Legislator Case Law & Legislation
Decizia nr. 857/2019 AI generated

Labor jurisdiction assigned to Mureș Tribunal for back-pay claim under claimant-domicile rule.

Case Number Decizia nr. 857/2019
Court / Authority
Jurisdiction Romania (RO)
Decision Date
Outcome Allowed / Granted

Legislator summary

AI generated

The High Court of Cassation and Justice resolved a negative jurisdictional conflict by assigning the case to the Mureș Tribunal, which prevailed over the Bucharest Tribunal's declination. The dispute was an individual labor conflict where the employee-claimant, domiciled and working in Mureș County, sought from the employer back-pay and salary recalculation at maximum levels for similar positions based on Constitutional Court Decision No. 794/2016 and non-discrimination principles. The Court held that, under Article 210 of Law No. 62/2011 (derogating from Article 269(2) of the Labor Code) and Article 296(3) of the Labor Code, territorial jurisdiction lies with the tribunal of the claimant's domicile or workplace, and the prior joinder of multiple claimants did not create prorogation of jurisdiction after the Bucharest Tribunal disjoined the claims; thus, only the Mureș Tribunal is competent, a decision that is final.

Legislator headnote

AI generated

art. 1018 C. proc. civ, art. 72 C. proc. civ, art. 1430 C. civ, art. 169 din Legea nr. 53/2003, art. 210 din Legea nr. 62/2011, art. 59 C. proc. civ; Labor jurisdiction assigned to Mureș Tribunal for back-pay claim under claimant-domicile rule: The dispute was an individual labor conflict where the employee-claimant, domiciled and working in Mureș County, sought from the employer back-pay and salary recalculation at maximum levels for similar positions based on Constitutional Court Decision No. 794/2016 and non-discrimination principles. The Court held that, under Article 210 of Law No. 62/2011 (derogating from Article 269(2) of the Labor Code) and Article 296(3) of the Labor Code, territorial jurisdiction lies with the tribunal of the claimant's domicile or workplace, and the prior joinder of multiple claimants did not create prorogation of jurisdiction after the Bucharest Tribunal disjoined the claims; thus, only the Mureș Tribunal is competent, a decision that is final.

Keywords

AI generated
labor jurisdictional conflict territorial jurisdiction negative conflict of jurisdiction conflict rule domicile joinder of claims

Cited Legislation

AI generated
AI generated

Key legal questions extracted by Legislator

AI generated
Art. 135 alin. (4) C. proc. civ.

Basis for the High Court to settle the negative conflict of jurisdiction and establish the competent court.

Need to analyze how this precedent applies to your matter?

Cross-reference this judgment against statutes, commentaries, and subsequent citing case law inside Legislator AI.

Open in Legislator →

Full text

Şedinţa publică din data de 16 aprilie 2019

Asupra conflictului negativ de competenţă de faţă:

Prin cererea înregistrată la Tribunalul Bucureşti, secţia a VIII a conflicte de muncă şi asigurări sociale sub nr. x/2018, urmare a disjungerii, reclamantul A. a solicitat, în contradictoriu cu pârâta Curtea de Conturi a României, pronunţarea unei hotărâri prin care instanţa să dispună obligarea pârâtei la plata salariului de bază şi emiterea unor ordine, la nivel maxim cu cel pentru funcţii similare din cadrul aceleiaşi familii ocupaţionale şi categorii profesionale, aflat în plată în administraţia publică centrală, începând cu 21 decembrie 2016 la zi, conform deciziei nr. 794/2016 a Curţii Constituţionale, plata drepturilor băneşti reprezentând diferenţa dintre drepturile salariale cuvenite şi cele efectiv acordate, actualizate, indexate şi majorate cu indicele de inflaţie şi menţinerea acestei modalităţi de calcul şi, în continuare, până la o eventuală modificare legislativă.

