Recourse dismissed; abusive variable interest rate clauses in mortgage contract upheld as null and void

Şedinţa publică din data de 19 aprilie 2019

Asupra recursului de faţă;

Prin cererea înregistrată iniţial pe rolul Judecătoriei Sector 2 Bucureşti sub nr. x/2016, reclamanţii A. şi B. au chemat în judecată pe pârâta S.C. C. S.A., solicitând instanţei:

1. Să constate ca fiind abuzive şi să dispună anularea clauzelor din convenţia de credit nr. x din data de 12 septembrie 2007, respectiv:

Art. 4 pct. 4.1 « [...] După această perioadă dobânda curentă se calculează în funcţie de indicele de referinţă stabilit de Bancă pentru creditele ipotecare în CHF. Indicele de referinţă al Băncii pentru creditul ipotecar se stabileşte în funcţie de costul surselor de finanţare şi evoluţia dobânzii la creditele ipotecare de pe piaţa bancară din Romania, se publică în presă şi se afişează la sediile unităţilor teritoriale ale Băncii »

Art. 4 pct. 4.3 «Pe parcursul derulării creditului, cu excepţia perioadei menţionate la art. 4.1, nivelul dobânzii curente se poate schimba în funcţie de evoluţia Indicelui de referinţă stabilit de Bancă».

Art. 2.2 din Actul Adiţional nr. 2 din 16 decembrie 2010: «Marja fixă este 8%. »

Art. 1 Anexa I din Actul Adiţional nr. 3 din 16 ianuarie 2012: «Marja fixă are valoarea de 7%. »

Art. 4 pct. 4.11 lit. a) «Pentru creditul acordat, împrumutatul va plăti un comision de acordare de 1%, calculat la valoarea creditului, plătibil o singură dată, la acordarea creditului.»

Art. 4 pct. 4.11 lit. b) «Pentru creditul acordat împrumutatul va plăti un comision de administrare lunară a creditului de 0,10%, aplicat la valoarea soldului creditului. »

2. Obligarea pârâtei la menţinerea dobânzii de 5.35% pentru perioada 12 septembrie 2007 (data încheierii contractului) - 11 iunie 2010 (data intrării în vigoare a O.U.G. nr. 50/2010), cu refacerea graficelor de rambursare;

3. Obligarea pârâtei la recalcularea ratei dobânzii pentru perioada 11 iunie 2010 - până la sfârşitul perioadei de creditare şi refacerea graficelor de rambursare, raportat la valoarea marjei băncii de la data încheierii contractului, respectiv 12 septembrie 2007 şi a indicelui de referinţă Libor actualizat periodic conform prevederilor O.U.G. nr. 50/2010;

4. Restituirea tuturor sumelor încasate abuziv, fără temei legal, în baza clauzelor contractuale abuzive, cu titlu de comision de acordare, comision de administrare, la care se va adăuga dobânda legală şi restituirea tuturor sumelor ce au fost plătite în plus faţă de dobânda stabilită iniţial în contract;

5. Constatarea caracterului abuziv al clauzei de risc valutar inserate în contractul de credit şi eliminarea acesteia (art. 5.1, art. 5.11);

6. Stabilizarea (îngheţarea) cursului de schimb CHF - leu la momentul semnării contractului, curs care să fie valabil pe toată perioada derulării contractului (12 septembrie 2007 - 1 CHF = 2.01 RON);

Denominarea în moneda naţională a plăţilor, în virtutea principiului din regulamentul valutar conform căruia preţul mărfurilor sau al serviciilor între rezidenţi se plăteşte în moneda naţională. Cu cheltuieli de judecată.

Prin sentinţa civilă nr. 11118 din 28 septembrie 2016 Judecătoria Sectorului 2 Bucureşti a admis excepţia necompetenţei materiale şi a declinat competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Tribunalului Bucureşti, unde a fost înregistrată la data de 16 noiembrie 2016 sub nr. x/2016.

Prin sentinţa civilă nr. 585 din 20 februarie 2017 Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a Civilă a admis, în parte, cererea de chemare în judecată.

A constatat caracterul abuziv şi nulitatea absolută a clauzelor cuprinse în art. 4.1 teza a II-a, art. 4.3 şi art. 4.11 lit. a) din contractul de credit nr. x din 12 septembrie 2007.

