Electricity supplier's price claim partly time-barred, partly unproven; appeal dismissed with costs.

Şedinţa publică din data de 16 aprilie 2019

Din examinarea lucrărilor din dosar, se constată următoarele:

1. Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Ilfov, secţia Civilă, la 20 iunie 2014, sub nr. x/2014, reclamanta A. S.A., în contradictoriu cu pârâta S.C. B. S.A., a solicitat obligarea acesteia la plata debitului în sumă de 211.388,04 RON, reprezentând contravaloarea facturilor emise în perioada 16.07.2012- 05.12.2012.

În drept, au fost invocate prevederile art. 194 C. proc. civ., art. 969 C. civ., Regulamentul de furnizare a energiei electrice, aprobat prin H.G. nr. 1007/2004.

2. Prin sentinţa civilă nr. 2265 din 15 septembrie 2015 pronunţată de Tribunalul Ilfov, secţia civilă, s-a admis cererea formulată de reclamanta A. S.A., iar pârâta S.C. B. S.A. a fost obligată să plătească reclamantei suma de 211.388,04 RON, reprezentând contravaloare facturi emise în perioada 16.07.2012-05.12.2012, precum şi la plata cheltuielilor de judecată.

În argumentarea acestei soluţii, prima instanţă a reţinut în esenţă că acţiunea reclamantei A. S.A. este întemeiată, iar pârâta S.C. B. S.A. este obligată să plătească reclamantei suma de 211.388 RON, întrucât nota de constatare din data de 06.06.2012 şi procesul-verbal de verificare din data de 13.06.2012 au fost semnate fără obiecţiuni de către reprezentantul pârâtei şi că, prin raportul de expertiză tehnică judiciară efectuat de expert C. s-a constatat că facturarea s-a realizat în mod eronat cu constanta K=1 în loc de constanta K=40, context în care cantitatea de energie electrică consumată de pârâtă a fost recalculată corect de către reclamantă.

3. Împotriva sentinţei civile nr. 2265 din 15 septembrie 2015 pronunţate de Tribunalul Ilfov, secţia civilă a declarat apel pârâta S.C. B. S.A..

Prin decizia nr. 2248A din 7 decembrie 2017 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a civilă a fost admis apelul declarat de pârâta S.C. B. S.A. împotriva sentinţei civile nr. 2265 din 15 septembrie 2015 pronunţate de Tribunalul Ilfov, secţia Civilă, în dosarul nr. x/2014, fiind schimbată sentinţa atacată, în sensul admiterii excepţiei prescripţiei dreptului la acţiune şi, în consecinţă, au fost respinse ca fiind prescrise pretenţiile aferente perioadei 26.03.2009-01.07.2011.

A fost respinsă în rest acţiunea, ca neîntemeiată.

A fost obligată intimata-reclamantă A. S.A. să plătească apelantei-pârâte S.C. B. S.A. suma de 73.466,5 de RON, cu titlu de cheltuieli de judecată.

Pentru a pronunţa astfel, instanţa de apel a reţinut că, în raport cu data introducerii cererii de chemare în judecată - 01.07.2014 -, pretenţiile aferente perioadei 26.03.2009-01.07.2011 sunt prescrise, în temeiul dispoziţiilor art. 1, 3 şi 12 din Decretul nr. 167/1958 privind prescripţia extinctivă, norme aplicabile în cauză având în vedere că raportul juridic dedus judecăţii se află sub imperiul C. civ. de la 1865.

Cu privire la pretenţiile constând în contravaloarea energiei electrice consumate în perioada 02.07.2011-05.12.2012, instanţa de apel a reţinut că acţiunea reclamantei A. S.A. este neîntemeiată, întrucât probele de la dosar nu sunt de natură să formeze convingerea că pârâta S.C. B. S.A. a consumat cantitatea de energie pretinsă, conform recalculărilor făcute de reclamantă.

4. Împotriva deciziei nr. 2248A din 7 decembrie 2017 pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a civilă a declarat recurs reclamanta A. S.A., în temeiul dispoziţiilor art. 488 alin. (1) pct. 5 şi 8 C. proc. civ., solicitând admiterea recursului şi casarea deciziei atacate.

