Successor liability of a professional law firm to the contractual debts of a dissolved individual practice following change of practice form

Şedinţa publică din data de 18 aprilie 2019

Asupra recursurilor de faţă, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a V-a civilă la data de 14 noiembrie 2014 sub dosar nr. x/2014, reclamanta Regia Autonomă "Administraţia Patrimoniului Protocolului de Stat", în contradictoriu cu pârâta SCA "A.", reprezentată prin avocat coordonator A., a solicitat instanţei să dispună obligarea pârâtei la plata sumei de 1.648.357,93 RON, cu titlu de daune-interese, ca urmare a îndeplinirii defectuoase a obligaţiilor derivând din încheierea contractului de asistenţă juridică nr. x din 6 noiembrie 2009, precum şi obligarea acesteia la plata cheltuielilor de judecată.

Prin cererea modificatoare din 28 ianuarie 2015, reclamanta a înţeles să chem în judecată şi pe pârâţii avocat A., în nume propriu şi S.C. B. S.A., în calitate de asigurător al pârâtului anterior menţionat.

Prin sentinţa civilă nr. 1361 din 11 noiembrie 2015, Tribunalul Bucureşti, secţia a V-a civilă a respins ca neîntemeiată cererea formulată de reclamanta Regia Autonomă - Administraţia Patrimoniului Protocolului de Stat în contradictoriu cu pârâţii avocat A., SCA "A.", şi S.C. B. S.A..

Împotriva acestei sentinţe a formulat apel reclamanta Regia Autonomă - Administraţia Patrimoniului Protocolului de Stat, iar pârâta SCA A. a declarat apel incident împotriva încheierii din data de 10 iunie 2015 şi a sentinţei civile nr. 1361/11 noiembrie 2015, pronunţate de Tribunalul Bucureşti, secţia a V-a civilă în dosarul nr. x/2014.

Prin decizia civilă nr. 1073A din 22 noiembrie 2017 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă a fost respins ca nefondat apelul incident declarat de intimata-pârâtă SCA A. împotriva încheierii din 10 iunie 2015 şi a sentinţei civile nr. 1361 din 11 noiembrie 2015, pronunţate de Tribunalul Bucureşti, secţia a V-a civilă în dosarul nr. x/2014 în contradictoriu cu intimata-reclamantă Regia Autonomă - Administraţia Patrimoniului Protocolului de Stat.

A fost admis apelul declarat de apelanta-reclamantă Regia Autonomă - Administraţia Patrimoniului Protocolului de Stat împotriva aceleiaşi sentinţe pe care a schimbat-o în tot, în sensul că a admis în parte cererea de chemare în judecată şi a obligat pârâţii A. şi SCA A., în solidar, la plata sumei de 412.089,48 RON reprezentând despăgubiri civile către reclamanta Regia Autonomă - Administraţia Patrimoniului Protocolului de Stat, fiind respinsă ca neîntemeiată cererea formulată în contradictoriu cu pârâta B. S.A..

Împotriva deciziei civile nr. 1073A din 22 noiembrie 2017 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă au formulat recurs reclamanta Regia Autonomă - Administraţia Patrimoniului Protocolului de Stat şi pârâţii SCA A. şi A..

Recursul reclamantei Regia Autonomă - Administraţia Patrimoniului Protocolului de Stat.

Prin memoriul de recurs, recurenta a invocat dispoziţiile art. 304 pct. 7 şi 9 din C. proc. civ. de la 1865 şi a solicitat admiterea recursului, modificarea hotărârii atacate pe care o consideră nelegală şi nefondată, iar pe fondul cauzei admiterea acţiunii şi obligarea intimaţilor-pârâţi la plata sumei de 1.648.357,48 RON reprezentând prejudiciu, daune-interese. Prin precizarea depusă la 4 aprilie 2018, la dosar recurs, recurenta a arătat că din eroare a menţionat dispoziţiile vechiul C. proc. civ. şi că indică ca temei de drept dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 C. proc. civ.

În susţinerea motivului de recurs întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., recurenta susţine că instanţa de apel a pronunţat o hotărâre ale cărei considerente sunt contradictorii, având în vedere că din motivarea instanţei se evidenţiază clar culpa intimatului-pârât A., în calitatea sa de avocat mandatat al RA-APPS, însă instanţa s-a contrazis atunci când a susţinut că ar exista culpă comună.

Pe de altă parte, consideră instanţa că regia nu a acţionat rezonabil pentru a preveni paguba "deşi avea posibilitatea - e adevărat, nu şi obligaţia contractuală", concluzionând că ar exista culpă comună".