A dispus restituirea de către pârâtă a sumelor achitate de către reclamanţi cu titlu de comision de acordare în cuantum de 705 CHF, la cursul BNR leu/CHF valabil la data plăţii.

A respins celelalte capete de cerere ca neîntemeiate şi a respins cererea reclamanţilor privind cheltuielile de judecată, ca neîntemeiată.

Împotriva acestei sentinţe au formulat apel atât reclamanţii cât şi pârâta.

La termenul de judecată din data de 28 noiembrie 2017 s-a constatat ivită divergenţa în ceea ce priveşte apelul pârâtei - criticile privind clauzele de la art. 4.1 teza II şi 4.3 contract - astfel că faţă de prevederile art. 399 alin. (3) şi 400 din Noul C. proc. civ. s-a acordat termen pentru judecată în complet de divergenţă.

Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a Civilă, prin decizia nr. 70 din 16 ianuarie 2018, a respins apelul formulat de reclamanţii A. şi B. împotriva sentinţei civile nr. 585 din 20 februarie 2017 pronunţate de Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a civilă în dosarul nr. x/2016, în contradictoriu cu pârâta C. S.A. cu sediul în Bucureşti, ca nefondat.

A admis apelul formulat de pârâta C. S.A. împotriva sentinţei civile nr. 585 din 20 februarie 2017 pronunţate de Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a civilă în dosarul nr. x/2016.

A schimbat sentinţa atacată în sensul că:

A respins cererea privind constatarea caracterului abuziv al art. 4.11 lit. a) din contract şi cererea de restituire a sumei achitate cu titlu de comision de acordare.

În complet de divergenţă, cu majoritate:

A păstrat soluţia privind constatarea caracterului abuziv al clauzelor din art. 4.1 teza a II-a şi art. 4.3. contract.

Cu opinia separată a doamnei judecător D., în sensul că:

A respins acţiunea ca neîntemeiată.

A obligat apelanţii-reclamanţi la plata către apelanta - pârâtă a sumei de 105,64 RON cheltuieli de judecată.

Deliberând asupra apelului reclamanţilor, în complet iniţial investit, Curtea a apreciat că acesta nu este fondat şi în temeiul art. 480 alin. (1) din Noul C. proc. civ. l-a respins ca atare.

Cât priveşte apelul pârâtei C. S.A., Curtea l-a apreciat ca întemeiat, cu menţiunea că, în ceea ce priveşte criticile referitoare la comisionul de acordare şi restituirea acestuia s-a deliberat în completul iniţial investit, iar în ceea ce priveşte criticile privind clauzele de la art. 4.1 teza a II-a şi art. 4.3 s-a deliberat în complet de divergenţă, prin includerea judecătorului din planificarea de permanenţă.

Astfel, în complet iniţial investit, Curtea a apreciat caracterul fondat al criticilor prin care s-a susţinut că, în mod greşit, Tribunalul a reţinut caracterul abuziv al prevederilor art. 4.1 1 lit. a) privind comisionul de acordare.

Referitor la clauzele prevăzute de art. 4.1 teza a II-a şi art. 4.3. contract, în complet de divergenţă, Curtea, cu majoritate, a apreciat că soluţia care se impune este aceea de a păstra soluţia pronunţată de prima instanţă privind constatarea caracterului abuziv al acestor clauze, reţinând, în esenţă, următoarele considerente.

Curtea a considerat că dobânda face parte din obiectul principal al contractului, că în cauză sunt îndeplinite condiţiile pe care o clauză trebuie să le îndeplinească pentru a fi abuzivă prevăzute de art. 4 din Legea nr. 193/2000: să nu fi fost negociată; prin ea însăşi creează un dezechilibru semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor; dezechilibrul creat este în detrimentul consumatorului, nefiind respectată cerinţa bunei-credinţe.

În condiţiile în care atât legislaţia naţională şi comunitară instituie o prezumţie de caracter abuziv al unui contract standard (cum este situaţia contractului la care s-au referit reclamanţii) şi cât legea impune profesionistului obligaţia de a face dovada contrară, rezultă că profesionistul este cel care trebuie să facă dovada existenţei negocierii sau cel puţin a posibilităţii de negociere, de modificare a ofertei.

