C. pen. Austriac şi că, prin Decizia nr. 368 din 30 mai 2017, Curtea Constituţională a declarat neconstituţională sintagma "şi împotriva aceluiaşi subiect pasiv", motiv pentru care se impune reindividualizarea pedepsei aplicate în conformitate cu noile reglementări.

Analizând actele şi lucrările dosarului, Curtea a constatat că, potrivit art. 6 C. pen., când după rămânerea definitivă a hotărârii de condamnare şi până la executarea completă a pedepsei închisorii sau amenzii a intervenit o lege care prevede o pedeapsă mai uşoară, sancţiunea aplicată, dacă depăşeşte maximul special prevăzut de legea nouă pentru infracţiunea săvârşită, se reduce la acest maxim.

În privinţa petentului - condamnat A. s-a constatat că, prin Sentinţa penală nr. 146/F din data de 4 august 2016 a Curţii de Apel Bucureşti s-a recunoscut Sentinţa penală nr. 071 Hv 78/14F din 30 mai 2014 a Tribunalului din Viena, definitivă la 26 mai 2015 şi s-a dispus transferarea celui menţionat pentru continuarea executării pedepsei de 10 (zece) ani închisoare, din care s-a dedus perioada executată de la data de 4 aprilie 2014 la zi.

În considerentele Sentinţei penale nr. 146/F din data de 4 august 2016, Curtea de Apel Bucureşti a apreciat ca nu se pune problema aplicării disp. art. 154 alin. (8) lit. b) din Legea nr. 302/2004, conform cărora dacă durata pedepsei depăşeşte limita maximă specială a pedepsei prevăzute de legea penală română pentru aceeaşi infracţiune se dispune adaptarea de către instanţa de judecată a pedepsei aplicate, ce constă în reducerea pedepsei până la limita maximă admisă de legea penală română pentru infracţiuni similare deoarece, chiar dacă autorităţile judiciare din Austria au considerat că cele 34 de fapte sunt o singură infracţiune de furt, iar infracţiunea prev. de art. 228 alin. (1) C. pen. - art. 229 alin. (1) lit. d), alin. (2) lit. b) C. pen. este pedepsită cu închisoarea de la 2 la 7 ani, potrivit disp. art. 35 alin. (1) C. pen., există unitate de infracţiune, doar atunci când există un singur subiect pasiv.

S-a mai reţinut şi faptul că, cele 34 de fapte menţionate în sentinţa penală nr. 071 Hv 78/14F din 30 mai 2014 a Tribunalului din Viena sunt săvârşite împotriva unor subiecţi pasivi diferiţi, astfel încât în cauză sunt aplicabile disp. art. 38 C. pen. privind concursul de infracţiuni şi ca urmare şi tratamentul sancţionator trebuie să fie cel prev. de disp. art. 39 C. pen., dar şi faptul că, faţă de numărul mare al infracţiunilor pentru care s-a dispus condamnarea, cuantumul pedepsei ce ar trebui aplicată, conform art. 39 alin. (1) lit. b) C. pen., ar depăşi 10 ani închisoare, astfel încât nu se impune adaptarea acestei pedepse la maximul prevăzut de legea română pentru o singură infracţiune.

De asemenea, a fost avută în vedere şi împrejurarea că faptele au fost săvârşite de 3 sau mai multe persoane împreună, ceea ce atrage posibilitatea aplicării unui spor de pedeapsă, conform art. 78 alin. (1) C. pen.

Din analiza contestaţiei la executare înregistrate la data de 6 martie 2019, pe rolul Curţii de Apel Bucureşti, secţia I penală, rezultă că petentul - condamnat A. înţelege să solicite reindividualizarea pedepsei aplicate prin Sentinţa penală nr. 146/F din data de 4 august 2016 a Curţii de Apel Bucureşti prin care s-a recunoscut Sentinţa penală nr. 071 Hv 78/14F din 30 mai 2014 a Tribunalului din Viena, în sensul de a se aplica art. 6 C. pen., prin adaptarea pedepsei şi coborârea cuantumului acesteia la maximul de 7 ani prevăzut de legea română.

