Conflict of jurisdiction: survival of legal prorogation following case disjunction in labor disputes

Şedinţa publică din data de 7 mai 2019

Asupra conflictului negativ de competenţă de faţă, din examinarea actelor şi lucrărilor din dosar constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti la 21 noiembrie 2017, sub nr. x/2017, mai mulţi reclamanţii, printre care şi A., B., C., D., E., F., G., H., I., J., K., L., M., N., O., P., Q., R., S., T., U., V., W., X., Y. şi Z. le-au chemat în judecată pe pârâtele Curtea de Conturi a României şi Ministerul Finantelor Publice, solicitând instanţei ca, prin hotărârea pe care o va pronunţa:

1. să o oblige pe pârâta Curtea de Conturi a României la plata sporului de 50% pentru risc şi suprasolicitare neuropsihică, calculat la salariul de bază brut lunar, începând cu 23 mai 2014 şi până la zi;

2. să o oblige pe pârâta Curtea de Conturi a României la plata drepturilor băneşti reprezentând diferenţa dintre drepturile salariale cuvenite şi cele efectiv acordate, rezultate în urma recalculărilor solicitate prin primul capăt de cerere, actualizate, indexate şi majorate cu indicele de inflaţie;

3. să o oblige pe pârâta Curtea de Conturi a României la menţinerea acestei modalităţi de calcul şi în continuare;

4. să o oblige pe pârâta Curtea de Conturi a României la efectuarea cuvenitelor menţiuni, conform cerintelor de mai sus;

5. să-l oblige pe pârâtul Ministerului Finantelor Publice să includă în buget sumele necesare plăţii drepturilor salariale şi să vireze pârâtei Curtea de Conturi a României fondurile necesare achitării drepturilor baneşti solicitate;

6. să o oblige pe pârâta Curtea de Conturi a României la plata cheltuielilor de judecată.

În drept, cererea a fost întemeiată pe dispoziţiile art. 11, art. 72 şi art. 453, art. 1018 C. proc. civ., Legea nr. 292/2015, Legea nr. 284/2010, Legea nr. 285/2010, O.U.G. nr. 83/2014, art. 1 şi art. 2 lit. e) din Ordonanţa nr. 137/2000, art. 16 alin. (1), art. 20, art. 41 alin. (2) şi art. 53 din Constituţia României, art. 7 şi art. 23 alin. (2) din Declaraţia Universală a Drepturilor Omului, art. 2 şi art. 7 din Pactul Internaţional cu privire la drepturile civile şi politice, art. 14 din C.E.D.O. şi Protocolul nr. 12, art. 5, art. 6, art. 8, art. 16, art. 39 alin. (1) lit. a), art. 40 alin. (2) lit. c) şi f), art. 159, art. 169 şi art. 242 din Codul muncii, art. 1430 C. civ., art. 4 din Carta specială Europeană revizuită, Directiva nr. 2000/43/CEE şi Directiva nr. 2000/78/CEE, Legea nr. 94/1992, Legea nr. 200/2005, Legea nr. 490/2004, H.G. nr. 170/2005, Legea nr. 71/2015 şi Legea nr. 188/1999.

Prin încheierea din 20 iunie 2018, pronunţată în dosarul nr. x/2017, Tribunalul Bucureşti, secţia a VIII-a conflicte de muncă şi asigurări sociale a a reţinut că este competent teritorial să soluţioneze cauza în privinţa reclamanţilor cu domiciliul sau locul de muncă în Bucureşti şi a dispus disjungerea cauzei şi formarea unui dosar separat în privinţa reclamanţilor A., B., C., D., E., F., G., H., I., J., K., L., M., N., O., P., Q., R., S., T., U., V., W., X., Y. şi Z., fiind înregistrat pe rolul aceluiaşi tribunal sub nr. x/2018.

Prin sentinţa civilă nr. 6428 din 12 septembrie 2018, pronunţată în dosarul nr. x/2018, Tribunalul Bucureşti, secţia a VIII-a conflicte de muncă şi asigurări sociale a admis excepţia necompetenţei sale teritoriale, invocată din oficiu şi a declinat competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Tribunalului Braşov.