Or, în acest sens consideră că, instanţa de apel se află într-o gravă eroare, deoarece prin toate probele existente la dosar - înscrisuri şi depoziţiile martorilor s-a demonstrat efectuarea tuturor diligenţelor necesare, fiind transmise avocatului mandat (intimatul-pârât din cauză) înscrisurile solicitate de instanţa de judecată, respectându-se astfel partea de obligaţii ce-i reveneau ca urmare a încheierii, cu cabinetul de avocat, a contractului general nr. 724/2009 şi a contractului de asistenţă juridică nr. 351632/06.11.2009.

Totodată, dacă instanţa susţine că reclamanta nu avea nicio obligaţie legală de îndeplinit, ci doar o posibilitate, atunci cum poate să constate existenţa unei culpe comune în cauză ?

Este contradictoriu a se retine lipsa unei obligaţii de a avea o anumită conduită juridică, pe de o parte şi culpa de a nu fi avut respectiva conduită, pe de altă parte.

Or, deşi din toate motivările instanţei expuse în hotărârea recurată se poate observa că nu există culpă comună, culpa fiind exclusivă a intimatului-pârât, avocatul A., recurenta arată că nu înţelege raţionamentul greşit şi contradictoriu al instanţei de apel, care a considerat necesar şi legal să reducă la 25% valoarea prejudiciului solicitat prin cererea de chemare în judecată, prejudiciu cauzat ca urmare a "gravelor carenţe ale activităţii profesionale" ale avocatului mandatat de RA-APPS în baza contractului general şi contractului de asistenţă juridică.

În susţinerea motivului de recurs întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurenta susţine că decizia atacată a fost dată cu aplicarea greşită a legii, respectiv a prevederilor art. 1539 - 1545 C. civ. referitor la obligaţiile mandatarului.

Contractul de asistenţă juridică are natura juridică a unei convenţii de mandat, deci este supus regulilor mandatului. Astfel, în baza acestuia se impunea analizarea conduitei mandatarului avocat, iar obligaţiile ce îi reveneau în baza contractelor încheiate cu regia trebuiau să fie evaluate de instanţă şi în conformitate cu prevederile art. 1540 C. civ.

Astfel, reţinerea culpei mandantului RA-APPS concomitent cu o constatare în sensul inexistentei unei obligaţii contractuale de a îndeplini anumite acte sau fapte legate de chestiunea suspendării judecăţii, urmată şi de perimare în dosarul nr. x/2010, reflectă o greşită aplicare a prevederilor art. 1539-1545 C. civ. cu privire la obligaţiile mandatarului (intimatul-pârât din prezenta speţă) de a depune diligenţe adecvate aducerii la îndeplinire a mandatului ce i-a fost încredinţat. Cu atât mai mult, cu cât mandatul a fost unul cu titlu oneros, se impune astfel ca obligaţia de diligenţă a intimatului-pârât să fie apreciată după reperul obiectiv "bonus pater familias", mandatarul fiind dator să răspundă în fata mandantului de acţiunile sale, art. 1541 C. civ.

O altă critică, vizează aplicarea greşită a prevederilor art. 969 C. civ., potrivit cărora "convenţiile legal făcute au putere de lege între părţile contractante".

Instanţa de apel, a calificat în mod greşit obligaţia avocatului mandatat de reclamantă ca fiind de diligenţă şi nu de rezultat, întrucât prin prezenta acţiune s-a solicitat angajarea răspunderii civile contractuale pentru pierderea procesului prin perimarea lui, ceea ce înseamnă că procesul anterior nu a fost pierdut prin pronunţarea unei soluţii de fond care să excludă parţial culpa avocatului mandatat. Soluţia constatării perimării cererii de chemare în judecata ce a format obiectul dosarului nr. x/2010 reflectă lipsa unor diligenţe procedurale formale ale avocatului mandatat ce erau imperativ necesare pentru soluţionarea pe fond a litigiului pentru care a fost angajat.

Altfel spus, obligaţia avocatului de a păstra cauza pe rol în vederea pronunţării unei soluţii de fond constituie o obligaţie de rezultat şi nu una de diligenţă, fiind de neconceput ipoteza de a angaja şi plăti un avocat în alt scop decât acela de a promova şi susţine un litigiu care să se finalizeze printr-o hotărâre asupra fondului.

Recursul pârâtului A.

Prin memoriul de recurs, întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., recurentul a solicitat, în principal admiterea recursului astfel cum a fost formulat, casarea deciziei atacate cu trimiterea cauzei spre rejudecare la instanţa de apel pentru stabilirea exactă a eventualului prejudiciu impus, constatându-se faptul că hotărârea pronunţată cuprinde motive contradictorii cât şi motive străine de natura cauzei. În subsidiar, solicită admiterea recursului, desfiinţarea hotărârii atacate şi menţinerea ca legală şi temeinică a sentinţei pronunţate de Tribunalul Bucureşti, secţia a V-a civilă.

