Revision request on complicity claim remanded after lower court omitted one of two grounds

Deliberând asupra apelului de faţă, în baza actelor şi lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin Sentinţa penală nr. 41 din 15 noiembrie 2019, pronunţată de Curtea de Apel Iaşi, secţia penală şi pentru cauze cu minori, în temeiul prevederilor art. 459 alin. (5) C. proc. pen., s-a respins, ca inadmisibilă, cererea de revizuire formulată de revizuentul A. împotriva Sentinţei penale nr. 17 din 1 martie 2016 a Curţii de Apel Iaşi, pronunţată în Dosarul nr. x/2013, rămasă definitivă prin Decizia penală nr. 251/A/2017 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.

Pentru a dispune astfel, prima instanţă a reţinut că, în susţinerea cererii de revizuire formulată, revizuentul a invocat, în esenţă, că sunt aplicabile dispoziţiile art. 453 alin. (1) lit. a) C. proc. pen. Decizia nr. 160/2018 a Curţii Constituţionale, prin care au fost respinse excepţiile de neconstituţionalitate formulate de revizuent şi de B. s-au fundamentat pe existenţa a trei decizii anterioare, având ca obiect tot art. 60 alin. (6) din Legea nr. 51/1995, pronunţate în perioada 2015 - 2017, de respingere a excepţiei de neconstituţionalitate a textului de lege indicat.

În opinia revizuentului, raportat la data săvârşirii faptei, iunie 2012, cele 3 decizii de respingere nu îşi găsesc aplicabilitatea întrucât nu puteau fi prevăzute. Prin urmare, unica decizie a Curţii Constituţionale care îşi producea efectele la data faptei era Decizia nr. 109 din 9 februarie 2010 prin care a fost declarat ca fiind neconstituţional art. 60 alin. (6) - de fapt art. 57 alin. (6) introdus în Legea nr. 51/1995 prin O.U.G. nr. 59/2008, astfel că textul original incriminator a devenit inexistent datorită neconstituţionalităţii extrinseci constatate de Curtea Constituţională. Prin urmare, deciziile ulterioare nu mai erau admisibile în condiţiile în care textul legal incriminator fusese, în prealabil, declarat neconstituţional, astfel încât nici textele legale reincriminatoare nu sunt constituţionale, deci nici deciziile ulterioare ale Curţii nu îl privesc, întrucât respingerea excepţiilor de neconstituţionalitate sunt ulterioare săvârşirii faptei. Revizuentul a mai susţinut că acestea sunt împrejurări noi în raport cu data soluţionării apelului, întrucât decizia Curţii Constituţionale a fost pronunţată în 2018, împrejurări care dovedesc nelegalitatea şi netemeinicia hotărârii de condamnare.

Curtea a constatat că cererea de revizuire este inadmisibilă, în raport de dispoziţiile art. 453 alin. (1) C. proc. pen., care prevăd că revizuirea poate fi cerută atunci când: s-au descoperit fapte sau împrejurări ce nu au fost cunoscute de instanţă la soluţionarea cauzei şi care dovedesc netemeinicia hotărârii pronunţate în cauză; hotărârea a cărei revizuire se cere s-a întemeiat pe declaraţia unui martor, opinia unui expert sau pe situaţiile învederate de un interpret, care a săvârşit infracţiunea de mărturie mincinoasă în cauza a cărei revizuire se cere, influenţând astfel soluţia pronunţată; un înscris care a servit ca temei al hotărârii a cărei revizuire se cere a fost declarat fals în cursul judecăţii sau după pronunţarea hotărârii, împrejurare care a influenţat soluţia în cauză; un membru al completului de judecată, procurorul, sau persoana care a efectuat acte de urmărire penală a comis o infracţiune în legătură cu cauza a cărei revizuire se cere, împrejurare care a influenţat soluţia pronunţată în cauză; două mai multe hotărâri judecătoreşti nu se pot concilia.

