Appeal assigned to Bucharest Court of Appeal as jurisdictional decline was time-barred before first instance.

Decizia nr. 989

Şedinţa publică din data de 09 mai 2019

Asupra conflictului negativ de faţă, constată următoarele:

Prin sentinţa civilă nr. 8720/04.12.2018 pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a VIII-a conflicte de muncă şi asigurări sociale în dosarul nr. x/2017, a fost admisă acţiunea formulată de reclamanţii A., B., C., D., E., F., G., H., I., J., K., L., M., N., O., P., Q., R., S., T., U., V., W., X., Y., Z., AA., BB., CC., DD., EE., FF., GG., HH., II., în contradictoriu cu pârâţii Curtea de Apel Bucureşti şi Ministerul Justiţiei şi a fost obligată pârâta Curtea de Apel Bucureşti sa emita pentru fiecare reclamant în parte, începând cu data de 09.04.2015 o decizie prin care să stabilească drepturile salariale, conform art. 1 alin. (5)1 din O.U.G. nr. 83/2014, astfel cum a fost modificată şi completată prin Legea 71/2015, precum şi să plătească diferenţele de drepturi salariale, între cele cuvenite potrivit paragrafului anterior şi cele plătite, începând cu data de 09.04.2015, actualizate cu indicele de inflaţie şi a dobânzii legale aferente acestor drepturi, începând cu data scadenţei şi până la data plăţii efective.

Prin aceeaşi sentinţă, a fost obligată pârâta Curtea de Apel Bucureşti să plătească fiecărui reclamant în parte, diferenţele dintre salariul calculat pe baza unei valori de referinţă sectorială de 405 RON şi ulterior majorata cu 10%, conform art. 1 alin. (5)1 din O.U.G. nr. 83/2014, astfel cum a fost modificată şi completată prin Legea 71/2015 şi salariul efectiv încasat, începând cu 9.04.2015, actualizate cu indicele de inflaţie şi dobânda legală aferenta acestor drepturi, începând cu data scadentei şi până la data plăţii efective şi a fost obligat pârâtul Ministerul Justiţiei să aloce fondurile necesare pentru plata acestor drepturi salariale, aşa cum au fost menţionate în prezenţa sentinţa.

Împotriva acestei hotărâri a declarat apel pârâtul Ministerul Justiţiei.

La termenul din 11.10.2018, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VII-a pentru cauze privind conflicte de muncă şi asigurări sociale a invocat din oficiu excepţia necompetenţei teritoriale în soluţionarea apelului, iar prin decizia civilă nr. 4106/11.10.2018, a admis excepţia şi a declinat competenţa de soluţionare a căii de atac în favoarea Curţii de Apel Constanţa, reţinând dispoziţiile art. 129-132 C. proc. civ. şi ale Deciziei Curţii Constituţionale nr. 290/26.04.2018, publicată în Monitorul Oficial nr. 638/23.07.2018 - decizie care este general-obligatorie conform art. 147 din Constituţia României - s-a admis excepţia de neconstituţionalitate şi s-a constatat că "sintagma "de competenţa instanţei la care îşi desfăşoară activitatea" din cuprinsul art. 127 alin. (1) din C. proc. civ., precum şi sintagma "care îşi desfăşoară activitatea la instanţa competentă să judece cauza" din cuprinsul art. 127 alin. (2) din C. proc. civ. sunt neconstituţionale".

S-a arătat că prin aceeaşi decizie s-a statuat că "dispoziţiile art. 127 alin. (1) şi (2) din C. proc. civ. sunt constituţionale în măsura în care privesc şi instanţa de judecată în calitate de parte reclamantă/pârâtă".

În considerentele acestei hotărâri a Curţii Constituţionale s-a arătat, printre altele, că "noţiunea de "judecător" din cuprinsul art. 127 alin. (1) şi (2) din C. proc. civ. îşi găseşte un sens constituţional numai în măsura în care aceasta vizează şi instanţa de judecată, astfel încât competenţa facultativă urmează a se aplica şi în ipoteza în care instanţa de judecată are calitatea de reclamant sau de pârât, după caz.

