Territorial competence for disjoined individual labor conflicts: loss of prorogation under co-participation rule after procedural disjunction

Şedinţa publică din data de 19 aprilie 2019

Deliberând asupra conflictului negativ de competenţă, din examinarea actelor din dosar, constată următoarele:

Prin cererea de chemare în judecată introductivă ce face obiectul dosarului nr. x/2017 aflat pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a VIII-a conflicte de muncă şi asigurări sociale, un număr de 438 de reclamanţi persoane fizice pretind drepturi băneşti individuale similare de la pârâta Curtea de Conturi a României, în calitate de angajator sau fost angajator al acestora, drepturi derivate din raporturi de muncă/serviciu individuale diferite.

Prin încheierea din data de 20 iunie 2018, instanţa a dispus, între altele, disjungerea acţiunii principale în mai multe cauze, printre care şi cea de faţă, apreciind că acestea îşi păstrează caracterul incident în măsura în care relevă o astfel de legătură încât să atragă prorogarea de competenţă a Tribunalului Bucureşti.

Astfel, Tribunalul a dispus şi disjungerea cauzei în ceea ce îi priveşte pe reclamanţii A., B., C., D., E., F., G., H., I., J., K., L., M., N., O., P., Q., R., S. şi T. şi formarea unui nou dosar, cu nr. x/2018

În cadrul acestui din urmă dosar, se constată că prin cererea de chemare în judecată disjunsă din dosarul x/2017 all Tribunalului Bucureşti, secţia a VIII-a civilă, de conflicte de muncă şi asigurări sociale, reclamanţii A., B., C., D., E., F., G., H., I., J., K., L., M., N., O., P., Q., R., S. şi T. au chemat în judecată pârâţii Curtea De Conturi a României şi Ministerul Finanţelor Publice - chemat în garanţie, cu citarea obligatorie şi a Consiliului Pentru Combaterea Discriminării, solicitând instantei ca prin hotărârea ce va fi pronunţată în cauză să se dispună: obligarea pârâtei Curtea de Conturi a României la plata sporului de 50% pentru risc si suprasolicitare neuropsihică, calculat la salariul de baza brut lunar, începând cu data de 23.05.2014 şi până la zi; obligarea pârâtei Curtea de Conturi a României la plata drepturilor băneşti reprezentând diferenţa dintre drepturile salariale cuvenite şi cele efectiv acordate, rezultate în urma recalculărilor solicitate la capătul unu din prezenta cerere, actualizate, indexate şi majorate cu indicele de inflaţie; obligarea pârâtei Curtea de Conturi a României la menţinerea acestei modalităţi de calcul şi în continuare; obligarea pârâtei Curtea de Conturi a României la efectuarea cuvenitelor menţiuni, conform cerinţelor de mai sus; obligarea pârâtei Curtea de Conturi a României la plata cheltuielilor de judecată ocazionate de soluţionarea prezentului litigiu şi obligarea Ministerului Finantelor Publice să includă în buget sumele necesare plăţii drepturilor salariale şi să vireze pârâtei Curtea de Conturi a României fondurile necesare achitării drepturilor băneşti solicitate.

Prin sentinţa civilă nr. 6420/12.09.2018 pronunţată în dosarul disjuns nr. x/2018, Tribunalul Bucureşti, secţia a VIII-a civilă, de conflicte de muncă şi asigurări sociale a admis excepţia necompetenţei teritoriale a Tribunalului Bucureşti şi a declinat competenta de solutionare a cauzei in favoarea Tribunalului Arad.

Pentru a pronunţa această hotărâre, Tribunalul Bucureşti a reţinut, în esenţă, că reclamanţii din cauza de faţă au domiciliul pe raza judeţului Arad şi sunt salariaţi ai Camerei de Conturi Arad, astfel cum rezultă din cererea de chemare în judecată.

A apreciat că în cauză nu prezintă relevanţă împrejurarea că pârâta din prezenta cauză este ordonator principal de credite iar Camerele de Conturi teritoriale nu au personalitate juridică, deoarece textul art. 269 alin. (2) din Codul muncii nu prevede nici o excepţie de la normele de competenţă, în raport cu calitatea pârâtului de ordonator de credite, singurul lucru care interesează sub acest aspect fiind locul unde reclamantul îşi desfăşoară efectiv activitatea.

A stabilit că nu pot fi reţinute susţinerile referitoare la coparticiparea procesuală, deoarece în cauză nu este vorba despre aceleaşi drepturi solicitate de reclamanţi, fiecare dintre aceştia solicitând drepturi izvorâte din propriul raport de muncă cu unitatea angajatoare.

