Commercial claim for unpaid goods upheld as act of preservation despite representation defect, with appeal dismissed and case remanded

Şedinţa publică din data de 19 aprilie 2019

Asupra recursului de faţă;

Prin acţiunea înregistrată la 16 octombrie 2015, reclamanta A. S.R.L., prin administrator B., a chemat în judecată pe pârâta C. S.R.L., pentru ca prin hotărârea ce se va pronunţa să se dispună obligarea acesteia la plata sumei de 527.202,51 RON cu titlu de preţ produse livrate şi neachitate.

Pârâta a depus întâmpinare prin care a invocat excepţia lipsei capacităţii procesuale de exerciţiu a d-nei B. iar, în subsidiar, a solicitat respingerea cererii de chemare în judecată ca neîntemeiată.

La termenul de judecată din 27 mai 2016, prin încheierea de la acea dată, instanţa a calificat excepţia lipsei capacităţii procesuale de exerciţiu a d-nei B. drept excepţia lipsei dovezii calităţii de reprezentant şi a dispus, în temeiul art. 413 alin. (1) pct. 1 C. proc. civ., suspendarea judecării cauzei până la soluţionarea definitivă a dosarului x/2015

Prin decizia nr. 58 din 10 februarie 2017 Curta de Apel Bucureşti, secţia a V-a Civilă a admis recursul declarat de recurenta-reclamantă C. S.R.L. împotriva încheierii din 27 mai 2016.

A casat încheierea atacată şi a trimis cauza spre continuarea judecăţii aceleiaşi instanţe.

După reluarea judecăţii, instanţa de fond, prin sentinţa civilă nr. 1175 din 4 aprilie 2017 pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a civilă, a admis excepţia lipsei dovezii calităţii de reprezentant şi a anulat cererea de chemare în judecată formulată de reclamanta A. S.R.L. în contradictoriu cu pârâta C. S.R.L..

În argumentarea acestei soluţii, prima instanţă a reţinut că cererea de chemare în judecată formulată împotriva pârâtei C. S.R.L. are o valoare superioară pragului de 20.000 euro şi a fost semnată numai de unul dintre cei doi administratori ai reclamantei, contrar prevederilor art. 14 din actul constitutiv, făcând astfel aplicarea art. 82 C. proc. civ. şi anulând cererea de chemare în judecată.

Împotriva încheierii din 27 mai 2016 şi a sentinţei civile nr. 1175 din 4 aprilie 2017, pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a civilă, a declarat apel reclamanta A. S.R.L..

Prin decizia civilă nr. 1298A din 7 septembrie 2017 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a civilă, s-a admis excepţia inadmisibilităţii şi în consecinţă, s-a respins ca inadmisibil apelul formulat împotriva încheierii pronunţate în 27 mai 2016.

S-a admis apelul declarat de apelanta A. S.R.L., s-a anulat sentinţa atacată şi s-a trimis cauza primei instanţe, pentru continuarea judecăţii.

În motivarea acestei soluţii, s-a reţinut că împotriva încheierii de şedinţă din 27 mai 2016 s-a exercitat calea de atac a recursului, acesta fiind soluţionat prin decizia civilă nr. 58 din 10 februarie 2017 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă, apelul astfel formulat fiind inadmisibil.

În ceea ce priveşte apelul declarat împotriva sentinţei primei instanţe, s-a reţinut că tribunalul a anulat cererea de chemare în judecată, cu nerespectarea prevederilor art. 82 alin. (1) C. proc. civ. potrivit cărora, când instanţa constată lipsa dovezii calităţii de reprezentant a celui care a acţionat în numele părţii, va da un termen scurt pentru acoperirea lipsurilor iar dacă acestea nu se acoperă, cererea va fi anulată.

S-a reţinut că, în speţă, instanţa a pus în discuţia părţilor la termenul din 04 aprilie 2017 excepţia lipsei calităţii de reprezentant dar nu a mai acordat un termen pentru împlinirea acestei lipse, aşa cum prevede în mod expres textul de lege.