În argumentarea recursului, recurentul consideră că soluţia adoptată de Curtea de Apel Bucureşti este supusă sancţiunii prevăzute de dispoziţiilor art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., pentru următoarele considerente:

Astfel, acţiunea a fost declanşată de reclamantă la data 14 noiembrie 2014 apreciindu-se după o lungă perioadă de timp, abia după finalizarea unei anchete a Corpului de Control al Curţii de Conturi că, culpa nesoluţionării acestei cauze aparţine în exclusivitate recurentului ca avocat, urmând ca acestea să suporte integral costurile presupusului prejudiciu pe care eventual reclamanta l-ar fi câştigat în instanţă împotriva angajaţilor săi din cadrul dosarului deschis pe rolul Tribunalului Bucureşti.

După ce instanţa de apel a realizat o expunere a cauzei şi a apărărilor în fapt şi în drept în considerentele deciziei atacate, aceasta a trecut la evaluarea total greşită a cauzei dovedind o analiză trunchiată, o apreciere subiectivă a stării de fapt, o motivare lipsită de probatoriu şi chiar în afara cadrului legal existent, o lipsa de valorificare a probelor prin însăşi lipsa rolului activ al instanţei.

În acest sens, se arată că de la bun început instanţa de apel a greşit în critica adusa Tribunalului Bucureşti în ideea că această instanţă ar fi trebuit să stabilească care era şansa pierdută, care este probabilitatea realizării ei şi care ar fi fost şansele de succes dacă acest dosar ar fi continuat pe o soluţie fireasca a lucrurilor.

Din această perspectivă, recurentul susţine că raţionamentul Curţii de Apel Bucureşti este total inadecvat, atipic din perspectiva criticii, întrucât este imposibil să ceri unei instanţe să evalueze probele unui dosar suspendat, probe incomplete, inexistente în acel dosar pentru a specula şansele de câştig ale unei cauze în care el însuşi ca judecător nu este implicat.

În acest context, se arată că apelanta RA-APPS avea cunoştinţă de suspendarea cauzei la data de 11 februarie 2011 prin cel puţin trei mijloace, neevaluate de instanţa de apel, mai precis nesocotite de aceasta.

Prima, se referă la faptul că în conformitate cu înscrisul depus în susţinerea recursului, respectiv Ecris-ul public al Tribunalului Bucureşti, se poate observa clar cu opozabilitate, deci pentru orice parte interesată faptul că instanţa a suspendat cauza la data menţionată pentru motivele indicate, respectiv culpa exclusivă a reclamantei. Deci, instanţa de apel a omis în mod vădit să analizeze şi să argumenteze cum se justifică conduita RA-APPS, care timp de un an de zile nu a înţeles, cunoscând public existenta suspendării, să intervină în repunerea pe rol a cauzei, nu explică pentru acest prim aspect de ce nu s-au întreprins niciun fel de diligenţe, presupunând prin absurd că la acea dată Cabinet Individual de Avocat A. nu şi-ar fi îndeplinit obligaţiile contractuale.

O a doua modalitate prin care RA-APPS a ştiut de suspendarea cauzei o reprezintă existenţa rapoartelor de activitate şi a colaborării între Cabinet Individual de Avocat A. cu RA-APPS, pe perioada de după 11 februarie 2011.

În concret, Cabinetul Individual de Avocat A. gestiona şi alte dosare cu RA-APPS, sens în care depune ca înscris nou lista tuturor proceselor în lucru cu această societate, tocmai pentru a sublinia faptul că analiza acestor dosare, inclusiv a celui din prezenta cauză, se făcea la sediul RA-APPS împreună cu conducerea acesteia.

A treia modalitate de a cunoaşte de existenţa suspendării ţine de faptul că e vorba de însăşi angajaţi ai propriei companii, dintre care unii dintre ei în funcţii de conducere în RA-APPS, care au continuat să lucreze în societate.

Având în vedere aceste trei elemente prin care RA-APPS putea şi ştia de existenţa suspendării cauzei, inclusiv de la recurent prin discuţiile directe, recurentul susţine că, contrar speculaţiilor făcute de Curtea de Apel Bucureşti, în sensul că RA-APPS, prin conducerea de la acea vreme nu avea interesul real de a acţiona împotriva propriilor angajaţi, dovadă fiind faptul că procesul deschis a fost numai consecinţa unui control al Curţii de Conturi şi nicidecum dintr-o voinţă proprie obiectiv legală.