Recurenta-reclamantă A. S.A. a susţinut în principal că excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune în ceea ce priveşte contravaloarea energiei electrice consumată în perioada de facturare x/2009-01.07.2011, menţionată în factura nr. xMF 8074272/10.08.2012, a fost invocată din oficiu de către instanţa de apel.

Această excepţie nu a fost pusă în discuţia părţilor, astfel că s-au încălcat prevederile art. 224 C. proc. civ., dreptul la apărare consacrat de art. 13 C. proc. civ. şi principiul contradictorialităţii reglementat de art. 14 din acelaşi cod.

S-a mai arătat că instanţa nu a comunicat reclamantei răspunsul expertului la obiecţiunile raportului de expertiză, astfel încât acestea să fie discutate în contradictoriu, fiind încălcate prevederile art. 224 C. proc. civ.

Instanţa de apel a dat o interpretare greşită dispoziţiilor legale care reglementează prescripţia extinctivă cu privire la momentul de la care începe să curgă termenul general de prescripţie de 3 ani, reglementat de art. 3 alin. (1) coroborat cu art. 7 din Decretul nr. 167/1958.

Recurenta-reclamantă A. S.A. a susţinut că, privitor la momentul de la care începe să curgă termenul de prescripţie, sunt incidente prevederile art. 7 alin. (1) din Decretul nr. 167/1958, cât şi dispoziţiile aplicabile din legislaţia specială referitoare la furnizarea energiei electrice şi contractul de furnizare a energiei electrice, respectiv Legea energiei electrice nr. 13/2007, Regulamentul de furnizare a energiei electrice aprobat prin H.G. nr. 1007/2004.

S-a mai arătat că, în opinia recurentei-reclamante A. S.A., dreptul la acţiune al său se naşte odată cu împlinirea termenului de scadenţă al fiecărei facturi fiscale în parte, data scadentă a facturii nr. xMF 8074272 fiind 20 august 2012, în condiţiile în care potrivit art. 11 lit. a) din contractul-cadru, aprobat prin Decizia nr. 57/1999, consumatorul are obligaţia de a achita integral şi la termen contravaloarea energiei electrice furnizate, în termen de 10 zile, conform art. 14 alin. (1) lit. a) din acelaşi contract-cadru.

Totodată, împrejurarea că factura respectivă cuprinde o recalculare a consumului de energie electrică pentru perioada 26.03.2009-26.03.2012 nu are relevanţă asupra momentului la care începe să curgă termenul de prescripţie, în condiţiile în care prevederile legale incidente şi cele contractuale sunt cât se poate de clare.

În opinia recurentei-reclamante data scadenţei facturii - 20.08.2012 - reprezintă momentul de la care începe să curgă prescripţia extinctivă, instanţa de apel raportându-se în mod eronat la perioada de recalculare a energiei electrice coroborat cu data introducerii acţiunii.

Raportat la partea de pretenţii pentru care s-a admis excepţia prescripţiei - 26.03.2009-1.07.2011- recurenta-reclamantă A. S.A. consideră că această departajare nu ar trebui avută în vedere de către instanţa de judecată, întrucât prescripţia extinctivă nu poate opera asupra unei creanţe care nu a existat la data de 1.07.2011 şi nici anterior, nefiind vorba de un drept de creanţă născut în patrimoniul reclamantei la data respectivă.

În continuare s-a mai susţinut că, instanţa de apel nu a pus în discuţia părţilor pretenţiile aferente celorlalte facturi, rezumându-se la respingerea în rest a acţiunii, cu încălcarea dispoziţiilor art. 224 C. proc. civ.

Pe fondul cauzei, se apreciază de către recurenta-reclamantă că instanţa de apel a făcut o aplicare greşită a normelor speciale incidente în cauză, referitoare la furnizarea energiei electrice, fiind incidente prevederile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Sub acest aspect, recurenta-reclamantă a arătat că între părţi a fost încheiat un contract cu respectarea prevederilor contractului-cadru de furnizare a energiei electrice la micii consumatori finali, industriali şi similari, a Legii energiei electrice nr. 13/2007 şi Regulamentului de furnizare a energiei electrice aprobat prin H.G. nr. 1007/2004.

Modificarea puterii contractante putea fi efectuată şi solicitată la solicitarea părţii contractante - pârâta - numai prin încheierea unui act adiţional la contractul de furnizare a energiei electrice.