S-a mai reţinut că prima instanţă a interpretat în mod greşit dispoziţiile actului constitutiv al societăţii reclamante A. S.R.L., dând o calificare eronată naturii cererii de chemare în judecată formulată de reclamantă pentru recuperarea de la societatea pârâtă a unor sume de bani reprezentând contravaloare marfa livrată şi neachitată, ca fiind un act de dispoziţie, în condiţiile în care finalitatea demersului judiciar îi conferă natura juridică a unui act de conservare.

Totodată, s-a reţinut că potrivit art. 14 din actul constitutiv al societăţii apelante, administrarea se face de către D. şi E., care au puteri depline, iar administratorii vor lucra separat pentru ducerea la îndeplinire a mandatului lor.

S-a mai reţinut că art. 16 din actul constitutiv al societăţii apelante menţionează că administratorii pot face toate operaţiunile de conservare şi de administrare pentru aducerea la îndeplinire a obiectului societăţii, iar cele două excepţii prevăzute de art. 14 din acelaşi act constitutiv al societăţii prin care se stabileşte că actele juridice care depăşesc valoarea de 10.000 euro vor fi semnate de ambii administratori şi că nici un administrator nu va putea semna singur acte care cumulate pe o perioadă de o lună să depăşească 20.000 euro se referă în mod logic la acele operaţiuni şi acte juridice cu caracter de dispoziţie care sunt de natură să afecteze în mod negativ patrimoniul societăţii şi nu la actele sau operaţiunile care au ca scop păstrarea, conservarea patrimoniului societăţii.

În consecinţă, instanţa de apel a considerat că în mod greşit s-a admis excepţia lipsei dovezii calităţii de reprezentant a d-nei E. pentru semnarea cererii de chemare în judecată.

La 06 noiembrie 2017, recurenta-pârâtă C. S.R.L. a declarat recurs împotriva deciziei civile nr. 1298A din 7 septembrie 2017 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a civilă, înregistrat pe rolul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie la 10 noiembrie 2017.

Prin memoriul de recurs, recurenta-pârâtă a invocat dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., în temeiul cărora a solicitat admiterea recursului, casarea deciziei atacate, respectiv numai a dispoziţiilor referitoare la admiterea apelului şi anularea sentinţei primei instanţe.

În argumentarea motivului de casare invocat, recurenta a susţinut, în esenţă, că hotărârea atacată este nelegală din perspectiva calificării date cererii de chemare în judecată ca fiind un act de conservare şi nu de dispoziţie, considerând că au fost încălcate astfel dispoziţiile art. 1179 şi cele ale art. 1652 C. civ., sens în care face ample trimiteri la doctrină.

Consideră recurenta că, în cazul prezentului litigiu, cererea de chemare în judecată nu se încadrează în categoria actelor de conservare sau de administrare, ci este un act de dispoziţie, care se raportează la obiectul contractului, care este format din lucrul vândut şi preţul, ca efect al vânzării - cumpărării.

Recurenta arată că instanţa de apel a încălcat art. 1179 C. civ. care prevede care sunt condiţiile esenţiale pentru validitatea unei convenţii, printre care cea a capacităţii de a contracta, precizând că, pentru a încheia valabil un contract de vânzare - cumpărare, părţile trebuie să aibă capacitatea cerută de lege pentru încheierea oricărui act juridic, deci inclusiv capacitatea de exerciţiu, în condiţiile art. 1652 C. civ., aspect ignorat de instanţa de control judiciar.

Consideră recurenta că instanţa de apel a aplicat greşit actele normative în materie şi a interpretat eronat şi clauzele actelor constitutive ale societăţii A. S.R.L., neavând în vedere caracterul de act de dispoziţie al cererii de chemare în judecată, rezultat:

a) din natura de act de dispoziţie a vânzării - cumpărării, raportat la obiectul contractului, respectiv la bunurile vândute cât şi la preţul pretins;

b) din natura de act de dispoziţie a mandatului dat administratorului unei societăţi pentru a efectua tranzacţii cu terţii, cum este încheierea raportului juridic contractual din această cauză şi pentru a reprezenta societatea în faţa instanţelor de judecată;

c) din natura de act de dispoziţie a mandatului dat administratorului de a intenta acţiuni în justiţie.

