Territorial jurisdiction for individual labor conflicts following case disjunction: cessation of prorogation under Labor Code Art. 269(3)

Şedinţa publică din data de 19 aprilie 2019

Deliberând asupra conflictului negativ de competenţă, din examinarea actelor din dosar, constată următoarele:

Prin cererea inregistrata pe rolul a Tribunalului Bucureşti, secţia a VIII-a conflicte de muncă şi asigurări sociale sub dosar nr. x/2018, ca urmare a disjungerii din dosarul nr. x/2018, reclamanta A., în contradictoriu cu pârâta AGENŢIA NAŢIONALĂ DE CADASTRU Şl PUBLICITATE IMOBILIARĂ, a solicitat instanţei ca prin hotărârea ce o va pronunţa, să dispună obligarea pârâtei să stabilească salariul brut lunar în acord cu dispoziţiile Ordonanţei de urgenţă nr. 83/2014 privind salarizarea personalului plătit din fonduri publice în anul 2015, precum şi alte măsuri în domeniul cheltuielilor publice (O.U.G. nr. 83/2014), cu modificările şi completările ulterioare, aprobată prin Legea nr. 71/2015 şi Ordonanţei de urgenţă nr. 57/2015 privind salarizarea personalului plătit din fonduri publice în anul 2016, prorogarea unor termene, precum şi unele măsuri fiscal-bugetare (O.U.G. nr. 57/2015), cu modificările şi completările ulterioare, pentru perioada 09.04.2015 - şi în continuare, la nivelul maxim de salarizare al personalului încadrat pe funcţii de aceeaşi clasă, grad/treaptă profesională şi gradaţie, conform nivelului maxim din acelaşi capitol şi anexă, inclusiv sporurile, adaosurile şi celelalte drepturi de natură salariala, corespunzătoare aceloraşi condiţii de muncă, nivelul maxim acordat pentru familia ocupaţională de la nivelul A.N.C.P.I.

şi al tuturor Oficiilor de Cadastru şi Publicitate Imobiliară (O.C.P.I.) din subordinea A.N.C.P.I., inclusiv a Centrului Naţional de Cartografie (C.N.C.); să emită ordinul de încadrare salarială cu aplicarea prevederilor art. 1 alin. (5) din O.U.G. nr. 83/2014, aprobată prin Legea nr. 71/2015 şi art. 4 alin. (2) din O.U.G. nr. 57/2015, cu modificările şi completările ulterioare, la nivelul maxim de salarizare aflat în plată la nivelul A.N.C.P.I. şi al unităţilor subordonate, pentru funcţia deţinută, începând cu data de 09.04.2015, să încheie actele adiţionale la contractul individual de muncă, în baza ordinelor de încadrare salarială, cu aplicarea prevederilor art. 1 alin. (5) din O.U.G. nr. 83/2014, aprobată prin Legea nr. 71/2015 şi art. 4 alin. (2) din O.U.G. nr. 57/2015, cu modificările şi completările ulterioare, la nivelul maxim de salarizare aflat în plată la nivelul A.N.C.P.I. si al unităţilor subordinate pentru funcţia deţinută, începând cu data de 09.04.2015; să plătească diferenţele salariale rezultate, începând cu data de 09.04.2015 şi în continuare, sume ce se vor calcula cu indicele de inflaţie la data plăţii efective, precum şi la plata dobânzii legale aferentă acestor drepturi de la data naşterii fiecărui drept în parte şi până la plata efectivă, să plătească diferenţele de contribuţii de 22%, aferente salariului brut lunar în acord cu Legea-cadru nr. 153/2017 privind salarizarea personalului plătit din fonduri publice, cu modificările şi completările ulterioare, O.U.G. nr. 83/2014 şi O.U.G. nr. 57/2015 pentru perioada 09.04.2015 - şi în continuare, reprezentând trecerea contribuţiilor de la angajator la angajat începând cu data de 01.01.2018, conform prevederilor Ordonanţei de urgenţă nr. 79/2017 pentru modificarea si completarea Legii nr. 227/2015 privind Codul fiscal (O.U.G nr. 79/2017).

În motivarea cererii, reclamanta a arătat, în esenţă, că pârâta nu a respectat prevederile legale cu privire la drepturile salariale.

În drept, au fost invocate prevederile Codul fiscal, C. proc. civ., Codului muncii, Legii nr. 284/2010, Legii nr. 153/2017, O.U.G. nr. 83/2014, O.U.G. nr. 57/2015, O.U.G. nr. 79/2017.