Or, în speţă, intimata-pârâtă nu a făcut o astfel de solicitare şi nici nu a făcut dovada contrară, respectiv dovada existenţei vreunei solicitări ori încheierea vreunui act adiţional.

Apărările făcute în faţa instanţei de apel sub acest aspect au fost ignorate.

O altă ciritică vizează cheltuielile de judecată acordate de către instanţa de apel, recurenta-reclamantă solicitând reducerea onorariului de avocat acordat în cuantum de 64.800 de RON până la minimul rezonabil, în temeiul dispoziţiilor art. 451 alin. (2) C. proc. civ.

Se consideră de către recurenta-reclamantă că suma acordată cu acest titlu este vădit disproporţionată faţă de volumul de muncă presupus de pregătirea apărării şi, totodată, raportat la valoarea cauzei - 211.388,04 RON - dar şi la complexitatea cauzei.

7. Intimata-pârâtă B. S.A. a solicitat respingerea recursului reclamantei şi menţinerea deciziei recurate ca fiind temeinică şi legală, cu obligarea recurentei la plata cheltuielilor de judecată.

Privitor la criticile subsumate motivului de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., s-a arătat că această excepţie a prescripţiei dreptului material la acţiune a fost ridicată pentru prima dată la termenul din 8 iunie 2017 şi a fost soluţionată trei termene mai târziu, astfel că recurenta-reclamantă A. S.A. a avut timp suficient să-şi pregătească apărarea şi să fie prezentă la termenul la care au avut loc dezbaterile pe această excepţie.

Totodată, criticile subsumate motivului de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. sunt nefondate şi netemeinice, iar recurenta este în eroare cu privire la data şi momentul de la care curge termenul de prescripţie, instanţa de apel făcând o corectă aplicare a normelor legale incidente.

În combaterea criticilor vizând modul de soluţionare a fondului cauzei, intimata-pârâtă a invocat nulitatea acestora, în raport cu dispoziţiile art. 489 alin. (2) C. proc. civ.

8. Înalta Curte a procedat la întocmirea raportului asupra admisibilităţii în principiu a recursului, în temeiul dispoziţiilor art. 493 alin. (2) C. proc. civ.

Prin încheierea din 16 octombrie 2018 a fost analizat raportul întocmit în cauză şi s-a dispus comunicarea acestuia, potrivit dispoziţiilor art. 493 alin. (4) C. proc. civ.

Prin încheierea din 12 februarie 2019 a fost admis în principiu recursul declarat în cauză, iar în raport cu dispoziţiile art. 493 alin. (7) C. proc. civ. a fost stabilit termen de judecată la data de 16 aprilie 2019.

9. Examinând recursul prin prisma motivelor invocate şi a dispoziţiilor legale incidente în materie, Înalta Curte urmează să-l respingă pentru următoarele considerente:

Acţiunea reclamantei A. S.A. are ca obiect obligarea pârâtei B. S.A. la plata sumei de 211.388,04 de RON, reprezentând contravaloarea unor facturi fiscale emise în perioada 16.07.2012 - 05.12.2012, privind recalcularea consumului de energie electrică pentru perioada 26.03.2009-26.03.2012.

În justificarea demersului său judiciar, reclamanta a invocat contractul de furnizare a energiei electrice nr. 3904-2311728 din 26 martie 1999 încheiat între părţile litigante, nota de constatare nr. x din 28 martie 2012 şi a procesului-verbal de verificare nr. x din 25 martie 2012, precum şi nota de constatare nr. x din 6 iunie 2012 şi procesul-verbal de verificare nr. x din 6 iunie 2012, susţinând în principal că suma de 211.388,04 de RON reprezintă o recalculare a cantităţii de energie electrică consumată, ce a fost calculată şi facturată eronat cu factorul constanta K=1, în loc de K=40, cum ar fi fost corect potrivit convenţiei dintre părţi.

Drept urmare, au fost emise facturile fiscale nr. xMF 8074272/10.08.2012 în valoare de 205.311,48 RON, nr. 2MF 7335154/16.07.2012 în valoare de 149,91 RON, nr. 2MF 12189489/5.12.2012 în valoare de 5.926,65 RON.