În cauză s-a constatat că este îndeplinită şi condiţia referitoare la existenţa unui dezechilibru între drepturile şi obligaţiile părţilor. Astfel, s-a arătat că prin clauza supusă analizei dobânda putea fi modificată de bancă în funcţie de indicele de referinţă al Băncii pentru creditul ipotecar care se stabilea în funcţie de costul resurselor de finanţare şi evoluţia dobânzii la creditele ipotecare de pe piaţa bancară din România, banca are dreptul să modifice unilateral dobânda, fără ca în contract să fie stipulat un criteriu verificabil în acest sens.

Noţiunea de dobândă variabilă este caracterizată de înregistrarea unor fluctuaţii, a unor modificări în sensul creşterii sau în sensul reducerii, dar este de asemenea, esenţial, că dobânda variabilă înseamnă că aceasta se modifică periodic, în funcţie de anumiţi factori care, pentru a îndeplini exigenţele dispoziţiilor legale din materia dreptului consumatorului, faţă de prevederile exprese ale art. 4 din Legea nr. 193/2000, trebuie să fie obiectivi şi verificabili.

Referitor la dispoziţiile art. 4 alin. (6) din Legea nr. 193/2000 şi la dispoziţiile art. 93 şi 2 pct. 24 din O.G. nr. 21/1992, Curtea a constatat că acestea nu sunt incidente în cauză faţă de împrejurarea că, în cauză contractul de credit a fost încheiat în data de 12 septembrie 2007 iar aceste dispoziţii au fost introduse, ulterior, prin prevederile Legii nr. 363/2007, la 31 decembrie 2007, respectiv prin O.U.G. nr. 174 din 19 noiembrie 2008 pentru modificarea şi completarea unor acte normative privind protecţia consumatorilor.

Împotriva acestei decizii au declarat recurs recurentele-pârâte S.C. C. S.A. şi E. S.A., cea din urmă introdusă în cauză urmare a admiterii cererii de intervenţie, la termenul de astăzi.

Recurentele au solicitat admiterea căii de atac, casarea deciziei recurate şi trimiterea cauzei spre rejudecare şi şi-au subsumat criticile motivului de modificare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., reproşând instanţei de control judiciar că a pronunţat decizia cu încălcarea dispoziţiilor art. 4 alin. (2) din Directiva 93/13/CE şi pe cele ale art. 4 alin. (6) din Legea nr. 193/2000, varianta în vigoare la data încheierii contractului de credit cu intimata.

Recurentele aduc în susţinere următoarele argumente care sunt identice cu cele aduse în fundamentarea motivelor de apel.

Cu privire la clauzele 4.1 teza a II şi 4.3 din Contractul de credit, privind dobânda variabilă şi dreptul băncii de a modifica dobânda pe parcursul derulării contractului, se susţine că, caracterul negociat rezultă din faptul că clauza referitoare la dobânda variabilă nu este formulată în acelaşi în mod în cuprinsul tuturor contractelor de credit încheiate între C. S.A. şi clienţii săi, existând diferenţe semnificative de formulare a acestora, care determină efecte juridice diferite în raporturile dintre bancă şi clienţi săi.

Instanţa de judecată ar fi trebuit să aprecieze că motivele cuprinse în convenţia de credit ce conferă dreptul băncii de a revizui unilateral structura ratei dobânzii sunt redactate în termeni clari şi neechivoci, astfel încât nu se poate considera că acestea reprezintă un motiv în înţelesul Legii nr. 193/2000.

Terminologia folosită pentru dobânda de referinţă nu este una confuză, iar în contract s-a prevăzut, în mod clar, periodicitatea modificării dobânzii de referinţă variabile, element esenţial într-un contract de credit.

Respectivele clauze nu sunt abuzive, nefiind îndeplinită cerinţa existenţei dezechilibrului semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor, în defavoarea consumatorului, întrucât în chiar cuprinsul clauzelor contractuale, este prevăzută posibilitatea pentru consumator de a refuza modificarea cuantumului dobânzii, astfel încât sunt aplicabile dispoziţiile alin. (1) lit. a) teza a II din Anexa la Legea nr. 193/2000.

Astfel, se arată, notificarea băncii reglementată de prevederile din contractul de credit coroborată cu posibilitatea oferită intimatului de a rambursa anticipat creditul în condiţiile contractuale, are natura juridică a unei oferte de modificare a actului juridic, pe care consumatorul are libertatea de a o accepta tacit sau de a o repudia expres, noile modificări contractuale neputând să intre în vigoare prin înfrângerea voinţei consumatorului.

