Territorial jurisdiction for labor disputes: whether a branch's secondary seat satisfies the "claimant's seat" requirement under Article 269(2) of the Labor Code.
Legislator summary
AI generatedThe High Court of Cassation and Justice resolved a negative conflict of jurisdiction in favor of the Bucharest Tribunal, holding that the court of the claimant's main headquarters was competent, despite the claim being filed by a regional branch. The case involved a civil dispute where a national railway company sought to recover 861.34 RON from a former locomotive mechanic for undue advances, meal vouchers, and unused protective equipment following the termination of his labor contract. While the initial court (Bucharest) and the referring court (Iași) disagreed on territorial competence, the Supreme Court determined that under Article 269 of the Labor Code, jurisdiction for labor conflicts is fixed by the domicile or seat of the claimant; the Court interpreted "seat" to include only the principal headquarters and not secondary locations such as branches, as the branch lacks independent legal personality for this specific jurisdictional purpose, thereby overriding the lower court's reliance on Article 56 of the Code of Civil Procedure regarding branch litigation capacity.
Legislator headnote
AI generatedart. 210 din Legea nr. 62/2011, art. 210 din Legea nr. 62/2010, art. 56 alin. (2) C. proc. civ, art. 56 alin. (2) din C. proc. civ, art. 135 alin. (2) din C. proc. civ; Territorial jurisdiction for labor disputes: whether a branch's secondary seat satisfies the "claimant's seat" requirement under Article 269(2) of the Labor Code: Prin sentinţa civilă nr. 778 din 12 februarie 2019 Tribunalul Bucureşti, secţia a VIII-a conflicte de muncă şi asigurări sociale a admis excepţia necompetentei teritoriale a instanţei; a declinat competenta de soluţionare a cauzei formulate de reclamanta SOCIETATEA NAŢIONALĂ DE TRANSPORT FEROVIAR DE CĂLĂTORI CFR CĂLĂTORI S.A. BUCUREŞTI-SUCURSALA REGIONALĂ DE TRANSPORT FEROVIAR DE CĂLĂTORI IAŞI în contradictoriu cu pârâtul A. in favoarea Tribunalului Iaşi; a constatat ivit conflictul negativ de competenta şi, în baza art. 134 din NCPCivila, a suspendat judecarea cauzei şi a dispus înaintarea dosarului către Inalta Curte de Casatie si Justitie in vederea soluţionării conflictului negativ de competenţă.
Keywords
AI generatedCited Legislation
AI generatedRelated Decisions
AI generatedFull text
Şedinţa publică din data de 4 aprilie 2019
Asupra conflictului negativ de competenţă de faţă;
Din examinarea actelor şi lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin cererea înregistrată sub nr. x/2018, reclamanta Societatea Naţională de Transport Feroviar de Călători "C.F.R. Călători" - S.A. Bucureşti, prin Sucursala Regionala de Transport Feroviar de Călători Iaşi a chemat in judecata pe pârâtul A. ca prin hotărârea ce se va pronunţa să se dispună obligarea acestuia la plata sumei de 861,34 RON reprezentând avans necuvenit pe luna ianuarie 2017 in suma de 749 RON, contravaloare tichete de masa necuvenite in valoare de 18,82 RON, contravaloare echipament de protectie pentru perioada neutilizata in valoare de 93,52 RON.
In fapt, paratul a fost salariatul Depoului Iasi, având funcţia de mecanic locomotivă/automotor pana la data de 06.03.2017, data la care i s-a aplicat sancţiunea disciplinară a desfacerii contractului individual de munca.
In drept, au fost invocate dispoziţiile art. 254 şi 256 Codul Muncii.
Prin sentinţa civilă nr. 1441/2018 din data de 8 octombrie 2018, Tribunalul Iaşi, secţia I civilă a admis excepţia necompetentei teritoriale si, in consecinţă, a declinat în favoarea Tribunalului Bucureşti competenta de soluţionare a acţiunii formulate de reclamanta Societatea Naţională de Transport Feroviar de Călători "C.F.R. Călători" - S.A. Bucureşti în contradictoriu cu pârâtul A..
În fundamentarea acestei sentinţe, instanţa a reţinut, în esenţă, următoarele:
Potrivit disp. art. 269 alin. (1) Codul muncii şi disp. art. 210 din Legea nr. 62/2011, în ceea ce priveşte conflictele de muncă, competenţa teritorială nu este alternativă, ci revine exclusiv instanţei în a cărei circumscripţie îşi are domiciliul/reşedinţa/sediul sau locul de muncă reclamantul.
Având în vedere dispozitiile legale citate, precum şi faptul că sediul reclamantei este în Municipiul Bucureşti, instanţa a constatat că Tribunalul Bucureşti este instanţa competentă în soluţionarea prezentei cauze.