Totodată, s-a reţinut că "permiterea cumulului competenţei jurisdicţionale cu calitatea de parte în proces reprezintă un element obiectiv care conduce în mod întemeiat la îndoieli cu privire la imparţialitatea instanţei, contrar art. 21 alin. (3) şi art. 124 alin. (2) din Constituţie".

Practic, instanţa de contencios constituţional a stabilit că procesele civile de orice gen, în care una dintre părţi este chiar instanţa de judecată ce trebuie să le soluţioneze, nu mai pot fi rezolvate de judecătorii de la acea instanţă.

Aceasta este şi situaţia din pricina de faţă, căci una dintre părţile în proces este Curtea de Apel Bucureşti, cea care are calitatea de apelantă-pârâtă.

În aceste condiţii, s-a constatat că în litigiul de faţă Curtea de Apel Bucureşti nu mai are competenţa teritorială de a soluţiona cererile de apel.

Prin urmare, aplicând în mod corespunzător considerentele şi dispoziţiile Deciziei Curţii Constituţionale nr. 290/26.04.2018, precum şi prevederile art. 129-132 C. proc. civ., Curtea a admis excepţia necompetenţei teritoriale şi a declinat competenţa de soluţionare a pricinii în favoarea Curţii de Apel Constanţa, instanţă învecinată şi de acelaşi grad cu Curtea de Apel Bucureşti în privinţa căreia nu există la momentul actual niciun impediment pentru a proceda la judecarea prezentului proces.

Cauza a fost înregistrată pe rolul Curţii de Apel Constanţa la data de 21.12.2018.

La termenul de judecată din data de 22.01.2019, instanţa a invocat din oficiu excepţia necompetenţei teritoriale a Curţii de Apel Constanţa în soluţionarea apelului.

Cu privire la această excepţie instanţa a reţinut următoarele:

S-a reţinut că soluţia de declinare a competenţei pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti s-a bazat pe împrejurarea că această instanţă are şi calitatea de pârât în cauză. Rezultă astfel că, raportat la prevederile art. 127, Curtea de Apel Bucureşti a avut în vedere doar ipoteza care vizează stabilirea competenţei facultative în funcţie de pârât, iar nu ipoteza în care se are în vedere persoana reclamantului.

Ca urmare, ceea ce a avut în vedere Curtea de Apel Bucureşti sunt prevederile art. 127 alin. (2) C. proc. civ. care stabilesc o competenţă facultativă în funcţie de calitatea pârâtului.

Or, chiar având în vedere prevederile art. 127 alin. (2) C. proc. civ. prin prisma Deciziei nr. 290/2018 pronunţată de Curtea Constituţională, trebuie avut în vedere că acest text instituie o posibilitate pentru reclamant de a sesiza altă instanţă decât pe cea care ar fi competentă teritorial dar care ar avea şi calitatea de parte în proces, iar nu o obligaţie. Aceasta se explică prin aceea că reclamantul este liber să opteze inclusiv pentru a sesiza chiar instanţa care are calitatea de pârâtă, atunci când manifestă încredere în imparţialitatea acesteia. Ca urmare, instanţa de apel nu poate invoca din oficiu această necompetenţă.

În cauză, reclamanţii au sesizat Tribunalul Dâmboviţa (din circumscripţia Curţii de Apel Ploieşti) care a declinat competenţa de soluţionare a cauzei către Tribunalul Bucureşti, acesta soluţionând cauza. Reclamanţii nu au invocat necompetenţa Tribunalului Bucureşti, nu au solicitat să se constate un conflict negativ de competenţă cu Tribunalul Dâmboviţa, eventual invocând neconstituţionalitatea art. 127 C. proc. civ. şi nu au formulat apel împotriva sentinţei pronunţate pentru acest motiv.

