Financial leasing contract upheld; lessee's fraud claim dismissed and costs awarded.

Şedinţa publică din data de 19 aprilie 2019

Asupra recursului de faţă;

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a VI-a civilă la data de 30 septembrie 2016 sub nr. x/2016 reclamanta A. S.A. a chemat în judecată pe pârâta S.C. B. S.A. şi a solicitat anularea parţială a contractului de leasing financiar nr. 61907 din 30 septembrie 2013 - art. II, lit. A), pct. 2 şi pct. 5 pentru vicierea consimţământului reclamantului prin dol cu ocazia încheierii contractului; repunerea părţilor în situaţia anterioară prin obligarea pârâtului la plata către reclamant a unor daune-interese în sumă de 45.297 EUR şi 375.835 RON; obligarea pârâtului la restituirea cheltuielilor de judecată către reclamant (taxă judiciară, onorariu avocaţial, onorariu de expertiză judiciară).

Prin sentinţa civilă nr. 1363 din 13 aprilie 2017 pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a civilă, în dosarul nr. x/2016 a fost respinsă cererea formulată de reclamanta A. S.A., în contradictoriu cu pârâta B. S.A., ca neîntemeiată şi a fost obligată reclamanta la plata către pârâtă a sumei de 15.000 RON cu titlul de cheltuieli de judecată reprezentând onorariu de avocat redus.

Împotriva acestei sentinţe a formulat apel reclamanta Societatea A. S.A. şi a solicitat în principal anularea sentinţei ca nelegală şi trimiterea cauzei spre rejudecare la prima instanţă cu indicaţia administrării probelor solicitate de către apelantul-reclamant, iar în subsidiar schimbarea în tot a sentinţei atacate în sensul admiterii cererii introductive astfel cum a fost formulată.

Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a Civilă, prin decizia nr. 2133/A din 05 decembrie 2017, a respins apelul formulat de reclamanta S.C. A. S.A. ca nefondat.

A obligat apelanta să plătească intimatei 13.583,55 RON cheltuieli de judecată.

Împotriva acestei decizii a declarat recurs recurenta-reclamantă S.C. A. S.A. care îşi subsumează criticile motivelor de casare reglementate de art. 488 alin. (1) pct. 5 şi 8 C. proc. civ.

În cadrul motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ. recurenta invocă faptul că nici la fond şi nici în apel nu i-a fost respectat dreptul la apărare garantat de art. 13 C. proc. civ. şi de art. 24 din Constituţie.

Recurenta arată că, prin cererea introductivă de instanţă, reclamantul a propus patru categorii de probe: înscrisuri, interogatoriul, proba testimonială şi expertiza contabilă.

La termenul din 20 februarie 2017, prima instanţă a cenzurat aceste probe şi a admis doar proba cu înscrisuri, pe celelalte negăsindu-le utile cauzei.

La termenul ulterior din 03 aprilie 2017, instanţa a finalizat cercetarea judecătorească, a deschis dezbaterile pe fond, a rămas în pronunţare şi la 13 aprilie 2017 a dat o hotărâre prin care a constatat că pretenţiile reclamantului nu sunt probate.

Recurenta precizează că a criticat în apel această soluţie, considerând că în mod incorect i-a fost respinsă majoritatea probelor propuse, că instanţa de apel, reanalizând situaţia de fapt şi materialul probator administrat deja, a încuviinţat proba cu martori, proba cu expertiza, a suplimentat proba cu înscrisuri şi a respins proba cu expertiza iar ulterior, analizând pricina pe fond, a respins acţiunea ca neîntemeiată.

Consideră recurenta că, procedând astfel instanţa de apel a greşit în două moduri:

1. a administrat un probatoriu suplimentar (dar incomplet), lipsind apelantul-reclamant de un ciclu procesual devolutiv privitor la probatoriu;

2. a acoperit viciile procedurale ale primei instanţe, fără a analiza critica făcută de reclamant în privinţa modului de administrare a probelor.