Prin sentinţa civilă nr. 8728/27.11.2018 pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a VIII-a civilă, de conflicte de muncă şi asigurări sociale a fost admisă exceptia necompetentei teritoriale a Tribunalului Bucureşti şi a fost declinată competenta de solutionare a cauzei in favoarea Tribunalului Bistriţa Năsăud.

Pentru a pronunţa această hotărâre, Tribunalul Bucureşti a reţinut, în esenţă, că potrivit art. 269 alin. (2) din Codul muncii, cererile referitoare la conflictele de muncă se adresează instanţei competente în a cărei circumscripţie reclamantul îşi are domiciliul sau reşedinţa.

Totodată, conform art. 210 din Legea nr. 62/2010 a dialogului social, cererile referitoare la soluţionarea conflictelor individuale de muncă se adresează tribunalului în a cărui circumscripţie îşi are domiciliul sau locul de muncă reclamantul.

A constatat că din dispoziţiile legale menţionate anterior rezultă că, în domeniul conflictelor de muncă, competenţa teritorială este exclusivă, fiind determinată de domiciliul reclamantului sau de cel al locului de muncă, astfel că, instanţa competentă potrivit legii să soluţioneze prezenta cauză este Tribunalul Bistriţa-Năsăud, având în vedere că domiciliul reclamantei este situat în Sigmir, jud. Bistriţa Năsăud, iar locul de muncă este la OCPI Bistriţa-Năsăud.

Prin sentinţa civilă nr. 85/F/2019 din 5 martie 2019, Tribunalul Bistriţa Năsăud, secţia I civilă a admis exceptia necompetentei teritoriale, invocată din oficiu şi a declinat, în favoarea Tribunalului Bucureşti, secţia a VIII-a civilă, de conflicte de muncă şi asigurări sociale, competenţa de soluţionare a acţiunii civile formulate de reclamanta A..

Constatându-se ivit conflictul negativ de competenţă, dosarul a fost înaintat Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie pentru pronunţarea regulatorului de competenţă.

În motivare, Tribunalul Bistriţa Năsăud a reţinut că acţiunea civilă iniţială a fost formulată de mai mulţi reclamanţi, printre care şi reclamanta din acest dosar, fiind depusă la Tribunalului Bucureşti, secţia a VIII-a civilă, de conflicte de muncă şi asigurări sociale, ca instanţă de la locul domiciliului majorităţii reclamanţilor.

A mai reţinut că în speţă sunt incidente prevederile art. 269 alin. (3) din Codul muncii, ce arată, în mod neechivoc că cererea poate fi formulată la instanţa competentă pentru oricare dintre reclamanţi, dacă sunt îndeplinite condiţiile prevăzute de C. proc. civ. pentru coparticiparea procesuală activă.

A concluzionat că aceste condiţii sunt îndeplinite, deoarece drepturile băneşti pretinse se întemeiază pe aceeaşi cauză juridică, chiar dacă raporturile de muncă sunt distincte, iar situaţia juridică este similară, existând o strânsă legătură între drepturile reclamanţilor din acţiunea civilă iniţială, în sensul impus de art. 59 C. proc. civ.

Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, constatând existenţa unui conflict negativ de competenţă între cele două instanţe, care se declară deopotrivă necompetente de a judeca aceeaşi pricină, în temeiul dispoziţiilor art. 135 alin. (1) C. proc. civ., va pronunţa regulatorul de competenţă, stabilind în favoarea Tribunalului Bistriţa Năsăud competenţa teritorială de soluţionare a cauzei, pentru următoarele considerente:

Se reţine că, prin cererea de chemare în judecată înregistrată la data de 11.04.2018 pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a VIII-a civilă, de conflicte de muncă şi asigurări sociale din cadrul Tribunalului Bucureşti (dosarul nr. x/2018), mai mulţi reclamanţi au solicitat să se dispună obligarea pârâtei Agenţia Naţională de Cadastru şi Publicitate Imobiliară la plata unor drepturi băneşti.

După disjungerea cererilor reclamanţilor ce au domiciliul în afara municipiului Bucureşti, s-au format mai multe dosare, inclusiv cauza de faţă, având ca obiect cererea formulată de reclamanta A., cu domiciliul în judeţul Bistriţa-Năsăud, municipiul Bistriţa.

