Contractual termination due to funding shortfall assimilated to force majeure bars damages for unrealized profit and stationary costs

Şedinţa publică din data de 19 aprilie 2019

Deliberând asupra cauzei de faţă, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Hunedoara, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal sub nr. x/2011, reclamanta S.C. A. S.A. (fosta A. SA) a chemat în judecată pe pârâţii INSTITUŢIA PREFECTULUI JUDEŢULUI HUNEDOARA şi DIRECŢIA JUDEŢEANĂ DE STATISTICĂ HUNEDOARA, MUNICIPIUL DEVA - prin PRIMAR, solicitând instanţei ca prin hotărâre judecătorească să dispună obligarea pârâtelor, în solidar, la plata sumei de 1.000.000 RON, din care suma de 177.641,94 RON reprezintă garanţia de bună executare a contractului având ca obiect execuţia lucrărilor de construcţii montaj la obiectivul de investiţii "Palatul administrativ al judeţului Hunedoara nr. 53/06.01.1995, iar diferenţa reprezintă daune interese.

Prin sentinţa civilă nr. 5178/CA/2013, pronunţată de Tribunalul Hunedoara în dosarul nr. x/2011, s-a respins cererea de repunere pe rol, s-a admis excepţia prescripţiei, invocată de pârâtul Municipiul Deva, prin Primar, şi a fost respinsă, ca prescrisă, cererea reclamantei S.C. A. S.A., având ca obiect pretenţii aferente perioadei 2007 - 20.09.2008.

A fost admisă în parte acţiunea reclamantei S.C. A. S.A. împotriva pârâţilor Instituţia Prefectului Judeţului Hunedoara, Direcţia Judeţeană de Statistică Hunedoara şi Municipiul Deva, prin Primar şi, în consecinţă, au fost obligaţi pârâţii să restituie reclamantei următoarele sume reţinute cu titlu de garanţie bancară, şi anume: 63.957,16 RON Instituţia Prefectului; 82.332,6 RON Municipiul Deva, prin Primar; 31.352,11 RON Direcţia Judeţeană de Statistică Hunedoara.

A fost respinsă în rest acţiunea reclamantei, cu privire la capătul de cerere prin care se solicita

Au fost obligaţi pârâţii la 5.163,8 RON cheltuieli de judecată către reclamantă.

Pentru a hotărî astfel, tribunalul a reţinut că, la data de 06.01.1995 între Consiliul Judeţean Hunedoara, Prefectul Judeţului Hunedoara, Consiliul Local Deva, Direcţia Judeţeană de Statistică Hunedoara, B., în calitate de investitori, şi S.C. A. S.A., în calitate de antreprenor general, s-a încheiat contractul nr. x, având ca obiect executarea lucrărilor de construcţii montaj pentru Palatul administrativ al judeţului Hunedoara, durata de execuţie a lucrărilor fiind de 24 luni.

Termenul de execuţie nu a fost respectat şi a fost prelungit prin acte adiţionale până la data de 30.06.2011, dată la care contractul părţilor a fost reziliat la iniţiativa beneficiarilor, datorită lipsei finanţării necesare finalizării lucrării.

La data de 01.07.2011 pârâţii menţionaţi în petitul acţiunii au executat scrisorile de garanţie bancară nr. 42/23.09.2010 Municipiul Deva în sumă de 82.332,67 RON; nr. 43/23.09.2010 - Instituţia Prefectului Judeţului Hunedoara în sumă de 63.957,16 RON şi nr. 44/23.09.2010 - Direcţia Judeţeană de Statistică în sumă de 31.352,11 RON, împrejurare necontestată de pârâţi.

Prin acţiunea dedusa judecatii reclamanta solicită restituirea garanţiilor constituite şi executate de pârâţi, precum şi daune interese privind cheltuielile efectuate până la data încetării contractului reprezentând: alimentare cu energie electrică, tablouri de distribuţie şi consum; energie pe perioada de conservare; paza obiectivului; împrejmuirea sediului; demontare macarale; dislocare de la şantier la bază; echipamentele şi utilajele blocate în şantier; materialele aprovizionate şi stocate pentru lucrare; inclusiv cota de profit nerealizat pentru întregul contract.

Cu privire la garanţia de bună execuţie, părţile au convenit, în baza actului adiţional nr. x/2008, să modifice art. 9 lit. h) din contractul nr. x/1995, în sensul prezentării de scrisori de garanţie bancară în favoarea beneficiarilor, sens în care s-au emis scrisorile sus menţionate cu sumele aferente, valabilitatea acestora fiind de 2 ani de la data depunerii cu posibilitatea prelungirii dacă contractul de execuţie se va prelungi.

Contractul de execuţie lucrări nu s-a prelungit, astfel că, la data de 30.06.2011, acesta a încetat ca urmare a rezilierii unilaterale a investitorilor, aspect necontestat de părţi.

În data de 01.07.2011, pârâţii au executat scrisorile de garanţie bancară fără nicio notificare a contractantului şi fără a justifica obligaţiile care nu au fost respectate de constructor, în condiţiile în care contractul dintre părţi a încetat nu din culpa antreprenorului general, ci ca urmare a sistării finanţării proiectului.

În aceste condiţii, instanţa de fond a apreciat că în mod nelegal pârâţii au încasat contravaloarea garanţiilor şi sunt obligaţi să restituie sumele executate, fiecare până la concurenţa sumei menţionate în scrisoarea de garanţie bancară constituită în favoarea fiecăruia, nefiind aplicabilă regula solidarităţii pasive, întrucât prin prisma convenţiei părţilor s-a stabilit obligaţia de garantare a antreprenorului general pentru fiecare dintre beneficiarii contractului, astfel că fiecare trebuie să restituie atât cât a executat fără forme legale.

Cu privire la daunele interese reprezentând cheltuielile pretinse de reclamantă cu conservarea imobilului şi profitul nerealizat, s-a reţinut că reclamanta trebuie să dovedească că prejudiciul suferit este urmare a faptei pârâţilor, care nu şi-au îndeplinit obligaţiile contractuale, precum şi raportul de cauzalitate.

Reclamanta pretinde în anul 2011 plata contravalorii cheltuielilor efectuate cu paza şantierului, cu plata salariilor, cu energia electrică, în condiţiile în care de la finele anului 2006 nu a mai emis nicio factură către beneficiari, nu a prezentat nicio situaţie de lucrări, iar aceste cheltuieli reprezintă componente ale preţului contractului.

Cheltuielile cu salariile, cu energia electrică, cu paza, efectuate în anul 2006 şi 2007 până la data de 20.09.2008, sunt prescrise, fiind depăşit termenul legal de 3 ani, neavând relevanţă în această situaţie data încetării contractului de lucrări. Mai mult, aceste cheltuieli fac parte din preţul contractului, iar din raportul de expertiză întocmit în cauză de expert C. rezultă că reclamanta nici nu mai deţine toate documentele necesare justificării acestor cheltuieli, expertul neputând indica actele din care rezultă pretenţiile acesteia.

În ceea ce priveşte cheltuielile cu utilajele imobilizate, instanţa a apreciat că acestea nu pot fi suportate de beneficiari, cât timp potrivit contractului, art. 8 lit. e), reclamanta era obligată să evacueze şantierul în termen de 15 zile de la terminarea lucrărilor, fiind pe deplin dovedit că sistarea lucrărilor s-a produs încă de la finele anului 2006.