În drept au fost invocate dispoziţiile Legii nr. 284/2010, Legea nr. 285/2010, O.G. nr. 83/2014 privind salarizarea personalului plătit din fonduri publice, art. 1 şi art. 2 lit. e) din O.G. nr. 137/2000 privind prevenirea şi sancţionarea tuturor formelor de discriminare, art. 16 alin. (1) si art. 41 alin. (2) din Constituţia României, art. 23 alin. (2) din Declaraţia Universala a Drepturilor Omului, art. 2 din Pactul International cu privire la drepturile civile şi politice şi art. 14 din CEDO, art. 5, art. 6, art. 159 şi art. 242 din Codul Muncii, art. 11, art. 1018 C. proc. civ., art. 72 C. proc. civ. vizând chemarea în garanţie, art. 1430 C. civ., art. 7 şi art. 23 din Declaraţia Universala a Drepturilor Omului, art. 2 şi art. 7 din Pactul Internaţional cu privire la drepturile economice, sociale şi culturale, ratificat prin Decretul 212/1974, art. 14 din Convenţia europeana privind apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, respectiv Protocolul nr. 12 la aceasta Convenţie, art. 4 din Carta speciala europeana revizuita (ratificata prin Legea nr. 74/1999) care garantează dreptul la o salarizare echitabilă, art. 5, art. 6, art. 8, art. 16, art. 39 alin. (1) lit. a), art. 40 alin. (2) lit. c) şi f), art. 159, art. 242, art. 169 din Legea nr. 53/2003 cu modificările şi completările ulterioare, art. 20, art. 16 alin. (1), art. 53, art. 41 alin. (2) din Constituţie, Ordonanţa nr. 137/2000, Directiva 2000/43/CE a Consiliului din 29 iunie 2000 de punere în aplicare a principiului egalităţii de tratament între persoane, fără deosebire de rasă sau origine etnică, publicată în Jurnalul Oficial al Comunităţilor Europene (JOCE), seria x din 19 iulie 2000 şi ale Directivei 2000/78/CE a Consiliului din 27 noiembrie 2000 de creare a unui cadru general în favoarea egalităţii de tratament, în ceea ce priveşte încadrarea în muncă şi ocuparea forţei de muncă, publicată în jurnalul Oficial al Comunităţilor Europene (JOCE), seria x din 2 decembrie 2000, Convenţia internaţională privind eliminarea tuturor formelor de discriminare rasială din 21.12.1965 - Forma consolidată astăzi, 08.05.2017 are la bază publicarea din Buletinul Oficial nr. 92 din 28.07.1970, Legea nr. 94/1992, Legea nr. 188/1999, Legea nr. 71/2015.

Prin sentinţa civilă nr. 7480 din 17 octombrie 2018, Tribunalul Bucureşti, secţia a VIII-a conflicte de muncă şi asigurări sociale a declinat competenţa soluţionării cauzei în favoarea Tribunalului Mureş.

În argumentarea soluţiei pronunţate, prima instanţă a reţinut că, în raport cu art. 269 alin. (2) din Codul muncii, art. 210 din Legea 62/2011 şi faptul că reclamantul are domiciliul şi locul de muncă pe raza judeţului Mureş competenţa soluţionării cauzei aparţine Tribunalului Mureş.

Prin sentinţa civilă nr. 29 din 22 ianuarie 2019, Tribunalul Mureş, secţia Civilă a declinat competenţa soluţionării cauzei în favoarea Tribunalului Bucureşti. S-a constatat ivit conflict negativ de competenţă, s-a dispus suspendarea judecării cauzei şi înaintarea dosarului Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie pentru soluţionarea conflictului negativ de competenţă.

În motivarea acestei soluţii, instanţa a constatat că Tribunalul Bucureşti a fost în mod corect şi legal sesizat, având în vedere dispoziţiile art. 269 alin. (2) şi (3) din Codul Muncii, art. 210 din Legea nr. 62/2011, art. 59 C. proc. civ., astfel că luarea măsurii disjungerii raporturilor juridice individuale nu putea să atragă consecinţa pierderii competenţei instanţei iniţial învestite, de la soluţionarea acestora, pentru a se justifica măsura declinării dosarului la instanţa pretinsă a fi cea de la domiciliile reclamanţilor din prezentul dosar.

Cauza a fost înregistrată pe rolul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie la data de 28 februarie 2019, stabilindu-se termen de judecată astăzi când instanţa a hotărât următoarele:

Înalta Curte, sesizată conform art. 133 pct. 2 C. proc. civ., constatând că în cauză există un conflict negativ de competenţă în sensul art. 135 C. proc. civ. ivit între cele două instanţe care s-au declarat deopotrivă necompetente să judece litigiul, va pronunţa regulatorul de competenţă stabilind competenţa soluţionării cauzei în favoarea Tribunalului Mureş, pentru următoarele considerente:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti, la 1 februarie 2018, sub dosarul nr. x/2018, mai mulţi reclamanţi, printre care şi cel din prezenta cauză, au învestit instanţa de judecată cu soluţionarea unui litigiu de muncă, în contradictoriu cu pârâta Curtea de Conturi a României, solicitând obligarea acesteia la plata salariului de bază şi emiterea unor ordine, la nivel maxim cu cel pentru funcţii similare din cadrul aceleiaşi familii ocupaţionale şi categorii profesionale, aflat în plată în administraţia publică centrală, începând cu 21 decembrie 2016 la zi, conform deciziei nr. 794/2016 a Curţii Constituţionale, plata drepturilor băneşti reprezentând diferenţa dintre drepturile salariale cuvenite şi cele efectiv acordate, actualizate, indexate şi majorate cu indicele de inflaţie şi menţinerea acestei modalităţi de calcul şi, în continuare, până la o eventuală modificare legislativă.

