Nullity of currency risk clauses in consumer credit contracts: failure to formulate valid grounds of illegality for cassation

Şedinţa publică din data de 16 aprilie 2019

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată la Tribunalul Bihor, secţia a II-a civilă la data de 9 aprilie 2014, sub nr. x/2014, mai mulţi reclamanţi printre care şi A. şi B. au solicitat, în contradictoriu cu pârâta C. S.A., să se constate nulitatea absolută a clauzelor indicate în anexa 1 coloana J din contractele de credit indicate în anexa 1 coloana F, respectiv din condiţiile generale (anexa 4) pentru încălcarea de către banca pârâtă a următoarelor obligaţii:

(i) obligaţiile de informare, consultare şi avertizare a consumatorilor, anterior încheierii contractelor de credit;

(ii) obligaţia de a nu pune în vânzare produse sau servicii financiare defectuoase ori toxice;

(iii) obligaţia de a nu utiliza practici comerciale înşelătoare;

(iv) obligaţia de a nu introduce clauze abuzive în contractele de credit.

De asemenea, reclamanţii au solicitat obligarea pârâtei la emiterea unui nou grafic de rambursare aferent contractului de credit încheiat de consumatorii reclamanţi, care să prevadă restituirea creditului în RON, conversia sumei creditului din CHF în RON făcându-se la data contractării creditului, la cursul CHF - LEU indicat în anexa 1.

În speţă, s-a solicitat constatarea nulităţii absolute a clauzelor de la art. 1.3 lit. c), art. 2.2 şi art. 6.3 din contract.

S-a solicitat conversia creditului în RON la cursul CHF/RON din ziua încheierii contractului, fie ca efect al angajării răspunderii civile delictuale a pârâtei pentru nerespectarea unor obligaţii legale, cu titlu de reparare în natură a prejudiciului, fie ca efect al constatării nulităţii absolute a clauzelor în discuţie.

Între reclamanţii A. şi B. şi pârâta C. S.A. s-a încheiat contractul de credit nr. x din 15.02.2008 având o valoare de 143.000 CHF.

Prin sentinţa nr. 198/C/2015 din 19 februarie 2015, Tribunalul Bihor, secţia a II-a civilă a declinat competenţa materială şi teritorială de soluţionare a cauzei în favoarea Tribunalului Bucureşti, secţia a VI-a civilă.

Dosarul a fost înregistrat pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a VI-a civilă sub nr. x/2015.

Prin sentinţa civilă nr. 6975 din 10 decembrie 2015, pronunţată în dosarul nr. x/2015, Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a civilă a respins ca nefondată cererea formulată de reclamanţii A. şi B..

Împotriva acestei sentinţe au declarat apel reclamanţii A. şi B., care a fost respins ca nefondat prin decizia civilă nr. 274 A din 12 februarie 2018 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a civilă.

În motivarea acestei decizii, instanţa de apel a reţinut, în esenţă, că prevederile contractuale contestate reprezintă transpunerea în contract a prevederilor art. 1578 C. civ. care reglementează principiul nominalismului monetar. Astfel, art. 1578 C. civ. cuprinde o dispoziţie legală supletivă ce se aplică ope legis în lipsa unui acord diferit între părţi.

Instanţa de apel a constatat că, raportat la considerentul 13 al Directivei 93/13, hotărârea pronunţată de CJUE în cauza C-186/16 - Andriciuc, precum şi dispoziţiile art. 3 alin. (2) din Legea nr. 193/2000, prevederile contractuale contestate - clauza de risc valutar - reflectă transpunerea în contract a unei dispoziţii legale obligatorii. Prin urmare, s-a apreciat că, în speţă, clauzele contestate de reclamanţi sunt excluse din domeniul de aplicare al normelor de protecţie, cu consecinţa că nu poate fi analizat pe fond caracterul abuziv al acestora.

Prin urmare, instanţa de apel a reţinut că nu mai poate analiza criticile referitoare la încălcarea obligaţiei de informare, deoarece odată ce instanţa naţională a stabilit că o clauză contractuală supusă judecăţii transpune un act normativ obligatoriu, nu mai are posibilitatea de a verifica îndeplinirea celorlalte condiţii enunţate de CJUE în cauza Andriciuc.