Consideră recurenta că, dacă instanţa de apel găsea admisibile probe care puteau înrâuri hotărâtor soluţia, trebuia să constate că prima instanţă a respins acele probe în mod neîntemeiat şi să anuleze hotărârea tribunalului trimiţând cauza spre rejudecare cu indicaţia administrării respectivelor probe, soluţia impunându-se prin raportare la teza finală a art. 480 alin. (3) C. proc. civ., la principiul general al respectării dreptului la apărare din art. 13 C. proc. civ. şi la principiul disponibilităţii din art. 9 C. proc. civ., având în vedere că recurenta a solicitat prin cererea de apel anularea hotărârii şi trimiterea spre rejudecare.

Recurenta invocă faptul că instanţa de fond a săvârşit două erori procedurale:

- s-a antepronunţat, prin respingerea ca neconcludentă a probelor anterior administrării lor; în mod corect, instanţa ar fi trebuit să constate că probele sunt admisibile şi pot duce la lămurirea cauzei, să le administreze, apoi să analizeze dacă într-adevăr a fost probat fondul cauzei;

- a pus reclamanta în imposibilitatea probării susţinerilor sale, dreptul său la apărare fiind practic golit de conţinut întrucât în procesul civil sarcina probei revine celui care face o susţinere şi instanţa nu i-a permis reclamantului să-şi probeze cererile, în acest fel fiind încălcat atât dreptul fundamental la apărare în procesul civil cât şi principiul fundamental al rolului judecătorului în aflarea adevărului, prevăzut de art. 22 alin. (2) C. proc. civ.

Recurenta invocă faptul că instanţa de apel a considerat, în mod eronat, că aceste vicii de procedură se acoperă prin faptul că a administrat suplimentar o parte din probele cerute de reclamant.

În cadrul motivului de nelegalitate reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. recurenta formulează următoarele critici.

Într-o primă critică recurenta consideră că atât instanţa de fond cât şi instanţa de apel au confundat cele trei sintagme în jurul cărora gravitează formula de calcul a obligaţiilor băneşti prevăzute în contractul de leasing, definite în art. 2 lit. d) din O.G. nr. 51/1997, săvârşind o greşeală de aplicare a unor norme de drept material: dobânda de leasing (echivalentul bănesc al folosirii capitalului), rata de leasing (suma dintre dobândă şi partea de capital achitată lunar) şi rata dobânzii (procentul matematic folosit în formula de calcul).

Recurenta arată că instanţa de apel nu a observat că apelantul a criticat dolul prin omisiunea inserării acestui procent matematic (rata dobânzii) şi a inserării unei formule de calcul în contract, considerând în mod eronat că recurenta a criticat ascunderea ratei de leasing, când, în realitate, critica viza existenţa unui dol prin nemenţionarea procentului matematic - rata dobânzii - contrar practicii celorlalte firme de leasing existente pe piaţă, dovedită cu contracte depuse la dosar.

Consideră recurenta că instanţa de apel a aplicat greşit legea şi când a considerat că procentul matematic (rata dobânzii) nu trebuia menţionată în contractul de leasing atacat, întrucât nu se regăseşte printre elementele esenţiale ale contractului prevăzute de art. 6 alin. (1)-(2) din O.G. nr. 51/1997, din probatoriul administrat reieşind faptul că părţile au negociat procentul matematic, fie că era 8,5%, fie că era 13,5%, astfel că acesta trebuia menţionat în contract.

Apreciază recurenta că, în condiţiile în care fusese negociată, rata dobânzii (procentul matematic) trebuia menţionată expres în contract şi că instanţa de apel a greşit prin modul în care a aplicat dispoziţia art. 6 alin. (3) raportat la art. 2 lit. d) teza finală din O.G. nr. 51/1997 în situaţia de fapt dedusă judecăţii.

Într-o ultimă critică, subsumată aceluiaşi motiv de nelegalitate, recurenta consideră că instanţa de apel a făcut o greşită aplicare a art. 1.270 C. civ. în condiţiile în care contractul nu era valabil încheiat, acesta fiind afectat de vicii de consimţământ.