Curtea a apreciat că, deşi revizuentul a indicat în cererea de revizuire că invocă dispoziţiile art. 453 alin. (1) lit. a) din C. proc. pen., în realitate, acesta nu a invocat aspecte care să poată fi subsumate respectivului caz de revizuire. Construcţia argumentativă din cuprinsul cererii de revizuire porneşte de la împrejurarea că respingerea unor excepţii de neconstituţionalitate pe care le-ar fi invocat, de către Curtea Constituţională, s-ar fi fundamentat pe alte 3 decizii, de respingere a unor excepţii similare, una din 2015, alte două din 2017, care nu puteau fi prevăzute la momentul comiterii faptei pentru care a fost condamnat, şi întrucât această decizie de respingere a excepţiilor formulate de revizuent, ar fi fost pronunţată după rămânerea definitivă a hotărârii de condamnare, aceasta reprezintă o împrejurare nouă în sensul art. 453 alin. (1) lit. a) C. proc. pen., care ar duce la o soluţie contrară.

În opinia primei instanţe, dincolo de netemeinicia argumentului că deciziile de respingere ale unor excepţii de neconstituţionalitate nu ar fi putut fi prevăzute cu câţiva ani înainte, la momentul comiterii faptei, din moment ce aceste decizii presupun invocarea unor excepţii, care, în sine, nu poate fi prevăzută, depinzând de voinţa părţilor din procesele pe rolul instanţelor, nu se poate considera că o altă decizie de respingere a unei excepţii de neconstituţionalitate, intervenită după rămânerea definitivă a hotărârii de condamnare, ar putea avea semnificaţia unei împrejurări noi, cu atât mai puţin a unor fapte noi, de natură a putea fi considerate temei de revizuire în sensul articolului indicat ca temei în drept. Revizuirea este o cale de atac extraordinară de fapt, care are în vedere înlăturarea unor erori de judecată, în cauzele limitativ prevăzute de lege, iar art. 453 alin. (1) lit. a) C. proc. pen. vizează descoperirea unor fapte sau împrejurări din realitatea obiectivă, necunoscute şi neluate în discuţie în cursul judecării cauzei în primă instanţă sau în apel, nicidecum o decizie de respingere, de către Curtea Constituţională, a unei excepţii de neconstituţionalitate invocate chiar de cel care o invocă ulterior ca împrejurare nouă ce ar justifica revizuirea condamnării sale.

În aprecierea Curţii, nici celelalte aspecte invocate de revizuent, în sensul că reincriminările ulterioare Deciziei Curţii Constituţionale nr. 109 din 9 februarie 2010 ar fi fost făcute cu încălcarea respectivei decizii nu pot reprezenta fapte sau împrejurări noi care să fundamenteze revizuirea, fiind în mod vădit aspecte care existau şi puteau fi invocate şi discutate la momentul judecării cauzei în primă instanţă sau în apel.

Împotriva acestei sentinţe, în termen legal, revizuentul A. a formulat apel, solicitând admiterea acestuia şi trimiterea cauzei spre rejudecare la prima instanţă motivat de faptul că nu a soluţionat ambele cereri de revizuire şi nu a motivat sentinţa penală în raport de motivele expuse în ambele cereri de revizuire formulate.

Prin motivele de apel formulate în scris, revizuentul A. a criticat soluţia sub aspectul că instanţa de fond a soluţionat numai una din cele două cereri de revizuire formulate de acesta, în condiţiile în care motivarea sentinţei penale nu se referă decât la petitul primei cereri de revizuire, respectiv cea prin care a fost invocată incidenţa deciziilor Curţii Constituţionale a României.

În acest sens, revizuentul A. a susţinut că a formulat două cereri având ca obiect, fiecare în parte, revizuire, ambele cu privire la Sentinţa penală nr. 17 din 1 martie 2016, pronunţată de Curtea de Apel Iaşi şi rămasă definitivă la data de 30 iunie 2017 prin Decizia penală nr. 251/A/2017 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie.

În cuprinsul motivelor de apel au fost reluate aspectele invocate în motivarea cererii de revizuire referitoare la incidenţa deciziilor Curţii Constituţionale, precum şi cele cuprinse în cea de-a doua cerere de revizuire privind aspecte de fapt legate de complicitatea revizuentului A. la săvârşirea infracţiunii prevăzute de art. 60 alin. (6) din Legea nr. 51/1995, republicată.

Cu privire la acest aspect, a susţinut că, prin Decizia nr. 251/A din 30 iunie 2017 Înalta Curte a concluzionat în sensul că faptele au fost săvârşite cu intenţie directă în timp ce în analiza elementelor constitutive s-a precizat că inculpatul a acceptat - deci nu a urmărit - producerea rezultatului socialmente periculos, ceea ce înseamnă că actele de complicitate au fost săvârşite cu intenţie indirectă.

