Prescription of construction authorization and quality fees as tax obligations under fiscal procedure law

Şedinţa publică din data de 17 aprilie 2019

Asupra cererii de recurs de faţă

Din examinarea lucrărilor dosarului, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Judecătoriei Timişoara la data de 3 mai 2017, sub nr. x/2017, reclamantul Inspectoratul de Stat în Construcţii -I.S.C. Inspectoratul Regional de Construcţii Vest a solicitat obligarea pârâtei Compania Naţională de Administrare a Infrastructurii Rutiere S.A. prin Direcţia Regională de Drumuri şi Poduri Timişoara la plata sumei de 613.651,10 RON reprezentând cota de 0.1%, cota de 0,7% şi penalităţi de întârziere aferente AC nr. x/14.08.2009 emisă pentru "Consolidare DN 57B km36+000-49+000, km 53+000-69+000", precum şi obligarea pârâtei la plata cheltuielilor de judecată.

În drept, au fost invocate dispoziţiile art. 30 din Legea nr. 50/1991, art. 40 din Legea nr. 10/1995, art. 76 alin. (2) din Ordinul nr. 839/2009 pentru aprobarea Normelor de aplicare a Legii nr. 50/1991, art. 30 şi urm. din Noul C. proc. civ. şi art. 30 din O.U.G nr. 80/2013.

Prin sentinţa civilă nr. 8834 din 13 iulie 2017, Judecătoria Timişoara a admis excepţia necompetenţei materiale şi a declinat în favoarea Tribunalului Timiş competenţa de soluţionare a acţiunii civile.

Tribunalul Timiş, secţia I civilă, prin sentinţa civilă nr. 1658 din 27 noiembrie 2017, a admis excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune invocată de pârâtă şi, în consecinţă, a respins cererea de chemare în judecată introdusă de reclamantul Inspectoratul de Stat în Construcţii - I.S.C.- Inspectoratul Regional de Construcţii Vest, în contradictoriu cu pârâta Compania Nationala de Administrare a Infrastructurii Rutiere S.A. prin Directia Regionala de Drumuri şi Poduri Timişoara, fără cheltuieli de judecată.

Curtea de Apel Timişoara, secţia I civilă, prin decizia civilă nr. 77 din 8 mai 2018, a admis apelul formulat de către apelantul reclamant Inspectoratul de Stat în Construcţii împotriva sentinţei civile nr. 1658 din 27.11.2017, pronunţată de Tribunalul Timiş în dosarul nr. x/2017, a anulat sentinţa apelată şi a trimis cauza spre rejudecare Tribunalului Timiş.

Împotriva deciziei civile nr. 77 din 8 mai 2018, pronunţată de Curtea de Apel Timişoara, secţia I civilă, au declarat recurs atât reclamantul Inspectoratul de Stat în Construcţii -I.S.C. Inspectoratul Regional de Construcţii Vest, cât şi pârâta Compania Naţională de Administrare a Infrastructurii Rutiere S.A. prin Direcţia Regională de Drumuri şi Poduri Timişoara.

Recursul declarat de reclamantul Inspectoratul de Stat în Construcţii -I.S.C. Inspectoratul Regional de Construcţii Vest a fost întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. şi vizează considerentele reţinute de instanţa de apel în decizia recurată, motiv pentru care se solicită admiterea căii de atac, înlăturarea considerentelor reţinute cu privire la momentul de la care a început să curgă termenul de prescripţie şi înlocuirea acestora, menţinând soluţia de admitere a apelului cuprinsă în dispozitivul hotărârii atacate.

În esenţă, recurentul-reclamant susţine că, referitor la suma pretinsă cu titlu de taxă de 0,1% precum şi accesoriile ei (penalităţi) ce-şi au izvorul în cuprinsul art. 30 din Legea nr. 50/1991, instanţa de apel a aplicat greşit aceste dispoziţii legale.

De asemenea, în ceea ce priveşte cota de 0.70%, curtea de apel a interpretat greşit, trunchiat, dispoziţiile art. 40 din Legea nr. 10/1995 privind calitatea în construcţii, astfel cum au fost completate şi modificate prin Legea nr. 587/2002 (aplicabilă la data efectuării recepţiei la terminarea lucrărilor).

În concluzie, în privinţa ambelor cote, raportat la data recepţiei lucrărilor de construcţii, respectiv 31.10.2012, ţinând cont de dispoziţiile art. 91 Codul de procedură fiscală potrivit cărora termenul de prescripţie de 5 ani trebuie să curgă de la 1 ianuarie a anului următor celui în care s-a constituit baza de impunere care a generat creanţa fiscală, în prezenta cauză, termenul de prescripţie începe să curgă la data de 01.01.2013 şi nu era împlinit la data de 03.05.2017, data formulării prezentei acţiuni.