Intimata-pârâtă B. S.A. a formulat întâmpinare prin care a invocat excepţia nulităţii recursului pentru neîncadrarea criticilor în motivele de casare invocate, iar în subsidiar, respingerea recursului, ca nefondat.

Prin încheierea din 01 martie 2019 Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a respins excepţia nulităţii recursului şi a admis, în principiu, recursul declarat de recurenta-reclamantă.

Înalta Curte, examinând decizia atacată din perspectiva criticilor formulate, constată că recursul este nefondat pentru motivele ce se vor arăta.

În cadrul motivului de casare, reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., recurenta reclamă, într-o primă critică, arată că instanţa de apel nu i-a respectat dreptul la apărare, că a încălcat principiul disponibilităţii şi principiul rolului activ al judecătorului procedând la admiterea de noi probatorii, fără a trimite cauza spre rejudecare primei instanţe, dar nu indică norma procedurală a cărei încălcare să atragă incidenţa motivului de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ.

Critica nu poate fi primită în condiţiile în care caracterul devolutiv al apelului consacrat de art. 476 şi 477 C. proc. civ. permite instanţei de prim control judiciar să administreze probatorii noi, care să aducă lămuriri suplimentare în vederea soluţionării cauzei. Ideea pe care recurenta încearcă să o acrediteze, în sensul că instanţa de apel, prin suplimentarea probatoriului, a încălcat principiul dublului grad de jurisdicţie, nu poate fi primită în condiţiile în care acest principiu vizează exclusiv judecata pe fond a cauzei.

Cea de-a doua critică, subsumată aceluiaşi motiv de casare, potrivit căreia, prin respingerea, ca neconcludentă, a probei cu expertiza instanţa de apel s-ar fi antepronunţat, este de asemenea, nefondată, în condiţiile în care, în temeiul art. 255 C. proc. civ., instanţa este suverană în a aprecia asupra pertinenţei, concludenţei şi utilităţii probelor, admiterea în parte de către judecător a cererii de probatorii neputând fi considerată o încălcare a principiului înscris în art. 22 alin. (2) C. proc. civ., acesta având dreptul şi nu obligaţia de a administra probe, din oficiu, în condiţiile prescrise de art. 254 alin. (6) şi (7) C. proc. civ. şi de art. 257 alin. (2) C. proc. civ.

Pentru considerentele arătate Înalta Curte apreciază că în cauză nu a fost încălcat dreptul la apărare al recurentei reclamante, nici principiul rolului activ al judecătorului şi nici principiul disponibilităţii.

Criticile subsumate motivului de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. sunt, de asemenea, nefondate.

Instanţa de control judiciar a făcut o aplicare corectă a art. 2 lit. d) din O.G. nr. 51/1997, printr-o analiză corectă a elementului obiectiv al dolului din perspectiva art. 1214 alin. (1) prima teză C. civ., în condiţiile în care a apreciat în mod pertinent asupra distincţiei existente între dobânda de leasing, rata de leasing şi rata dobânzii din contractul de leasing.

Astfel, s-a reţinut în mod corect că art. 2 din O.G. nr. 51/1997 cuprinde semnificaţiile unor termeni şi expresii din cuprinsul textului legal astfel:"în înţelesul prezentei ordonanţe, termenii şi expresiile de mai jos au următoarele semnificaţii: a) valoare de intrare reprezintă valoarea la care a fost achiziţionat bunul de către finanţator, respectiv costul de achiziţie; b) valoare totală reprezintă valoarea totală a ratelor de leasing la care se adaugă valoarea reziduală; c) valoare reziduală reprezintă valoarea la care, după achitarea de către utilizator a tuturor ratelor de leasing prevăzute în contract, precum şi a tuturor celorlalte sume datorate conform contractului, se face transferul dreptului de proprietate asupra bunului către locatar/utilizator şi este stabilită de părţile contractante; d) rata de leasing reprezintă: în cazul leasingului financiar, cota-parte din valoarea de intrare a bunului şi dobânda de leasing, care se stabileşte pe baza ratei dobânzii convenite prin acordul părţilor; în cazul leasingului operaţional, chiria se stabileşte prin acordul părţilor".

