Corporate division debt liability appeal allowed, case remanded for fresh determination

Şedinţa publică din data de 9 aprilie 2019

Asupra recursului de faţă, din examinarea actelor şi lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Botoşani, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal la data de 03.02.2016, sub nr. x/2016, reclamanta S.C. A. S.A Botoşani, prin lichidator judiciar C.I.I. B. a chemat în judecată pe pârâta S.C. C. S.A. Botoşani solicitând să fie obligată pârâta la plata sumei de 710.990 RON reprezentând parte din valoarea obligaţiilor de plată neachitate ale debitoarei S.C. D. S.A. Botoşani (societate divizată), pentru care pârâta societate rezultată din divizare răspunde în solidar cu debitoarea, în limita activului net preluat, precum şi la plata dobânzii legale penalizatoare, calculată de la data divizării şi până la plata plăţii efective.

În drept, acţiunea a fost întemeiată pe art. 243 alin. (3) din Legea nr. 31/1990, raportat la art. 42 şi 43 Codul comercial.

Prin sentinţa nr. 325 din 26 mai 2016, Tribunalul Botoşani, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal a respins excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune invocată de pârâta S.C. C. S.A. prin întâmpinare, precum şi acţiunea reclamantei S.C. A. S.A., prin lichidator judiciar C.I.I. B. în contradictoriu cu pârâta S.C. C. S.A.

Împotriva acestei sentinţe, a declarat apel reclamanta S.C. A. S.A., prin lichidator judiciar C.I.I. B..

Prin decizia nr. 461 din 15 decembrie 2017, pronunţată de Curtea de Apel Suceava, secţia a II-a civilă în dosarul nr. x/2016, a fost respins ca nefondat apelul declarat de reclamanta S.C. A. S.A., prin lichidator judiciar C.I.I. B., împotriva sentinţei nr. 325 din 26 mai 2016 a Tribunalului Botoşani, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal, în contradictoriu cu intimata pârâtă S.C. C. S.A.

Reclamanta S.C. A. S.A. Botoşani - prin lichidator judiciar C.I.I. B., a declarat recurs împotriva deciziei civile nr. 461 din 15 decembrie 2017, pronunţată de Curtea de Apel Suceava, secţia a II-a civilă, solicitând casarea deciziei recurate şi, în rejudecare, modificarea în tot a sentinţei tribunalului, în sensul obligării pârâtei la plata sumei de 710.990 RON reprezentând o parte din valoarea obligaţiilor de plată neachitate de debitoarea S.C. D. S.A. - societate divizată - şi a dobânzii legale penalizatoare calculată de la data divizării şi până la plata efectivă, în temeiul art. 243 alin. (3) din Legea nr. 31/1990, republicată.

Prin cererea de recurs, s-au invocat motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 6 şi pct. 8 C. proc. civ.

După ce a reluat criticile expuse în motivarea cererii de apel, referitoare la greşita interpretare dată de prima instanţă dispoziţiilor art. 243 alin. (3) din Legea nr. 31/1990, în forma în vigoare la data proiectului de divizare, recurenta-reclamantă susţine că instanţa de apel a folosit un raţionament de tip sofistic, în sensul că, deşi pleacă de la o premisă corectă din punct de vedere contabil, concluzia trasă, potrivit căreia valoarea activului net ar fi zero datorită egalităţii dintre activ şi pasiv, este fundamental greşită.

Recurenta arată că egalitatea dintre activul şi pasivul unei societăţi comerciale reprezintă o condiţie "sine qua non" a bilanţului unei societăţi comerciale şi un principiu de bază al contabilităţii societăţii comerciale.

În acelaşi context, invocă dispoziţiile art. 5 alin. (1) din Legea contabilităţii nr. 82/1991 şi modul în care se ţine contabilitatea în partidă dublă.

Recurenta-reclamantă mai susţine că instanţa de apel trebuia să aibă în vedere pasivul în sens contabil, bilanţier, care cuprinde sursele de finanţare ale întreprinderii, acestea putând fi proprii sau atrase.

