Unconstitutionality of residual statutory language for interruption of criminal statute of limitations following partial annulment

Şedinţa publică din data de 22 mai 2020

Asupra cauzei de faţă, în baza actelor şi lucrărilor dosarului, constată următoarele:

Prin încheierea din data de 13 decembrie 2019 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia I penală, printre altele, s-a dispus respingerea cererii formulate de apelantul inculpat A. privind sesizarea Curţii Constituţionale, ca inadmisibilă.

Pentru a dispuse astfel, în esenţă, s-a reţinut că apărătorul ales al apelantului inculpat A., avocat B., a invocat excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 155 alin. (1) din C. pen., respectiv a sintagmei "cursul prescripţiei se întrerupe", cu privire la ce a mai rămas din aceste dispoziţii ca urmare a pronunţării Deciziei nr. 297/2018 a Curţii Constituţionale, raportat la dispoziţiile art. 1 alin. (5), art. 20, art. 21 şi art. 126 alin. (1) din Cosntituţia România şi art. 6 din CEDO.

Astfel, asupra cererii de sesizare a Curţii Constituţionale, analizând condiţiile de admisibilitate prevăzute de art. 29 din Legea nr. 47/1992, Curtea de Apel Bucureşti a constatat că excepţia a fost invocată în faţa unei instanţe, în cadrul unui litigiu pendinte, a fost invocată de către o parte din dosar, precum şi că instanţa de contencios constituţional nu a pronunţat până în prezent o excepţie de neconstituţionalitate asupra dispoziţiilor criticate.

Instanţa a apreciat însă că dispoziţiile criticate, deşi cuprinse în C. pen., act normativ în vigoare, nu au actualmente forma apreciată de către apelantul inculpat ca fiind neconstituţională, efectul Deciziei nr. 297/2018 nefiind acela al inexistenţei în dreptul pozitiv al instituţiei prescripţiei speciale. Dimpotrivă s-a menţionat că decizia Curţii Constituţionale nr. 297/2018 sancţionează lipsa conformităţii soluţiei legislative prevăzute de art. 155 C. pen., dându-se o interpretare a normei legale care să fie conformă cu norma constituţională. În opinia instanţei decizia la care s-a făcut referire anterior nu este o decizie simplă sau expresă de constatare a neconstituţionalităţii parţiale a unei norme legale, ci este o decizie cu rezervă de interpretare, iar potrivit doctrinei, în cazul deciziilor cu rezervă de interpretare, această rezervă nu trebuie să se regăsească exclusiv în conţinutul dispozitivului, putându-se regăsi şi în conţinutul deciziei Curţii Constituţionale.

Faţă de aceste considerente, instanţa a respins cererea formulată de apelantul inculpat A. privind sesizarea Curţii Constituţionale.

Împotriva acestei soluţii a formulat recurs, în termen legal, recurentul inculpat A., prin avocat, solicitând sesizarea Curţii Constituţionale cu excepţia de neconstituţionalitate a art. 155 alin. (1) C. pen., respectiv a sintagmei "cursul prescripţiei se întrerupe", rămasă în vigoare după pronunţarea deciziei CCR nr. 297/2018.

În esenţă, prin cererea de sesizare s-a menţionat că prin decizia Curţii Constituţionale nr. 297/2018 s-a constatat neconstituţionalitatea parţială a art. 155 alin. (1) C. pen., cu privire la soluţia legislativă care prevede întreruperea cursului termenului prescripţiei răspunderii penale prin îndeplinirea "oricărui act de procedură în cauză". Urmare a nemodificării, în termenul legal de 45 de zile, a articolului criticat, s-a susţinut că, în prezent, acesta are următorul conţinut: "Cursul prescripţiei se întrerupe…", actuala reglementare încălcând flagrant, în opinia apărării, articolele constituţionale citate.

S-a mai susţinut că textul art. 155 alin. (1) C. pen. (privind sintagma "cursul prescripţiei se întrerupe") se prezintă la acest moment într-o manieră total imprevizibilă, lipsind reglementarea cazurilor şi situaţiilor în care poate interveni întreruperea prescripţiei răspunderii penale, astfel cum este reglementat de art. 155 alin. (1) C. pen. După intervenirea Deciziei nr. 297/2018 a Curţii Constituţionale acesta nu este suficient de clar şi explicit stabilit la nivel legislativ, cu consecinţe directe atât asupra persoanei care se află în ipoteza normei, cât şi pentru instanţa chemată să aprecieze cu privire la temeinicia şi legalitatea solicitărilor.