În ceea ce priveşte dispoziţiile legale din materia protecţiei consumatorilor privitoare la obligaţia de prestare a unor servicii care să nu afecteze viaţa, sănătatea sau securitatea ori interesele economice ale consumatorului şi de înlocuire a produselor şi serviciilor defectuoase (art. 17, art. 25 şi art. 27 din Codul Consumului, art. 12 şi art. 15 din O.G. nr. 21/1992) instanţa de apel a constatat că reclamanţii nu au utilizat sensul propriu al acestor termeni, astfel cum acesta este consacrat de legislaţia în materie, nefiind întrunite condiţiile prevăzute de Legea nr. 296/2004 sau cele ale O.G. nr. 21/1992.

În consecinţă, instanţa de apel a apreciat că aceste acte normative nu sunt incidente în cauză, serviciul financiar prestat de intimata-pârâtă neputând avea, prin natura lui, asemenea caractere, astfel cum sunt definite de legislaţia specială.

Prin decizia civilă nr. 746 A din 16 aprilie 2018 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a civilă a fost admisă cererea formulată de intimata-pârâtă C. S.A. şi, în consecinţă, s-a dispus completarea dispozitivului deciziei civile nr. 274A din 12 februarie 2018 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a civilă, în dosarul nr. x/2015, în sensul că au fost obligaţi reclamanţii să plătească pârâtei cheltuieli de judecată în cuantum de 2142 RON.

La data de 26 martie 2018, reclamanţii A. şi B. au declarat recurs împotriva deciziei civile nr. 274 A din 12 februarie 2018 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a civilă, întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

În cuprinsul cererii, recurenţii au solicitat admiterea căii extraordinare de atac, casarea deciziei recurate şi trimiterea cauzei spre rejudecare instanţei de apel.

S-a învederat că, raportat la exigenţele deciziei CJUE, analiza efectuată de instanţa de apel asupra clauzelor deduse judecăţii nu poate fi menţinută, întrucât aceasta nu respectă mecanismul de verificare impus de Directiva 93/13, aşa cum a fost explicat de CJUE în cauza C-186/16, motiv pentru care se impune casarea hotărârii recurate.

În accepţiunea reclamanţilor, principiul nominalismului monetar are caracter supletiv, motiv pentru care clauzele ce îl transpun în contracte pot fi verificate sub aspectul caracterului abuziv, nefiind incidentă excluderea instituită de art. 1 alin. (2) din Directiva 93/13.

Analizând excepţia instituită de art. 1 alin. (2) din Directiva 93/13, recurenţii au arătat că dispoziţiile directivei nu se aplică clauzelor contractuale care reflectă acte cu putere de lege obligatorii (ce respectă minimul de protecţie stabilit prin directivă), însă acestea sunt aplicabile clauzelor contractuale ce reflectă norme legale supletive.

S-a mai menţionat că, în speţă, clauzele contestate de reclamanţi, deşi intră sub incidenţa noţiunii de obiect principal al contractului, nu sunt redactate în mod clar şi inteligibil, motiv pentru care instanţa trebuie să procedeze la analiza caracterului lor abuziv.

Caracterul clar şi inteligibil trebuie să privească redactarea clauzei şi informarea, în faza precontractuală, adică anterior semnării contractului, vizând consecinţele economice ale clauzei.

Recurenţii au învederat că banca avea obligaţia de a avertiza reclamanţii cu privire la posibilele variaţii de curs şi la efectele unor astfel de variaţii.

Atunci când a fost evaluată îndeplinirea obligaţiei de informare de către bancă, instanţa trebuia să se raporteze la expertiza şi cunoştinţele profesionistului în ceea ce priveşte posibilele variaţii ale cursurilor de schimb valutar şi riscurile inerente contractării unui împrumut în monedă străină.

Totodată, recurenţii au susţinut că banca trebuia să prezinte consumatorilor orice informaţie pertinentă care să le permită să evalueze consecinţele economice ale unei clauze, să avertizeze consumatorii cu privire la măsurile de precauţie pe care să le ia anterior semnării contractului ce are ca obiect un serviciu sau un produs riscant.

Recurenţii-reclamanţi au învederat că, în speţă, clauzele contestate provoacă un dezechilibru semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor, contrar cerinţelor bunei-credinţe.

S-a mai susţinut că dezechilibrul semnificativ este prezumat în cauză, iar omisiunea informării confirmă dezechilibrul contractual şi probează reaua-credinţă a băncii.

Transformarea contractului de credit, care este comutativ, într-un contract aleatoriu, este prohibită de legislaţia protecţiei consumatorului.