Dreptul băncii de a modifica dobânda contractuală este o consecinţă a caracterului variabil al dobânzii, pentru care chiar împrumutatul a optat prin cererea de creditare, fiind conformă manifestării sale de voinţă exprimată la data încheierii contractului de credit.

Fiind vorba despre o dobândă variabilă, de esenţa acesteia este înregistrarea unor fluctuaţii, a unor modificări fie în sensul creşterii ei, fie în sensul reducerii. Acest aspect a fost cunoscut şi agreat de către ambele părţi, atât de către consumator, cât şi de către bancă la momentul încheierii contractului.

În ceea ce priveşte structura dobânzii variabile, teoretic, aceasta poate să varieze în funcţie de un singur indice (Euribor, Libor, Robor) sau în funcţie indicele de referinţă al băncii influenţat de mai mulţi factori precum: condiţiile pieţei monetare, costurile generate de prevederi legale/administrative care derivă din nivelul şi remunerarea rezervelor minime obligatorii, costul cu provizionarea obligatorie şi costurile de refinanţare pe pieţe şi nivelul mediu al dobânzii aferente depozitelor atrase de către Bancă. Concret, aceste modificări au respectat întru totul mecanismul agreat prin contract, fiind determinate de modificarea factorilor care influenţează costurile resurselor C..

Dobânda contractuală fiind o parte semnificativă din preţul contractului, devin aplicabile dispoziţiile art. 4 alin. (6) din Legea nr. 193/2000 care exclud de la controlul caracterului abuziv al clauzelor referitoare la preţul contractului.

Potrivit art. 93 din O.G. nr. 21/1992 "În cadrul contractelor încheiate cu consumatorii, furnizorii de servicii financiare sunt obligaţi să respecte următoarele reguli: dobânda poate varia în funcţie de dobânda de referinţă a furnizorului de servicii financiare, cu condiţia ca aceasta să fie unică pentru toate produsele financiare destinate persoanelor fizice ale operatorului economic respectiv şi să nu fie majorată peste un anumit nivel, stabilit prin contract.".

Conform art. 2 pct. 24 din O.G. nr. 21/1992 costul total al creditului este definit ca reprezentând "toate costurile, inclusiv dobânda, comisioanele, taxele şi orice alt tip de costuri pe care trebuie să le suporte consumatorul în legătură cu contractul de credit" astfel că dobânda reprezintă preţul contractului de credit ipoteză în care devin aplicabile dispoziţiile art. 4 alin. (6) din Legea nr. 193/2000 potrivit cărora "Evaluarea naturii abuzive a clauzelor nu se asociază nici cu definirea obiectului principal al contractului, nici cu calitatea de a satisface cerinţele de preţ şi de plată, pe de o parte, nici cu produsele şi serviciile oferite în schimb, pe de altă parte, în măsura în care aceste clauze sunt exprimate într-un limbaj uşor inteligibil".

Înalta Curte, examinând decizia recurată prin prisma criticilor formulate, constată că recursul este nefondat pentru motivele ce se vor arăta.

Clauzele pe care atât instanţa de fond cât şi instanţa de apel le-au apreciat ca fiind abuzive şi care au fost valabile în perioada cuprinsă între data încheierii contractului, 12 septembrie 2007 şi data de 13 august 2009, data la care părţile au încheiat actul adiţional 1 la contractul de credit prin care au stabilit clar ce reprezintă dobânda şi modalitatea de calcul a acesteia, au următoarea redactare:

Potrivit art. 4.1 teza a II-a din contract "Indicele de referinţă al Băncii pentru creditul ipotecar se stabileşte în funcţie de costul resurselor de finanţare şi evoluţia dobânzii la creditele ipotecare de pe piaţa bancară din România, se publică în presă şi se afişează la sediile unităţilor teritoriale ale băncii" iar conform art. 4.3 "pe parcursul derulării creditului, cu excepţia perioadei menţionate la art. 4.1. nivelul dobânzii curente se poate schimba în funcţie de evoluţia indicelui de referinţă stabilit de bancă".

Potrivit art. 1 alin. (1) din Legea nr. 193/2000, "orice contract încheiat între profesionişti şi consumatori pentru vânzarea de bunuri sau prestarea de servicii va cuprinde clauze contractuale clare, fără echivoc, pentru înţelegerea cărora nu sunt necesare cunoştinţe de specialitate".

Textul de lege anterior evocat stabileşte cerinţa ca în contractele încheiate între profesionişti şi consumatori să fie stipulate clauze clare, fără echivoc, pentru înţelegerea cărora nu sunt necesare cunoştinţe de specialitate.

