Telecommunications service fees: unenforceable notification obligation due to contradictory service activation terms

Şedinţa publică din data de 9 aprilie 2019

Asupra recursului de faţă, din examinarea actelor şi lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Constanţa la 24 octombrie 2016, sub nr. x/2016, reclamanta A. S.A. a solicitat obligarea pârâtei Garda de Coastă Constanţa la plata sumei de 511.707,98 RON, reprezentând contravaloarea facturii nr. x-259 din 14 septembrie 2016, a penalităţilor de întârziere, precum şi a cheltuielilor de judecată.

În drept, cererea a fost întemeiată pe dispoziţiile art. 1186-1196 C. civ. şi art. 192 C. proc. civ.

La 20 ianuarie 2017, Societatea Naţională de Radiocomunicaţii S.A. a formulat cerere de intervenţie accesorie în favoarea reclamantei, prin care a solicitat admiterea acţiunii introductive şi, implicit, a cererii de intervenţie.

Prin încheierea din 22 februarie 2017, Tribunalului Constanţa, secţia a II-a civilă a încuviinţat cererea de intervenţie accesorie.

Prin sentinţa civilă nr. 528 din 22 martie 2017, Tribunalul Constanţa, secţia a II-a civilă a admis în parte cererea reclamantei A. S.A. şi a intervenientei accesorii Societatea Naţională de Radiocomunicaţii S.A., în contradictoriu cu pârâta Garda de Coastă Constanţa; a obligat-o pe pârâtă la plata către reclamantă a sumei de 511.707,98 RON, reprezentând contravalorea facturii nr. x-259 din 14 septembrie 2016; a respins ca neîntemeiată cererea de obligare a pârâtei la penalităţi de întârziere; a obligat-o pe pârâtă la plata către reclamantă a cheltuielilor de judecată parţiale în cuantum de 18.722,08 RON.

Împotriva sentinţei primei instanţe, pârâta Garda de Coastă Constanţa a declarat apel, prin care a solicitat admiterea căii de atac şi schimbarea sentinţei atacate în sensul respingerii cererii de chemare în judecată.

Prin decizia civilă nr. 556 din 4 octombrie 2017, Curtea de Apel Constanţa, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal a respins ca nefondat apelul declarat de apelanta-pârâtă Garda de Coastă Constanţa împotriva sentinţei primei instanţe şi a obligat-o pe apelanta-pârâtă la plata către intimată-reclamantă a cheltuielilor de judecată parţiale în cuantum de 6.843,79 RON.

Împotriva deciziei instanţei de apel, pârâta Garda de Coastă Constanţa a declarat recurs, prin care a solicitat admiterea căii de atac, casarea deciziei atacate şi, în urma rejudecării, respingerea acţiunii, iar în subsidiar, obligarea sa la plata serviciilor în limita a 1.500 dolari pe lună.

În motivarea recursului, recurenta-pârâtă a prezentat istoricul litigiului, după care a susţinut că sunt incidente motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 C. proc. civ.

În susţinerea primului motiv de casare, autoarea recursului a arătat, în sinteză, că instanţa de apel a înlăturat toate criticile formulate împotriva sentinţei primei instanţe, fără nicio motivare.

Astfel, deşi în baza probatoriului administrat în cauză, instanţa de apel a constatat că, din modul de completare a formularului pentru activarea serviciului, rezultă că s-a solicitat monitorizarea traficiului, a respins criticile formulate în apel fără o motivare în acest sens.

În plus, autoarea recursului a învederat că instanţa de apel a motivat admiterea unui eventual apel incident al intimatei-reclamante, reţinând că părţile în litigiu au semnat contractul de prestrări servicii nr. x din 1 februarie 2011. Or, această motivare este greşită, întrucât recurenta-pârâtă nu este parte în contractul respectiv.

Împrejurarea că în anexa acestui contract este menţionat un terminal utilizat de Garda de Coastă Constanţa nu conduce la opozabilitatea contractului faţă de această parte, astfel cum rezultă din dispoziţiile art. 1178 C. civ.

În susţinerea motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurenta-pârâtă a învederat, în sinteză, că sunt incidente prevederile art. 1170, art. 1268 şi art. 1558 C. civ.. În continuare, a susţinut că, din moment ce intimata-reclamantă nu şi-a îndeplinit obligaţia de notificare a recurentei-pârâte la atingerea pragului menţionat în formularul de activare a serviciilor, această din urmă parte nu putea fi obligată la plata serviciilor.

Deşi prima instanţă a apreciat că nu s-a solicitat notificarea prin completarea formularului, instanţa de apel a constatat că au fost solicitate monitorizarea şi transmiterea de notificări.

Importanţa monitorizării şi transmiterii de notificări a fost determinată de necesitatea încadrării în bugetul alocat de B., care a finanţat întreaga misiune.

Aşadar, recurenta-pârâtă a subliniat că a solicitat sistarea serviciilor la apropierea de pragul maxim menţionat în bugetul alocat misiunii.