Instanţa a reţinut că, în determinarea instanţei competente în soluţionarea cauzei, nu prezintă relevanţă faptul că acţiunea introductivă a fost formulată de reclamanta Societatea Naţională de Transport Feroviar de Călători "C.F.R. Călători" - S.A. Bucureşti, prin Sucursala Regionala de Transport Feroviar de Călători Iaşi, sucursală al cărei sediu este în municipiul Iaşi. În stabilirea instanţei competente, trebuie avut în vedere sediul/domiciliul reclamantului, şi nu sediul procedural ales sau sediul reprezentantului reclamantului.
Cauza a fost înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti sub acelaşi număr de dosar.
Prin sentinţa civilă nr. 778 din 12 februarie 2019 Tribunalul Bucureşti, secţia a VIII-a conflicte de muncă şi asigurări sociale a admis excepţia necompetentei teritoriale a instanţei; a declinat competenta de soluţionare a cauzei formulate de reclamanta SOCIETATEA NAŢIONALĂ DE TRANSPORT FEROVIAR DE CĂLĂTORI CFR CĂLĂTORI S.A. BUCUREŞTI-SUCURSALA REGIONALĂ DE TRANSPORT FEROVIAR DE CĂLĂTORI IAŞI în contradictoriu cu pârâtul A. in favoarea Tribunalului Iaşi; a constatat ivit conflictul negativ de competenta şi, în baza art. 134 din NCPCivila, a suspendat judecarea cauzei şi a dispus înaintarea dosarului către Inalta Curte de Casatie si Justitie in vederea soluţionării conflictului negativ de competenţă.
În fundamentarea acestei soluţii, instanţa a reţinut, în esenţă următoarele:
Din dispoziţiile art. 269 alin. (2) din Codul muncii şi art. 210 din Legea nr. 62/2010 a dialogului social rezultă că, în domeniul conflictelor de muncă, competenţa teritorială este exclusivă, fiind determinată de domiciliul reclamantului sau de cel al locului de muncă.
Din cuprinsul cererii de chemare în judecată rezultă că acţiunea a fost formulată de către Sucursala Regionala de Transport Feroviar de Călători Iaşi a Societăţii Naţionale de Transport Feroviar de Călători "C.F.R. Călători" - S.A. Bucureşti, aceasta fiind semnată de către directorul acesteia si aplicata ştampila acestei instituţii.
Instanţa iniţial învestită, fara sa solicite precizari reclamantei, in pofida formularii expres a cererii de către Sucursala Regionala de Transport Feroviar de Călători Iaşi a Societaţii Naţionale de Transport Feroviar de Călători "C.F.R. Călători" - S.A. Bucureşti, in titulatura reclamantului neexistând menţiunea Societaţii Naţionale de Transport Feroviar de Călători "C.F.R. Călători" - S.A. Bucureşti prin Sucursala, a retinut neintemeiat ca cererea a fost formulata de catre Societatea Naţionala de Transport Feroviar de Călători "C.F.R. Călători" - S.A. Bucureşti, si, raportându-se la sediul acesteia, a declinat competenta acestei instanţe.
A reţinut instanţa că, raportat la persoana care deţine calitatea de reclamanta în cauza, instanţa competentă potrivit legii să soluţioneze prezenta cauză este Tribunalul Iaşi, având în vedere că sediul reclamantei este situat în Iaşi, jud. Iaşi.
Instanţa a reţinut că, în acelaşi sens s-a pronunţat ICCJ in dosarul nr. x/2018, prin decizia nr. 3255/27.09.2018 asupra conflictului negativ de competenţă, dintre aceleaşi instanţe, intr-o speţă similară, reţinând, în esenţă, că, prin dispoziţiile art. 56 alin. (2) C. proc. civ., legea de procedură civilă le conferă sucursalelor legitimare procesuală activă, chiar neavând personalitate juridică, dar constituite potrivit legii, raţiunea legiuitorului fiind legată de drepturile şi obligaţiile persoanei juridice care se exercită prin intermediul sucursalei, aşa cum este cazul în speţă.
În aceste condiţii, a reţinut instanţa supremă, din interpretarea coroborată a dispoziţiilor art. 269 alin. (2) din Codul muncii cu cele ale art. 56 alin. (2) din C. proc. civ., rezultă că noţiunea de "sediu" la care fac referire dispoziţiile art. 269 alin. (2) din Codul muncii, nu se referă numai la sediul principal al persoanei juridice ci şi la sediul secundar, cum este cel al unei sucursale, ce are capacitate procesuală de folosinţă şi de exerciţiu.