Astfel, s-a considerat că, în forma actuală, articolul criticat nu îndeplineşte condiţiile de predictibilitate şi legalitate, prin raportare la prevederile art. 1 alin. (5), art. 21 alin. (3), (12)6 alin. (1) din Constituţia României şi totodată că articolul citat încalcă şi dispoziţiile imperative ale art. 6 din CEDO, prin raportare la art. 20 din Constituţia României.

De asemenea, s-a susţinut că în acest context, a accepta şi aplica un text din norma penală (de care depinde condamnarea unei persoane), care are o formă neclară, imprecisă şi chiar neaplicabilă, reprezintă o încălcare nu doar a normelor constituţionale citate, dar şi a principiilor enunţate în art. 2 şi 8 din C. proc. pen.

Cauza a fost înregistrată pe rolul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie la data de 14.05.2020, fiind stabilit termen pentru soluţionarea recursului pentru data de 22.05.2020.

Examinând încheierea recurată, prin prisma actelor şi lucrărilor de la dosar, Înalta Curte constată următoarele:

Cu privire la admisibilitatea cererii de sesizare a Curţii Constituţionale cu excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 155 alin. (1) C. pen. privind sintagma "cursul prescripţiei se întrerupe", trebuie îndeplinite cerinţele prevăzute de art. 29 din Legea nr. 47/1992 privind organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale, şi anume:

a. excepţia să fie ridicată în faţa instanţelor de judecată, la cererea uneia dintre părţi sau, din oficiu, de către instanţa de judecată sau de arbitraj comercial, respectiv de procuror în faţa instanţei de judecată, în cauzele în care participă;

b. excepţia să vizeze neconstituţionalitatea unei legi sau ordonanţe ori a unei dispoziţii dintr-o lege sau dintr-o ordonanţă în vigoare<

c. excepţia să nu aibă ca obiect prevederi constatate ca neconstituţionale printr-o decizie anterioară a Curţii Constituţionale;

d. excepţia să aibă legătură cu soluţionarea cauzei, indiferent de obiectul acesteia.

În ceea ce priveşte primele două condiţii, Înalta Curte constată că acestea sunt îndeplinite, respectiv excepţia a fost invocată de recurentul inculpat A., într-un dosar aflat pe rolul Curţii de Apel Bucureşti, secţia I Penală (dosar nr. x/2015) şi are în vedere neconstituţionalitatea dispoziţiilor art. 155 alin. (1) C. pen. privind sintagma "cursul prescripţiei se întrerupe".

Referitor la îndeplinirea celei de-a treia condiţie, respectiv ca textul criticat să nu fi fost declarat neconstituţional printr-o decizie anterioară a Curţii Constituţionale, Înalta Curte apreciază că prin Decizia nr. 297 din 26 aprilie 2018 instanţa de contencios constituţional nu a reţinut neconstituţionalitatea art. 155 alin. (1) C. pen., în integralitate, ci a vizat exclusiv sintagma "oricărui act de procedură".

Acest aspect este subliniat şi în considerentele Deciziei nr. 297/2018, prin care se reţine lipsa de previzibilitate a dispoziţiilor art. 155 alin. (1) C. pen. doar prin raportare la sintagma "oricărui act de procedură", fără a fi indicată şi partea incipientă a textului normativ "cursul prescripţiei răspunderii penale se întrerupe prin":

Paragraful 31:

"prevederile art. 155 alin. (1) din C. pen. sunt lipsite de previzibilitate şi, totodată, contrare principiului legalităţii incriminării, întrucât sintagma "oricărui act de procedură" din cuprinsul acestora are în vedere şi acte ce nu sunt comunicate suspectului sau inculpatului, nepermiţându-i acestuia să cunoască aspectul întreruperii cursului prescripţiei şi al începerii unui nou termen de prescripţie a răspunderii sale penale."

Paragraf 34:

"Curtea constată că soluţia legislativă anterioară, prevăzută la art. 123 alin. (1) din C. pen. din 1969, îndeplinea condiţiile de previzibilitate impuse prin dispoziţiile constituţionale analizate în prezenta cauză, întrucât prevedea întreruperea cursului prescripţiei răspunderii penale doar prin îndeplinirea unui act care, potrivit legii, trebuia comunicat, în cauza în care persoana vizată avea calitatea de învinuit sau inculpat."

Pentru a fi admisibilă şi a crea obligaţia trimiterii cererii de sesizare la Curtea Constituţională, aceasta trebuie să aibă legătură cu soluţionarea cauzei, adică să producă un efect real, concret asupra cursului procesului penal şi, implicit, asupra situaţiei juridice a părţii din proces, prin dezlegarea unei probleme de drept ce ţine de interpretarea Curţii Constituţionale.