Curtea a constatat că, problema adaptării, la maximul prevăzut de legea română, a pedepsei de 10 ani închisoare aplicată petentului - condamnat A. prin Sentinţa penală nr. 071 Hv 78/14F din 30 mai 2014 a Tribunalului din Viena, a fost definitiv soluţionată prin Sentinţa penală nr. 146/F din data de 4 august 2016 a Curţii de Apel Bucureşti care a recunoscut pedeapsa aplicata de Tribunalul din Viena, astfel încât nu poate fi repusă în discuţie.

Faptul că, prin Decizia nr. 368 din 30 mai 2017, Curtea Constituţională a declarat neconstituţională sintagma "şi împotriva aceluiaşi subiect pasiv" nu poate impune reindividualizarea pedepsei aplicate prin Sentinţa penală nr. 146/F din data de 4 august 2016 a Curţii de Apel Bucureşti, întrucât potrivit art. 147 alin. (7) din Constituţia României, deciziile Curţii Constituţionale produc efecte doar pentru viitor.

Or, Decizia nr. 368 din 30 mai 2017 a Curţii Constituţionale a fost publicată în Monitorul Oficial după pronunţarea Sentinţei penale nr. 146/F din data de 4 august 2016 a Curţii de Apel Bucureşti care a recunoscut pedeapsa aplicată de Tribunalul din Viena, astfel încât nu poate justifica rediscutarea chestiunii adaptării pedepsei şi coborârii cuantumului acesteia la maximul de 7 ani prevăzut de legea română.

Împotriva acestei sentinţe, contestatorul A. a formulat contestaţie, solicitând admiterea acesteia, desfiinţarea sentinţei atacate şi, în rejudecare, admiterea contestaţiei la executare.

A invocat Decizia nr. 13/2014 a Completului pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, potrivit căreia dispoziţiile art. 6 alin. (1) din noul C. pen. sunt aplicabile şi cu privire la hotărârea de condamnare pronunţată de un alt stat faţă de cetăţenii români, dacă aceasta a fost recunoscută în procedura reglementată de Legea nr. 302/2004.

În susţinerea căii de atac, apărătorul desemnat din oficiu a reiterat cererea referitoare la adaptarea pedepsei recunoscute prin Sentinţa penală nr. 146/F din data de 4 august 2016 a Curţii de Apel Bucureşti, în conformitate cu art. 154 alin. (8) lit. b) din Legea nr. 302/2004, invocând intervenirea legii penale mai favorabile şi, pe cale de consecinţă, reducerea cuantumului pedepsei pe care o execută, până la limita maximă admisă de legea penală română pentru infracţiuni similare.

A arătat că faptele reţinute în sarcina sa prin hotărârea străină recunoscută sunt considerate de autorităţile austriece ca fiind o singură infracţiune de furt, apreciind că, faţă de Decizia nr. 368 din 30 mai 2017 prin care Curtea Constituţională a declarat neconstituţională sintagma "şi împotriva aceluiaşi subiect pasiv", se impune reindividualizarea pedepsei aplicate.

Examinând contestaţia prin prisma dispoziţiilor legale incidente, în raport cu criticile invocate, în baza actelor şi lucrărilor din dosar, Înalta Curte constată că aceasta este nefondată, în considerarea celor ce succed:

La momentul recunoaşterii Sentinţei penale nr. 071 Hv 78/14F din 30 mai 2014 a Tribunalului din Viena, instanţa română competentă să aplice în speţă dispoziţiile Legii nr. 302/2004 a analizat problema adaptării pedepsei la care a fost condamnat cetăţeanul român A. şi a soluţionat acest aspect, constatând că pedeapsa aplicată de autorităţile judiciare austriece este compatibilă ca natură şi durată cu legislaţia română; s-a avut în vedere că persoanei condamnate i s-a aplicat pedeapsa de 10 ani închisoare pentru săvârşirea infracţiunii de furt calificat grav prin efracţie parţial finalizat, parţial rămas în stadiul de tentativă, prev.de art. 127, 128 alin. (2), (12)9 cifra 1, 130 cazul 3 şi 4, 15 din C. pen. austriac, (întrucât susnumitul împreună cu alte persoane, în perioada ianuarie - aprilie 2014 au sustras ori au încercat să sustragă, prin efracţie, mai multe bunuri mobile aparţinând diferitelor persoane, în valoare totală de peste 50.000 EURO - 34 de fapte), pentru care există corespondent în legislaţia penală română - fiind incriminate în dispoziţiile art. 228 alin. - art. 229 alin. (1) lit. d), alin. (2) lit. b) C. pen. cu aplicarea art. 77 lit. a) C. pen. şi art. 38 alin. (1) C. pen., tratamentul sancţionator fiind cel prevăzut pentru concursul de infracţiuni, respectiv art. 39 lit. b) C. pen.