Totodată, a considerat că susţinerile reclamanţilor referitoare la competenţa determinată de sediul sindicatului nu au incidenţă în prezenta cauză, acţiunea nefiind formulată de sindicat, ci de salariaţi, în nume personal.

Prin sentinţa civilă nr. 113 din 21 februarie 2019, Tribunalul Arad, secţia a III-a contencios administrativ şi fiscal, litigii de muncă şi asigurări sociale a admis exceptia necompetentei teritoriale, invocată de pârâta Curtea de Conturi a României şi a declinat, în favoarea Tribunalului Bucureşti, secţia a VIII-a civilă, de conflicte de muncă şi asigurări sociale, competenţa de soluţionare a acţiunii civile formulate de reclamanţi.

Constatându-se ivit conflictul negativ de competenţă, dosarul a fost înaintat Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie pentru pronunţarea regulatorului de competenţă.

În motivare, Tribunalul Arad a reţinut că acţiunea civilă iniţială a fost formulată de mai mulţi reclamanţi, printre care şi reclamanţii din acest dosar, fiind depusă la Tribunalului Bucureşti, secţia a VIII-a civilă, de conflicte de muncă şi asigurări sociale, ca instanţă de la locul domiciliului majorităţii reclamanţilor.

A mai reţinut că în speţă sunt incidente prevederile art. 269 alin. (3) din Codul muncii, ce arată, în mod neechivoc că cererea poate fi formulată la instanţa competentă pentru oricare dintre reclamanţi, dacă sunt îndeplinite condiţiile prevăzute de C. proc. civ. pentru coparticiparea procesuală activă.

Astfel, a considerat că Tribunalul Bucureşti a fost în mod corect şi legal sesizat, astfel că luarea măsurii disjungerii raporturilor juridice individuale nu putea să atragă consecinţa pierderii competenţei instanţei iniţial investite, pentru a se justifica măsura declinării dosarului la Tribunalul Arad.

Pe cale de consecinţă, constatând că la data investirii sale Tribunalul Bucureşti a fost legal sesizat, în condiţiile art. 269 alin. (1) şi (2) din Codul muncii şi a art. 210 din Legea nr. 62/2011 şi că în cauză sunt aplicabile dispoziţiile art. 59 C. proc. civ., în temeiul dispoziţiile art. 269 alin. (3) din Codul muncii, a apreciat că instanţa competentă să soluţioneze cauza aparţine instanţei mai întâi investite.

Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, constatând existenţa unui conflict negativ de competenţă între cele două instanţe, care se declară deopotrivă necompetente de a judeca aceeaşi pricină, în temeiul dispoziţiilor art. 135 alin. (1) C. proc. civ., va pronunţa regulatorul de competenţă, stabilind în favoarea Tribunalului Arad competenţa teritorială de soluţionare a cauzei, pentru următoarele considerente:

Se reţine că, prin cererea de chemare în judecată disjunsă din dosarul x/2017 aflat pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a VIII-a civilă, de conflicte de muncă şi asigurări sociale şi înregistrată sub nr. x/2018 pe rolul aceleiaşi instanţe, reclamanţii A., B., C., D., E., F., G., H., I., J., K., L., M., N., O., P., Q., R., S. şi T. au chemat în judecată pârâţii Curtea De Conturi a României şi Ministerul Finanţelor Publice - chemat în garanţie, cu citarea obligatorie şi a Consiliului Pentru Combaterea Discriminării, solicitând instantei ca prin hotărârea ce va fi pronunţată în cauză să se dispună: obligarea pârâtei Curtea de Conturi a României la plata sporului de 50% pentru risc si suprasolicitare neuropsihică, calculat la salariul de baza brut lunar, începând cu data de 23.05.2014 şi până la zi; obligarea pârâtei Curtea de Conturi a României la plata drepturilor băneşti reprezentând diferenţa dintre drepturile salariale cuvenite şi cele efectiv acordate, rezultate în urma recalculărilor solicitate la capătul unu din prezenta cerere, actualizate, indexate şi majorate cu indicele de inflaţie; obligarea pârâtei Curtea de Conturi a României la menţinerea acestei modalităţi de calcul şi în continuare; obligarea pârâtei Curtea de Conturi a României la efectuarea cuvenitelor menţiuni, conform cerinţelor de mai sus; obligarea pârâtei Curtea de Conturi a României la plata cheltuielilor de judecată ocazionate de soluţionarea prezentului litigiu şi obligarea Ministerului Finantelor Publice să includă în buget sumele necesare plăţii drepturilor salariale şi să vireze pârâtei Curtea de Conturi a României fondurile necesare achitării drepturilor băneşti solicitate.