În accepţiunea recurenţilor, dacă lipseşte informaţia privitoare la risc sau dacă informaţia este disimulată sau ascunsă, contractul se transformă într-un contract aleatoriu.

De asemenea, s-a mai arătat că nulitatea clauzelor contestate nu intervine ca o consecinţă a răspunderii civile delictuale, ci ca o consecinţă a încălcării obligaţiilor legale instituite prin norme speciale de ordine publică. Răspunderea civilă delictuală a băncii este o consecinţă a nulităţii absolute a clauzelor relative la riscul valutar.

Reclamanţii au subliniat că răspunderea delictuală a băncii se va putea materializa în obligaţia de a converti creditul în RON, cu emiterea unui nou grafic de rambursare aferent fiecărui contract de credit încheiat de consumatorii reclamanţi, care să prevadă restituirea creditului în RON, conversia sumei creditului din CHF în RON făcându-se la data contractării creditului, la cursul CHF-LEU indicat cu costurile şi în condiţiile contractuale contemporane încheierii contractelor.

La data de 6 iunie 2018, intimata-pârâtă C. S.A. a depus la dosar întâmpinare, prin care a invocat excepţia inadmisibilităţii recursului, raportat la dispoziţiile art. 27 C. proc. civ., data promovării litigiului, respectiv 9 aprilie 2015, anterior publicării deciziei nr. 369 a Curţii Constituţionale în M. Of. al României şi la valoarea litigiului de 288.459,60 RON, care se situează sub pragul de 1.000.000 RON prevăzut de Legea nr. 2/2013.

Astfel, s-a învederat că decizia recurată este supusă căilor de atac prevăzute de legea în vigoare la momentul înregistrării cererii de chemare în judecată, respectiv art. XVIII alin. (2) din Legea nr. 2/2013, în forma de dinaintea intervenţiei Curţii Constituţionale asupra conţinutului acestei norme.

În subsidiar, intimata-pârâtă a invocate excepţia nulităţii recursului, conform art. 489 alin. (2) C. proc. civ.

În acest sens, s-a arătat că din analiza cererii de recurs rezultă că recurenţii-reclamanţi A. si B. au criticat hotărârea recurată pentru considerente care nu se încadrează în motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) C. proc. civ.

În accepţiunea intimatei, dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. nu sunt incidente în cauză, întrucât decizia instanţei de apel nu a fost dată cu aplicarea greşită a normelor de drept material cu privire la capetele de cerere formulate de reclamanţi prin cererea de chemare în judecată.

Motivele cererii de recurs formulate de recurenţii-reclamanţi se referă la aspecte ce ţin de temeinicia deciziei atacate, respectiv aprecierile instanţei de apel cu privire la situaţia de fapt şi probatoriul administrat în cauză, şi nu de legalitatea acesteia.

Pe fondul cauzei, intimata-pârâtă a solicitat respingerea recursului ca nefondat şi menţinerea deciziei recurate ca fiind legală şi temeinică.

La data de 26 iunie 2018, recurenţii-reclamanţi a depus răspuns la întâmpinare, prin care au solicitat respingerea excepţiilor şi apărărilor invocate de pârâtă prin întâmpinare.

Prin rezoluţia aflată la dosar, Înalta Curte a stabilit că recursul este scutit de plata taxei judiciare de timbru, conform art. 29 alin. (1) lit. f) din O.U.G. nr. 80/2013.

La data de 17 septembrie 2018 s-a întocmit raportul asupra admisibilităţii în principiu a recursului declarat de reclamanţii A. şi B. împotriva deciziei civile nr. 274 A din 12 februarie 2018 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a civilă.

Prin încheierea de şedinţă din 15 ianuarie 2019, Înalta Curte a dispus comunicarea raportului întocmit în cauză cu menţiunea că părţile pot depune puncte de vedere la raport în termen de 10 zile de la comunicare.

La data de 25 februarie 2019, recurenţii-reclamanţi şi intimata-pârâtă au depus la dosar puncte de vedere la raport.

În cauză, s-a stabilit termen pentru examinarea admisibilităţii în principiu a recursului la data de 16 aprilie 2019.