În opinia revizuentului A., acceptarea producerii rezultatului de către complice denotă o poziţie pur pasivă, lipsită de intenţie infracţională şi este generatoare de dubiu în legătură cu natura actelor de complicitate în sensul dacă acestea prezintă sau dacă nu prezintă relevanţă penală, fapt ce determină că afirmaţia potrivit căreia a acţionat cu intenţie directă în calitate de complice să fie infirmată chiar în cuprinsul motivării deciziei penale de către instanţa supremă.

A apreciat că, atât timp cât se menţionează în motivare că a acceptat producerea rezultatului, înseamnă că, în opinia Înaltei Curţi, nu a urmărit, în mod activ, ci doar a acceptat eventualitatea producerii rezultatului socialmente periculos (starea de pericol), însă aceasta caracterizează intenţia indirectă.

Revizuentul A. a mai susţinut că actele de complicitate săvârşite cu intenţie indirectă (eventuală) nu denotă sprijinul, înlesnirea sau ajutorul efectiv acordat autorului pentru atingerea rezultatului infracţional socialmente periculos.

A precizat că actele îndeplinite de orice membru al Comisiei de examinare nu prezintă relevanţă penală (nici unul din cei 10 examinatori din Comisiile de examinare anterioare nu a fost condamnat) pentru că nu constituie o înlesnire sau un ajutor acordat în vederea atingerii rezultatului socialmente periculos.

Nu a existat nici un act de complicitate relativ la deciziile de numire în profesie a celor 2 avocaţi stagiari, decizii care au fost date şi semnate doar de decanul Baroului Bacău paralel, după aproximativ o lună de zile de la examinare pentru C. şi după 4 luni de zile de la examinare pentru B..

Sub aspectul laturii obiective, revizuentul A. a opinat că prevederea din Decizia penală nr. 251/A din 30 iunie 2017 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie potrivit căreia din Comisiile de examinare trebuiau să facă parte 2 examinatori nu este conformă cu realitatea, întrucât pentru celelalte persoane aşa-zis vătămate, cu excepţia lui C., nu s-a făcut dovada că a existat o pluralitate de examinatori în Comisiile constituite.

Având în vedere aceste împrejurări noi constând în inexistenţa, în fapt, a actelor de complicitate, revizuentul A. a apreciat că se dovedeşte netemeinicia sentinţei penale şi netemeinicia deciziei penale pronunţate în apel, în privinţa reţinerii actelor de complicitate pentru care s-a pronunţat condamnarea sa.

A precizat că niciunul dintre motivele invocate în această a doua cerere de revizuire nu a fost examinat de instanţă în motivarea hotărârii.

Analizând hotărârea pronunţată în raport de motivele invocate, dar şi sub toate aspectele de fapt şi de drept, în conformitate cu prevederile art. 417 alin. (2) C. proc. pen., Înalta Curte apreciază că apelul este întemeiat, impunându-se admiterea căii ordinare de atac, desfiinţarea în totalitate a sentinţei penale atacate şi trimiterea cauzei spre rejudecare, având în vedere următoarele considerente:

Înalta Curte subliniază, prioritar, că analiza prezentei căi de atac se va limita la argumentele care vizează exclusiv soluţia de trimitere a cauzei spre rejudecare, fără a se cenzura, în concret, fondul cererilor formulate de revizuent, un atare examen urmând a se realiza de către instanţa de fond, cu ocazia rejudecării.

Sub acest aspect Înalta Curte constată că revizuentul A. a învestit instanţa de fond cu soluţionarea a două cereri de revizuire, respectiv o primă cerere aflată la dosar, motivată, în fapt, pe incidenţa, în cauză, a deciziilor Curţii Constituţionale, ce a făcut obiectul analizei instanţei, precum şi o a doua cerere aflată la dosar, cu argumentarea faptică referitoare la complicitatea revizuentului A. la săvârşirea infracţiunii prevăzute de art. 60 alin. (6) din Legea nr. 51/1995, republicată.

Examinând, în concret sentinţa apelată, prin prisma criticilor aduse de revizuent, dar şi din oficiu, Înalta Curte constată lipsa în integralitate a analizei celei de a doua cereri de revizuire formulată de revizuentul A..