Prezentul litigiu are caracterul unui conflict individual de muncă, astfel cum prevăd dispoziţiile art. 1 lit. p) din Legea nr. 62/2011 privind dialogul social, conform cărora conflictul individual de muncă este conflictul de muncă ce are ca obiect exercitarea unor drepturi sau îndeplinirea unor obligaţii care decurg din contractele individuale şi colective de muncă ori din acordurile colective de muncă şi raporturile de serviciu ale funcţionarilor publici, precum şi din legi sau din alte acte normative.

Potrivit dispoziţiilor art. 269 alin. (2) Codul muncii, dreptul comun în materie, cererile având ca obiect conflicte de muncă se adresează "instanţei competente în a cărei circumscripţie reclamantul îşi are domiciliul sau reşedinţa ori, după caz, sediul."

Se constată, totodată că prin art. 210 din Legea nr. 62/2011, normă specială intrată în vigoare ulterior Codului muncii, s-a realizat o derogare de la prevederile art. 269 alin. (2) Codul muncii, în legătură cu competenţa de soluţionare a litigiilor de muncă în care reclamant este angajatul, fiind reglementată o competenţă alternativă în favoarea instanţei de la locul de muncă sau a instanţei de la domiciliul reclamantului.

În consecinţă, în lumina dispoziţiilor art. 210 din Legea nr. 62/2011 coroborate cu cele ale art. 95 pct. 1 C. proc. civ., aparţine tribunalelor de la locul de muncă sau domiciliul reclamantului competenţa teritorială de soluţionare a cauzei, pentru situaţia în care salariatul are calitatea de reclamant.

Înalta Curte reţine, de asemenea, că în temeiul dispoziţiilor art. 269 alin. (3) Codul muncii, în caz de coparticipare procesuală, cererea de chemare în judecată având ca obiect conflict de muncă poate fi formulată la instanţa competentă pentru oricare dintre reclamanţi.

Se observă că Tribunalul Bucureşti a dispus disjungerea cererii de chemare în judecată iniţiale, înregistrate sub nr. x/2018, pentru un număr de şase reclamanţi ce nu aveau domiciliul în municipiul Bucureşti, inclusiv reclamanta A., formând dosare noi.

În ceea ce priveşte cererea formulată de reclamantă, Tribunalul Bucureşti a admis excepţia necompetenţei sale teritoriale de soluţionare a cauzei, motivat de împrejurarea că aceasta avea domiciliul în judeţul Bistriţa-Năsăud.

În speţă, fiecare dintre reclamanţi urmăreşte recunoaşterea unor drepturi subiective proprii, în virtutea unor raporturi individuale de muncă, chiar dacă solicitarea dedusă judecăţii, precum şi modalitatea de cercetare a cauzei sunt comune, întrucât se referă la obligarea aceluiaşi angajator la plata drepturilor băneşti.

Această împrejurare nu este, însă, de natură a atrage incidenţa dispoziţiilor art. 269 alin. (3) Codul muncii.

Astfel, faptul că pentru o parte dintre reclamanţi, instanţa de judecată a luat măsura disjungerii şi a constituit dosare separate, determină dispariţia legăturii dintre acestea, constând în finalitatea comună prefigurată, întrucât măsura disjungerii împiedică prorogarea de competenţă ce operează ca urmare a dispoziţiilor art. 269 alin. (3) Codul muncii.

În concret, măsura disjungerii este o măsură administrativă ce a precedat dezînvestirea Tribunalului Bucureşti şi care nu poate fi cenzurată de instanţa învestită cu prezentul regulator de competenţă.

În consecinţă, nu se poate considera că, în raport de prevederile art. 269 alin. (3) Codul muncii, Tribunalul Bucureşti, competent să judece cauza pentru reclamanţii din dosar ce au domiciliul în municipiul Bucureşti, este competent să judece şi cererea de chemare în judecată formulată de reclamanta din dosarul disjuns, care au domiciliul pe raza teritorială a judeţului Bistriţa-Năsăud, întrucât, astfel cum s-a arătat mai sus, nu operează prorogarea legală de competenţă.

Aşa fiind, în raport de considerentele expuse, văzând şi dispoziţiile art. 135 alin. (4) C. proc. civ., Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie urmează a stabili competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Tribunalului Bistriţa-Năsăud.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Stabileşte competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Tribunalului Bistriţa Năsăud.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 19 aprilie 2019.