Înalta Curte, constatând existenţa unui conflict negativ de competenţă între cele două instanţe, care se declară deopotrivă necompetente de a judeca aceeaşi pricină, în temeiul dispoziţiilor 135 alin. (1) şi (4) C. proc. civ., va pronunţa regulatorul de competenţă, stabilind în favoarea Tribunalului Iaşi, secţia I civilă competenţa teritorială de soluţionare a cauzei, pentru următoarele considerente:
Potrivit art. 269 alin. (1) din Codul muncii, "judecarea conflictelor de muncă este de competenţa instanţelor judecătoreşti, stabilite potrivit legii", iar potrivit alin. (2) al aceluiaşi articol, "cererile referitoare la cauzele prevăzute la alin. (1) se adresează instanţei competente în a cărei circumscripţie reclamantul îşi are domiciliul sau reşedinţa ori, după caz, sediul".
Competenţa de soluţionare a cererilor privitoare la conflictele de muncă revine instanţei de la domiciliul sau reşedinţa ori, după caz, sediul reclamantului, indiferent de calitatea de salariat sau angajator a reclamantului.
Totodată, dispoziţiilor art. 56 alin. (2) din C. proc. civ. prevăd următoarele: "Cu toate acestea, pot sta în judecată asociaţiile, societăţile sau entităţile fără personalitate juridică, dacă sunt constituite potrivit legii".
Prin dispoziţiile legale anterior citate, legea de procedură civilă le conferă sucursalelor legitimare procesuală activă, chiar neavând personalitate juridică, dar constituite potrivit legii, raţiunea legiuitorului fiind legată de drepturile şi obligaţiile persoanei juridice care se exercită prin intermediul sucursalei, aşa cum este cazul în speţă.
În aceste condiţii, din interpretarea coroborată a dispoziţiilor art. 269 alin. (2) din Codul muncii cu cele ale art. 56 alin. (2) din C. proc. civ., rezultă că noţiunea de "sediu" la care fac referire dispoziţiile art. 269 alin. (2) din Codul muncii, nu se referă numai la sediul principal al persoanei juridice ci şi la sediul secundar, cum este cel al unei sucursale, ce are capacitate procesuală de folosinţă şi de exerciţiu.
Aplicând regula de interpretare a normelor juridice, unde legea nu distinge, nici interpretul nu trebuie să distingă, rezultă că "sediul" reclamantului la care se referă art. 269 alin. (2) din Codul muncii vizează atât sediul principal, cât şi sediul secundar.
În speţă, Înalta Curte constată că prezentul litigiu vizează un conflict de muncă, declanşat de către angajator, respectiv o acţiune în răspundere patrimonială constând în recuperarea de la salariat a sumei de 861,34 RON reprezentând avans necuvenit pe luna ianuarie 2017 in suma de 749 RON, contravaloare tichete de masa necuvenite in valoare de 18,82 RON, contravaloare echipament de protectie pentru perioada neutilizata in valoare de 93,52 RON şi că, potrivit menţiunilor din cererea de chemare în judecată, sediul societăţii reclamante Societatea Naţională de Transport Feroviar de Călători "C.F.R. Călători" - S.A. Bucureşti, prin Sucursala Regionala de Transport Feroviar de Călători Iaşi se află în localitatea Iaşi, str. x, corp B, judeţul Iaşi.
Dat fiind că raporturile juridice de muncă ce atrag competenţa exclusivă au fost încheiate şi derulate cu Societatea Naţională de Transport Feroviar de Călători "C.F.R. Călători" - S.A. Bucureşti, prin Sucursala Regionala de Transport Feroviar de Călători Iaşi, care are sediul în municipiul Iaşi, iar în cererea de chemare în judecată a fost indicat drept sediu al reclamantei cel din municipiul Iaşi, rezultă că în funcţie de acest sediu se va determina instanţa competentă să soluţioneze prezenta cauză.
Faptul că sediul anterior menţionat este unul secundar în sensul art. 227 alin. (2) teza I C. civ. nu poate conduce la concluzia că instanţa competentă teritorial se determină numai în funcţie de sediul principal al reclamantului, în condiţiile în care art. 269 alin. (2) din Codul muncii nu face nicio distincţie între sediul principal sau sediul secundar al reclamantului.
Având în vedere că municipiul Iaşi, se află în circumscripţia teritorială a Tribunalului Iaşi, rezultă că această instanţă este competentă să soluţioneze litigiul de muncă ivit între părţi.
Aşa fiind, în raport de considerentele expuse şi de principiul asigurării accesului efectiv la justiţie, văzând şi dispoziţiile art. 135 alin. (2) din C. proc. civ., Înalta Curte urmează a stabili competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Tribunalului Iaşi, secţia I civilă.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Stabileşte competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Tribunalului Iaşi, secţia I civilă.
Definitivă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 4 aprilie 2019.