În motivarea acestei sentinţe, Tribunalul Braşov a reţinut, în esenţă, că reclamanţii au domiciliul pe raza judeţului Braşov şi sunt salariaţi ai Camerei de Conturi Braşov, astfel rezultă din cererea de chemare în judecată.

După evocarea dispoziţiilor art. 269 alin. (2) din Codul muncii şi art. 210 din Legea nr. 62/2011, acelaşi tribunal a apreciat că, în materia conflictelor de muncă, competenţa teritorială este reglementată prin dispoziţii imperative, conform legislaţiei în vigoare la data sesizării instanţei.

Totodată, Tribunalul Bucureşti a reţinut că dispoziţiile art. 269 alin. (2) din Codul muncii şi art. 210 din Legea nr. 62/2011 sunt edictate în beneficiul reclamantului, scopul acestora fiind de a asigura reclamantului accesul la o instanţă aflată în proximitatea domiciliului sau, după caz, a locului său de muncă.

Împrejurarea că pârâta este ordonator principal de credite, iar camerele de conturi teritoriale nu au personalitate juridică nu prezintă relevanţă în cauză, câtă vreme norma imperativă edictată de art. 269 alin. (2) din Codul muncii nu prevede nicio excepţie raportată la calitatea pârâtului de ordonator de credite. Aşadar, prezintă relevanţă doar locul unde reclamantul îşi desfăşoară efectiv activitatea.

Tribunalul Bucureşti a înlăturat susţinerile referitoare la coparticiparea procesuală, reţinând că drepturile pretinse de reclamanţi sunt diferite, fiecare dintre aceştia pretinzând drepturi izvorâte din propriul raport de muncă cu unitatea angajatoare.

Pentru aceste motive, în temeiul art. 132 alin. (3) C. proc. civ., Tribunalul Bucureşti a admis excepţia necompetenţei sale teritoriale şi a declinat competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Tribunalului Braşov, prin raportare la domiciliul şi locul de muncă al reclamanţilor.

Cauza a fost înregistrată pe rolul Tribunalul Braşov la 13 noiembrie 2018, sub acelaşi număr de dosar.

Prin sentinţa civilă nr. 145/Mas din 25 februarie 2019, Tribunalul Braşov, secţia Civilă a admis excepţia necompetenţei sale teritoriale, invocată de pârâta Curtea de Conturi a României şi a declinat competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Tribunalului Bucureşti. A constatat că s-a ivit conflictul negativ de competenţă şi a înaintat dosarul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie în vederea soluţionării conflictului.

În motivarea acestei sentinţe, Tribunalul Braşov a evocat dispoziţiile art. 269 alin. (2) şi (3) din Codul muncii, după care a reţinut, în esenţă, că acţiunea are ca obiect drepturile salariale pretinse de mai mulţi angajaţi ai Curţii de Conturi ai României şi are aceeaşi cauză juridică, raporturile juridice fiind similare.

Apreciind că sunt îndeplinite condiţiile coparticipării procesuale active prevăzute de art. 59 C. proc. civ. raportat la art. 269 alin. (3) din Codul muncii, Tribunalul Braşov a reţinut că Tribunalul Bucureşti este competent teritorial să soluţioneze cauza.

Reţinând manifestarea de voinţă a reclamanţilor în sensul alegerii instanţei în raza căreia se află domiciliul altor reclamanţi ce pretind aceleaşi drepturi, Tribunalul Braşov a admis excepţia necompetenţei sale teritoriale şi, în temeiul art. 132 alin. (3) C. proc. civ., a declinat competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Tribunalului Bucureşti.

Cauza a fost înregistrată pe rolul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie la 10 aprilie 2019, sub nr. x/2018.

Analizând actele şi lucrările dosarului în vederea emiterii regulatorului de competenţă, Înalta Curte reţine următoarele:

Potrivit art. 133 pct. 2 teza I C. proc. civ., există conflict negativ de competenţă când două sau mai multe instanţe şi-au declinat reciproc competenţa de a judeca acelaşi proces.

Verificând dacă sunt întrunite cerinţele acestui text de lege în vederea emiterii regulatorului de competenţă, Înalta Curte constată că cele două instanţe - Tribunalul Bucureşti şi Tribunalul Braşov - s-au declarat deopotrivă necompetente să judece aceeaşi cauză, declinările de competenţă între instanţele sesizate sunt reciproce şi cel puţin una dintre cele două instanţe este competentă să soluţioneze cauza.