În privinţa cotei de profit, expertul a efectuat o estimare arătând că aceasta nu poate fi calculată pe baza devizelor oferte ce sunt orientative, ci doar pe baza unor date reale ce nu se regăsesc în cauză.

Cum prejudiciul pretins de reclamantă trebuie să fie cert, să rezulte din documente şi să se datoreze neîndeplinirii obligaţiilor contractuale de către beneficiari şi cum reclamanta cu probele administrate nu a fost în măsură să formeze convingerea instanţei că a suportat aceste pierderi datorită atitudinii culpabile a pârâtelor, cererea privind acordarea de daune interese a fost respinsă, ca fiind neîntemeiată.

Prin decizia civilă nr. 122/2014, Curtea de Apel Alba Iulia, secţia a II-a civilă a admis apelul declarat de reclamanta S.C. A. S.A. Sinaia împotriva sentinţei de mai sus, pe care a schimbat-o, în sensul că a respins excepţia prescripţiei, invocată de pârâtul Municipiul Deva, prin Primar, cu privire la pretenţiile aferente perioadei 2007 - 20.09.2008, a respins capătul de cerere privind pretenţiile reclamantei, aferente perioadei 2007 - 20.09.2008, ca nefondat, a menţinut în rest dispoziţiile sentinţei atacate. A fost respins apelul declarat de pârâţii Instituţia Prefectului jud. Hunedoara, Municipiul Deva, prin Primar, şi Direcţia Judeţeană de Statistică Hunedoara împotriva aceleiaşi sentinţe.

Instanţa de apel a apreciat că atât timp cât raţiunea pentru care obiectivul nu a fost finalizat este aceea a lipsei fondurilor pârâţilor - beneficiari pentru derularea contractului, aceştia nu pot invoca neexecutarea obligaţiilor de către reclamanta - antreprenor, nefiind îndreptăţiţi să treacă la executarea scrisorilor de garanţie bancară.

Din perspectiva criticilor vizând neoperarea solidarităţii pasive, s-a constatat că reclamanta a pretins, prin petitul acţiunii, obligarea în solidar a pârâţilor la plata sumei de 1.000.000 RON, din care 177.641,94 RON, garanţia de bună execuţie, iar diferenţa daune-interese, ce urmau a fi reapreciate după efectuarea unei expertize tehnice, dar a individualizat valoarea sumelor pentru care s-au emis fiecăruia dintre pârâţii - beneficiari scrisorile de garanţie bancară nr. 42, 43 şi 44/23.09.2010, astfel că este justificată admiterea în parte a acţiunii, sub acest aspect, şi obligarea pârâţilor, în mod individual, la restituirea sumei executate, până la concurenţa sumei pentru care s-a emis scrisoarea de garanţie bancară, instanţa nedepăşind limitele în care a fost investită.

Pe de altă parte, s-a apreciat că în mod gresit instanţa fondului a reţinut că au fost incluse în preţul contractului cheltuielile pe care reclamanta le invocă, întrucât, încă din anul 2008, părţile au stabilit că se impune întocmirea unei documentaţii tehnico-economice cu privire la lucrările necesare pentru închiderea şi conservarea obiectivului de investiţii, ",Palatul administrativ al Judeţului Hunedoara", documentaţie ce urma a fi aprobată de cei patru beneficiari - pârâţii şi Consiliul Judeţean Hunedoara - între lucrări făcându-se referire, în concret, şi la evacuarea utilajelor, a schelei, a macaralei şi a barăcilor existente în interiorul organizării de şantier, respectiv la anularea branşamentului electric pentru organizarea de şantier.

Din corespondenţa desfăşurată, s-a reţinut că unii dintre pârâţi, cum este cazul Direcţiei Judeţene de Statistică Hunedoara, au solicitat încă din anul 2008 să li se prezinte devize de costuri, însă la dosar nu există documente care să reflecte o manifestare a reclamantei în acest sens, deşi a acceptat că finanţarea ar urma să fie diferită de cea a investiţiei, prevăzută în contract. Ulterior, însă, reclamanta a pretins ca pârâţii să fie obligaţi la plata unor astfel de cheltuieli, pe baza unor facturi şi state de salarii ce datează din perioada anterioară anului 2008.

S-a avut în vedere şi faptul ca din materialul probator administrat nu rezultă ca reclamanta să fi avut vreo iniţiativă pentru prezentarea pârâţilor la recepţie sau la predarea lucrărilor, a investiţiei, în stadiul în care se află.

Apoi, încă din anul 1999, astfel cum rezultă din Actul adiţional încheiat, reclamanta şi-a asumat riscul ca investiţia să nu poată fi finanţată, aşa că nu poate pretinde beneficiul nerealizat prin indisponibilizarea utilajelor, ca şi cheltuielile aferente demontării şi transportului, acestea fiind menţinute în şantier pe riscul său. Mai mult, şi în anul 2008 au existat discuţii între părţi asupra evacuării utilajelor, reclamantei comunicându-i-se că unii dintre pârâţi au hotărât sistarea finanţării.

De asemenea, s-a constatat că reclamanta a înţeles să pretindă global plata daunelor interese, solicitând ca pârâţii să fie obligaţi să îi plătească 1.491.201,32 RON, în solidar, fără a distinge măsura în care răspunde fiecare pârât, astfel că pretenţiile reclamantei nu pot fi admise.

Prin decizia civilă nr. 3612/18.11.2014, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a admis recursurile declarate de reclamanta A. Sinaia şi de pârâtul Municipiul Deva - prin primar împotriva deciziei nr. 122 din 26 martie 2014 pronunţată de Curtea de Apel Alba Iulia, secţia a II-a civilă, a fost casată decizia atacată şi trimisă cauza spre rejudecare aceleiaşi instanţe.

Pentru a decide astfel, ÎCCJ a reţinut că instanţa de apel a arătat că, prin actul adiţional din 1999, reclamanta şi-a asumat riscul ca investiţia să nu poată fi realizată, omiţând însă să precizeze clauza contractuală care permite această interpretare, ori raţionamentul ce a condus la o astfel de concluzie. În speţă nu s-a contestat faptul că iniţiativa denunţării contractului a aparţinut pârâţilor, care au invocat lipsa fondurilor necesare finalizării investiţiei, motiv pentru care trebuia stabilit dacă există o culpă a pârâţilor constând în denunţarea unilaterală a convenţiei şi, respectiv, neasigurarea fondurilor şi, prin consecinţă, dacă aceştia sunt răspunzători pentru daunele suferite de reclamantă.

A fost apreciata ca fondată critica recurentei conform căreia faptul că nu s-a indicat valoric ce reprezintă fiecare dintre cheltuielile solicitate ci s-a indicat global plata daunelor-interese, nu reprezintă un argument suficient pentru respingerea pretenţiilor.

Sub acest aspect, Înalta Curte a observat că prima instanţă, examinând fondul pretenţiilor, a respins capătul de cerere privind plata daunelor interese în considerarea faptului că reclamanta nu a dovedit elementele răspunderii civile contractuale, în conformitate cu dispoziţiile art. 969 C. civ., iar instanţa de apel, cu o motivare sumară şi fără a examina dacă aceste dispoziţii legale au fost corect aplicate, a reţinut că reclamanta nu a precizat cu suficientă claritate pretenţiile solicitate prin cererea de chemare în judecată.