Recurenta face referire la Actul constitutiv al societăţii intimate din 07 martie 2012 (care era în vigoare la data promovării acţiunii din prezenta cauză) în care la Cap. V art. 1 alin. (2) se stabileşte modul de exercitare a funcţiei de reprezentare a societăţii, dispunând că, în relaţiile cu terţii, societatea este reprezentată de administratori în baza şi în limita împuternicirii date de adunarea generală a asociaţilor.

Precizează că relaţiile cu terţii implică relaţii ale societăţii A. S.R.L. cu terţa societate C. S.R.L. la încheierea contractului de vânzare-cumpărare (a raportului juridic), inclusiv relaţiile societăţii cu instanţele de judecată ca urmare a promovării acţiunii din prezenta cauză.

Recurenta face referire la art. 14 din Cap. V al Actului constitutiv din 09 august 2011, care prevede că administratorii au puteri depline - cu excepţia actelor care depăşesc valoarea de 10.000 Euro şi respectiv 20.000 Euro pentru actele cumulate pe o perioadă de o lună, care trebuie semnate de ambii administratori ai societăţii ca această prevedere a art. 14 implică acte de dispoziţie, de conservare şi de administrare - aspect care parţial este recunoscut de instanţa de apel în motivarea deciziei pe care a emis-o, în sensul că acesta s-ar referi numai la actele de dispoziţie.

Recurenta consideră că, potrivit art. 9 alin. (3) şi art. 1919 C. proc. civ., acţiunea intimatei A. S.R.L. de a formula prezenta cerere de chemare în judecată implică acte de dispoziţie pe plan procesual, motiv pentru care legiuitorul impune ca pentru formularea cererilor de chemare în judecată, administratorul mandatar să fie împuternicit expres de mandant (în acest caz de adunarea generală a asociaţilor).

Arată recurenta că, în mod greşit, a reţinut instanţa de apel că în cauză ar fi aplicabil art. 16 din Actul constitutiv din 09 august 2011, deoarece în acest litigiu nu este vorba de acte de conservare şi de administrare.

Consideră recurenta că hotărârea este nelegală şi în privinţa considerentelor referitoare la faptul că prima instanţă nu ar fi respectat dispoziţiile art. 82 alin. (1) C. proc. civ., în sensul că nu ar mai fi acordat un termen pentru complinirea lipsei dovezii calităţii de reprezentant, având în vedere dispoziţiile art. 7, art. 14 şi art. 22 alin. (4) C. proc. civ. în conformitate cu care prima instanţă a procedat corect la recalificarea excepţiei lipsei capacităţii procesuale de exerciţiu.

Prin întâmpinarea înregistrată la 22 decembrie 2017, intimata-reclamantă A. S.R.L. a solicitat, în principal, să se constate nulitatea recursului raportat la art. 489 alin. (2) C. proc. civ. şi în subsidiar, respingerea recursului ca nefondat.

Prin încheierea de la data de 1 martie 2019, Înalta Curte, în Complet de filtru, a repus cauza pe rol, a respins, ca neîntemeiată, excepţia nulităţii recursului invocată de intimata A. S.R.L., a admis în principiu recursul şi a fixat termen pentru soluţionarea recursului la 19 aprilie 2019, când a fost pronunţată prezenta hotărâre.

Înalta Curte, examinând decizia recurată prin prisma criticilor formulate, constată că recursul este nefondat pentru motivele ce se vor arăta.

Sub aspectul criticilor ce privesc soluţionarea pe fond a excepţiei lipsei dovezii calităţii de reprezentant, decizia atacată este legală, din următoarele considerente.

Prin acţiunea introdusă pe rolul Tribunalului Bucureşti, astfel cum a fost precizată prin răspunsul la întâmpinare înregistrat la dosarul cauzei la data de 23 decembrie 2015, intimata reclamantă a solicitat obligarea recurentei-pârâte la plata sumei de 527.202,51 RON reprezentând contravaloare marfă livrată şi neachitată.