Se reţine că dobânda este de esenţa contractului de credit, reprezentând echivalentul folosinţei banilor şi una dintre raţiunile fundamentale pentru care se desfăşoară activitatea bancară.

Astfel, o clauză referitoare la dobânda, inserată într-un contract de credit, este asociată obiectului principal al contractului, acest tip de contract fiind cu titlu oneros.

Caracterul nenegociat al acestor clauze a fost corect reţinut de către instanţa de apel.

Potrivit art. 4 alin. (2) din Legea nr. 193/2000, "o clauză contractuală va fi considerată ca nefiind negociată direct cu consumatorul dacă aceasta a fost stabilită fără a da posibilitate consumatorului să influenţeze natura ei, cum ar fi contractele standard preformulate sau condiţiile generale de vânzare practicate de comercianţi pe piaţa produsului sau serviciului respectiv".

De asemenea, conform art. 4 alin. (3) teza finală din Legea nr. 193/2000, "dacă un profesionist pretinde că o clauză standard preformulată a fost negociată direct cu consumatorul, este de datoria lui să prezinte probe în acest sens".

Din analiza coroborată a dispoziţiilor legale anterior evocate rezultă că, în materia protecţiei consumatorilor, clauzele standard preformulate sunt prezumate a fi nenegociate, până la dovedirea contrariului de către profesionist.

Ori, în cauză instanţa de apel a reţinut că recurenta nu a dovedit caracterului negociat al acestor clauze, neputând fi asimilată unei operaţiuni de negociere simpla existenţă a unor proceduri interne de negociere ori a unor diferenţe de formulare a acestora în cadrul contractelor de credit.

Aşadar, instanţa de control judiciar, constatând că recurenta nu a făcut dovada caracterului negociat al clauzelor pretins abuzive, a apreciat în mod corect că este îndeplinită condiţia caracterului nenegociat al clauzelor contestate.

Condiţia referitoare la existenţa unui dezechilibru semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor a fost, de asemenea, corect examinată de instanţa de control judiciar, aceasta nelimitându-se la simpla afirmare a îndeplinirii condiţiei privind existenţa dezechilibrului semnificativ, ci expunând şi motivele pentru care a apreciat că este îndeplinită această condiţie.

În plus faţă de cele reţinute de instanţa de control judiciar, trebuie precizat că cele două clauze în discuţie, astfel cum sunt formulate, permit Băncii să îşi aroge dreptul discreţionar de a stabili criteriile după care variază dobânda, cu luarea în considerare doar a acelor indici financiari care să îi procure profit în orice situaţie de fluctuaţie a pieţei financiare, din modul de redactare a acestora neputându-se deduce, în mod clar şi inteligibil, care va fi evoluţia în timp a părţii variabile a dobânzii pe care împrumutatul trebuie să o plătească Băncii, în condiţiile în care indicele de referinţă în funcţie de care se calculează dobânda fluctuează în funcţie de costul resurselor de finanţare şi evoluţia dobânzii la creditele ipotecare de pe piaţa interbancară din Europa - concepte nedeterminate şi nedeterminabile la momentul încheierii contractului de credit.

Dispoziţiile art. 1 lit. a) din Anexa la Legea nr. 193/2000 privind clauzele abuzive din contractele încheiate între profesionişti şi consumatori, conform cărora sunt considerate clauze abuzive acele prevederi contractuale care: a) dau dreptul comerciantului de a modifica, în mod unilateral, clauzele contractuale, fără a avea un motiv specificat în contract şi acceptat de consumator prin semnarea acestuia au caracter imperativ, ceea ce înseamnă că inexistenţa unor condiţii de contractare concrete, verificabile la momentul încheierii contractului, se sancţionează cu nulitatea clauzelor care le conţin.

Aserţiunile recurentei potrivit cărora indicele de referinţă a băncii este influenţat de mai mulţi factori precum: condiţiile pieţei monetare, costurile generate de prevederi legale/administrative care derivă din nivelul şi remunerarea rezervelor minime obligatorii, costul cu provizionarea obligatorie şi costurile de refinanţare pe pieţe şi nivelul mediu al dobânzii aferente depozitelor atrase de bancă nu pot fi primite dat fiind caracterul imprevizibil al acestor elemente pentru consumator, aspect corect reţinut de instanţa de control judecătoresc.