Prin urmare, examinarea motivului de recurs întemeiat pe dispoziţiile art. 304 pct. 8 C. proc. civ., derivat din interpretarea eronată a clauzelor contractului, nu este posibilă deoarece fondul litigiului nu a fost cercetat.

În privinţa recursului declarat de pârâtul Municipiul Deva, s-a reţinut că este fondat motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 7 C. proc. civ., decizia fiind nelegală pentru încălcarea dispoziţiilor art. 261 pct. 5 C. proc. civ.

În rejudecarea apelurilor, prin decizia civilă nr. 375/01.11.2018, pronunţată de Curtea de Apel Alba Iulia, secţia a II-a civilă, a fost admis apelul declarat de reclamanta S.C. A. S.A. Sinaia împotriva sentinţei nr. 5178/CA/2013, pronunţată de Tribunalul Hunedoara în dosarul nr. x/2011 şi, în consecinţă, a fost schimbată în parte sentinţa atacată, în sensul că a fost respinsă excepţia prescripţiei invocată de pârâtul Municipiul Deva, prin Primar, cu privire la pretenţiile aferente perioadei 2007-20.09.2008, şi a fost respins capătul de cerere privind pretenţiile reclamantei, aferente perioadei 2007-20.09.2008, ca nefondat, fiind menţinute în rest dispoziţiile sentinţei atacate. A fost respins apelul pârâţilor Instituţia Prefectului jud. Hunedoara, Municipiul Deva, prin Primar şi Direcţia Judeţeană de Statistică Hunedoara împotriva aceleiaşi sentinţe şi a fost respinsă cererea apelantului Municipiul Deva, prin Primar privind cheltuielile de judecată.

Referitor la excepţia prescripţiei, Curtea a reţinut că pretenţiile deduse judecăţii nu puteau fi formulate decât la data încetării contractului nr. x/06.01.1995 privind execuţia lucrărilor de construcţie montaj la obiectivul de investiţii "Palatul administrativ al Judeţului Hunedoara", dată la care se putea cunoaşte prejudiciul şi se putea aprecia asupra garanţiei, iar încetarea contractului a intervenit la momentul expirării termenului de prelungire a contractului iniţial prin acte adiţionale.

Astfel, termenul de prescripţie a început să curgă de la 30.06.2011, aspect acceptat de părţi, iar acţiunea a fost introdusă la Tribunalul Hunedoara la 20.09.2011, deci înăuntrul termenului de prescripţie de 3 ani prevăzut de Decretul 167/1958.

În ce priveşte existenţa unei culpe esenţiale a pârâtelor în denunţarea unilaterală a contractului, precum şi cu privire la daunele interese pretinse în temeiul convenţiei, având în vedere că temeiul de drept al acţiunii este art. 969 din vechiul C. civ., Curtea a reţinut că o asemenea răspundere nu există deoarece nu există culpă, iar cererea de daune interese este nefondată, având în vedere următoarele:

Contractul a fost încheiat între Consiliul Judeţean Hunedoara, Prefectul Judeţului Hunedoara, Consiliul Local al Municipiului Deva prin Primar, Direcţia Judeţeană de Statistică a Judeţului Hunedoara, B. S.A. Deva, D. ca beneficiari şi S.C. A. S.A. ca antreprenor general. Ulterior B. S.A. Deva a ieşit din asociere conform Actului adiţional din 01.04.1997.

Contractul cuprinde prevederi pe care reclamantul apelant şi le-a asumat la momentul semnării contractului şi a actelor adiţionale, astfel că nu poate invoca contractul în solicitarea de daune interese în temeiul culpei pârâtelor.

Potrivit art. 3.2 din contract " Termenul de execuţie va fi prelungit pentru cauză de forţă majoră cu durata dovedită a acesteia precum şi cu termenele tuturor întârzierilor de plată cumulate pe toată durata de execuţie. În temeiul acestui text au fost încheiate toate cele 5 acte adiţionale prin care a fost prelungit termenul de execuţie al lucrărilor la palatul administrativ.

Or, potrivit art. 1083 C. civ., în vigoare la momentul introducerii acţiunii, " Nu poate fi loc la daune interese când, din o forţă majoră sau caz fortuit, debitorul a fost poprit de a da sau a face aceea la care se obligase, sau a făcut aceea ce-i era poprit".

Instanta de apel a constatat că de la bun început părţile au hotărât prelungirea termenului de execuţie a contractului în situaţia neasigurării fondurilor.

La art. 2 din actul Adiţional nr. 74/30.06.1999 se stipulează că "Neasigurarea de către beneficiarii investitori a fondurilor pentru finanţarea palatului conform graficului de execuţie lucrări (…) din lipsa resurselor financiare (…) va avea ca efect prelungirea termenului de execuţie.

De asemenea contractul cuprinde clauza de la art. 21, care stabileşte că "În cazul în care, din lipsa de fonduri, lucrările nu pot fi plătite integral sumele se vor plăti proporţional cu realizările antreprenorului", ceea ce, de altfel, s-a şi întâmplat.

Reclamanta şi-a asumat deci situaţia de a primi ca plată suma cuvenită pentru lucrările executate.

De asemenea, şi-a asumat prelungirea duratei de execuţie a contractului, perioada în care a înregistrat aşa zisul prejudiciu prin imobilizarea utilajelor, demontarea acestora, plata energiei electrice, plata salariilor, întreţinerea şantierului, etc.

În altă ordine de idei, Curtea a reţinut că, şi dacă ar exista o culpă (ceea ce nu s-a demonstrat), aceasta ar fi şi a Consiliului Judeţean, iar solicitarea de daune interese ar fi trebuit să-l includă şi pe acesta, sau daunele să fie raportate la cota fiecăruia de participare la investiţie, ceea ce reclamantul nu a făcut, solicitând daune interese de la 3 investitori, în mod integral, excluzându-l pe al patrulea, ceea ce face să se pună în discuţie răspunderea pentru prejudiciu proporţional cu culpa fiecărui debitor.

În ceea ce priveste apelul pârâţilor Instituţia Prefectului jud. Hunedoara, Municipiul Deva, prin Primar şi Direcţia Judeţeană de Statistică Hunedoara, examinand prevederile referitoare la scrisorile de garanţie, respectiv a legalităţii executării lor, Curtea a reţinut, ca şi instanţa de fond, că executarea scrisorilor de garanţie bancară a fost ilegală, fără o notificare prealabilă şi fără a se arăta obligaţiile neexecutate, obligarea pârâţilor la restituirea garanţiei fiind legală şi temeinică.

Cum scrisorile de garanţie garantau pentru fiecare beneficiar suma determinată, nu se aplică regula solidarităţii, situaţie în care pentru fiecare beneficiar trebuie restituit atât cât a fost executat fără forme legale.

Împotriva acestei decizii au declarat recurs reclamanta S.C. A. S.A. SINAIA şi pârâta UNITATEA ADMINISTRATIV TERITORIALĂ MUNICIPIUL DEVA - PRIN PRIMAR.