Înalta Curte apreciază că, referitor la examenul legăturii cu cauza acesta trebuie făcut în concret, prin raportare la interesul specific al celui care a invocat excepţia şi înrâurirea pe care dispoziţia legală considerată neconstituţională o are în speţă. Stabilirea existenţei interesului se face pe calea verificării pertinenţei excepţiei în raport cu procesul în care a intervenit, astfel încât, decizia Curţii Constituţionale în soluţionarea excepţiei să fie de natură a produce un efect concret asupra conţinutului hotărârii din procesul principal. Prin urmare, cerinţa relevanţei este expresia utilităţii pe care soluţionarea excepţiei invocate o are în cadrul rezolvării litigiului în care a fost invocată.

În acest context argumentativ, instanţa constată că este îndeplinită şi ultima condiţie prevăzută de art. 29 din Legea nr. 47/1992, dispoziţiile a căror constituţionalitate este contestată au legătură cu soluţionarea cauzei, în condiţiile în care inculpatul invocă împlinirea termenului de prescripţie generală a răspunderii penale cu privire la infracţiunile pentru care a fost trimis în judecată în prezenta cauză.

În concluzie, se constată că, în speţă, excepţia a fost invocată în faţa instanţei de judecată, de către o parte din dosar, că dispoziţiile a căror constituţionalitate este contestată vizează drepturile şi interesele părţii şi au legătură cu soluţionarea cauzei, deoarece se tinde la stabilirea unei situaţii juridice favorabile inculpatului, fiind astfel îndeplinite toate condiţiile de admisibilitate pentru sesizarea Curţii Constituţionale.

Opinia instanţei cu privire la neconstituţionalitatea art. 155 alin. (1) C. pen., privind sintagma "cursul prescripţiei se întrerupe":

Textele de lege incidente:

Art. 155 alin. (1) C. pen.

"Cursul termenului prescripţiei răspunderii penale se întrerupe prin îndeplinirea oricărui act de procedură în cauză."

Articolul 6 din Convenţia pentru Apărarea Drepturilor Omului şi a Libertăţilor Fundamentale - Dreptul la un proces echitabil

1) Orice persoană are dreptul la judecarea cauzei sale în mod echitabil, în mod public şi în termen rezonabil, de către o instanţă independentă şi imparţială, instituită de lege, care va hotărî fie asupra încălcării drepturilor şi obligaţiilor sale cu caracter civil, fie asupra temeiniciei oricărei acuzaţii în materie penală îndreptate împotriva sa. Hotărârea trebuie să fie pronunţată în mod public, dar accesul în sala de şedinţă poate fi interzis presei şi publicului pe întreaga durată a procesului sau a unei părţi a acestuia, în interesul moralităţii, al ordinii publice ori al securităţii naţionale într-o societate democratică, atunci când interesele minorilor sau protecţia vieţii private a părţilor la proces o impun, sau în măsura considerată absolut necesară de către instanţă când, în împrejurări speciale, publicitatea ar fi de natură să aducă atingere intereselor justiţiei.

Art. 1 alin. (5) din Constituţia României

"În România, respectarea Constituţiei, a supremaţiei sale şi a legilor este obligatorie."

Art. 21 din Constituţia României - Accesul liber la justiţie

1) Orice persoană se poate adresa justiţiei pentru apărarea drepturilor, a libertăţilor şi a intereselor sale legitime.

2) Nici o lege nu poate îngrădi exercitarea acestui drept.

3) Părţile au dreptul la un proces echitabil şi la soluţionarea cauzelor într-un termen rezonabil.

4) Jurisdicţiile speciale administrative sunt facultative şi gratuite. Art. 20 din Constituţia României - Tratatele internaţionale privind drepturile omului

1) Dispoziţiile constituţionale privind drepturile şi libertăţile cetăţenilor vor fi interpretate şi aplicate în concordanţă cu Declaraţia Universală a Drepturilor Omului, cu pactele şi cu celelalte tratate la care România este parte.

2) Dacă există neconcordanţe între pactele şi tratatele privitoare la drepturile fundamentale ale omului, la care România este parte, şi legile interne, au prioritate reglementările internaţionale, cu excepţia cazului în care Constituţia sau legile interne conţin dispoziţii mai favorabile.

Articolul 126 alin. (1) din Constituţia României

1) Justiţia se realizează prin Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie şi prin celelalte instanţe judecătoreşti stabilite de lege.