În continuare, recurenta arată că valoarea activului net contabil este dată de diferenţa dintre active şi datorii. Or, pârâta nu a preluat niciun element de pasiv de natura datoriilor - aşa cum rezultă din proiectul de divizare, aspect reţinut în hotărârea atacată - de unde reiese că valoarea datoriilor este zero, deci activul net preluat este egal cu totalul activelor (710.990,41 RON).

Susţine recurenta-reclamantă că acest aspect este reţinut în mod contradictoriu în motivarea instanţei de apel, în sensul că, pe de o parte s-a menţionat că pârâta nu a preluat niciun element de pasiv de natura datoriilor, însă, pe de altă parte, a reţinut că aceasta nu ar fi preluat active nete întrucât activele totale sunt egale cu pasivele totale, când de fapt ar fi trebuit să fie consecventă în a constata, ţinând cont de formula de calcul a activului net, că nepreluând niciun fel de datorii, care să fie scăzute din activele totale, activul net este egal cu totalul activului.

În temeiul art. 493 C. proc. civ., a fost întocmit raportul asupra admisibilităţii în principiu a recursului, iar prin încheierea din 25 septembrie 2018, s-a dispus comunicarea raportului către părţi.

Prin încheierea din 29 ianuarie 2019, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a admis în principiu recursul, stabilind termen în şedinţă publică, cu citarea părţilor.

Examinând decizia atacată, în limitele controlului de legalitate, în raport cu criticile formulate şi cu dispoziţiile legale incidente, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie reţine următoarele:

Prin proiectul de divizare parţială nr. 690 din 13.01.2010, publicat în Monitorul Oficial al României, partea a IV-a, nr. 218 din 29.01.2010, S.C. D. S.A. Botoşani s-a divizat în S.C. D. S.A. (societate divizată) şi S.C. C. S.A. (societate beneficiară nou înfiinţată), iar din cuprinsul proiectului rezultă că evaluarea activelor şi pasivelor societăţii ce urma a fi divizată s-a realizat la valoarea contabilă a acestora, aşa cum este reflectată în bilanţul întocmit la data de 30.09.2009 conform OMF nr. 1752/2005.

În cuprinsul cererii de chemare în judecată, reclamanta a susţinut că, prin proiectul de divizare parţială, creanţa a fost repartizată societăţii divizate D. S.A.

Prin întâmpinarea formulată la prima instanţă, pârâta C. S.A. a susţinut că facturile neachitate de D. S.A. au devenit scadente după data publicării proiectului de divizare (29.01.2010), unele facturi fiind emise chiar după această dată (de exemplu, a doua factură ar fi fost emisă la 30.01.2010), astfel încât creanţa dedusă judecăţii nu ar fi reprezentat un element de pasiv care să poată fi transferat conform proiectului de divizare.

Instanţele de fond au reţinut, de asemenea, că respectiva creanţă invocată de reclamantă a rămas în patrimoniul S.C. D. S.A. în urma divizării, nefiind preluată de societatea nou înfiinţată.

Prima instanţă a respins acţiunea cu motivarea că în cauză nu sunt întrunite cerinţele prevăzute de art. 243 alin. (3) din Legea nr. 31/1990, întrucât creanţa invocată de reclamantă nu a fost transferată societăţii beneficiare, ci a rămas în patrimoniul societăţii divizate D. S.A.

Prin motivele de apel, reclamanta a invocat interpretarea greşită de către tribunal a dispoziţiilor art. 243 alin. (3) din Legea nr. 31/1990, considerând că s-a reţinut fără temei că aceste dispoziţii legale nu sunt incidente, deoarece în cauză nu ar fi existat un transfer propriu-zis al obligaţiei de la S.C. D. S.A., obligaţia rămânând în patrimoniul societăţii şi după divizare.

Potrivit dispoziţiilor art. 243 alin. (3) din Legea nr. 31/1990, în forma în vigoare la data proiectului de divizare, "în cazul divizării, dacă un creditor al societăţii căreia îi este transferată obligaţia în conformitate cu proiectul de divizare nu a obţinut realizarea creanţei sale, toate societăţile beneficiare sunt răspunzătoare pentru obligaţia în cauză, în limita activelor nete care le-au fost transferate prin divizare, cu excepţia societăţii căreia i-a fost transferată obligaţia respectivă, care răspunde nelimitat".