Recurenta - reclamantă S.C. A. S.A. SINAIA a solicitat admiterea recursului, modificarea în parte a deciziei 375/2018 a Curţii de Apel Alba Iulia, cu privire la capătul de cerere privitor la plata daunelor interese cauzate de denunţarea unilaterala a Contractului de execuţie lucrări x/6.01.1995 de către paraţi şi, pe cale de consecinţă, obligarea pârâţilor la plata în solidar a daunelor interese cauzate de denunţarea contractului de lucrări de către intimaţi, respectiv cota de profit aferentă părţii din contract neexecutate, calculata la data de 30.11.2011 (data încetării contractului), precum si cheltuieli de staţionare, pentru perioada în care lucrările nu au putut fi executate de reclamanta recurenta din pricina neasigurării de către pârâţii intimaţi a fondurilor necesare pentru continuarea lucrărilor în suma totală de 3.062.154 RON, cu menţinerea în rest a deciziei atacate.

În motivarea recursului, reclamanta arată că hotărârea instanţei de apel se fundamentează pe o greşita aplicare a prevederilor art. 969, 1020, 1021,1082, 1083 din vechiul C. civ., art. 1634 alin. (4), (13)51, 1549, 1382 din C. civ., împrejurare ce atrage incidenţa prevederile art. 304 pct. 7, 8 şi 9 din C. proc. civ. sub următoarele aspecte:

I. Nelegalitatea opiniei instanţei de apel, potrivit careia nu poate fi atrasă răspunderea contractuală a pârâţilor - intimaţi pentru denunţarea unilaterală a contractului de execuţie lucrări nr x/6.01.1995, deoarece denunţarea ar fi fost determinată (în opinia instanţei) de o cauză de "forţa majoră", respectiv lipsa fondurilor de susţinere în continuare a lucrărilor ce făceau obiectul contractului.

Sub acest aspect, recurenta - reclamantă, pornind de la definiţia legală dată forţei majore în vechiul şi noul C. civ., arată că dovada evenimentului absolut invincibil şi inevitabil, care să fi împiedicat la data de 30.06.2011 prelungirea contractului, aparţinea intimaţilor. Invocarea "lipsei fondurilor" nu reprezintă o cauză externă "absolut invincibilă şi inevitabilă", atât având în vedere faptul că, de principiu, lipsa fondurilor nu constituie situaţie de forţă majoră, dar şi în contextul probelor administrate în cauză, recurenta - reclamanta evocandu-le pe cele considerate relevante sub acest aspect.

II. Nu este corect argumentul instantei de apel, în sensul că nu poate fi atrasă răspunderea intimaţilor, deoarece recurenta şi-a asumat incidenţa "forţei majore" prin numeroasele prelungiri ale termenului de plată şi implicit de executare/finalizare a lucrărilor ce făceau obiectul contractului.

Faptul că recurenta a acceptat prelungirea termenelor de plată şi, implicit, a celor de finalizare a lucrărilor nu înseamnă că aceasta si-a asumat riscul "încetării contractului" din aceste considerente legate de lipsa resurselor financiare şi nici faptul că şi-ar fi asumat (în lipsa unei prevederi exprese în acest sens) o lărgire a noţiunii de "forţa majoră" la lipsa fondurilor, inclusiv in situaţia în care o astfel de circumstanţă ar mai fi apărut ulterior.

Dimpotrivă, recurenta arată că a manifestat interes pentru derularea contractului, fiind dispusă chiar să accepte consecinţa acelor întârzieri la plată, în sensul prelungirii termenelor de execuţie a lucrărilor.

Pe de altă parte, acceptarea de către recurentă a prelungirii termenului de finalizare a lucrărilor s-a fundamentat pe prevederile art. 1634 alin. (3) C. civ., în conformitate cu care:

"Atunci când imposibilitatea este temporară, executarea obligaţiei se suspendă pentru un termen rezonabil apreciat în funcţie de durata şi urmările evenimentului care a provocat imposibilitatea de executare."

Prin urmare, acceptarea termenelor de prelungire a termenelor de execuţie prin actele adiţionale la Contractul de execuţie lucrări nu echivalează cu asumarea de către recurentă a riscului încetării contractului, cu o acceptare a suspendării obligaţiei asumate de către intimate până la obţinerea fondurilor necesare achitării lucrărilor.

Astfel, toate prelungirile asumate de părţi prin Actele Adiţionale, în temeiul obligaţiei de prelungire prevăzute de art. 24 din contract, s-au datorat neasigurării fondurilor necesare pentru continuarea lucrărilor contractate şi au reprezentat, fără îndoială, dovada faptului că recurenta şi-a manifestat disponibilitatea derulării contractului şi a fost de acord cu suspendarea obligaţiilor asumate de intimaţi până la obţinerea fondurilor necesare achitării costului lucrărilor. Acceptarea acestor prelungiri s-a făcut în contextul în care obligaţia de respectare a contractului şi de finalizare a acestuia, consacrată de art. 969 C. civ., era menţinută.

În schimb, neincluderea acestor investiţii (după anul 2008) printre investiţiile aprobate de către intimate prin actele de aprobare a bugetelor acestora, aprecierile cu privire la oportunitatea/neoportunitatea lor după data încheierii contractului de execuţie, pasivitatea şi lipsa oricăror demersuri pentru obţinerea fondurilor necesare achitării lucrărilor stabilite prin contract, constituie o încălcare a obligaţiilor contractuale asumate de către intimate, care au refuzat prelungirea contractului şi l-au denunţat unilateral, cu consecinţa obligării acestora la plata daunelor interese în beneficiul recurentei

III. Prin decizia recurată, instanţa de apel, deşi reţine că părţile şi-au asumat prelungirea Contractului cu perioadele în care nu erau asigurate fonduri, a considerat în mod contradictoriu şi în egală măsură contrar prevederilor contractului că intimaţii nu se fac vinovaţi de încălcarea contractului/neprelungirea acestuia, fiind astfel incidente prevederile art. 304 pct. 7, 8 si 9 din C. proc. civ.

În faza de apel, reclamanta a arătat faptul că instanţa de fond a încălcat flagrant voinţa concordantă a părţilor, manifestată în art. 24 din Contract, care prevedea obligaţia de prelungire a contractului chiar în situaţia de lipsă de fonduri invocată de intimaţi ca motiv al denunţării. Prin urmare, nu doar că lipsa de fonduri (justificată sau nu) nu era ea însăşi un motiv justificat pentru neprelungirea contractului, ci dimpotrivă, aceasta lipsă de fonduri, în momentul în care cauza sistarea lucrărilor (aşa cum e cazul de speţă unde lucrările au fost sistate între 2007 şi iunie 2011), impunea prelungirea corespunzătoare a contractului.

Însă, deşi instanţa de a apel a reţinut expres faptul că situaţia lipsei de fonduri conducea la necesitatea prelungirii contractului, în mod contradictoriu acestui aspect reţinut şi cu încălcarea flagrantă a prevederilor art. 24 din contract, a ignorat faptul că denunţarea contractului a constat tocmai în nerespectarea acestei obligaţii de prelungire a contractului (manifestată la 30.06.2011).

Prin urmare, instanţa de apel a încălcat prevederile art. 969 şi 1073 din C. civ., precum şi celelalte reguli şi principii care guvernează răspunderea contractuală şi interpretarea contractelor.