Litigiul pendinte are caracterul unui conflict individual de muncă, astfel cum prevăd dispoziţiile art. 1 lit. p) din Legea nr. 62/2011 privind dialogul social, conform cărora:

"conflictul de muncă are ca obiect exercitarea unor drepturi sau îndeplinirea unor obligaţii care decurg din contractele individuale şi colective de muncă ori din acordurile colective de muncă şi raporturile de serviciu ale funcţionarilor publici, precum şi din legi sau din alte acte normative".

Potrivit dispoziţiilor art. 269 alin. (2) Codul muncii ce reprezintă dreptul comun în materie, cererile având ca obiect conflicte de muncă se adresează instanţei competente în a cărei circumscripţie reclamantul îşi are domiciliul sau reşedinţa ori, după caz, sediul.

Se constată totodată că prin art. 210 din Legea nr. 62/2011, normă specială intrată în vigoare ulterior Codului muncii, s-a realizat o derogare de la prevederile art. 269 alin. (2) Codul muncii, în legătură cu competenţa de soluţionare a litigiilor de muncă în care reclamant este angajatul, fiind reglementată o competenţă alternativă în favoarea instanţei de la locul de muncă sau a instanţei de la domiciliul reclamantului.

În consecinţă, raportat la dispoziţiile art. 210 din Legea nr. 62/2011 coroborate cu cele ale art. 95 pct. 1 C. proc. civ., aparţine tribunalelor de la locul de muncă sau domiciliul reclamantului competenţa teritorială de soluţionare a cauzei, pentru situaţia în care salariatul are calitatea de reclamant.

Se reţine, de asemenea, că în temeiul dispoziţiilor art. 296 alin. (3) din Codul muncii, în caz de coparticipare procesuală, cererea de chemare în judecată având ca obiect conflict de muncă poate fi formulată la instanţa competentă pentru oricare dintre reclamanţi.

Tribunalul Bucureşti, secţia a VIII-a conflicte de muncă şi asigurări sociale a disjuns cererea formulată de reclamantul din prezenta cauză prin încheierea din 19 septembrie 2018 şi a rămas învestit cu cea formulată de alţi reclamanţi, în funcţie de judeţul în circumscripţia căruia se află locul de muncă al reclamanţilor.

Astfel, s-a format dosarul nr. x/2018, care îl vizează pe reclamantul A., în privinţa căruia s-a constatat că are domiciliul şi locul de muncă în judeţul Mureş.

Prin urmare, reţinând că reclamantul din prezenta cauză are domiciliul pe raza judeţului Mureş şi este salariat al Curţii de Conturi Hunedoara, Tribunalul Bucureşti a declinat competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Tribunalului Mureş.

În speţă, acţiunea introductivă are ca obiect obligarea pârâtei Curtea de Conturi a României la plata către reclamant a drepturilor băneşti arătate în cererea de chemare în judecată.

Astfel, reclamantul urmăreşte recunoaşterea unor drepturi subiective proprii, în virtutea unor raporturi individuale de muncă, în contradictoriu cu angajatorul, mai exact cu camera teritorială de muncă a Curţii de Conturi unde acesta îşi desfăşoară activitatea, împrejurare care este de natură a atrage incidenţa dispoziţiilor art. 269 alin. (3) din Codul muncii.

În speţă, pentru o parte dintre reclamanţi instanţa de judecată a luat măsura disjungerii şi a constituit dosare separate, împrejurare care face să dispară legătura dintre aceştia, constând în finalitatea comună prefigurată, aceea de a atrage competenţa unei singure instanţe. Măsura disjungerii împiedică prorogarea de competenţă deoarece, potrivit dispoziţiilor art. 269 alin. (3) Codul muncii, competenţa se stabileşte în funcţie de domiciliul reclamantului sau sediul angajatorului, respectiv camera teritorială a Curţii de Conturi.

În concret, măsura disjungerii este o măsură administrativă ce a precedat dezînvestirea Tribunalului Bucureşti, neputând fi cenzurată de instanţa învestită cu prezentul conflict de competenţă.

În consecinţă, nu se poate considera că în raport cu prevederile art. 296 alin. (3) Codul muncii, Tribunalul Bucureşti, competent să judece cauza pentru reclamanţii din dosarul nr. x/2018 care au domiciliul în municipiul Bucureşti, este competent să judece şi cererea de chemare în judecată formulată de reclamantul din dosarul disjuns nr. x/2018 care are domiciliul pe raza teritorială a judeţului Mureş, întrucât, astfel cum s-a arătat mai sus, nu operează prorogarea legală de competenţă.

Aşa fiind, în raport de considerentele expuse, văzând şi dispoziţiile art. 135 alin. (4) C. proc. civ., Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie urmează a stabili competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Tribunalului Mureş.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Stabileşte competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Tribunalului Mureş.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 16 aprilie 2019.