Astfel, Înalta Curte reţine că, prin considerentele sentinţei apelate, instanţa de fond a expus argumente în susţinerea soluţiei pronunţate exclusiv cu privire la cererea de revizuire prin care au fost invocate aspecte referitoare la incidenţa, în cauză, a deciziilor Curţii Constituţionale, fără a se face nici analiză concretă cu privire la cea de-a doua cerere de revizuire formulată de către condamnatul A. privind aspecte de fapt legate de complicitatea revizuentului A. la săvârşirea infracţiunii reţinute în sarcina sa.

Prin urmare, Înalta Curte apreciază că se impune desfiinţarea în totalitate a sentinţei penale atacate şi trimiterea cauzei spre rejudecare la aceeaşi instanţă pentru ca revizuentul să beneficieze de toate drepturile şi garanţiile unui proces echitabil, aşa cum prevăd dispoziţiile art. 6 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, a cărei încălcare impune cu necesitate reluarea judecăţii în faţa aceleiaşi instanţe, în vederea respectării principiului dublului grad de jurisdicţie în materie penală, prevăzut în art. 2 din Protocolul nr. 7 la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului.

În caz contrar, Înalta Curte consideră că, în speţă, privarea condamnatului de un al doilea grad de jurisdicţie ar aduce atingere dreptului la un proces echitabil prevăzut de art. 6 parag. 1 din Convenţia pentru Apărarea Drepturilor Omului şi Libertăţilor Fundamentale, dreptul la un proces echitabil fiind în strânsă legătură cu dreptul la dublul grad de jurisdicţie în materie penală. În acelaşi sens este şi jurisprudenţa CEDO, cauza Grecu contra România din 30 noiembrie 2006, în care Curtea Europeană a constatat că recurentul a fost lipsit de dreptul de a i se examina cauza penală în două grade de jurisdicţie, ceea ce a atras încălcarea art. 2 al Protocolului nr. 7 la Convenţie.

Nu în ultimul rând, dezideratul lămuririi cauzei sub toate aspectele constituie, pe de o parte, o componentă obligatorie a dreptului la un proces echitabil al părţii, garantat, astfel cum s-a arătat, prin prevederile art. 6 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, a cărei încălcare impune cu necesitate reluarea judecăţii, în condiţii de echitabilitate, în faţa aceleiaşi instanţe, în vederea respectării principiului dublului grad de jurisdicţie în materie penală, prevăzut în art. 2 din Protocolul nr. 7 la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, iar pe de altă parte, este necesară rejudecarea cauzei de către instanţa de fond atunci când nu s-a pronunţat asupra unei cereri cu care a fost învestită, aspect ce nu poate fi suplinit, sub nicio formă, integral şi direct în cel de-al doilea grad de jurisdicţie.

În considerarea acestor exigenţe, unicul remediu pentru a asigura o judecată efectivă a demersului iniţiat de revizuentul A., în cele două grade de jurisdicţie garantate de lege, este trimiterea cauzei spre rejudecare, pentru ca prima instanţă să examineze, în mod real şi efectiv, ambele cereri formulate.

Faţă de cele arătate, în baza art. 421 pct. 2 lit. b) C. proc. pen., art. 6 din Convenţia europeană a drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale şi art. 2 din Protocolul nr. 7 la Convenţie, Înalta Curte va admite apelul formulat de revizuentul A. împotriva sentinţei penale nr. 41 din 15 noiembrie 2019, pronunţată de Curtea de Apel Iaşi, secţia penală şi pentru cauze cu minori.

Va desfiinţa sentinţa penală atacată şi va trimite cauza spre rejudecare la aceeaşi instanţă, respectiv Curtea de Apel Iaşi.

În conformitate cu dispoziţiile art. 275 alin. (3) C. proc. pen., cheltuielile judiciare vor rămâne în sarcina statului.

PENTRU ACESTE MOTIVE,

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite apelul formulat de revizuentul A. împotriva Sentinţei penale nr. 41 din 15 noiembrie 2019, pronunţată de Curtea de Apel Iaşi, secţia penală şi pentru cauze cu minori.

Desfiinţează sentinţa penală atacată şi trimite cauza spre rejudecare la aceeaşi instanţă, respectiv Curtea de Apel Iaşi.

Cheltuielile judiciare rămân în sarcina statului.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 15 mai 2020.

GGC - LM