Instanţa de apel a ignorat faptul că erau îndeplinite condiţiile răspunderii civile contractuale a intimaţilor pârâţi, deşi decizia de casare impunea o cercetare concretă a acestor condiţii. Din situaţia de fapt dovedită de probatoriul aflat la dosar, precum şi prin aplicarea corectă a prevederilor legale şi contractuale (în special a prevederilor art. 24 din contract), rezultă că sunt îndeplinite aceste condiţii: (i) fapta ilicită - nerespectarea de către pârâte a obligaţiei de a continua executarea contractului, încălcarea art. 24 din Contract care prevedea prelungirea acestuia în caz de suspendare pentru lipsă de fonduri (şi în orice caz invocarea abuzivă şi nereală a lipsei de fonduri); întreaga conduită a pârâtelor este subsumată încălcării obligativităţii contractului consacrată de art. 969 C. civ., prin denunţarea fără drept a acestuia; (ii) prejudiciul - ca urmare a denunţării fără drept, recurenta sustine ca a fost păgubită sub două aspecte: (1) lipsirea de cota de profit aferentă lucrărilor neexecutate ca urmare a denunţării abuzive de către pârâte şi (2) lipsirea de posibilitatea de a recupera cheltuielile de staţionare din perioada de suspendare, cheltuieli care au fost acceptate de societate, cu aşteptarea legitimă că vor fi recuperate din restul de preţ pe care trebuia să îl încaseze dacă ar fi finalizat lucrările; (iii) legătura de cauzalitate - prejudiciile mai sus descrise sunt consecinţa directă a faptei ilicite constând în denunţarea abuzivă a contractului; (iv) vinovăţia - în raporturile contractuale, vinovăţia părţii care îşi încalcă obligaţia (în cazul de speţă obligaţia pârâtelor de a continua executarea contractului, prelungindu-l cu durata suspendării pentru lipsa fondurilor, precum şi neasigurarea abuzivă a fondurilor) este prezumată.

IV. Prin prisma dispoziţiilor deciziei de casare, în rejudecare instanţa de apel ar fi trebuit sa analizeze fondul cauzei şi sub aspectul prejudiciului suferit (daune interese) de către reclamanta ca urmare a denunţării unilaterale a contractului de execuţie de către intimaţi.

Deşi avea aceasta obligaţie, instanţa de apel s-a limitat să reţină - pe cale de excepţie - incidenţa "forţei majore" şi nu a mai făcut nici o analiza a prejudiciului suferit de către recurenta (sub aspectul componenţei şi valorii acestuia), încalcând prin aceasta prevederile art. 315 din C. proc. civ.

V. Hotărârea instanţei de apel se fundamentează pe o greşita aplicare a prevederilor art. 1549 si 1382 C. civ., cu privire la solicitarea de obligare a pârâtelor intimate în solidar la plata daunelor interese, pentru următoarele considerente:

În opinia instanţei de apel, solicitarea de daune se putea face doar proporţional cu culpa fiecăruia dintre debitori şi cu includerea şi a Consiliului Judeţean, deoarece neasigurarea fondurilor se datorează şi acestuia.

În conformitate cu prevederile art. 1549 alin. (1) C. civ., dacă nu cere executarea silită a obligaţiilor contractuale, creditorul are dreptul la rezoluţiunea sau, după caz, rezilierea contractului, precum şi la daune-interese, dacă i se cuvin, iar în conformitate cu prevederile art. 1382 C. civ., cei care răspund pentru o faptă prejudiciabilă sunt ţinuţi solidar la reparaţie faţă de cel prejudiciat.

Prin acţiunea ce face obiectul dosarului de fata, societatea reclamanta nu a solicitat executarea contractului, respectiv obligarea paraţilor sa continue executarea contractului, iar apoi să plătească contravaloarea lucrărilor executate ulterior până la finalizarea acestora, situaţie în care ar fi trebuit să pretindă acestora plata acestor lucrări în conformitate cu procentul la care acestea s-au obligat.

Acţiunea promovata este o acţiune pentru plata daunelor interese cuvenite reclamantei, respectiv pentru prejudiciul pe care aceasta l-a suferit urmare a faptului că pârâţii intimaţi nu au mai prelungit contractului, denunţându-l cu motivarea că nu au mai alocat fonduri pentru aceasta investiţie şi nu au mai considerat-o oportună.

Prin urmare, susţine recurenta - reclamantă că ne aflam în sfera unui fapt prejudiciabil care antrenează răspunderea solidară a celor care au avut aceasta poziţie faţă de continuarea contractului.

În plus, arată recurenta, caracterul solidar al obligaţiilor pârâţilor reiese şi din faptul că prejudiciul a fost cauzat prin încălcarea de către intimaţii-pârâţi a unei obligaţii indivizibile, aceea de a prelungi contractul, în temeiul prevederilor art. 24 din acesta şi a obligaţiei de a-l executa, de a nu-l abandona, a nu-l denunţa, potrivit prevederilor art. 969 C. civ.. Mai mult, în cazul de speţă nu se poate stabili care dintre intimaţii-pârâţi este vinovat şi în ce măsură, pentru denunţarea unilaterală a contractului. Prin urmare, obligaţia de executare prin echivalent, prin plata daunelor interese este la rândul ei indivizibilă. Răspunderea intimaţilor-pârâţi nu este bazată pe nerespectarea obligaţiei de plată a preţului, sigura pentru care contractul prevedea cota fiecărei părţi, ci aşa cum s-a arătat mai sus, pe nerespectarea unei obligaţii indivizibile (aceea de prelungire a contractului). Raporturile din cauză sunt raporturi comerciale, în temeiul prevederilor art. 56 din Codul comercial, aplicabil contractului, iar potrivit prevederilor art. 42 teza I Codul comercial, "În obligaţiunile comerciale codebitorii sunt ţinuţi solidariceşte, afară de stipulaţiune contrarie." În cauza de faţă, eventuala "stipulaţiune contrarie" nu priveşte decât obligaţia de plată a preţului (singura pentru care sunt prevăzute cote), nu obligaţia de acoperire a prejudiciului cauzat de încălcarea unei obligaţii indivizibile.

În concluzie, de acest fapt prejudiciabil se fac vinovaţi toţi pârâţii în solidar, răspunderea lor fiind una solidară, în condiţiile art. 1549 C. civ., raporta la art. 1382 C. civ.

Recurenta - reclamantă învederează faptul că niciuna din apărările sale cu privire la culpa paraţilor - intimaţi sau la incidenţa solidarităţii nu au fost analizate de instanţa de apel, astfel că, din acest punct de vedere hotărârea atacată încalcă prevederile art. 261 alin. (1) din C. proc. civ. anterior, ceea ce atrage incidenţa motivului de nelegalitate prevăzut de art. 304 pct. 7 din C. proc. civ., deoarece hotărârea "nu cuprinde motivele pe care se sprijină".

Pârâta Unitatea Administrativ Teritorială Municipiul Deva - prin Primar re şi-a întemeiat recursul pe dispoziţiile art. 312 alin. (1), (3) şi 5 din C. proc. civ. din 1865.

În recurs, reclamanta a depus la dosar înscrisurile aflate la dosar.