Pe de altă parte, citând din considerentele Deciziei nr. 290/2018, se omite paragraful 23 în care Curtea Constituţională arată:

"23. Dispoziţiile art. 127 din C. proc. civ. pot fi invocate doar în faţa primei instanţe, nu şi în căile de atac, având în vedere că, potrivit art. 130 alin. (2) din C. proc. civ. necompetenţa materială şi teritorială de ordine publică trebuie invocată de părţi ori de către judecător la primul termen de judecată la care părţile sunt legal citate în faţa primei instanţe. Aşadar, Curtea observă că art. 127 alin. (1) din C. proc. civ. este un mijloc procedural, la îndemâna justiţiabililor încă de la debutul procesului civil, care urmăreşte înlăturarea oricărei suspiciuni de soluţionare părtinitoare a cauzei datorate calităţii părţii, fiind alternativa la instituţia strămutării, în ipoteza aplicării sale nemaifiind necesară sesizarea curţii de apel sau a instanţei supreme, după caz, pentru a se pronunţa asupra cererii de strămutare a procesului civil pe motiv de bănuială legitimă cu privire la lipsa de imparţialitate a judecătorilor din cauza calităţii părţilor."

Aşadar, în apel, instanţa nu mai putea declina competenţa de soluţionare a apelului. În măsura în care aprecia îndeplinite condiţiile prevăzute de lege, instanţa de apel putea face aplicarea art. 480 alin. (4) C. proc. civ.

Totodată, astfel cum arată şi Curtea Constituţională în citatul reprodus, această competenţă facultativă este o alternativă la strămutare. Aşadar, în contextul creat de declararea neconstituţionalităţii art. 127 C. proc. civ., reclamanţii din cauză ar fi putut formula o cerere de strămutare, ceea ce nu este cazul.

Ca urmare, de vreme ce Tribunalul Bucureşti a soluţionat litigiul în primă instanţă, fiind depăşit momentul la care se putea invoca necompetenţa, în absenţa altor incidente procedurale privind competenţa soluţionarea apelului intră în competenţa instanţei ierarhic superioare, respectiv Curtea de Apel Bucureşti.

În acest sens sunt şi cele reţinute de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în decizia nr. 18/2018 pronunţată în recurs în interesul legii în care s-a arătat că:

"Organizarea ierarhică a instanţelor judecătoreşti, ce rezultă din art. 2 alin. (2) din Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, şi art. 94-97 din C. proc. civ., presupune ca învestirea instanţelor de control judiciar să se facă din treaptă în treaptă, instanţele superioare învestite cu soluţionarea unei căi de atac de reformare putând infirma soluţiile pronunţate de instanţele inferioare".

Faţă de aceste considerente, Curtea de Apel Constanţa, secţia I Civilă, prin decizia civilă nr. 24/CM/22 ianuarie 2019 a admis excepţia necompetenţei teritoriale.

A declinat competenţa de soluţionare a apelului declarat de pârâtul MINISTERUL JUSTIŢIEI, pronunţate de Tribunalul Bucureşti, secţia a VIII-a conflicte de muncă şi asigurări sociale în dosarul nr. x/2017, având ca obiect drepturi băneşti, în contradictoriu cu intimaţii reclamanţi A., B., C., D., E., F., G., H., I., J., K., L., M., N., O., P., Q., R., S., T., U., V., W., X., Y., Z., AA., BB., CC., DD., EE., FF., GG., HH., II., prin reprezentant G. şi intimata-pârâtă CURTEA DE APEL BUCUREŞTI, către Curtea de Apel Bucureşti.

A constatat ivit conflictul negativ de competenţă.

A trimis cauza la Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în vederea soluţionării conflictului negativ de competenţă.

Înalta Curte constatând că în cauză există un conflict negativ de competenţă, în sensul art. 133 alin. (2) C. proc. civ., va pronunţa regulatorul de competenţă stabilind competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VII-a pentru cauze privind conflicte de muncă şi asigurări sociale, în temeiul art. 135 C. proc. civ., pentru următoarele considerente:

Potrivit art. 133 pct. 2 C. proc. civ., există conflict negativ de competenţă când două sau mai multe instanţe şi-au declinat reciproc competenţa de a judeca acelaşi proces.

Înalta Curte constată că cele două instanţe, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VII-a pentru cauze privind conflicte de muncă şi asigurări sociale şi Curtea de Apel Constanţa, secţia I Civilă, s-au declarat deopotrivă şi reciproc necompetente teritorial, prin hotărâri fără nicio cale de atac. Competenţa în soluţionarea conflictului aparţine Înaltei Curţi conform art. 133 pct. 2 raportat la art. 135 alin. (1) C. proc. civ.