Pentru a obţine reducerea cuantumului pedepsei de 10 ani închisoare pe care o execută, în continuare, într-un penitenciar din România, contestatorul a solicitat să se dea eficienţă dispoziţiilor art. 6 C. pen. privind aplicarea legii penale mai favorabile după judecarea definitivă a cauzei şi art. 35 C. pen. referitor la infracţiunea continuată, apreciind că reanalizarea, pe această cale, a dispoziţiilor art. 166 alin. (8) lit. b) din Legea nr. 302/2004 referitoare la adaptarea pedepsei şi modificarea Sentinţei penale nr. 146/F din 4 august 2016 a Curţii de Apel Bucureşti - secţia I penală este permisă având în vedere Decizia nr. 368 din 30 mai 2017 prin care Curtea Constituţională a declarat neconstituţională sintagma "şi împotriva aceluiaşi subiect pasiv".

Potrivit art. 6 C. pen., când după rămânerea definitivă a hotărârii de condamnare şi până la executarea completă a pedepsei închisorii sau amenzii a intervenit o lege care prevede o pedeapsă mai uşoară, sancţiunea aplicată, dacă depăşeşte maximul special prevăzut de legea nouă pentru infracţiunea săvârşită, se reduce la acest maxim.

Ca atare, intervenţia unei legi penale noi mai favorabile poate fi invocată în condiţiile art. 6 C. pen., însă Decizia nr. 368/2017 a Curţii Constituţionale nu are natura unei asemenea legi.

În acest sens, verificând dacă norma legală evocată este aplicabilă situaţiei juridice a contestatorului, Înalta Curte constată că după rămânerea definitivă a hotărârii de recunoaştere a condamnării pronunţate în străinătate nu a intervenit o lege care să prevadă o pedeapsă mai uşoară pentru infracţiunea reţinută în sarcina acestuia, pentru a permite instanţei să reconsidere concluzia la care s-a ajuns prin Sentinţa penală nr. 146/F din 4 august 2016 a Curţii de Apel Bucureşti - secţia I penală, în sensul că pedeapsa aplicată în străinătate este compatibilă ca natură şi durată cu legislaţia română.

Recunoaşterea hotărârii definitive de condamnare a contestatorului a fost pronunţată după intrarea în vigoare a noului C. pen., chestiunea adaptării pedepsei aplicate de autorităţile austriece fiind analizată de instanţa română prin raportare la dispoziţiile art. 228 alin. - art. 229 alin. (1) lit. d), alin. (2) lit. b) C. pen. cu aplicarea art. 77 lit. a) C. pen. şi art. 38 alin. (1) C. pen. Aplicarea art. 6 C. pen. implică apariţia unei legi noi, ulterioare rămânerii definitive a acestei hotărâri, care să prevadă o pedeapsă mai uşoară pentru aceeaşi infracţiune, situaţie care nu se regăseşte în cauză.