În acest context, recurentul susţine că instanţa de apel a făcut o interpretare proprie ce excede analizării cauzei doar din dorinţa de a fi găsit doar recurentul vinovat în ceea ce priveşte cauza suspendării de către Tribunalul Bucureşti.

Analizând încheierea de suspendare devenită publică, dar şi răspunsul formulat de RA-APPS, se constată că niciodată societatea nu a respectat cerinţa imperativă a Curţii.

În acest sens, se arată că este neadevărată şi neprobată, iar instanţa de apel nu a făcut nicio dovadă a faptului ca RA-APPS a transmis către Cabinetul Individual de Avocat A. documentele cerute de către Tribunal.

În acest context, recurentul consideră că Tribunalului Bucureşti în mod corect a respins acţiunea reclamantei pentru motivele indicate, întrucât nu se poate aprecia îndeplinirea cumulativa a condiţiilor răspunderii contractuale într-o manieră de evaluare deoarece la data judecării prezentei cauze nu exista certitudinea că prejudiciul cerut ar fi fost şi recuperat. De asemenea, nu se poate stabili întinderea acestui prejudiciu, modalitatea în care acesta ar fi fost stabilit pentru fiecare angajat în parte şi ceea ce este cel mai important, nu se putea stabili dacă reclamanta ar fi şi câştigat procesul pentru a putea fi în măsură să justifice solicitarea sumei integrale de la recurent, ca avocat al apărării.

În ceea ce priveşte interpretarea pe care Curtea de Apel Bucureşti o dă obligării personale ca persoana fizică a recurentului de a plăti această sumă în contul fostului Cabinet Individual de avocat A., se arată că instanţa a dovedit încă o dată depăşirea limitelor obiective de imparţialitate preluând automat susţinerile RA-APPS cu privire la acest aspect.

Mai susţine recurentul că nu există nicăieri în legea privind exercitarea profesiei de avocat, cât şi în normele de aplicare ale ei, vreo dispoziţie legală care să stipuleze faptul că prin radierea unui Cabinet Individual de Avocatură drepturile şi obligaţiile patrimoniale ale entităţii juridice trec automat asupra persoanei fizice care a înfiinţat Cabinetul.

Astfel, Curtea de Apel Bucureşti nu a indicat niciun text de lege care să îi permită o asemenea interpretare bazându-se doar pe retorica apelanţilor, aceştia din urma neindicând care ar fi dispoziţia legală în legea specială ce implică o astfel de transbordare de la o persoana juridică la o persoana fizică.

În acest sens, se arată că RA-APPS nu a încheiat un contract cu recurentul, iar reprezentarea intereselor în toate dosarele nu s-a făcut cu persoana fizică A., şi ca atare, această forţare a transferării drepturilor de a plăti un prejudiciu dinspre cabinet spre o persoană fizică nu are niciun fundament legal, fiind o simplă aserţiune a instanţei fundamentată mai degrabă pe aspecte de moralitate, daca se poate vorbi despre aşa ceva, decât de legalitate în sensul interpretării legii.

Mai mult decât atât, instanţa de apel fără a invoca vreo cauză legală sau vreun articol din legea de organizare a avocaturii cu privire la funcţionarea societăţilor civile de avocaţi, cere nici mai mult nici mai puţin decât ca asociaţii să se desocotească între ei în raporturile interne ale societăţii, adică Curtea de Apel Bucureşti impune o politică fiscală raportată la această cauză neprevăzută de lege.

În atare situaţie, recurentul susţine că SCA A. nu este o societate civilă profesională în măsură a fi implicată în rezolvarea acestui litigiu nici măcar pentru opozabilitate, şi asta în condiţiile în care la data prezentei soluţionări nici nu poate fi pusă în discuţie o asemenea "socoteal", recurentul nemaifiind membru al SCA A. şi nici avocat în cadrul Baroului Bucureşti, în conformitate cu documentele emise de Baroul ce se află ataşate la prezentul recurs, privind starea acestuia de incompatibilitate, începând cu data de 15 septembrie 2017.

În opinia recurentului, această apreciere, în raport cu cele precizate, denotă încă o dată lipsa de obiectivitate a instanţei de apel, inexistenţa unei motivări fundamentate pe lege, ci doar aprecierea unei interpretări atipice.

Recursul pârâtei SCA A..

Prin memoriul de recurs, recurenta a invocat dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 C. proc. civ., solicitând admiterea recursului, casarea deciziei atacate cu consecinţa admiterii excepţiei lipsei calităţii procesual pasive a pârâtei şi a respingerii acţiunii formulate împotriva sa ca fiind introdusă împotriva unei persoane fără calitate procesuală.