Prealabil, Înalta Curte va analiza excepţia inadmisilităţii recursului invocată de intimata-pârâtă D. S.A., prin întâmpinare, pe care o va respinge având în vedere că prin decizia nr. 874 din 18 decembrie 2018 a Curţii Constituţionale, publicată în Monitorul Oficial la 3 ianuarie 2019, s-a admis excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 27 C. proc. civ., în interpretarea dată prin decizia nr. 52 din 18 iunie 2018, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept.

În condiţiile în care s-a statuat că este neconstituţional art. 27 C. proc. civ., astfel cum a fost interpretat prin decizia nr. 52 din 18 iunie 2018, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, admisibilitatea căii de atac a recursului se va determina prin raportare la cele statuate de Curtea Constituţională prin decizia nr. 369 din 30 mai 2017.

În continuare, Înalta Curte a luat în examinare excepţia nulităţii recursului asupra căreia, în conformitate cu dispoziţiile art. 248 C. proc. civ. a reţinut următoarele:

Potrivit prevederilor art. 486 alin. (1) lit. d) şi alin. (3) C. proc. civ., cererea de recurs va cuprinde, sub sancţiunea nulităţii, motivele de nelegalitate pe care se întemeiază recursul şi dezvoltarea lor, iar conform art. 487 alin. (1) din acelaşi Cod, "recursul se va motiva prin însăşi cererea de recurs, în afară de cazurile prevăzute la art. 470 alin. (5), aplicabile şi în recurs."

Dispoziţiile art. 493 alin. (5) C. proc. civ., în vigoare la data demarării litigiului, prevăd că, în cazul în care completul este în unanimitate de acord că recursul nu îndeplineşte cerinţele de formă, că motivele de casare invocate şi dezvoltarea lor nu se încadrează în cele prevăzute de art. 488 C. proc. civ., anulează sau respinge recursul printr-o decizie motivată, pronunţată fără citarea părţilor, care nu este supusă niciunei căi de atac.

Din analiza dispoziţiilor legale anterior evocate, rezultă că cererea de recurs trebuie să cuprindă motivele de nelegalitate pe care se întemeiează şi dezvoltarea acestora, astfel încât să poată fi încadrate în dispoziţiile art. 488 C. proc. civ.

Totodată, se observă că neîncadrarea criticilor în motivele de nelegalitate expres prevăzute de lege, precum şi formularea acestora cu depăşirea termenului de recurs este sancţionată cu nulitatea cererii de recurs.

Soluţia la care s-a oprit legiuitorul se explică prin aceea că recursul este o cale extraordinară de atac de reformare în care se analizează strict conformitatea hotărârii atacate cu normele de drept aplicabile.

Astfel, în etapa procesuală a recursului nu pot fi examinate critici care vizează aspecte de netemeinicie, întrucât aprecierea şi evaluarea probelor administrate în cauză, în vederea stabilirii situaţiei de fapt, rămân în atribuţia exclusivă a instanţelor de fond, ca instanţe devolutive.

În raport cu aceste considerente, se constată că, deşi formal a fost invocat motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., criticile din cererea de recurs vizează aspecte ce ţin de netemeinicia hotărârii atacate, iar nu de nelegalitatea acesteia.

În prima partea a recursului, reclamanţii au contestat chestiuni de fapt, respectiv aplicarea deciziei Curţii de Justiţie a Uniunii Europene din cauza C-186/16, aspecte vizând principiul nominalismului monetar, precum atitudinea băncii prealabil semnării contractului de credit, în sensul că aceasta nu le-a oferit reclamanţilor informaţii complete, corecte şi precise cu privire la creditul în CHF acordat şi nu le-au fost prezentate riscurile unui astfel de contract. Totodată, s-a susţinut că, în speţă, clauzele contestate nu au fost redactate în mod clar şi inteligibil, creându-se un dezechilibru semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor.

Înalta Curte constată că modul în care au fost construite aceste critici nesocoteşte caracterul de cale extraordinară de atac a recursului, în care nu pot fi deduse şi analizate aspecte care vizează netemeinicia hotărârii atacate, motiv pentru care vor fi înlăturate.

Prin intermediul criticilor formulate, în realitate, recurenţii-reclamanţi contestă modul în care instanţa de apel a stabilit şi interpretat starea de fapt a litigiului prin raportare la probele aflate la dosarul cauzei, înscrisurile avute în vedere la stabilirea acestei situaţii de fapt, lucru care nu vizează nelegalitatea deciziei atacate cu recurs, ci numai netemeinicia acesteia.