Deşi contestatorul invocă Decizia nr. 368 din 30 mai 2017 a Curţii Constituţionale, ca temei pentru reindividualizarea pedepsei de 10 ani aplicată de autorităţile judiciare austriece, Înalta Curte constată că prin această decizie nu a intervenit o normă specială de incriminare care să prevadă, în accepţiunea art. 6 C. pen. raportat la art. 595 alin. (1) C. proc. pen., o pedeapsă mai uşoară decât cea aplicată sub imperiul unei legii anterioare, ci doar a fost redefinit înţelesul infracţiunii continuate reglementate într-o normă penală generală, respectiv art. 35 alin. (1) C. pen. Aşa cum se reţine în considerentele deciziei în discuţie (paragraful 28), "consecinţa constatării de către Curte a neconstituţionalităţii sintagmei "şi împotriva aceluiaşi subiect pasiv" din cuprinsul dispoziţiilor art. 35 alin. (1) din C. pen. este, practic, revenirea la soluţia adoptată de practica judiciară sub reglementarea C. pen. din 1969, în sensul existenţei unei compatibilităţi limitate între infracţiunea continuată şi pluralitatea de subiecţi pasivi, compatibilitate ce urmează a fi reţinută de la caz la caz de instanţele judecătoreşti, în virtutea rolului constituţional al acestora de a asigura înfăptuirea justiţiei. În acest sens, Curtea observă că, potrivit practicii judiciare cristalizate sub imperiul C. pen. din 1969, pentru a stabili dacă toate acţiunile sau inacţiunile au fost comise în realizarea aceleiaşi rezoluţii infracţionale sau dacă îşi au sursa în rezoluţii distincte este indispensabilă examinarea tuturor împrejurărilor de fapt şi a condiţiilor în care au fost săvârşite, putând fi avută în vedere, printre alte elemente, şi identitatea persoanei vătămate. De asemenea, alte criterii de stabilire a existenţei infracţiunii continuate ar putea fi: săvârşirea la intervale de timp relativ scurte a acţiunilor componente; comiterea acţiunilor asupra unor bunuri de acelaşi fel; folosirea aceloraşi metode, procedee, mijloace; comiterea acţiunilor în aceleaşi împrejurări sau condiţii, precum şi unitatea de scop"

În acest context, reţinând că prin cererea formulată contestatorul tinde de fapt la schimbarea încadrării juridice dată faptelor potrivit corespondenţei din legislaţia penală română, cu consecinţa schimbării tratamentului sancţionator, Înalta Curte aminteşte că pe calea contestaţiei la executare pot fi soluţionate incidentele ivite după ce hotărârea a rămas definitivă, respectiv înainte sau în timpul executării hotărârii penale sau după executarea acesteia, însă în legătură cu aceasta, fiind permisă astfel rezolvarea situaţiilor juridice care afectează executarea unei hotărâri penale, fără a se putea invoca aspecte de fond deja avute în vedere de instanţe la momentul soluţionării cauzei, întrucât, în caz contrar, s-ar aduce atingere autorităţii de lucru judecat şi stabilităţii raporturilor juridice.

Prin urmare, nefiind permisă în această procedură schimbarea încadrării juridice, contrar susţinerilor contestatorului A., Înalta Curte constată că nu este posibilă reanalizarea dispoziţiilor art. 166 alin. (8) lit. b) din Legea nr. 302/2004 referitoare la adaptarea pedepsei, apreciind justă soluţia primei instanţe, de respingere a contestaţiei la executare prin s-a solicitat reindividualizarea pedepsei de 10 ani închisoare, aplicată prin Sentinţa penală nr. 071 Hv 78/14F din 30 mai 2014 a Tribunalului din Viena şi recunoscută de instanţa română, în condiţiile Legii nr. 302/2004.

Faţă de considerentele expuse, Înalta Curte va respinge, ca nefondată, contestaţia formulată de către contestatorul A. împotriva Sentinţei penale nr. 83/F din 3 mai 2019, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia I Penală.

În temeiul art. 275 alin. (2) C. proc. pen., va obliga contestatorul la plata sumei de 200 RON cheltuieli judiciare către stat.

Onorariul apărătorului desemnat din oficiu pentru contestator, în sumă de 313 RON, se va plăti din fondul Ministerului Justiţiei.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondată, contestaţia formulată de către contestatorul A. împotriva Sentinţei penale nr. 83/F din 3 mai 2019, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia I Penală.

Obligă contestatorul la plata sumei de 200 RON cheltuieli judiciare către stat.

Onorariul apărătorului desemnat din oficiu pentru contestator, în sumă de 313 RON, se plăteşte din fondul Ministerului Justiţiei.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 13 iunie 2019.

GGC - MM