În argumentarea recursului, recurenta apreciază ca fiind vădit nelegale şi neîntemeiate considerentele reţinute de instanţa de apel, pentru următoarele motive:

Deşi acţiunea reclamantei s-a întemeiat pe dispoziţiile art. 969 - 1073 C. civ. - angajarea răspunderii civilie contractuale - totuşi motivarea şi hotărârea instanţei de apel se bazează în mod nelegal, pe analizarea şi angajarea răspunderii civile delictuale, astfel cum se poate observa din analiza paginii 15 a considerentelor, paragraf 1, unde se arată că "..tribunalul a încălcat regulile răspunderii civilie delictuale art. 998-999 C. civ. de la 1864 aplicabil cauzei.." fiind încălcate următoarele dispoziţii normative: principiul disponibilităţii - art. 9, art. 12 C. proc. civ., buna-credinţă, art. 13 din acelaşi cod - dreptul la apărare; art. 14 C. proc. civ. - contradictorialitatea, art. 20 din acelaşi cod - respectarea principiilor fundamentale.

Astfel, considerentele care au justificat pronunţarea hotărârii atacate se apreciază că se întemeiază pe o calificare greşită a cererii, pe o modificare nejustificată a temeiului acţiunii.

O altă critică vizează nerespectarea de către instanţa de apel a dispoziţiilor art. 1041 C. civ. de la 1864, corespondentul art. 1445 Noul C. civ., potrivit căruia "solidaritatea dintre debitori nu se prezuma. Ea nu există decât atunci când este stipulată expres de părţi ori este prevăzută de lege".

Prin urmare, observând temeiul acţiunii, răspundere contractuală, clauzele contractului de asistenţă juridică încheiat la data de 20 octombrie 2009 - contract general - între Cabinet de Avocat A. şi RA-APPS, înregistrat sub nr. x/20.10.2009 şi la Cabinet de Avocat A. sub nr. x/20.10.2009, precum şi clauzele contractului de asistenţă juridică nr. 351632/06.11.2009 încheiat între Cabinet de Avocat A. şi RA-APPS pentru dosarul nr. x/2009 - devenit după declinare dosar nr. x/2010, se poate constata că recurenta SCA A. înfiinţată la data de 10 februarie 2014 nu era parte contractantă, în cuprinsul celor două contracte neexistând nicio clauză stipulată expres privind solidaritatea.

În acest context, devine evident faptul că în cauza dedusă judecaţii nu poate opera solidaritatea, instanţa de apel în mod nelegal a dispus obligarea recurentei, în solidar la suportarea obligaţiilor debitorului A..

O altă critică vizează nerespectarea/interpretarea greşită de către instanţa de apel a dispoziţiilor art. 5 din Legea nr. 51/1995 - legea avocaţilor.

Totodată, în combaterea argumentului instanţei de apel, ce vizează "transformarea formei de exercitare" recurenta solicită să se observe nesocotirea de către Curtea de Apel Bucureşti a dispoziţiilor legale menţionate în cuprinsul deciziei nr. 403/10.02.2014 a Baroului Bucureşti, prin care s-a dispus desfiinţarea Cabinetului Individual A. şi înfiinţarea SCP A., nefiind menţionată "transformarea formei de exercitare".

Analizând dispoziţiile art. 187 alin. (1) şi (2) din Statut, se poate observa că se face o distincţie clară între înregistrare, modificare, transformare, reorganizare, transmitere, încetare, lichidare a formei de exercitare, aceste proceduri neputându-se confunda între ele, efectele juridice fiind distincte pentru fiecare dintre acestea în parte.

Mai critică recurenta nesocotirea/aplicarea şi interpretarea greşită de către instanţa de apel a dispoziţiilor art. 233 C. civ. - modurile de reorganizare şi implicit a dispoziţiilor art. 234 C. civ. - fuziunea, art. 236 C. civ. - divizarea şi art. 241 C. civ. - transformarea persoanei juridice.

Astfel, analizându-se considerentele instanţei de apel se poate observa că în mod nelegal instanţa s-a raportat la o situaţie juridică inexistentă, respectiv aceea a "reorganizării persoanei juridice".

Raportat la această reţinere, recurenta solicită instanţei să observe că instanţa de apel avea obligaţia să reţină că în cauză, raportat la prevederile art. 233 alin. (1) C. civ., potrivit cărora "reorganizarea persoanei juridice se realizează prin fuziune, divizare sau prin transformare", analizând şi condiţiile impuse de art. 234 C. civ. privind fuziunea, de art. 236 C. civ. privind divizare şi de art. 241 C. civ. privind transformarea persoanei juridice, nu sunt îndeplinite niciuna din condiţiile impuse de textele normative menţionate, Decizia nr. 403/10.02.2014 emisă de Baroul Bucureşti - decizie în baza căreia recurenta funcţionează, dovedeşte fără dubiu că societatea de avocatură nu funcţionează şi nu este înfiinţată prin reorganizare, sens în care nu îi pot fi opuse modurile de reorganizare enunţate de art. 233 alin. (1) C. civ.