Prin recursul formulat, întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., pârâta Compania Naţională de Administrare a Infrastructurii Rutiere S.A. prin Direcţia Regională de Drumuri şi Poduri Timişoara a solicitat admiterea căii de atac, casarea deciziei recurate şi, reţinând cauza spre rejudecare, respingerea apelului formulat de reclamant şi menţinerea ca temeinică şi legală a sentinţei civile nr. 1658/27.11.2017, în sensul admiterii excepţiei invocate de către societatea pârâtă şi constatării prescripţiei dreptului material la acţiune al reclamantului, precum şi respingerea în totalitate a acţiunii formulate de reclamant, cu acordarea cheltuielilor de judecată efectuate în cauză.

Recurenta-pârâtă susţine că în mod greşit instanţa de apel a apreciat că termenul general de prescripţie de 3 ani nu îşi are aplicabilitatea în prezenta speţă, deoarece Inspectoratul de Stat în Construcţii ar fi o instituţie care intră în sfera de aplicare a Legii nr. 329/2009 privind reorganizarea unor autorităţi şi instituţii publice, iar veniturile încasate de acesta ar avea natura juridică a unor creanţe fiscale şi ar fi supuse termenului de prescripţie de 5 ani.

Arată că Autorizaţia de construire nr. x/14.08.2009 a fost emisă la data de 14.08.2009, iar cotele de 0,1% şi 0,7% precum şi penalităţile solicitate de reclamantă trebuiau calculate începând cu data emiterii acestei autorizaţii. Având în vedere că acţiunea a fost introdusă la data de 03.05.2017, deci peste 8 ani de zile, rezultă că s-a depăşit termenul general de prescripţie de 3 ani, ba mai mult este depăşit şi termenul de prescripţie de 5 ani privind creanţele fiscale.

Totodată, învederează şi faptul că reclamantul a fost încunoştiinţat despre data demarării lucrărilor de construcţie la obiectiv prin Anunţul de începere a lucrărilor nr. 112/14.04.2011. Deci, şi prin raportare la această dată ca moment al începerii curgerii termenului de prescripţie (atât de 3 cât şi de 5 ani), tot ar fi depăşit termenul de prescripţie extinctivă şi dreptul de a mai solicita pretenţii. Mai mult, Procesul-verbal de recepţie la terminarea lucrărilor nr. x/1183/31.10.2012 a fost încheiat la data de 31.10.2012 iar acţiunea în justiţie a fost introdusă la data de 03.05.2017, deci şi de la această dată termenul de prescripţie este depăşit.

Raportat şi la dispoziţiile art. 2528 alin. (1) C. civ.., momentul de la care începe să curgă prescripţia dreptului la acţiune este cel al naşterii dreptului pretins, respectiv data de 14.08.2009, când a fost emisă autorizaţia de construire. Mai mult, odată cu stingerea dreptului la acţiune privind un drept principal se stinge şi dreptul la acţiune privind drepturile accesorii acestuia. Având în vedere toate aceste aspecte, consideră că dreptul material la acţiune este prescris, în cauză intervenind prescripţia extinctivă şi, în consecinţă, solicită admiterea acestei excepţii şi respingerea cererii reclamantului, aşa cum a stabilit şi instanţa de fond.

Pe fondul cauzei, recurenta-pârâtă arată că reclamantul îşi întemeiază acţiunea pe prevederile art. 30 din Legea nr. 50/1991 privind autorizarea executării lucrărilor de construcţii şi ale art. 40 din Legea nr. 10/1995 privind calitatea în construcţii.

Or, odată cu intrarea în vigoare a Legii nr. 184/2008 pentru modificarea şi completarea Legii nr. 198/2004 privind unele măsuri prealabile lucrărilor de construcţie de autostrăzi şi drumuri naţionale, susţine că societatea pârâtă nu mai are obligaţia achitării cotelor de 0,1% şi 0,7% din valoarea lucrărilor către Inspectoratul de Stat în Construcţii, fiind scutită de la plata acestei taxe, conform dispoziţiilor art. 1 pct. 4, alin. (10) din Legea nr. 184/2008.

Învederează faptul că lucrările efectuate de către societatea pârâtă sunt din categoria celor de utilitate publică, aşa cum sunt definite de art. 2 alin. (1) lit. a) din Legea 255/2010 privind exproprierea pentru cauză de utilitate publică, adică lucrări de construcţie, reabilitare şi modernizare de drumuri de interes naţional, judeţean şi local şi, ca atare, sunt scutite de la plata taxelor către I.S.C.