Prin întâmpinare, intimata - pârâtă Direcţia Judeţeană de Statistică Hunedoara solicită respingerea recursului declarat de reclamantă, ca nefondat, arătând că nu există o culpă a acestei instituţii în asigurarea resurselor financiare necesare pentru construcţia Palatului Administrativ, întrucât se subordonată ierarhic Institutului Naţional de Statistică, care la rândul său se subordonează Secretariatului general al Guvernului, astfel că nu dispune de buget propriu şi orice cheltuială, chiar şi cele pentru investiţii, sunt alocate de la bugetul de stat. Precizează intimata ca beneficiarul cu cea mai mare pondere în ceea ce priveşte alocarea fondurilor pentru edificarea construcţiei (49%), respectiv Consiliul Judeţean Hunedoara, nu este parte în cauză, aspect sesizat şi de instanţa de apel.

Prin întâmpinare, Instituţia Prefectului judeţului Hunedoara solicită respingerea recursului declarat de reclamanta S.C. A. S.A. Sinaia arătând că nu a fost dovedită culpa institutiei in neasigurarea fondurilor necesare executarii lucrarilor, Consiliul Judeţean Hunedoara, care avea un aport de 49,09% din costul acestora, nefiind chemat în judecată întrucât, susţine reclamanta, a încheiat un contract subsidiar contractului nr. x/06.01.1995, pentru realizarea unei biblioteci judeţene în corpul B al Palatului Administrativ, fapt ilegal, deoarece contractul menţionat nu prevede o atare posibilitate. Arata intimata - pârâtă şi faptul că, din inscrisurile depuse la dosar, rezultă că a fost invocata forţa majoră constând în lipsa resurselor financiare şi că durata de execuţie a lucrărilor a fost prelungită prin actele adiţionale cu 8 ani, încetarea contractului intervenind prin expirarea perioadei pentru care a fost încheiat.

Prin întâmpinare, Municipiul Deva, prin Primar, solicită respingerea recursului declarat de reclamanta S.C. A. S.A. Sinaia şi menţinerea sentinţei atacate, arătând că reclamanta acreditează teza unei denunţări intempestive a contractului, deşi acesta a încetat potrivit voinţei părţilor, prin ajungerea la termen. Dacă ar fi existat realmente o denunţare unilaterală a contractului de antrepriză, reclamanta avea posibilitatea de a solicita să se constate că nu a încetat în această,manieră contractul dintre părţi, fiind ineficace sau lovită de nulitate această denunţare.

La termenul de judecata din data de 22.03.2019, Înalta Curte, din oficiu, a invocat exceptia tardivităţii recursului declarat de pârâtă Unitatea Administrativ Teritorială Municipiul Deva, prin Primar, exceptie pe care o constată ca fiind întemeiată, faţă de imprejurarea că decizia civila nr. 375/01.11.2018, pronunţată de Curtea de Apel Alba Iulia, secţia a II-a civilă, a fost comunicată acestei părţi în 21.01.2019, conform dovezii aflate la dosar recurs, astfel că termenul de recurs de 15 zile, calculat potrivit art. 101 şi următoarele din C. proc. civ., s-a împlinit la data de 06.02.2019.

Având în vedere faptul că recursul pârâtei a fost înregistrat la instanţa care a pronunţat hotărârea atacată în 07.02.2019 (aceasta fiind şi data de ieşire a documentului de la Primăria Municipiului Deva, conform menţiunii de pe cerere), văzând şi dispoziţiile art. 301 din C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul declarat de recurenta-pârâtă Unitatea Administrativ Teritorială Municipiul Deva, prin Primar împotriva acestei decizii, ca tardiv.

Trecand la analiza deciziei atacate în raport cu criticile formulate, în limitele controlului de legalitate şi temeiurilor de drept invocate de recurenta - reclamanta S.C. A. S.A. Sinaia, Înalta Curte constată următoarele:

Recurenta - reclamantă a indicat prin cererea de recurs, generic, motivele de nelegalitate prevăzute de art. 304 pct. 7, 8 si 9 din C. proc. civ., însă criticile concret formulate fie nu sunt dezvoltate şi structurate subsumat acestora, fie nu se încadrează în conţinutul normativ al textelor legale menţionate.

De aceea, în cele ce urmează, instanta va examina argumentele expuse de recurentă prin prisma motivului de casare sau de modificare căruia se subsumeaza, în măsura în care aceasta condiţie este îndeplinită.

În cauza dedusă judecăţii, s-a reţinut de către ambele instanţe de fond faptul că între reclamanta S.C. A. S.A. - antreprenor general şi pârâţii Prefectul jud. Hunedoara, Consiliul Local al Municipiului Deva şi Direcţia Judeţeană de Statistică a jud. Hunedoara, precum şi Consiliul Judeţean Hunedoara, B. S.A. Deva şi D. Cluj Napoca, toţi în calitate de investitori - beneficiari, a fost încheiat contractul nr. x/06.01.1995, având ca obiect executarea lucrărilor de construcţii-montaj la obiectivul de investiţii "Palatul administrativ al Judeţului Hunedoara", durata de executie a lucrarilor fiind de 24 luni. Ulterior, B. S.A. Deva a ieşit din asociere, conform Actului adiţional din 01.04.1997.

Termenul de execuţie a fost prelungit succesiv, prin 5 acte adiţionale, până la 30.06.2011, dată la care contractul a încetat, pentru lipsa finanţării necesare finalizării lucrării.

Analizand realizarea condiţiilor legale pentru angajarea răspunderii civile contractuale a pârâtelor pentru daunele interese pretinse de reclamantă, instanţa de apel a constatat netemeinicia acestor pretentii având în vedere, pe de o parte, lipsa culpei, cu argumentul că în contract (art. 3.2, art. 21) şi în actele adiţionale există prevederi privind prelungirea termenului de execuţie a contractului în situaţia lipsei resurselor financiare şi, de asemenea, că părţile au stabilit ca în cazul în care, din lipsă de fonduri, lucrările nu pot fi plătite integral sumele să se plătească proporţional cu realizările antreprenorului, şi, pe de altă parte, că solicitarea de daune interese ar fi trebuit să includă şi Consiliul Judeţean Hunedoara, care a avut calitatea de beneficiar al investiţiei, ceea ce face să se pună în discuţie răspunderea pentru prejudiciu proporţional cu culpa fiecărui debitor.

Prin primul motiv de recurs se invocă de către recurentă nelegalitatea opiniei instanţei de apel, potrivit căreia nu poate fi atrasă răspunderea contractuală a pârâţilor - intimaţi pentru denunţarea unilaterală a contractului de execuţie lucrări nr x/6.01.1995, deoarece denunţarea a fost determinată de o cauză de forţă majora, respectiv lipsa fondurilor de susţinere în continuare a lucrărilor ce făceau obiectul contractului.

Pornind de la definiţia legală dată forţei majore în vechiul şi noul C. civ., recurenta - reclamantă arată că dovada evenimentului absolut invincibil si inevitabil, care să fi împiedicat prelungirea contractului la data de 30.06.2011, aparţinea intimaţilor şi că invocarea "lipsei fondurilor" nu reprezintă o cauză externă "absolut invincibilă şi inevitabilă", având în vedere atât faptul că, de principiu, lipsa fondurilor nu constituie situaţie de forţă majoră, dar şi probele administrate în cauza, recurenta - reclamantă menţionandu-le pe cele considerate relevante.