Confuzia făcută în raţionamentul instanţei derivând atât din lipsa analizării Statutului Societăţii de avocaţi "A.", cât şi din interpretarea vădit nelegală a noţiunilor privind reorganizarea prin transformarea persoanei juridice respectiv, transferul universal de patrimoniu, determinând implicit o apreciere a instanţei de apel, neîntemeiată, privind transferul universal de patrimoniu "ope legis" la momentul desfiinţării Cabinetului de avocat A. şi înfiinţării SCPA A..

De asemenea, recurenta arată că instanţa de apel, nesocotind dispoziţiile Deciziei nr. 403/10.02.2014 a Baroului Bucureşti, ce fac trimitere expresă la acţiuni de desfiinţare şi înfiinţare (nu fuziune, divizare, transformare) aplică în mod greşit dispoziţiile art. 248 alin. (3) C. civ., potrivit căruia "Dacă încetarea persoanei juridice are loc prin fuziune, transformare sau prin divizare, nu se declanşează procedura lichidării".

În concluzie, faţă de cele menţionate, recurenta solicită admiterea recursului astfel cum a fost motivat şi formulat, cu consecinţa casării soluţiei pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, având în vedere că recurenta a dovedit că în cauză instanţa de apel a pronunţat o hotărâre cu încălcarea dispoziţiilor art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 C. proc. civ., fiind evident că recurenta nu are calitate procesual pasivă în cauză. Totodată, solicită obligarea intimaţilor la suportarea cheltuielilor de judecata ocazionate cu soluţionarea prezentului recurs.

Prin întâmpinarea depusă la data de 5 aprilie 2018, recurenta-reclamantă Regia Autonomă - Administraţia Patrimoniului Protocolului de Stat a solicitat respingerea excepţiei lipsei calităţii procesuale pasive invocate de recurenta-pârâtă SCA A., precum şi recursurile declarate de pârâţii SCA A. şi A., ca nefondate.

Prin întâmpinarea depusă la data de 10 aprilie 2018, intimata B. S.A. a solicitat admiterea recursurilor declarate de pârâţii SCA A. şi A., precum şi respingerea recursului declarat de reclamanta Regia Autonomă - Administraţia Patrimoniului Protocolului de Stat, ca fiind nefondat.

Recurenta-pârâtă SCA A. a depus întâmpinare la data de 7 iunie 2018, prin care a solicitat respingerea recursului declarat de reclamanta Regia Autonomă - Administraţia Patrimoniului Protocolului de Stat ca nefondat.

Prin răspunsul depus la 8 mai 2018 de reclamanta Regia Autonomă - Administraţia Patrimoniului Protocolului de Stat, la întâmpinarea intimatei B. S.A., aceasta a solicitat înlăturarea susţinerilor ca nelegale şi nefondate.

Înalta Curte, a procedat la întocmirea raportului asupra admisibilităţii în principiu a recursului, în temeiul art. 493 alin. (2) din C. proc. civ.

Prin încheierea din camera de consiliu de la data de 4 iulie 2018, potrivit dispoziţiilor art. 494 alin. (4) C. proc. civ., în unanimitate, s-a dispus comunicarea către părţi a raportului asupra admisibilităţii în principiu a recursului şi s-a dispus comunicarea acestuia.

Potrivit dovezilor de comunicare raportul asupra admisibilităţii în principiu a recursului a fost comunicat părţilor la data de 9 iulie 2018, iar recurentul-pârât A. a depus la 18 iulie 2018 punct de vedere.

În şedinţa publică din 28.03.2019, instanţa supremă a pus în discuţia părţilor excepţia lipsei capacităţii procesuale de folosinţă a recurentei SCA. "A.", invocată de către recurentul A., pe care a respins-o apoi ca neîntemeiată în raport de înscrisurile noi prezentate în cauză şi de faptul că, deşi s-a susţinut de către recurentul A. că societatea civilă profesională de avocaţi a fost radiată, în realitate aceasta se află în faza lichidării, după momentul dizolvării sale.

Prin Decizia nr. 446/6.03.2018 emisă de Baroul Bucureşti s-a luat act de cererea de dizolvare a societăţii-recurentă, numindu-se apoi ca lichidator al acesteia Cabinetul individual de insolvenţă "C.".

În atare situaţie, societatea îşi păstrează personalitatea juridică pentru operaţiunile lichidării, până la terminarea acesteia, cu consecinţa păstrării capacităţii sale procesuale de folosinţă până la data încheierii tuturor operaţiunilor de lichidare.