Dacă intimata-reclamantă şi-ar fi respectat obligaţia de a notifica pe recurenta-pârâtă la atingerea pragurilor înscrise în formular nu ar mai fi fost folosite în continuare serviciile, în condiţiile în care exista alternativa transmiterii datelor.

Recurenta-pârâtă a arătat că traficul de date ridicat a fost realizat ca urmare a necunoaşterii faptului că au fost depăşite pragurile din formularul de activare a serviciilor.

Astfel, neîndeplinirea obligaţiei de notificare de către intimata-reclamantă, singura abilitată să măsoare utilizarea pe scară largă a serviciilor, a condus la generarea unor costuri semnificative, care au depăsit bugetul alocat recurentei-pârâte.

Prin întâmpinarea depusă la 14 iunie 2018, intimata-reclamantă A. S.A. a solicitat respingerea recursului ca inadmisibil şi, în subsidiar, ca nefondat, cu obligarea recurentei-pârâte la plata cheltuielilor de judecată.

Prin răspunsul la întâmpinare depus la 5 iulie 2018, recurenta-pârâtă a solicitat respingerea excepţiei inadmisibilităţii recursului.

În temeiul art. 493 C. proc. civ., a fost întocmit raportul asupra admisibilităţii în principiu a recursului, iar prin încheierea din 25 septembrie 2018, Înalta Curte a dispus comunicarea raportului către părţi.

Numai recurenta-pârâtă a depus un punct de vedere la raport, prin care a solicitat să se constate că recursul este admisibil.

Examinând cu prioritate, în temeiul art. 248 alin. (1) raportat la art. 494 C. proc. civ., excepţia inadmisibilităţii recursului, Înalta Curte reţine următoarele:

Prin decizia nr. 874 din 18 decembrie 2018, publicată în Monitorul Oficial la 3 ianuarie 2019, Curtea Constituţională a admis excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 27 C. proc. civ., în interpretarea dată prin decizia nr. 52 din 18 iunie 2018, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept.

În condiţiile în care s-a statuat că este neconstituţional art. 27 C. proc. civ., astfel cum a fost interpretat prin decizia nr. 52 din 18 iunie 2018, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, admisibilitatea căii de atac a recursului se va determina prin raportare la cele statuate de Curtea Constituţională, prin decizia nr. 369 din 30 mai 2017.

Or, în considerentele deciziei nr. 369 din 30 mai 2017, s-a reţinut că sunt supuse recursului toate hotărârile pronunţate, după publicarea acestei decizii în Monitorul Oficial al României, în cererile evaluabile în bani, mai puţin cele exceptate după criteriul materiei, prevăzute expres în tezele cuprinse în art. XVIII alin. (2) din Legea nr. 2/2013.

Având în vedere că decizia nr. 369 din 30 mai 2017 a Curţii Constituţionale a fost publicată în Monitorul Oficial la 20 iulie 2017, iar decizia recurată a fost pronunţată la 4 octombrie 2017, rezultă că nu este incident pragul valoric de 1.000.000 RON inclusiv.

În aceste condiţii, devine incidentă regula cuprinsă în art. 483 alin. (1) C. proc. civ., conform căreia, "hotărârile date în apel, cele date, potrivit legii, fără drept de apel, precum şi alte hotărâri în cazurile expres prevăzute de lege sunt supuse recursului".

Pentru aceste motive, Înalta Curte va respinge excepţia inadmisibilităţii recursului.

În şedinţa din 9 aprilie 2019, constatând că părţile şi-au exprimat acordul de soluţionare a recursului în completul de filtru, iar problema de drept care se pune în recurs nu este controversată, Înalta Curte va proceda la examinarea recursului în completul de filtru, conform art. 493 alin. (6) C. proc. civ.

Examinând decizia atacată, în limitele controlului de legalitate, în raport de criticile formulate şi de dispoziţiile legale incidente, Înalta Curte reţine următoarele:

În cadrul motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., autoarea recursului susţine, în esenţă, că instanţa de apel a înlăturat toate criticile formulate împotriva sentinţei primei instanţe, fără nicio motivare.

În legătură cu aceste critici, instanţa supremă constată că în cuprinsul deciziei recurate au fost examinate condiţiile angajării răspunderii civile contractuale a recurentei-pârâte, ca urmare a neplăţii preţului datorat pentru serviciile prestate de intimata-reclamantă.

În urma unei analize detaliate, instanţa de apel a constatat că sunt întrunite aceste condiţii, motiv pentru care a respins ca nefondat apelul pârâtei, menţinând astfel soluţia primei instanţe.

Având în vedere că excepţia de neexecutare a contractului are natura unei apărări de fond, nefiind o veritabilă excepţie în sensul art. 247 C. proc. civ., rezultă că aceasta a fost respinsă implicit, ca urmare a constatării îndeplinirii condiţiilor răspunderii civile contractuale a recurentei-pârâte.

Chiar dacă instanţa de apel nu a făcut referiri exprese la excepţia de neexecutare a contractului, această apărare de fond a fost analizată implicit cu ocazia examinării condiţiilor răspunderii civile contractuale.