Potrivit art. 129 alin. (1) şi (2) pct. 3, C. proc. civ. "necompetenţa este de ordine publică sau privată. Necompetenţa este de ordine publică: […] în cazul încălcării competenţei teritoriale exclusive, când procesul este de competenţa unei alte instanţe de acelaşi grad şi părţile nu o pot înlătura."

Potrivit art. 130 alin. (2) C. proc. civ. necompetenţa materială şi teritorială de ordine publică poate fi invocată de părţi ori de către judecător la primul termen de judecată la care părţile sunt legal citate în faţa primei instanţe.

Totodată, art. 131 din C. proc. civ. stabileşte că "La primul termen de judecată la care părţile sunt legal citate în faţa primei instanţe, judecătorul este obligat, din oficiu, să verifice şi să stabilească dacă instanţa sesizată este competentă general, material şi teritorial să judece pricina, consemnând în cuprinsul încheierii de şedinţă temeiurile de drept pentru care constată competenţa instanţei sesizate".

Cu alte cuvinte, o eventuală necompetenţă teritorială în cauză nu poate fi valorificată decât în condiţiile şi termenele prevăzute de lege, respectiv doar de către pârâtă prin întâmpinare sau, când întâmpinarea nu este obligatorie, cel mai târziu la prima zi de înfăţişare.

Întrucât prezenta cauză este o pricină referitoare la acordarea unor drepturi salariale, dispoziţiile aplicabile sunt cele prevăzute de art. 269 alin. (1) şi (2) din Codul muncii, competenţa de soluţionare aparţinând exclusiv tribunalului în a cărei circumscripţie se află locul de muncă sau domiciliul reclamantului.

În acest context, prima instanţă investită cu soluţionarea fondului litigiului - Tribunalul Dâmboviţa a declinat competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Tribunalului Bucureşti, în raport de locul de muncă al reclamanţilor.

Fiind investit prin declinare, Tribunalul Bucureşti a soluţionat cauza pe fond, sentinţa fiind atacată cu apel. Urmare a declarării căii de atac dosarul a fost înaintat instanţei ierarhic superioare - Curtea de Apel Bucureşti.

În calea de atac, Curtea de Apel Bucureşti nu mai avea abilitarea legală de a analiza necompetenţa teritorială; cu atât mai mult, nu avea abilitarea legală de a invoca din oficiu o asemenea excepţie, soluţionată deja anterior pronunţării asupra fondului cauzei.

Chiar în contextul interpretării deciziei Curţii Constituţionale nr. 290/2018, Curtea de Apel Bucureşti, ca instanţă de apel superioară Tribunalului Bucureşti ce a pronunţat sentinţa atacată, are la dispoziţie alte instituţii procesuale în situaţia evidenţiată în speţă, de parte în procesul înregistrat pe rolul instanţei.

De altfel, situaţia prevăzută la alin. (1) al art. 127 C. proc. civ. nu priveşte chestiunea competenţei instanţei de apel, ci are în vedere numai competenţa primei instanţe.

În raport de dispoziţiile art. 131 C. proc. civ., Tribunalul Bucureşti, instanţa sesizată de reclamanţi a devenit în mod exclusiv competentă să soluţioneze acţiunea, competenţa fiind câştigată instanţei sesizate de reclamanţi, respectiv Tribunalul Bucureşti şi Curtea de Apel Bucureşti, instanţă competentă să soluţioneze apelurile declarate împotriva sentinţei de fond.

Pentru aceste considerente Înalta Curte apreciază că, în cauză, competentă să soluţioneze apelurile declarate de către pârâtul Ministerul Justiţiei împotriva sentinţei civile nr. 8720 din 04 decembrie 2017 pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a VIII-a conflicte de muncă şi asigurări sociale este Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VII-a pentru cauze privind conflicte de muncă şi asigurări sociale, necompetenţa de ordine publică a acestei instanţe acoperindu-se prin neinvocarea în termenul prevăzut de lege, motiv pentru care va dispune declinarea competenţei de soluţionare a cauzei in favoarea acestei instanţe.

Văzând şi dispoziţiile art. 135 C. proc. civ.,

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Stabileşte competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VII-a pentru cauze privind conflicte de muncă şi asigurări sociale.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 09 mai 2019.