Prin Ordonanţa de urgenţă nr. 90 din 29 septembrie 2010 pentru modificarea şi completarea Legii nr. 31/1990 privind societăţile comerciale, publicată în Monitorul Oficial nr. 674 din 4 octombrie 2010, textul de lege a fost modificat, astfel că la art. 2411 s-a introdus alin. (3), cu următorul cuprins:

"Dacă un creditor nu a obţinut realizarea creanţei sale de la societatea căreia îi este repartizată creanţa prin divizare, toate societăţile participante la divizare răspund pentru obligaţia în cauză, până la concurenţa valorii activelor nete care le-au fost repartizate prin divizare, cu excepţia societăţii căreia i-a fost repartizată obligaţia respectivă, care răspunde nelimitat."

În apel, problema de drept esenţială ce trebuia dezlegată era incidenţa prevederilor art. 243 alin. (3) din Legea nr. 31/1990 (în forma în vigoare la 29.01.2010 - data publicării proiectului de divizare), în situaţia în care creanţa, respectiv obligaţia a rămas în patrimoniul societăţii divizate parţial, nefiind transferată societăţii beneficiare.

Or, în motivarea deciziei recurate, curtea de apel a reţinut că nu poate fi angajată forma de răspundere reglementată de acest text legal, întrucât intimata-pârâtă S.C. C. S.A. nu a beneficiat de un activ net în urma divizării, din moment ce societatea nou înfiinţată a preluat active în valoare totală de 710.990,41 RON şi pasive de aceeaşi valoare.

Înalta Curte apreciază că motivarea deciziei instanţei de apel nu corespunde exigenţelor prevăzute de art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., deoarece nu răspunde motivului de apel privind incidenţa în speţă a dispoziţiilor art. 243 alin. (3) din Legea nr. 31/1990, printr-un raţionament logico-juridic care să facă posibil controlul judiciar. Astfel, instanţa de apel nu a arătat explicit care este dezlegarea problemei de drept mai sus menţionate şi nici motivele pentru care au fost primite sau înlăturate argumentele părţilor pe această chestiune, ci a analizat o altă condiţie, subsecventă, referitoare la limitele răspunderii, deşi nu lămurise în prealabil dacă este îndeplinită situaţia premisă pentru această formă de răspundere.

Prin urmare, este incident motivul de casare întemeiat pe art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., care prevede situaţia în care casarea unei hotărâri poate fi cerută când hotărârea atacată nu cuprinde motivele pe care se întemeiază sau când cuprinde motive contradictorii ori numai motive străine de natura cauzei.

Motivarea hotărârii judecătoreşti este indispensabilă pentru controlul exercitat de instanţa ierarhic superioară şi constituie, printre altele, o garanţie împotriva arbitrarului pentru părţile litigante, întrucât le furnizează dovada că cererile şi mijloacele lor de apărare au fost serios examinate de judecător.

Faţă de considerentele expuse, Înalta Curte constată că se impune admiterea recursului, casarea deciziei recurate, cu consecinţa trimiterii cauzei spre o nouă judecată aceleiaşi instanţe de apel, potrivit art. 496 alin. (2) coroborat cu art. 497 C. proc. civ.

În rejudecare, cu respectarea dispoziţiilor art. 501 C. proc. civ., instanţa de apel va lămuri incidenţa în cauză a dispoziţiilor art. 243 alin. (3) din Legea nr. 31/1990, în forma în vigoare la data proiectului de divizare, în primul rând prin verificarea premisei referitoare la transferarea obligaţiei în conformitate cu proiectul de divizare, inclusiv prin stabilirea situaţiei de fapt, respectiv dacă obligaţiile de plată recunoscute prin procesul-verbal încheiat la 09.11.2010 puteau face obiectul proiectului de divizare, în raport de data naşterii şi exigibilităţii creanţei.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul declarat de recurenta-reclamantă S.C. A. S.A., prin lichidator judiciar C.I.I. B., împotriva deciziei nr. 461 din 15 decembrie 2017, pronunţată de Curtea de Apel Suceava, secţia a II-a civilă.

Casează decizia recurată şi trimite cauza spre o nouă judecată aceleiaşi instanţe de apel.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 9 aprilie 2019.