În examinarea legalităţii modului în care instanţa de fond a soluţionat excepţia lipsei dovezii calităţii de reprezentant a semnatarului cererii de chemare în judecată, instanţa de apel a avut a analiza în ce măsură prevederile particulare cuprinse în actul constitutiv al societăţii A., în contextul general al dispoziţiilor legale care guvernează materia societăţilor comerciale, confereau semnatarului acţiunii dreptul de a reprezenta societatea.

Astfel, în mod corect, instanţa de control judiciar a plecat de la premisa instituită în art. 75 din Legea nr. 31/1990 privind societăţile comerciale, potrivit căreia dreptul de a reprezenta societatea aparţine fiecărui administrator, afară de stipulaţie contrară actului constitutiv.

Derogarea de la dispoziţiile generale, la care se referă art. 14 din actul constitutiv al societăţii, în forma existentă la 8 august 2011, în sensul că, pentru toate actele juridice care emană de la societate, cu o valoare mai mare de 20.000 euro, pentru a angaja societatea în raporturile cu terţii, indiferent de valoarea concretă a actului, este prevăzută obligaţia de a fi semnate de ambii administratori, vizează numai actele de dispoziţie încheiate de administratori, respectiv acele acte juridice care au ca rezultat ieşirea din patrimoniul societăţii a unui bun sau drept ori grevarea unui bun cu o sarcina reală.

Conform art. 16 din actul constitutiv, administratorii pot face toate operaţiunile de conservare şi administrare cerute pentru aducerea la îndeplinire a obiectului societăţii.

Făcând o corectă interpretare şi aplicare a reglementărilor din actul constitutiv, raportat la obiectul acţiunii, instanţa de control judiciar a dat o corectă calificare naturii cererii de chemare în judecată în raport de cauza acţiunii, respectiv recuperarea de la societatea recurentă a unor sume de bani reprezentând contravaloare marfă livrată acesteia şi neachitată, demersul judiciar astfel iniţiat fiind un act de conservare întrucât are ca efect preîntâmpinarea pierderii unui drept subiectiv civil, respectiv păstrarea patrimoniului societăţii.

Mare parte din susţinerile formulate de recurenta-pârâtă cu privire la natura cererii de chemare în judecată pun în discuţie aspecte ce exced considerentelor avute în vedere de instanţa de apel în pronunţarea deciziei: natura juridică a contractului de vânzare-cumpărare, condiţiile necesare şi esenţiale pentru validitatea unei convenţii în reglementarea art. 1179 şi art. 1652 C. civ., respectiv natura juridică a mandatului administratorului din perspectiva art. 1919 C. civ., acestea din urmă tinzând să supună analizei instanţei aspecte ce ţin de puterea de reprezentare şi nu cele examinate de instanţa de control judiciar şi care se referă la dovada de reprezentare.

În ceea ce priveşte critica subsumată aceluiaşi motiv de casare şi care vizează un aspect strict procedural, se constată că instanţa de control judiciar a făcut o corectă aplicare şi interpretare a art. 82 alin. (1) C. proc. civ. cenzurând hotărârea instanţei de fond, în condiţiile în care aceasta nu a respectat cerinţa impusă în mod imperativ de legiuitor, de a acorda un termen pentru complinirea neregulii procedurale identificate, punând numai în discuţia părţilor această excepţie.

Dat fiind faptul că excepţia lipsei dovezii calităţii de reprezentant este o excepţie de procedură absolută şi peremptorie, dar care începe prin a avea efect dilatoriu, aceasta poate fi acoperită, dacă dovada calităţii de reprezentant se realizează în termenul acordat de instanţă, astfel că nu se poate reproşa instanţei de apel încălcarea principiilor consacrate de art. 7 C. proc. civ.-legalitatea procesului civil, de art. 14 C. proc. civ.-contradictorialitatea şi de art. 22 C. proc. civ.-rolul judecătorului în aflarea adevărului.

În considerarea celor ce preced, Înalta Curte va respinge recursul, ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de recurenta-pârâtă C. S.R.L. împotriva deciziei civile nr. 1298A din 07 septembrie 2017 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a civilă, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 19 aprilie 2019.