Instanţa de apel, prin decizia ce face obiectul prezentului recurs, a apreciat că pretenţiile reclamantei aferente perioadei 26.03.2009-01.07.2011 pentru care s-au emis facturi, ca urmare a unei recalculări a cantităţii de energie electrică consumate, sunt prescrise, conform dispoziţiilor art. 1, 3 şi 12 din Decretul nr. 167/1958, având în vedere data introducerii cererii de chemare în judecată - 01.07.2014. Totodată, cu privire la pretenţiile aferente perioadei următoare, respectiv 02.07.2012 - 05.12.2012 s-a apreciat că nu sunt întemeiate.

O primă chestiune supusă analizei vizează modul de soluţionare a excepţiei prescripţiei dreptului material la acţiune, prin prisma căreia recurenta-reclamantă A. S.A. invocă încălcarea dispoziţiilor art. 224 din C. proc. civ., art. 13 şi 14 din acelaşi Cod, referitoare la dreptul la apărare şi principiul contradictorialităţii, precum şi greşita aplicare şi interpretare a prevederilor art. 3 alin. (1) coroborat cu art. 7 din Decretul nr. 167/1958 privind prescripţia extinctivă. Criticile sunt nefondate.

În susţinerea motivelor referitoare la încălcarea dispoziţiilor art. 224, 13 şi 14 din C. proc. civ., recurenta-reclamantă a arătat că excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune nu a fost pusă în discuţia părţilor, fiind nesocotit dreptul la apărare şi principiul contradictorialităţii.

Această critică nu poate fi primită, întrucât în cadrul etapei cercetării apelului instanţa a pus în discuţia părţilor excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune.

Astfel, din lucrările de la dosar rezultă că, la termenul de judecată din 8 iunie 2017, instanţa de apel a invocat din oficiu excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune, excepţie asupra căreia instanţa a rămas în pronunţare ulterior, respectiv la 7 decembrie 2017, interval în cadrul căruia au mai fost alte două termene de judecată.

La termenul invocării excepţiei, când, de altfel, a fost prorogată discutarea acesteia, procedura de citare a părţilor a fost legal îndeplinită, iar instanţa nu are îndatorirea de a amâna cauza în cazul părţii absente, în lipsa unei norme legale în acest sens, părţile având dreptul de a urmări desfăşurarea şi finalizarea procesului, potrivit dispoziţiilor art. 10 din C. proc. civ.

Părţile dispun de soarta procesului potrivit propriei voinţe, iar una din formele de manifestare a acestui drept poate fi opţiunea de neprezentare la termenul de judecată.

Pasivitatea manifestată de reclamanta A. S.A. nu trebuie mijlocită de instanţă pe motivul necesităţii respectării unor principii fundamentale cum ar fi contradictorialitatea şi dreptul la apărare, o asemenea conduită, fiind, cel mai adesea, de natură a conduce la perpetuarea interesului pârâtei în tergiversarea soluţionării cauzei.

Potrivit dispoziţiilor art. 6 alin. (1) din C. proc. civ., orice persoană are dreptul la judecarea cauzei sale în mod echitabil, în termen optim şi previzibil, de către o instanţă independentă, imparţială şi stabilită de lege. În acest scop, instanţa este datoare să dispună toate măsurile permise de lege şi să asigure desfăşurarea cu celeritate a judecăţii.

Procedând în sens contrar, judecătorul îşi depăşeşte atribuţiile conferite de C. proc. civ. şi limitele legale ale principiului contradictorialităţii.

Totodată, din perspectiva încălcării principiului contradictorialităţii, recurenta-reclamantă A. S.A. reproşează instanţei de apel faptul că nu a procedat la comunicarea răspunsului formulat de expert la obiecţiunile raportului de expertiză pentru a putea fi discutate în contradictoriu, însă fără a arăta în concret ce vătămare i s-a produs.

În vederea respectării principiului contradictorialităţii, dispoziţiile art. 14 alin. (2) din C. proc. civ. impun ca părţile să comunice actele de procedură în care se concretizează motivele de fapt şi de drept care stau la baza pretenţiilor şi apărărilor lor, precum şi dovezile în susţinerea acestora.

Actele procedurale prin care părţile îşi fac cunoscute reciproc şi în timp util, direct sau prin intermediul instanţei, după caz, a argumentelor ce stau la baza pretenţiilor şi apărărilor sunt: cererea de chemare în judecată, întâmpinarea, cererea reconvenţională, obligativitatea comunicării acestora reprezentând premise şi totodată garanţii ale respectării principiului contradictorialităţii.