După disjungerea cererilor, în cauză sunt reunite cererile formulate de reclamanţii cu domiciliul şi locul de muncă în acelaşi judeţ, Arad.

Ulterior admiterii excepţiei necompetenţei teritoriale a Tribunalului Bucureşti şi declinării competenţei de soluţionare a cauzei către Tribunalul Arad, dosarul conţinând cererile astfel disjunse a fost reînregistrat pe rolul Tribunalului Arad, secţia a III-a contencios administrativ şi fiscal, litigii de muncă şi asigurări sociale, cu nr. x/2018.

Prezentul litigiu are caracterul unui conflict individual de muncă, astfel cum prevăd dispoziţiile art. 1 lit. p) din Legea nr. 62/2011 privind dialogul social, conform cărora conflictul individual de muncă este conflictul de muncă ce are ca obiect exercitarea unor drepturi sau îndeplinirea unor obligaţii care decurg din contractele individuale şi colective de muncă ori din acordurile colective de muncă şi raporturile de serviciu ale funcţionarilor publici, precum şi din legi sau din alte acte normative.

Potrivit dispoziţiilor art. 269 alin. (2) Codul muncii, dreptul comun în materie, cererile având ca obiect conflicte de muncă se adresează "instanţei competente în a cărei circumscripţie reclamantul îşi are domiciliul sau reşedinţa ori, după caz, sediul."

Se constată, totodată că prin art. 210 din Legea nr. 62/2011, normă specială intrată în vigoare ulterior Codului muncii, s-a realizat o derogare de la prevederile art. 269 alin. (2) Codul muncii, în legătură cu competenţa de soluţionare a litigiilor de muncă în care reclamant este angajatul, fiind reglementată o competenţă alternativă în favoarea instanţei de la locul de muncă sau a instanţei de la domiciliul reclamantului.

În consecinţă, în lumina dispoziţiilor art. 210 din Legea nr. 62/2011 coroborate cu cele ale art. 95 pct. 1 C. proc. civ., aparţine tribunalelor de la locul de muncă sau domiciliul reclamantului competenţa teritorială de soluţionare a cauzei, pentru situaţia în care salariatul are calitatea de reclamant.

Înalta Curte reţine, de asemenea, că în temeiul dispoziţiilor art. 269 alin. (3) Codul muncii, în caz de coparticipare procesuală, cererea de chemare în judecată având ca obiect conflict de muncă poate fi formulată la instanţa competentă pentru oricare dintre reclamanţi.

În speţă, fiecare dintre reclamanţii din cererea introductivă urmăreşte recunoaşterea unor drepturi subiective proprii, în virtutea unor raporturi individuale de muncă cu pârâta Curtea de Conturi a României, chiar dacă solicitarea dedusă judecăţii, precum şi modalitatea de cercetare a cauzei sunt comune, întrucât se referă la obligarea aceluiaşi angajator la plata drepturilor băneşti.

Această împrejurare nu este, însă, de natură a atrage incidenţa dispoziţiilor art. 269 alin. (3) Codul muncii.

Aceasta deoarece, pentru o parte dintre reclamanţi, instanţa de judecată a luat măsura disjungerii şi a constituit dosare separate, împrejurare ce face să dispară legătura dintre acestea, constând în finalitatea comună prefigurată, întrucât măsura disjungerii împiedică prorogarea de competenţă ce operează ca urmare a dispoziţiilor art. 269 alin. (3) Codul muncii.

În concret, măsura disjungerii este o măsură administrativă ce a precedat dezînvestirea Tribunalului Bucureşti şi care nu poate fi cenzurată de instanţa învestită cu prezentul regulator de competenţă.

În consecinţă, nu se poate considera că, în raport de prevederile art. 269 alin. (3) Codul muncii, Tribunalul Bucureşti este competent să judece şi prezenta cerere de chemare în judecată formulată de reclamanţii care au domiciliul şi locul de muncă pe raza teritorială a judeţului Arad, întrucât, astfel cum s-a arătat anterior, în cauză nu operează prorogarea legală de competenţă.

Aşa fiind, în raport de considerentele expuse, văzând şi dispoziţiile art. 135 alin. (4) C. proc. civ., Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie urmează a stabili competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Tribunalului Arad.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Stabileşte competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Tribunalului Arad.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 19 aprilie 2019.