Recurenta-pârâtă susţine că, din analiza comparată a textelor de lege în vigoare anterior abrogării Legii nr. 184/2008, rezultă că Legea nr. 255/2010 a concentrat, într-un act normativ unic, mai multe legi care reglemantau proceduri similare de expropriere şi de realizare a unor lucrări de interes public. Mai mult, nu există nicio justificare pentru ca lucrările de interes public, menţionate la art. 1 din Legea nr. 255/2010, să aibă un tratament juridic diferit/diferenţiat, după cum realizarea acestora presupune sau nu o expropriere. Este nelegal şi discriminatoriu ca legiuitorul să dispună scutirea de la plata taxelor de autorizare lucrările pentru care este necesară o expropriere prealabilă a terenului şi să oblige la plata aceloraşi taxe dacă pentru terenul respectiv nu este necesară exproprierea, acestea fiind în domeniul public al statului.

De altfel, chiar şi instanţa de apel, trimiţând cauza spre rejudecare, a sesizat că societatea pârâtă nu are obligaţia achitării taxelor, care îşi au sorgintea în art. 30 din Legea 50/1991 şi art. 40 din Legea nr. 10/1995, către reclamantul I.S.C., tocmai având în vedere dispoziţiile art. I pct. 4 alin. (10) din Legea nr. 184/2008 şi ale art. 25 alin. (2) din Legea 255/2010, care scutesc pârâta de la plata acestor taxe.

Solicită instanţei să aibă în vedere şi faptul că C.N.A.I.R. S.A. este o societate înfiinţată în baza O.U.G. nr. 84/2003, prin reorganizarea Regiei Autonome "Administraţia Naţională a Drumurilor din România", fiind o persoană juridică română, de interes strategic naţional cât timp statul este acţionar majoritar, care se organizează şi funcţionează sub autoritatea Ministerului Transporturilor, pe bază de gestiune economică şi autonomie financiară, conform legilor în vigoare şi statutului, şi, conform prevederilor art. 1, alin. (6) din această ordonanţă, "desfăşoară în principal activităţi de interes public naţional în domeniul administrării drumurilor naţionale şi autostrăzilor, în conformitate cu prevederile Ordonanţei Guvernului nr. 43/1997 privind regimul drumurilor, republicată, cu modificările şi completările ulterioare".

Înalta Curte, a procedat la întocmirea raportului asupra admisibilităţii în principiu a recursurilor, în temeiul art. 493 alin. (2) din C. proc. civ., acesta fiind comunicat părţilor.

Prin încheierea din camera de consiliu din 27 februarie 2019 au fost admise în principiu recursurile şi a fost fixat termen la data de 17 aprilie 2019, în vederea soluţionării acestora.

Înalta Curte, analizând recursurile prin prisma criticilor invocate, reţine că acestea sunt nefondate, pentru considerentele ce succed.

Recursul declarat de reclamantul Inspectoratul de Stat în Construcţii -I.S.C. Inspectoratul Regional de Construcţii Vest este întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. şi vizează considerentele reţinute de instanţa de apel în decizia recurată cu referire la suma pretinsă cu titlu de taxă de 0,1 % întemeiată pe art. 30 din Legea nr. 50/1991 şi cota de 0,70 % întemeiată pe art. 40 din Legea nr. 10/1995, recurentul susţinând că în privinţa ambelor cote, raportat la data recepţiei lucrărilor (31.10.2012) art. 91 Codul de procedură fiscală, termenul de prescripţie a început să curgă la data de 1.01.2013.

Înalta Curte reţine că, potrivit art. 30 din Legea nr. 50/1991, cota de 0,1 % din valoarea lucrărilor autorizate începe să fie virată odată cu transmiterea înştiinţării privind data începerii lucrărilor, în cauză aceasta dată fiind 14.04.2011.

Conform art. 91 Codul de procedură fiscală, termenul de prescripţie a început să curgă la data de 01 ianuarie 2012 şi s-a împlinit la data de 01 ianuarie 2017, deci anterior formulării prezentei acţiuni, la data de 03 mai 2017.

Aşadar nu poate fi primită susţinerea recurentului în sensul că termenul de prescripţie în privinţa acestei creanţe ar curge de la data de 01.01.2013, prin raportare la data finalizării lucrării, ce a avut loc la 31.10.2012.

Nici critica cu privire la cota de 0,70 % întemeiată pe art. 40 din Legea nr. 10/1995 nu poate fi primită.

Conform textului de lege menţionat, aceasta se achită sub forma unor prestaţii periodice, datorate lunar de către investitor, ca atare pentru fiecare dintre aceste prestaţii curge un termen de prescripţie distinct.