Dispoziţiile procedurale nu instituie în sarcina instanţei de judecată obligativitatea comunicării tuturor înscrisurilor de la dosar administrate în materie probatorie din cadrul unui litigiu, în contextul în care părţile au posibilitatea de a lua la cunoştinţă de conţinutul lor de la dosarul cauzei, faţă de obligaţia ce le revine în desfăşurarea procesului, potrivit art. 10 C. proc. civ., astfel că asigurarea respectării principiului contradictorialităţii şi a dreptului la apărare al părţi nu este afectat.

Principiul contradictorialităţii presupune faptul că toate elementele procesului trebuie supuse dezbaterii şi discuţiei părţilor, că fiecare parte trebuie să aibă posibilitatea de a se exprima cu privire la orice element care ar avea legătură cu pretenţia dedusă judecăţii, astfel că starea de pasivitate a recurentei-reclamante A. S.A. nu poate fi imputată instanţei de judecată printr-o aşa-zisă încălcare a unor principii fundamentale.

Aşadar, în cauză, nu poate fi reţinută încălcarea prevederilor art. 224 din C. proc. civ. şi o eventuală neacordare a posibilităţii părţii reclamante de a pune concluzii asupra excepţiei prescripţiei dreptului material la acţiune, astfel cum eronat se susţine de către recurenta-reclamantă.

Cu privire la momentul de la care curge termenul prescripţiei a dreptului material la acţiune pentru pretenţiile aferente perioadei 26.03.2009-01.07.2011, recurenta-reclamantă A. S.A. invocă interpretarea greşită a dispoziţiilor art. 3 alin. (1) Decretul nr. 167/1958, apreciind că sunt incidente dispoziţiile art. 7 alin. (1) din acelaşi act normativ, precum şi încălcarea dispoziţiilor aplicabile în legislaţia specială referitoare la furnizarea energiei electrice, Legea nr. 13/2007 şi H.G. nr. 1007/2004, şi contractul de furnizare a energiei electrice.

Astfel, se apreciază de către recurenta-reclamantă că dreptul său la acţiune s-a născut la 20 august 2012, data împlinirii termenului de scadenţă a facturii nr. x din 10 august 2012, iar împrejurarea că factura cuprinde o recalculare a energiei electrice consumate pentru perioada 26.03.2009-26.03.2012 nu are relevanţă asupra momentului de la care începe să curgă termenul de prescripţie.

Criticile sunt nefondate.

Teza recurentei-reclamante potrivit căreia sunt aplicabile dispoziţiile art. 7 alin. (1) din Decretul nr. 167/1958 privind prescripţia extinctivă şi, implicit, nu cele ale art. 12 din acelaşi act normativ nu poate fi reţinută, întrucât dreptul de creanţă al acesteia derivat din consumul de energie electrică de către pârâtă reprezintă o prestaţie periodică, care se acumulează cu fiecare perioadă de timp căreia îi corespunde, context în care prescripţia dreptului la acţiune începe să curgă de la data la care fiecare prestaţie devine exigibilă.

Situaţia de fapt expusă cu privire la neconcordanţa modalităţii de calcul a energiei electrice consumate de către pârâtă, ce a condus la recalcularea energiei electrice consumate pentru perioada 26.03.2009-01.07.2011 şi imputarea acesteia prin emiterea facturii nr. x MF 8074272 din 10 august 2012, nu este de natură să atragă incidenţa prevederilor art. 7 din Decretul nr. 167/1958, furnizarea energiei electrice având natura unei prestări de servicii succesive, fiind incidente dispoziţiile art. 12 din Decretul nr. 167/1958, potrivit cărora dreptul la acţiune cu privire la fiecare din aceste prestaţiuni se stinge printr-o prescripţie deosebită.

Aşadar, la momentul formulării cererii de chemare în judecată în cauza pendinte - 01.07.2014 -, dreptul material la acţiune în ceea ce priveşte drepturile de creanţă solicitate de recurenta-reclamantă pentru energia electrică consumată de intimata-pârâtă aferentă perioadei 26.03.2009 - 01.07.2011 era prescris, instanţa de apel dând în mod corect eficienţă dispoziţiilor art. 1, 3 şi 12 din Decretul nr. 167/1958.