În ceea ce priveşte menţiunile obligatorii pe care un contract de leasing trebuie să le cuprindă, instanţa de apel s-a raportat în mod corect la dispoziţiile art. 6 alin. (1) şi (2) din O.G. nr. 51/1997 potrivit cărora "Contractul de leasing trebuie să cuprindă, pe lângă părţile contractante, cel puţin următoarele elemente: a) clauza privind definirea contractului de leasing ca leasing financiar sau operaţional; b) denumirea bunului care face obiectul contractului de leasing şi caracteristicile de identificare a acestuia; c) valoarea exactă a sumelor ratelor lunare de leasing şi data exactă de plată a acestora; d) perioada de utilizare în sistem de leasing a bunului; e) clauza privind obligaţia asigurării bunului; f) valoarea totală a contractului de leasing. (2) Contractul de leasing financiar trebuie să cuprindă, pe lângă elementele prevăzute la alin. (1), următoarele: a) valoarea de intrare a bunului; b) valoarea reziduală a bunului convenită de părţi, când este cazul; c) valoarea avansului; d) rata de leasing.", cuantumul dobânzii nefiind astfel reglementat ca o menţiune obligatorie, părţile având numai posibilitatea să o prevadă în contract în condiţiile alin. (3) al aceluiaşi text de lege, aspect corect reţinut de instanţă.

Referitor la cuantumul dobânzii, instanţa de apel a reţinut că acesta putea fi uşor verificat de recurentă, anterior semnării contractului, prin citirea şi analizarea clauzelor acestuia, respectiv prin analiza ratei de leasing care urma să fie achitată lunar şi al cărui cuantum a fost expres prevăzut expres -15.227,43 EUR, în raport de suma împrumutată şi de suma care urma să fie rambursată la finalul perioadei contractuale, distincţia făcută de instanţă între dobânda de leasing şi rata de leasing fiind astfel evidentă şi pertinentă.

Se reţine aşadar, că instanţa de apel nu a confundat termenii dobânda de leasing şi rata de leasing astfel cum susţine recurenta, ci doar a identificat determinările existente între aceste sintagme, subliniind faptul că rata dobânzii putea fi relativ uşor determinată în raport de rata de leasing care era clar menţionată în contract.

În ceea ce priveşte analiza elementului subiectiv al dolului din perspectiva art. 1214 alin. (1) teza a doua C. civ. instanţa de apel, menţinând hotărârea primei instanţe, s-a raportat strict la criticile formulate cu privire la acest aspect, instanţa constatând, în mod pertinent, din probatoriul administrat, că nu poate fi imputată intimatei inacţiunea recurentei constând în neinformarea sa cu privire la clauzele din contractul de leasing, neexistând astfel elementul subiectiv al dolului invocat de recurentă, intenţia intimatei de a induce în eroare recurenta în scopul încheierii contractului nefiind dovedită.

În ceea ce priveşte critica prin care recurenta reproşează instanţei de apel încălcarea art. 1270 C. civ., aceasta nu poate fi primită întrucât argumentaţia adusă în susţinere se fundamentează pe ipoteza - neacreditată, în mod corect, de instanţa de control judiciar- că, în speţă, contractul de leasing financiar este afectat de vicii de consimţământ.

În considerarea celor ce preced, Înalta Curte, constatând legalitatea deciziei recurate din perspectiva criticilor formulate, va respinge recursul, ca nefondat şi, constatând îndeplinite cerinţele art. 452 şi 453 C. proc. civ., va obliga recurenta-reclamantă să plătească intimatei-pârâte suma de 13.842,62 RON cu titlu de cheltuieli de judecată.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de recurenta-reclamantă S.C. A. S.A. împotriva deciziei civile nr. 2133/A din 05 decembrie 2017 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă, ca nefondat.

Obligă recurenta-reclamantă să plătească intimatei-pârâte B. S.A. suma de 13.842,62 RON cheltuielile de judecată.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 19 aprilie 2019.