Analizând actele şi lucrările dosarului prin prisma criticilor formulate şi a dispoziţiilor legale aplicabile, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie reţine că recursurile formulate de către pârâţii av. A. şi SCA. "A." sunt fondate, urmând a fi admise, iar că recursul declarat de către recurenta-reclamantă Regia Autonomă "Administraţia Patrimoniului Protocolului de Stat" este nefondat şi urmează a fi respins, pentru următoarele considerente:

Recursul pârâtului A. s-a întemeiat pe dispoziţiile art. 488 pct. 6 şi pct. 8 din C. proc. civ., primul text de lege fiind invocat în mod expres prin cererea de recurs iar cel de-al doilea putându-se desprinde cu uşurinţă din ansamblul criticilor formulate, referitoare la depăşirea şi încălcarea de către instanţa de apel a prevederilor legale sau referitoare la inexistenţa unor texte de lege care să poată justifica în drept decizia recurată.

A susţinut recurentul-pârât că, în mod greşit şi contrar situaţiei reale desprinsă din actele şi lucrările dosarului, instanţa de apel a încercat să îl implice ca parte direct responsabilă în acoperirea unui pretins prejudiciu încercat de către reclamanta Regia Autonomă "Administraţia Patrimoniului Protocolului de Stat". Acest prejudiciu, aflat la baza pretenţiilor reclamantei, ar fi decurs dintr-un alt dosar pe care RAAPPS. nici nu şi-ar fi dorit să îl înregistreze pe rolul instanţelor judecătoreşti deoarece prin acţiunea din el se urmărea recuperarea unor sume de bani de la proprii angajaţi, iar aceasta numai ca urmare a rezultatelor unui control desfăşurat la sediul ei de către Corpul de Control al Primului Ministru.

Instanţa de apel, concluzionând asupra modalităţii în care pârâtul-recurent a înţeles să îşi desfăşoare activitatea de avocat şi reprezentant legal al RAAPPS. în dosarul nr. x/2009 aflat pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a VI-a Comercială, declinat la Tribunalul Bucureşti, secţia a VIII-a şi înregistrat sub nr. x/2010 - din care ar fi decurs prejudiciul care se încearcă a se recupera în prezenta cauză - reţine culpa individuală a avocatului A., deşi, susţine pârâtul, între el ca avocat, şi Cabinetul individual de avocatură "A." nu poate exista identitate de patrimoniu. De asemenea, instanţa de apel a reţinut că desfiinţarea Cabinetului individual de avocatură "A." la data de 10.02.2014 nu prezintă relevanţă în condiţiile în care a apreciat că noua entitate creată, respectiv Societatea Civilă de Avocaţi "A." a preluat drepturile şi obligaţiile patrimoniale ale fostului Cabinet individual de avocatură "A.".

Procedând în acest mod şi considerând că prin Decizia Baroului Bucureşti nr. 403/2014 s-a luat act de solicitarea avocatului A. de a-şi schimba opţiunea de exercitare a profesiei, din cabinet individual, într-o altă formă de exercitare a profesiei, cu realizarea în fapt a transformării formei de exercitare a profesiei şi de reorganizare a fostului cabinet individual de avocatură în actuala SCA "A.", instanţa de apel a nesocotit prevederile art. 180 alin. (1), art. 182 alin. (1) şi art. 187 alin. (1) şi (2) din Statutul profesiei de avocat.

Sub acest aspect sunt şi criticile recurentei-pârâte SCA "A." care şi-a întemeiat recursul pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 6 şi pct. 8 din C. proc. civ.

Societatea recurentă subliniază contradicţia între considerentele deciziei recurate şi arată că instanţa de apel a plecat de la temeiul cererii de chemare în judecată, respectiv de la răspunderea civilă contractuală decurgând din contractul de asistenţă juridică încheiat între Cabinetul individual de avocatură "A." şi Regia Autonomă "Administraţia Patrimoniului Protocolului de Stat", pentru a ajunge la final să reţină o răspundere solidară între pârâtul avocat, în nume propriu, şi societatea de avocatură - înfiinţată ulterior contractului de asistenţă juridică amintit - pe tărâmul răspunderii civile delictuale.

Totodată, societatea recurentă remarcă nesocotirea de către instanţa de apel a dispoziţiilor legale, respectiv a art. 5 din Legea nr. 51/1995 privind organizarea şi exercitarea profesiei de avocat, rep., şi a prevederilor art. 180 alin. (1), art. 182 alin. (1) şi art. 187 alin. (1) şi (2) din Statutul profesiei de avocat, deoarece în considerentele deciziei atacate s-a reţinut faptul că noua societate de avocatură SCA "A." a luat fiinţă ca efect al reorganizării fostului Cabinet individual de avocatură "A.", cu ignorarea completă a textului de lege aflat la baza Deciziei Baroului Bucureşti nr. 403/2014 şi a consemnărilor referitoare la înfiinţarea societăţii civile de avocaţi.