Având în vedere că lucrările au debutat la 14.04.2011, prescripţiile aferente prestaţiilor constând în plata taxei de 0,7% aferente anului 2011, au început să curgă de la data de 01 ianuarie 2012, conform art. 91 Codul de procedură fiscală, fiind împlinite la 01 ianuarie 2017, aşadar înainte de data introducerii acţiunii, la 03 mai 2017, ca atare, în mod corect a reţinut instanţa de apel că prestaţiile pretinse cu titlu de taxă de 0,7 %, precum şi accesoriile lor (penalităţi), ce-şi are izvorul în cuprinsul art. 40 din Legea nr. 10/1995, aferente anului 2011, sunt prescrise.

Recursul declarat de recurenta-pârâtă Compania Naţională de Administrare A Infrastructurii Rutiere S.A. prin Direcţia Regională De Drumuri şi Poduri Timişoara vizează greşita calificare a creanţelor pretinse ca fiind fiscale şi în consecinţă aplicarea greşită a dispoziţiilor privind prescripţia.

Înalta Curte constată că, în ceea ce priveşte natura creanţelor deduse judecăţii, instanţa de apel a reţinut corect incidenţa în cauză a Deciziei Î.C.C.J. nr. 8/2018 Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie civilă, obligatorie, potrivit dispoziţiilor art. 521 alin. (3) C. proc. civ. prin care s-a decis că, în interpretarea şi aplicarea prevederilor art. 40 din Legea nr. 10/1995, forma în vigoare în anul 2010, coroborate cu art. 7 din Legea nr. 329/2009 şi poziţia 5 din anexa nr. 1 la aceeaşi lege, precum şi cu prevederile art. 21 şi art. 22 din Ordonanţa Guvernului nr. 92/2003, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, obligaţia de plată a sumei echivalente cu cota de 0,70% din cheltuielile pentru executarea construcţiilor şi a lucrărilor prevăzute la art. 2 din Legea nr. 10/1995 şi pentru care se emit, în condiţiile legii, autorizaţii de construire, este o obligaţie fiscală.

De asemenea, s-a mai decis că, în interpretarea şi aplicarea prevederilor art. 40 din Legea nr. 10/1995, forma în vigoare în anul 2010, coroborate cu prevederile art. 91 din Ordonanţa Guvernului nr. 92/2003, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, obligaţia fiscală de plată a cotei prevăzute de art. 40 din Legea nr. 10/1995 se supune termenului de prescripţie de 5 ani, specific raporturilor juridice fiscale.

Faţă de aceste dispoziţii obligatorii, criticile recurentei pe aceste aspecte sunt nefondate.

În ceea ce priveşte data de la care începe să curgă termenul de prescripţie aferent pretenţiilor deduse judecăţii, aceasta este în mod expres prevăzută de lege, astfel încât şi criticile legate de acest aspect sunt nefondate pentru considerentele arătate la momentul analizării recursului recurentului-reclamant.

Trimiterile recurentei-pârâte la dispoziţiile art. 2528 alin. (1) C. civ. nu vor fi avute în vedere întrucât în cauză sunt aplicabile normele speciale de prescripţie prevăzute de art. 30 din Legea nr. 50/1991 care le înlătură de la aplicare.

Faţă de soluţia dată de instanţa de apel în sensul admiterii apelului formulat de către apelantul-reclamant Inspectoratul de Stat în Construcţii împotriva sentinţei civile nr. 1658 din 27.11.2017, pronunţată de Tribunalul Timiş în dosarul nr. x/2017, anulării sentinţei apelate şi trimiterii cauzei spre rejudecare Tribunalului Timiş, pe considerentul calificării greşite a naturii pretenţiilor deduse judecăţii, criticile recurentei pârâte ce privesc fondul cauzei nu vor mai fi analizate întrucât cauza va fi rejudecată de instanţa de fond, respectiv Tribunalul Timiş, conform dispoziţiilor date prin decizia de casare.

Având în vedere cele reţinute, Înalta Curte, va respinge recursurile ca nefondate.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de recurentul-reclamant INSPECTORATUL DE STAT ÎN CONSTRUCŢII - ISC - INSPECTORATUL REGIONAL DE CONSTRUCŢII VEST la considerentele deciziei civile nr. 77 din 8 mai 2018 pronunţată de Curtea de Apel Timişoara, secţia I civilă.

Respinge recursul declarat de recurenta-pârâtă COMPANIA NAŢIONALĂ DE ADMINISTRARE A INFRASTRUCTURII RUTIERE S.A. prin DIRECŢIA REGIONALĂ DE DRUMURI ŞI PODURI TIMIŞOARA împotriva deciziei civile nr. 77 din 8 mai 2018 pronunţată de Curtea de Apel Timişoara, secţia I civilă.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 17 aprilie 2019.