Nici criticile cu privire la soluţia de respingere dată asupra pretenţiilor aferente perioadei 02.07.2012 - 05.12.2012, prin prisma cărora se susţine că pârâtei îi revenea sarcina probei cu privire la modificarea contractului, nu pot fi reţinute.

Sub un prim aspect, se observă că deşi se invocă încălcarea şi aplicarea greşită a legii, recurenta-reclamantă nu indică normele legale pretins a fi încălcate, argumentele acesteia conducând, în realitate, la un transfer al sarcinii probei ce îi revine ei, în calitate de reclamantă, în sarcina celeilalte părţi.

Or, sarcina probei revine celui care face o susţinere în cursul procesului, astfel că reclamanta urma să probeze faptul generator al raportului juridic dintre ea şi pârâtă, prin prezentarea contractului de furnizare a energiei electrice nr. 3904-2311729/26.03.1999 şi a unor înscrisuri doveditoare care să susţină situaţia de fapt expusă cu privire la contoarul şi constanta acestuia pentru a fi comparată cu baza de date, în contextul în care nici rapoartele de expertiză nu au relevat cu certitudine tipul şi raportul de transformare al echipamentului de măsurare şi dacă constanta de măsurare K la locul de consum din litigiu era de 1, aşa cum apare în baza de date a reclamantei, sau de 40, conform notelor de constatare încheiate în cursul anului 2012.

Doar simpla invocare a existenţei acordului dintre părţi şi a unui consum de energie electrică la o constantă diferită de cea aflată în baza de date nu sunt suficiente pentru a pretinde obligarea părţii adverse la plata unor facturi pentru pretinsa energie electrică consumată recalculată.

Totodată, se constată că în mod eronat se afirmă de către recurenta-reclamantă A. S.A. că instanţa de apel nu ar fi pus în discuţia părţilor pretenţiile aferente celorlalte facturi, respectiv cele ce fac obiectul recalculării energiei electrice consumate de pârâtă aferente perioadei 02.07.2011-26.03.2012, pretenţii ce se regăsesc parţial în factura nr. xMF 8074272 din 10.08.2012, precum şi facturile nr. xMF 7335154 din 16.07.2012, în valoare de 149,91 RON, şi nr. 2MF 12189489 din 5.12.2012, în valoare de 5.926,65 RON. Faptul că nu au fost individualizate nu înseamnă că nu au fost avute în vedere la soluţionarea cauzei.

Cu privire la critica vizând cuantumul cheltuielilor de judecată acordate de către instanţa de apel, respectiv suma de 64.800 de RON cu titlu de onorariu de avocat, recurenta-reclamantă solicitând instanţei de recurs reducerea acestuia, se reţine că reprezintă o chestiune de apreciere iar nu de legalitate, astfel că nu poate fi analizată prin intermediul recursului, nefiind circumscrisă motivului de nelegalitate reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., invocat în cauză.

În consecinţă, în condiţiile în care nu s-a demonstrat că instanţa de apel a încălcat regulile de procedură a căror nerespectare atrage sancţiunea nulităţii şi nici încălcarea sau aplicarea greşită a normelor de drept material, criticile întemeiate pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 5 şi 8 C. proc. civ. vor fi respinse.

Prin urmare, faţă de cele ce preced, Înalta Curte, în temeiul dispoziţiilor art. 497 C. proc. civ., va respinge recursul reclamantei A. S.A. declarat împotriva deciziei civile nr. 2248A din 7 decembrie 2017 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a civilă.

În baza dispoziţiilor art. 453 C. proc. civ., recurenta-reclamantă A. S.A. va fi obligată să achite intimatei-pârâte S.C. B. S.A. suma de 11.900 de RON cheltuieli de judecată, reprezentând onorariu de avocat, potrivit chitanţei Seria x nr. x din 23 mai 2018 şi dovezii privind transferul sumei de 6.900 RON, sume aferente facturii fiscale nr. x din 20 aprilie 2018.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge excepţia inadmisibilităţii recursului, invocată de intimata-pârâtă S.C. B. S.A..

Respinge recursul declarat de reclamanta A. S.A. împotriva deciziei civile nr. 2248A din 7 decembrie 2017 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a civilă.

Obligă recurenta-reclamantă A. S.A. să achite intimatei-pârâte S.C. B. S.A. suma de 11.900 de RON cheltuieli de judecată.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 16 aprilie 2019.