Observând că instanţa de apel a încălcat normele legale invocate mai sus şi că a reţinut situaţii juridice contradictorii, referindu-se pe de o parte la o răspundere solidară între pârâtul avocat A. şi pârâta SCA "A.", pentru ca pe de altă parte să se refere la reorganizarea fostului cabinet individual de avocatură "A." şi la consecinţa transmiterii patrimoniului acestuia către SCA "A.", Înalta Curte constată că recursurile pârâţilor sunt fondate şi urmează a le admite, cu consecinţa casării hotărârii atacate.

Va pune în vedere instanţei de apel să lămurească în dosar situaţia juridică rezultată în urma desfiinţării Cabinetului individual de avocat "A.", potrivit Deciziei Baroului Bucureşti nr. 403/10.02.2014.

În ceea ce priveşte recursul formulat de către reclamanta Regia Autonomă "Administraţia Patrimoniului Protocolului de Stat" împotriva aceleiaşi decizii cu nr. 1073A din 22.11.2017, pronunţată de către Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă, în dosarul nr. x/2014 şi întemeiat pe prevederile art. 488 pct. 6 şi pct. 8 din Noul C. proc. civ., Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a reţinut următoarele:

În esenţă, invocând existenţa unor considerente contradictorii ale hotărârii recurate şi subliniind lipsa culpei sale în producerea prejudiciului decurgând din perimarea judecăţii în dosarul nr. x/2010, recurenta înţelege să critice maniera de apreciere a probelor din dosar de către instanţa de apel precum şi condiţiile în care s-a reţinut că părţile din contractul de asistenţă juridică nr. 724/20.10.2009 nu şi-au respectat întocmai obligaţiile convenţionale. De asemenea, recurenta s-a arătat nemulţumită de calificarea de către instanţa de apel a obligaţiei avocatului mandatar A. ca fiind de diligenţă iar nu de rezultat, considerând că prin aceasta au fost nesocotite prevederile art. 969-970 din C. civ. 1864 şi cele ale art. 1540 şi urm. din actul normativ evocat.

Recurenta a circumscris, practic, motivelor de casare invocate, critici de netemeinicie şi nu de nelegalitate, ceea ce nu este permis în prezenta cale de atac.

Astfel fiind, subsumat motivului de recurs prevăzut de art. 488 pct. 6 C. proc. civ., recurenta apreciază că se impune o reapreciere a probelor administrate care să conducă, pe de o parte, la stabilirea unei alte situaţii de fapt decât cea reţinută în dosar de către instanţa de apel şi, pe de altă parte, la înlăturarea concluziilor referitoare la îndatoririle care i-ar reveni Regiei Autonome "Administraţia Patrimoniului Protocolului de Stat", în temeiul contractului de asistenţă juridică nr. 724/20.10.2009.

În ceea ce priveşte criticile referitoare la nerespectarea dispoziţiilor art. 969-970, art. 1540 şi urm. din C. civ. 1864, de către instanţa de apel, se observă din conţinutul acestora că recurenta pretinde angajarea răspunderii civile a avocatului, domnul A., pentru pierderea procesului prin perimarea lui în dosarul nr. x/2010 aparţinând Tribunalului Bucureşti.

Cu toate acestea, prin prisma celor evocate mai sus, instanţa de apel a făcut o corectă analiză a raporturilor contractuale dintre părţi, reţinând în mod corespunzător normele legale aplicabile în speţă.

Pentru considerentele expuse, conform dispoziţiilor art. 493 şi urm. din Noul C. proc. civ., Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie va admite recursurile declarate de către pârâţi şi va casa decizia recurată numai sub aspectele criticate prin motivele admise, sens în care va trimite cauza spre rejudecare aceleiaşi instanţe de apel.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge excepţia lipsei capacităţii procesuale de folosinţă a SCA A..

Admite recursurile declarate de pârâta SCA A. prin lichidator judiciar CII C. şi de pârâtul A. împotriva deciziei civile nr. 1073 A din 22 noiembrie 2017 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă.

Casează decizia atacată şi trimite cauza spre rejudecare aceleiaşi instanţe.

Respinge ca nefondat recursul declarat de recurenta-reclamantă Regia Autonomă "Administraţia Patrimoniului Protocolului de Stat" împotriva deciziei civile nr. 1073 A din 22 noiembrie 2017 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 18 aprilie 2019.