Împrejurarea că de esenţa activităţii bancare este obţinerea de profit, iar acesta este obţinut prin perceperea de dobânzi la capitalul împrumutat, nu poate conduce la concluzia că Banca poate stipula clauze care să-i permită majorarea dobânzii în funcţie de voinţa sa exclusivă.

Având în vedere că cele două clauze permit recurentei să aprecieze, în mod unilateral, criteriile în funcţie de care va stabili această componentă a dobânzii reiese cu evidenţă că s-a creat un dezechilibru semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor, în defavoarea consumatorului, contrar cerinţelor bunei-credinţe, aspect corect dezlegat de instanţa de control judiciar.

Instanţa de apel a constatat, în mod judicios, că această împrejurare nu este de natură să ducă la concluzia că cele două clauze sunt clare deoarece, astfel cum rezultă din evoluţia dobânzii prezentată de bancă, dobânda a fost în perioada 13 septembrie 2007 - 12 septembrie 2008 de 5,35 % iar ulterior, până în data de 14 august 2009 (data primului act adiţional) a avut valoarea de 6,85 %, în condiţiile în care părţile nu au semnat un act adiţional prin care să fie acceptată modificarea de dobândă, condiţia existenţei dezechilibrului dintre părţi fiind evidentă.

Hotărârea recurată este legală şi în ceea ce priveşte statuările instanţei cu privire la inaplicabilitatea în speţă art. 4 alin. (6) din Legea nr. 193/2000 şi la art. 93 şi 2 pct. 24 din O.G. nr. 21/1992.

Astfel, la momentul încheierii contractului de credit - 12 septembrie 2007 - art. 4 din Legea nr. 193/2000 avea următoarea formă:

Art. 4. - (1) O clauză contractuală care nu a fost negociată direct cu consumatorul va fi considerată abuzivă dacă, prin ea însăşi sau împreună cu alte prevederi din contract, creează, în detrimentul consumatorului şi contrar cerinţelor bunei-credinţe, un dezechilibru semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor.

(2) O clauză contractuală va fi considerată ca nefiind negociată direct cu consumatorul dacă aceasta a fost stabilită fără a da posibilitate consumatorului să influenţeze natura ei, cum ar fi contractele standard sau condiţiile generale de vânzare practicate de comercianţi pe piaţa produsului sau serviciului respectiv.

(3) Faptul că anumite aspecte ale clauzelor contractuale sau numai una dintre clauze a fost negociată direct cu consumatorul nu exclude aplicarea prevederilor prezentei legi pentru restul contractului, în cazul în care o evaluare globală a contractului evidenţiază că acesta a fost prestabilit unilateral de comerciant. Dacă un comerciant pretinde că o clauză standard a fost negociată direct cu consumatorul, este de datoria lui să prezinte probe în acest sens.

(4) Lista cuprinsă în anexa care face parte integrantă din prezenta lege redă, cu titlu de exemplu, clauzele considerate ca fiind abuzive.

Dispoziţiile art. 4 alin. (6) din Legea nr. 193/2000, ce formează obiectul uneia dintre criticile subsumate de recurentă art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. şi conform cărora evaluarea naturii abuzive a clauzelor nu se asociază nici cu definirea obiectului principal al contractului, nici cu calitatea de a satisface cerinţele de preţ şi de plată, pe de o parte, nici cu produsele şi serviciile oferite în schimb, pe de altă parte, în măsura în care aceste clauze sunt exprimate într-un limbaj uşor inteligibil, nu pot forma obiect de analiză al instanţei întrucât acestea au fost introduse prin prevederile Legii nr. 363/2007, respectiv 31 decembrie 2007, deci ulterior încheierii contractului de credit, aspect corect reţinut de instanţa de apel.

Aceeaşi situaţie se regăseşte şi în cazul dispoziţiilor art. 9 şi 2 pct. 24 din O.G. nr. 21/1992. Astfel, la data încheierii contractului, aceste dispoziţii nu erau în textul legal fiind introduse prin O.U.G. nr. 174 din 19 noiembrie 2008 pentru modificarea şi completarea unor acte normative privind protecţia consumatorilor.

În considerarea celor ce preced, Înalta Curte va respinge recursul, ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de recurentele-pârâte E. S.A. şi C. S.A. împotriva deciziei civile nr. 70 din 16 ianuarie 2018 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 19 aprilie 2019.