Înalta Curte constată că, deşi condiţiile cerute pentru ca un eveniment să poată fi caracterizat ca fiind un caz de forţă majoră (exterioritatea, imprevizibilitatea şi invincibilitatea) sunt reglementate prin lege, calificarea concretă, aprecierea acestui fapt juridic, cu aptitudinea de a produce efecte asupra raportului juridic, reprezintă o chestiune legată de probatoriu şi de interpretarea acestuia, aşadar de stabilirea situaţiei de fapt, ceea ce exclude posibilitatea instanţei de recurs de a cenzura hotărârea atacată sub acest aspect.

De altfel, varietatea evenimentelor care pot constitui situaţii de forţă majoră generează o imposibilitate de determinare a unui prototip probator, iar părţile, prin intermediulconvenţiei, pot defini forţa majoră prin enumerarea unor evenimente care au aptitudinea de a înlătura răspunderea părţii pentru neexecutarea contractului, ceea ce s-a constatat şi în cauza de faţă.

Aşa cum au reţinut instanţele de fond, prin chiar contractul de execuţie lucrări nr x părţile au hotărât prelungirea termenului de execuţie a contractului în situaţia neasigurării fondurilor, sens în care art. 3.2 prevede:

"Termenul de execuţie va fi prelungit pentru cauză de forţă majoră cu durata dovedită a acesteia precum şi cu termenele tuturor întârzierilor de plată cumulate pe toată durata de execuţie.".

În temeiul acestui text au fost încheiate cele 5 acte adiţionale prin care a fost prelungit termenul de execuţie a lucrărilor, care reţin expres existenţa situaţiei de forţă majoră constând în neasigurarea fondurilor necesare finalizării palatului.

De asemenea, art. 21 din contract stabileşte că "În cazul în care, din lipsa de fonduri, lucrările nu pot fi plătite integral sumele se vor plăti proporţional cu realizările antreprenorului".

Prin urmare, părţile au asimilat forţei majore situaţia lipsei fondurilor necesare finalizării lucrărilor de construcţii-montaj la obiectivul de investiţii "Palatul administrativ al Judeţului Hunedoara" şi au reglementat consecinţele unui atare fapt - prelungirea termenului de execuţie, respectiv plata lucrărilor proporţional cu realizările antreprenorului - astfel încât sub aspectul criticat nu se poate aprecia că hotărârea pronunţată este lipsită de temei legal ori a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a textelor legale la care recurenta face referire.

În ceea ce priveşte cel de-al doilea motiv de recurs, prin care se critică considerentele deciziei atacate care reţin că reclamanta şi-a asumat, prin numeroasele prelungiri ale termenului de plata, riscul încetării contractului din considerente legate de lipsa resurselor financiare şi o lărgire a noţiunii de " forţă majoră" inclusiv în situaţia în care lipsa fondurilor ar mai fi apărut ulterior, Înalta Curte constată că argumentele recurentei privesc interpretarea pe care instanţa de apel a dat-o contractului încheiat de părţi şi actelor adiţionale la acesta.

O atare critică nu se subsumează art. 304 pct. 8, întrucât interpretarea greşită a contractului dedus judecăţii poate constitui o critică de nelegalitate doar în situaţia în care, deşi actul juridic dedus judecăţii este cât se poate de clar, "vădit neîndoielnic", instanţa îi schimbă "natura" ori "înţelesul", şi nici art. 304 pct. 9 din C. proc. civ., pentru că nu se arată, concret, care sunt regulile de interpretare a încălcate.

De altfel, aşa cum s-a arătat mai sus, aceasta concluzie a instanţei a avut în vedere modalitatea în care părţile au reglementat dintru început consecinţele inexistenţei fondurilor necesare pentru continuarea execuţiei contractului, fiind avute în vedere atât clauza de la art. 3.2 (" Termenul de execuţie va fi prelungit pentru cauză de forţă majoră cu durata dovedită a acesteia precum şi cu termenele tuturor întârzierilor de plată cumulate pe toată durata de execuţie."), cât şi cea stipulată de art. 21 din contract.

Clauza de la art. 3.2 a stat la baza încheierii actelor adiţionale prin care a fost prelungit termenul de execuţie a lucrărilor, care reţin existenţa situaţiei de forţă majoră.

Recurenta - reclamantă a susţinut că acceptarea de către recurentă a prelungirii termenului de finalizare a lucrărilor s-a fundamentat pe prevederile art. 1634 alin. (3) din C. civ., în conformitate cu care "Atunci când imposibilitatea este temporară, executarea obligaţiei se suspenda pentru un termen rezonabil apreciat in funcţie de durata şi urmările evenimentului care a provocat imposibilitatea de executare".

Aceste dispoziţii nu sunt însă aplicabile în cauză, nefiind cuprinse în C. civ. de la 1864, sub imperiul căruia a fost incheiată convenţia părţilor.

De altfel, contractul nr. x a fost încheiat de părţi în data de 06.01.1995, avand un termen de executie a lucrarilor de 24 de luni, pe care cele 5 acte aditionale l-au prelungit, succesiv, pentru motivul fortei majore constand în lipsa fondurilor care să susţină continuarea lucrărilor ce făceau obiectul contractului, până la 30.06.2011, dată la care contractul părţilor a încetat tocmai pentru lipsa finanţării necesare finalizării lucrării.

Nefondat este şi cel de-al treilea motiv de recurs, prin care se invocă, în temeiul art. 304 pct. 7, 8 si 9 din C. proc. civ., că instanţa de apel, deşi reţine că părţile şi-au asumat prelungirea contractului cu perioadele în care nu erau asigurate fonduri, a considerat în mod contradictoriu şi contrar prevederilor contractului că intimaţii nu se fac vinovaţi de încălcarea contractului/neprelungirea acestuia.

Anterior analizei acestei critici, se impune precizarea prealabilă că articolul 304 pct. 7 din C. proc. civ. reglementează ca motiv de recurs situaţia în care hotărârea nu cuprinde motivele pe care se sprijină sau când cuprinde motive contradictorii ori străine de natura pricinii.

Prin urmare, pretinsa contrarietate între considerentele hotărârii şi probele administrate, respectiv contractul nr. x/06.01.1995, nu se încadrează în niciuna dintre ipotezele reglementate de art. 304 pct. 7 din C. proc. civ. şi cu atât mai puţin în motivele de nelegalitate prevăzute de art. 304 pct. 8 si 9 din C. proc. civ., neputand face obiect de analiza în recurs, pentru că ar presupune reaprecierea probatoriului şi o nouă judecată pe fond a cauzei.

În ceea ce priveste contradicţia pe care recurenta-reclamantă o sesizează în faptul că instanţa de a apel a reţinut expres că situaţia lipsei de fonduri conducea la prelungirea contractului, dar nu a constatat că tocmai nerespectarea de către pârâţi a obligaţiei de prelungire a contractului, prevăzută de art. 24 din contract, a condus la denunţarea contractului, Înalta Curte apreciază că raţionamentul expus de instanţa de apel în susţinerea soluţiei pronunţate nu are caracter contradictoriu.