Fiind îndeplinite condiţiile anterior evocate, Înalta Curte va proceda la soluţionarea prezentului conflict negativ de competenţă prin emiterea regulatorului de competenţă.

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti la 21 noiembrie 2017, sub nr. x/2017, mai mulţi reclamanţii, printre care şi cei din prezenta cauză, au învestit instanţa de judecată cu soluţionarea unui litigiu de muncă, în contradictoriu cu pârâtele Curtea de Conturi a României şi Ministerul Finantelor Publice.

Tribunalul Bucureşti a disjuns cererea formulată de reclamanţii din prezenta cauză şi a rămas învestit cu cea formulată de alţi reclamanţi, în considerarea domiciliului şi a locului de muncă al fiecărui reclamant în parte. Reţinând că reclamanţii din prezenta cauză au domiciliul pe raza judeţului Braşov şi sunt salariaţi ai Camerei de Conturi Braşov, Tribunalul Bucureşti a declinat competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Tribunalului Braşov.

Potrivit art. 269 alin. (2) din Codul muncii, cererile referitoare la conflictele de muncă se adresează instanţei competente în a cărei circumscripţie reclamantul îşi are domiciliul sau reşedinţa ori, după caz, sediul, iar conform alin. (3) al aceluiaşi articol, dacă sunt îndeplinite condiţiile coparticipării procesuale active, cererea poate fi introdusă la instanţa competentă pentru oricare dintre reclamanţi.

Totodată, conform art. 210 din Legea nr. 62/2011 "cererile referitoare la soluţionarea conflictelor individuale de muncă se adresează tribunalului în a cărui circumscripţie îşi are domiciliul sau locul de muncă reclamantul", iar potrivit art. 216 din acelaşi act normativ "dispoziţiile prezentei legi referitoare la procedura de soluţionare a conflictelor individuale de muncă se completează în mod corespunzător cu prevederile C. proc. civ..".

Pornind de la aceste texte de lege, Înalta Curte constată că o parte din reclamanţii care au învestit instanţa cu soluţionarea conflictului de muncă aveau domiciliul sau locul de muncă în circumscripţia Tribunalului Bucureşti. În privinţa acestor reclamanţi, Tribunalul Bucureşti a reţinut că este competent teritorial să soluţioneze cauza.

Potrivit art. 59 C. proc. civ., "mai multe persoane pot fi împreună reclamante sau pârâte dacă obiectul procesului este un drept ori o obligaţie comună, dacă drepturile sau obligaţiile lor au aceeaşi cauză ori dacă între ele există o strânsă legătură".

În aplicarea acestui text de lege, Înalta Curte reţine că între drepturile pretinse de reclamanţi prin aceeaşi cerere de chemare în judecată există o strânsă legătură, astfel încât sunt îndeplinite condiţiile coparticipării procesuale active.

Or, coparticiparea procesuală activă atrage prorogarea legală de competenţă în privinţa reclamanţilor care nu au domiciliul sau locul de muncă în raza tribunalului sesizat iniţial, în temeiul art. 269 alin. (3) din Codul muncii.

În aceste condiţii, în privinţa cererii formulate de reclamanţii din prezenta cauză a operat prorogarea legală de competentă în favoarea Tribunalului Bucureşti, ca efect al formulării acţiunii introductive împreună cu reclamanţii al căror domiciliu sau loc de muncă se află în circumscripţia acestei instanţe.

Împrejurarea că Tribunalul Bucureşti a disjuns ulterior cererea reclamanţilor din prezenta cauză nu conduce la pierderea competenţei sale teritoriale în privinţa acestei cereri, de vreme ce prorogarea legală de competenţă a operat chiar la momentul sesizării instanţei cu acţiunea introductivă comună.

Pentru aceste motive, în aplicarea dispoziţiilor art. 269 alin. (2) şi (3) din Codul muncii raportat la art. 135 alin. (4) C. proc. civ., Înalta Curte urmează a stabili competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Tribunalului Bucureşti.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Stabileşte competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Tribunalului Bucureşti.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 7 mai 2019.