Cum motivarea hotărârii nu înseamnă un răspuns exhaustiv la toate argumentele aduse de parte, rezultă că examinarea în ansamblu a criticilor din cererea de apel echivalează cu cercetarea fondului litigiului.

Aşadar, expunerea de către instanţa de apel a motivelor de fapt şi de drept care au justificat soluţia adoptată conduce la concluzia că hotărârea recurată respectă cerinţele impuse de art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ.

În aceste condiţii, instanţa supremă reţine că motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. este nefondat.

În cadrul motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurenta-pârâtă susţine, în esenţă, că sunt incidente prevederile art. 1170, art. 1268 şi art. 1556 C. civ.. În continuare, susţine că, din moment ce intimata-reclamantă nu şi-a îndeplinit obligaţia de notificare a recurentei-pârâte la atingerea pragului menţionat în formularul de activare a serviciilor, această din urmă parte nu putea fi obligată la plata serviciilor.

În legătură cu aceste critici, instanţa supremă constată că prima instanţă a reţinut că, în formularul completat de pârâtă, la rubrica "configurarea pentru măsurarea utilizării pe scară largă pe SIM", aceasta a bifat atât opţiunea DA, cât şi opţiunea NU şi nu a bifat opţiunea autosuspedării cartelei SIM în cazul atingerii unui anumit prag valoric lunar. Aceeaşi instanţă a apreciat că pârâta nu a solicitat limitarea serviciului la o anumită valoare, cu atenţionarea la ajungerea la un anumit prag valoric, nefiind instituite obligaţii în sarcina reclamantei.

Instanţa supremă reţine că opţiunile contradictorii bifate de către recurenta-pârâtă referitoare la notificarea sa în cazul atingerii unui anumit prag valoric lunar relevă că prevederile contractuale conţinând aceste opţiuni sunt neclare.

Or, operaţiunea de interpretare a clauzelor susceptibile de mai multe înţelesuri, realizată în vederea determinării voinţei reale a părţilor contractante, presupune evaluarea probelor aflate la dosarului cauzei.

Cum interpretarea clauzelor respective s-a realizat în urma evaluării înscrisurilor aflate la dosarul cauzei, rezultă că statuările instanţelor devolutive, în sensul inexistenţei obligaţiilor de notificare a recurentei-pârâte şi de sistare a serviciilor la atingerea unui anumit prag valoric lunar, se impun a fi respectate şi în recurs, întrucât vizează situaţia de fapt a cauzei.

Relevant în acest sens este art. 483 alin. (3) C. proc. civ., care limitează instanţa de recurs la analizarea conformităţii hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile. Astfel, stabilirea situaţiei de fapt rămâne în atribuţia exclusivă a instanţelor de fond.

Nefiind instituite în sarcina intimatei-reclamante obligaţii de notificare a recurentei-pârâte şi de sistare a serviciilor la atingerea unui anumit prag valoric lunar, rezultă că în mod corect nu s-a reţinut incidenţa în cauză a excepţiei de neexecutare a contractului, reglementată de art. 1556 C. civ.

Prin urmare, argumentele anterior expuse impun concluzia că normele de drept material au fost corect aplicate raportului juridic dedus judecăţii, fiind astfel nefondate criticile subsumate motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Pentru aceste considerente, constatând că nu sunt incidente motivele de casare de la art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 C. proc. civ., în temeiul art. 496 alin. (1) teza a II-a din acelaşi act normativ, Înalta Curte va respinge ca nefondat recursul declarat de recurenta-pârâtă împotriva deciziei instanţei de apel.

Referitor la cererea intimatei-reclamante A. S.A. privind obligarea recurentei-pârâte la plata cheltuielilor de judecată, Înalta Curte reţine următoarele:

Conform art. 452 C. proc. civ., "partea care pretinde cheltuieli de judecată trebuie să facă, în condiţiile legii, dovada existenţei şi întinderii lor, cel mai târziu la data închiderii dezbaterilor asupra fondului cauzei".

Prin raportare la acest text de lege, aplicabil şi în recurs conform art. 494 C. proc. civ., instanţa supremă constată că intimata-reclamantă nu a depus la dosarul cauzei dovezi care să ateste efectuarea cheltuielilor de judecată solicitate prin întâmpinarea formulată în recurs.

Nefiind făcută dovada efectuării acestor cheltuieli, astfel cum impune art. 452 C. proc. civ., Înalta Curte va respinge cererea intimatei-reclamante privind obligarea recurentei-pârâte la plata cheltuielilor de judecată.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge excepţia inadmisibilităţii recursului.

Respinge ca nefondat recursul declarat de recurenta-pârâtă Garda de Coastă Constanţa împotriva deciziei civile nr. 556 din 4 octombrie 2017, pronunţată de Curtea de Apel Constanţa, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal.

Respinge cererea formulată de intimata-reclamantă A. S.A. privind obligarea recurentei-pârâte la plata cheltuielilor de judecată.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 9 aprilie 2019.