În a doua parte a cererii de recurs, reclamanţii au susţinut că nulitatea clauzelor contestate nu intervine ca o consecinţă a răspunderii civile delictuale, ci ca o consecinţă a încălcării obligaţiilor legale instituite prin norme speciale de ordine publică. Răspunderea civila delictuală a băncii este o consecinţă a nulităţii absolute a clauzelor relative la riscul valutar, care se va putea materializa în obligaţia de a converti creditul în RON, cu emiterea unui nou grafic de rambursare aferent contractului de credit, conversia sumei creditului din CHF în RON făcându-se cu luarea în considerare a cursului din ziua semnării contractului de credit.

Înalta Curte constată că recurenţii-reclamanţi nu aduc nicio critică concretă deciziei recurate, ce reprezintă fundamentarea petitului cererii, motivele invocate neavând legătură cu motivarea instanţei de apel. Aceştia nu au formulat veritabile critici de nelegalitate care să vizeze decizia atacată şi care să permită astfel exercitarea controlului de legalitate în această fază procesuală din perspectiva motivelor de casare reglementate de art. 488 C. proc. civ.

Recurenţii-reclamanţi şi-au încadrat recursul pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., care se referă la situaţia în care hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a normelor de drept material, lucru care implică determinarea greşelilor anume imputate instanţei de apel în legătură cu aceste prevederi legale.

Încălcarea normelor de drept material se poate face prin aplicarea unui text de lege străin situaţiei de fapt, extinderea normei juridice dincolo de ipotezele la care se aplică sau restrângerea nejustificată a aplicării prevederilor legale.

Înalta Curte constată că recurenţii nu au indicat normele de drept material care ar fi fost încălcate sau aplicate greşit, art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. referindu-se fie la nesocotirea unei norme de drept material, care trebuie să fie în vigoare la momentul judecăţii, fie la interpretarea ei eronată, în sensul că instanţa a dat o greşită interpretare a acesteia sau faptele au fost reţinute greşit în raport cu exigenţele textului de lege.

Mai mult decât atât, verificând motivele de recurs dezvoltate de recurenţii-reclamanţi, instanţa reţine că acestea nu se încadrează în niciunul din cazurile de casare prevăzute de art. 488 C. proc. civ.

Prin urmare, Înalta Curte constată că recurenţii nu au formulat veritabile critici de nelegalitate care să vizeze decizia atacată şi care să permită astfel exercitarea controlului de legalitate în această fază procesuală din perspectiva motivelor de casare reglementate de art. 488 C. proc. civ., iar invocarea de către recurenţi a art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. este una formală.

În considerarea celor ce preced, constatând că recurenţii-reclamanţi nu s-au conformat obligaţiei reglementată de dispoziţiile art. 488 alin. (1) coroborate cu cele ale art. 489 alin. (2) C. proc. civ., Înalta Curte, având în vedere şi inexistenţa motivelor de ordine publică care să inducă aplicarea art. 489 alin. (3) C. proc. civ., va anula recursul declarat de reclamanţii A. şi B. împotriva deciziei civile nr. 274 A din 12 februarie 2018 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a civilă, în temeiul art. 489 alin. (2) C. proc. civ.

În ceea ce priveşte solicitarea de acordare a cheltuielilor de judecată formulată de intimata-pârâtă D. S.A. (fostă C. SA) prin cererea depusă la dosar la data de 25 februarie 2019, Înalta Curte urmează să o admită, conform art. 452 şi art. 453 alin. (1) C. proc. civ., având în vedere că au fost dovedite cheltuielile de judecată, prin depunerea la dosar a înscrisurilor justificative. În consecinţă, Înalta Curte va obliga recurenţii-reclamanţi A. şi B. să achite intimatei-pârâte D. S.A. (fostă C. SA) suma de 2261 RON cheltuieli de judecată, conform facturii fiscale nr. x din 12 iunie 2018 şi a extrasului de cont care atestă plata acestei sume, aflate la dosar.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge excepţia inadmisibilităţii recursului invocată de intimata-pârâtă D. S.A. (fostă C. SA).

Anulează recursul declarat de reclamanţii A. şi B. împotriva deciziei civile nr. 274 A din 12 februarie 2018 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a civilă.

Obligă recurenţii-reclamanţi A. şi B. să achite intimatei-pârâte D. S.A. (fostă C. SA) suma de 2261 RON cheltuieli de judecată.

Fără cale de atac.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 16 aprilie 2019.