Preliminar, Înalta Curte aminteşte că jurisprudenţa recentă a Curţii Constituţionale este constantă în demarcarea clară a exigenţei de claritate şi previzibilitate pe care trebuie să o îndeplinească orice act normativ, exigenţă care a fost cristalizată în prevederile art. 1 alin. (5) din Constituţie. În acest sens, a statuat că, de principiu, "orice act normativ trebuie să îndeplinească anumite condiţii calitative, printre acestea numărându-se previzibilitatea, ceea ce presupune că acesta trebuie să fie suficient de precis şi clar pentru a putea fi aplicat; astfel, formularea cu o precizie suficientă a actului normativ permite persoanelor interesate - care pot apela, la nevoie, la sfatul unui specialist - să prevadă într-o măsură rezonabilă, în circumstanţele speţei, consecinţele care pot rezulta dintr-un act determinat. Desigur, poate să fie dificil să se redacteze legi de o precizie totală şi o anumită supleţe poate chiar să se dovedească de dorit, supleţe care nu trebuie să afecteze, însă, previzibilitatea legii." (Decizia Curţii Constituţionale nr. 903 din 6 iulie 2010, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 584 din 17 august 2010, şi Decizia Curţii Constituţionale nr. 743 din 2 iunie 2011, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 579 din 16 august 2011, precum şi jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului, spre exemplu, Hotărârea din 15 noiembrie 1996, pronunţată în cauza Cantoni împotriva Franţei, paragraful 29, Hotărârea din 25 noiembrie 1996, pronunţată în cauza Wingrove împotriva Regatului Unit, paragraful 40, Hotărârea din 4 mai 2000, pronunţată în cauza Rotaru împotriva României paragraful 55, Hotărârea din 9 noiembrie 2006, pronunţată în cauza Leempoel & S.A. ED. Cine Revue împotriva Belgiei, paragraful 59).

Astfel, nu numai că formularea unui act normativ trebuie să permită persoanei interesate să prevadă în mod rezonabil conduita pe care trebuie să o adopte, dar claritatea şi previzibilitatea sunt condiţii esenţiale ale calităţii şi constituţionalităţii normei juridice.

Aplicând aceste consideraţii teoretice în concret cauzei de faţă, Înalta Curte apreciază că textul art. 155 alin. (1) C. pen. privind sintagma "cursul prescripţiei se întrerupe", se prezintă la acest moment într-o manieră total imprevizibilă, lipsa de reglementare a cazurilor şi situaţiilor în care poate interveni întreruperea prescripţiei răspunderii penale este de natură să confere normei de drept penal, astfel cum este aceasta reglementată în prezent, un caracter neconstituţional.

Aparent, de vreme ce decizia Curţii Constituţionale a României este una radicală, iar nu interpretativă, partea din cuprinsul alin. (1) al art. 155 C. pen. care a fost declarată neconstituţională este considerată ca fiind scoasă din fondul activ al legislaţiei. În consecinţă, dificultatea determinării cazurilor în care se produce efectul întreruptiv al prescripţiei este de natură să determine neconstituţionalitatea acestui text legal.

Soluţiile preconizate de acest text normativ nu trebuie aplicate în mod aleatoriu, legiuitorul fiind obligat să stabilească condiţii şi criterii clare şi precise, or, dispoziţiile referitoare la întreruperea cursului prescripţiei răspunderii penale, astfel cum este reglementat de art. 155 alin. (1) C. pen., după intervenirea Deciziei nr. 297/2018 a Curţii Constituţionale, nu este suficient de clar şi explicit stabilit la nivel legislativ, cu consecinţe directe atât asupra persoanei care se află în ipoteza normei, cât şi pentru instanţa chemată să aprecieze cu privire la temeinicia şi legalitatea solicitărilor.

Faţă de considerentele expuse, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie va admite recursul declarat de recurentul inculpat A. împotriva soluţiei de respingere a cererii de sesizare a Curţii Constituţionale din cuprinsul încheierii din data de 13 decembrie 2019 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia I penală.

Va casa încheierea recurată numai sub acest aspect, va reţine cauza spre rejudecare şi în fond, va admite cererea de sesizare formulată de recurentul inculpat A., cu excepţia de neconstituţionalitate a art. 155 alin. (1) din C. pen., cu referire la sintagma "Cursul prescripţiei se întrerupe".

Totodată, va menţine celelalte dispoziţii ale încheierii atacate.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul declarat de recurentul inculpat A. împotriva soluţiei de respingere a cererii de sesizare a Curţii Constituţionale din cuprinsul încheierii din data de 13 decembrie 2019 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia I penală.

Casează încheierea recurată numai sub acest aspect.

Reţine cauza spre rejudecare şi în fond,

Admite cererea de sesizare formulată de recurentul inculpat A., cu excepţia de neconstituţionalitate a art. 155 alin. (1) din C. pen., cu referire la sintagma "Cursul prescripţiei se întrerupe".

Menţine celelalte dispoziţii ale încheierii atacate.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 22 mai 2020.