Hotărârea atacată a avut în vedere cererea reclamantei privind plata unor daune interese în compunerea cărora intră nu numai cota de profit aferentă părţii din contract neexecutate, calculate la data de 30.11.2011 şi actualizată la zi, dar şi cheltuielile de staţionare până la data încetării contractului reprezentând: alimentare cu energie electrică, tablouri de distribuţie şi consum; energie pe perioada de conservare; paza obiectivului; împrejmuirea sediului; demontare macarale; dislocare de la şantier la bază; echipamentele şi utilajele blocate în şantier; materialele aprovizionate şi stocate.

Or, în legatura cu această ultimă componentă a daunelor interese a reţinut instanţa de apel că reclamanta "şi-a asumat prelungirea duratei de execuţie a contractului, perioada în care a înregistrat aşa zisul prejudiciu prin imobilizarea utilajelor, demontarea acestora, plata energiei electrice, plata salariilor, întreţinerea şantierului, etc.".

Referitor la cota de profit nerealizată, s-a reţinut, pe baza art. 21 din contractul nr. x/06.01.1995, ca reclamanta şi-a asumat, prin clauza expresă, ca în cazul în care, din lipsă de fonduri, lucrările nu pot fi plătite integral să primească suma cuvenită pentru lucrările executate.

De asemenea, contrar sustinerilor recurentei, Înalta Curte constată că instanţa de apel a soluţionat apelul cu respectarea dispoziţiilor art. 315 alin. (1) din C. proc. civ., singura limitare în rejudecarea procesului după casare fiind aceea că hotărârile instanţei de control judiciar sunt obligatorii cu privire la problemele de drept dezlegate, precum şi asupra necesităţii administrării unor probe.

Curtea de apel s-a conformat celor statuate prin decizia de casare nr. 3612/18.11.2014, examinând efectiv fondul pretenţiilor deduse judecăţii, în raport cu temeiurile cererii de chemare în judecată, iar împrejurarea că, în examinarea condiţiilor răspunderii civile contractuale, instanţa s-a limitat la cercetarea existenţei culpei, nu poate constitui motiv pentru a se reţine incidenţa dispoziţiilor art. 304 pct. 7 din C. proc. civ., în conditiile în care, constatandu-se lipsa culpei, analiza celorlalte cerinţe legale nu se mai impunea. Prin urmare, criticile invocate de recurenta-reclamantă sub aspectele la care s-a făcut mai sus referire, subsumate exigenţelor impuse de art. 261 pct. 5 din C. proc. civ., nu pot fi primite.

Totodată, se reţine faptul că instanţa de apel a avut în vedere, suplimentar considerentelor privind lipsa culpei pârâtelor, şi argumentul că solicitarea de daune interese ar fi trebuit să includă şi Consiliul Judeţean Hunedoara, care a avut calitatea de beneficiar al investiţiei şi care şi-a asumat un aport de 49 % din costul investiţiei, ceea ce face să se pună în discuţie răspunderea pentru prejudiciu proporţional cu culpa fiecărui debitor.

Recurenta - reclamanta a criticat hotărârea instanţei de apel şi sub acest aspect, arătând că aceasta se fundamentează pe o greşită aplicare a prevederilor art. 1549 şi 1382 din C. civ., întrucât faptul prejudiciabil reclamat, respectiv denunţarea culpabilă a contractului, cu încălcarea obligaţiei de prelungire a acestuia, atrage răspunderea solidară a celor care au avut această poziţie pentru daunele interese pretinse.

Conform art. 7 din contractul nr. x/06.01.1995, alocarea resurselor financiare pentru finalizarea construcţiei palatului Administrativ Hunedoara trebuia asigurată de fiecare investitor, proporţional cu cota parte din construcţiile respective, si anume: Consiliul Judeţean Hunedoara 49%, Consiliul Local Deva 29,8%, Prefectura Hunedoara 14% şi Direcţia Judeţeană de Statistică Hunedoara 7,83%.

Inalta Curte constată, în primul rând, că această motivare a instanţa de apel a avut un caracter subsidiar, în absenţa culpei neputând exista răspundere, fie ea şi solidară.

Este adevarat că raporturile juridice din prezenta cauză sunt, potrivit art. 56 din Codul comercial, aplicabil contractului, raporturi comerciale, ceea ce face ca, în conformitate cu art. 42 din Codul comercial, codebitorii să fie ţinuţi solidar pentru obligatiile asumate, afară de stipulaţiune contrarie.

Însă, potrivit art. 1083 C. civ., în vigoare la momentul introducerii acţiunii şi a cărui aplicare a fost făcută de instanţa de apel, " Nu poate fi loc la daune interese când, din o forţă majoră sau caz fortuit, debitorul a fost poprit de a da sau a face aceea la care se obligase, sau a făcut aceea ce-i era poprit".

Este de menţionat şi faptul că în reglementarea C. civ. din 1864, obligaţia solidară a debitorilor nu atrage întotdeauna răspunderea solidară a acestora pentru daune, sens în care sunt dispoziţiile art. 1044 alin. (3) (având drept corespondent în legislaţia actuală art. 1454 alin. (2) C. civ.).

Pe de altă parte, se reţine că, aşa cum reclamanta a înţeles să sublinieze prin motivele de recurs, prin acţiunea ce face obiectul dosarului de faţă societatea nu a solicitat executarea contractului, respectiv obligarea pârâţilor să continue executarea contractului, pentru ca apoi să se plătească contravaloarea lucrărilor executate proporţional cu procentul la care fiecare dintre beneficiari s-a obligat, ci a cerut plata daunelor interese pentru un prejudiciu pe care l-a suferit urmare a faptului că intimaţii - pârâţi nu au prelungit în continuare contractul, conform art. 24 din acesta.

Aşadar, reclamanta a solicitat angajarea răspunderii civile contractuale solidare a pârâţilor, având la bază clauzele contractului nr. x/06.01.1995 şi art. 969 din vechiul C. civ., astfel că dispoziţiile art. 1549 alin. (1) şi art. 1382 din noul C. civ., a căror încălcare este invocată de recurenta-reclamantă ca motiv de nelegalitate a hotărârii, nu sunt aplicabile în cauză, pe de o parte pentru că raporturile juridice deduse judecăţii sunt supuse reglementărilor cuprinse în C. civ. de la 1864, sub imperiul căruia a fost încheiată convenţia, şi pe de altă parte pentru că art. 1382, citat de recurentă, priveşte repararea prejudiciului în cazul răspunderii civile delictuale.

Având în vedere considerentele mai sus expuse şi constatând că prin criticile recurentei nu se relevă nicio încălcare a dispoziţiilor legale de natură să impună casarea sau modificarea soluţiei adoptate, Înalta Curte urmează ca, în temeiul dispoziţiilor art. 312 alin. (1) C. proc. civ., să respingă recursul declarat de reclamanta S.C. A. S.A. SINAIA, ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de recurenta-reclamantă S.C. A. S.A. SINAIA împotriva deciziei civile nr. 375 din 1 noiembrie 2018 pronunţate de Curtea de Apel Alba Iulia, secţia a II-a civilă.

Respinge, ca tardiv, recursul declarat de recurenta-pârâtă UNITATEA ADMINISTRATIV TERITORIALĂ MUNICIPIUL DEVA - PRIN PRIMAR împotriva aceleiaşi decizii.

Irevocabilă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 19 aprilie 2019.