RCA insurer liability unaffected by criminal reconciliation and scope of recusal review for moral damages quantum

Şedinţa publică din data de 03 aprilie 2019

Asupra recursurilor de faţă, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată la 16.05.2012 pe rolul Tribunalului Specializat Mureş, reclamantul A. a chemat în judecată pe pârâta S.C. B. S.A., solicitând instanţei ca prin hotărârea pe care o va pronunţa, în contradictoriu cu persoana vinovată de producerea accidentului, C., să oblige pârâta la plata către reclamant a sumei de 400.000 euro, reprezentând daune morale pentru vătămările corporale cauzate prin accidentul rutier produs la data de 07.01.2011, din culpa exclusivă a conducătorului auto C., asigurat al pârâtei, conform poliţei de asigurare seria x/10/U4/CA nr. x, cu cheltuieli de judecată.

La data de 19.06.2012, reclamantul a precizat că echivalentul în RON al sumei solicitate este suma de 1.703.200 RON, la care se adaugă dobânda legală, calculată de la data producerii accidentului până la data plăţii efective.

Prin sentinţa nr. 1415/19.11.2012, Tribunalul Specializat Mureş a respins excepţia lipsei calităţii procesuale pasive, invocată de pârâtă şi a respins ca neîntemeiată acţiunea.

Împotriva acestei sentinţe, A. a declarat apel, care a fost respins ca nefondat prin decizia nr. 28/A/27.05.2013, pronunţată de Curtea de Apel Târgu-Mureş, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal.

Recursul declarat de A. împotriva acestei decizii a fost admis prin decizia nr. 1392/08.04.2014 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia a II-a civilă; hotărârea recurată şi sentinţa primei instanţe au fost casate, iar cauza a fost trimisă Tribunalului Specializat Mureş, în vederea rejudecării.

În fond după casare, Tribunalul Specializat Mureş a pronunţat sentinţa nr. 112/05.10.2015, prin care a respins ca neîntemeiată acţiunea.

Pentru a hotărî astfel, a evocat dispoziţiile art. 49, 50, 52 şi 55 din Legea nr. 136/1995 şi a reţinut că, potrivit acestora şi în acord cu o jurisprudenţă constantă şi convergentă în materie, în urma unui accident de vehicule ia naştere un raport juridic civil (substanţial) complex, care conţine, pe de o parte, dreptul persoanei păgubite de a primi despăgubiri de la persoana vinovată de producerea accidentului, iar, pe de altă parte, dreptul persoanei păgubite de a primi despăgubiri de la asigurătorul cu care persoana vinovată (asigurat) are încheiată o asigurare obligatorie de răspundere civilă valabilă, pentru prejudicii produse prin accidente de vehicule; obligaţia asigurătorului există ca urmare a naşterii obligaţiei persoanei vinovate faţă de persoana prejudiciată, peste care se grefează obligaţia de a despăgubi, izvorâtă din contractul de asigurare, aşa încât, pentru obligarea asigurătorului la plata despăgubirilor trebuie, pe lângă existenţa unui contract de asigurare legal încheiat şi valabil la momentul producerii riscului asigurat, să se constate întrunirea condiţiilor răspunderii civile delictuale în persoana asiguratului.

Astfel, a reţinut că, în măsura în care obligaţia din raportul juridic delictual primordial nu există sau a fost stinsă, nu subzistă nici obligaţia asigurătorului, deoarece mecanismul realizării creanţei în raport cu acesta din urmă se face ca urmare a subrogaţiei legale speciale obligatorii a asigurătorului în locul asiguratului şi în limitele plafonului maxim de despăgubire reglementat de lege.

În speţă, la sediul Poliţiei Municipiului Sighişoara, reclamantul A. a declarat, în scris, că nu are nicio pretenţie civilă sau de altă natură, prezentă sau viitoare, faţă de numitul C., întrucât s-au împăcat, iar acesta din urmă a declarat că a luat cunoştinţă că primul nu are nicio pretenţie şi că s-au împăcat, declaraţii din care rezultă deci, expres şi lipsit de echivoc, întâlnirea celor două voinţe juridice cu scopul de a stinge raportul juridic obligaţional dintre părţi, cu consecinţa stingerii obligaţiei debitorului şi a imposibilităţii creditorului de a-şi mai realiza pe viitor creanţa.

Aşa fiind, într-o astfel de ipoteză, o cerere adresată ulterior de persoana păgubită asigurătorului pentru plata despăgubirilor, după ce a renunţat la creanţă faţă de persoana vinovată de producerea accidentului, apare ca fiind întemeiată pe o cauză imorală şi vădit netemeinică, atât timp cât persoana păgubită nu are o creanţă distinctă în raport cu asigurătorul, faţă de cea stinsă anterior.

Cum reclamantul şi-a manifestat voinţa juridică, în sensul renunţării la orice pretenţie civilă sau de orice altă natură, prezentă şi viitoare, faţă de persoana vinovată, ceea ce a avut ca efect stingerea obligaţiei acesteia, declarând în mod expres că a intervenit împăcarea, în scopul producerii efectelor specifice acestei instituţii în procesul penal, dreptul său de creanţă nu putea renaşte prin simpla formulare a unei cereri în faţa instanţei civile, atât timp cât remiterea de datorie este un act juridic consensual şi bilateral ce nu poate fi lipsit de efecte prin voinţa contrară a unei singure părţi.

A mai reţinut prima instanţă că din decizia nr. 1/28.03.2005, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în recurs în interesul legii, rezultă că faţă de asigurător, persoana păgubită prin accident nu dispune de un drept distinct, autonom şi nou în raport cu dreptul la despăgubiri izvorât din raportul obligaţional delictual originar, ci obligaţia asigurătorului ia naştere prin grefarea obligaţiei stipulate în contractul de asigurare pe obligaţiile izvorâte din raportul obligaţional delictual.

În final, a subliniat că fără a da eficienţă efectelor aplicării în planul dreptului civil substanţial a instituţiei penale a împăcării părţilor şi fără a depăşi limitele deciziei de casare cu trimitere, deoarece instanţa a analizat exhaustiv şi pe fond raporturile juridice deduse judecăţii, aplicând prevederile legale şi instituţiile de drept specifice la situaţia de fapt rezultată din mijloacele de probă administrate, reclamantul nu mai avea la data formulării cererii de despăgubiri niciun drept actual la despăgubiri în raport cu asigurătorul, ca urmare a efectelor remiterii de datorie.

Împotriva acestei sentinţe, A. a declarat apel.

Prin decizia nr. 460A/21.12.2018, Curtea de Apel Târgu Mureş, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal a admis apelul şi a schimbat în parte hotărârea atacată, în sensul că a admis în parte acţiunea, a obligat pârâta la plata către reclamant a sumei de 40.000 euro, în echivalent în RON, la cursul de schimb afişat de B.N.R. la data plăţii, la care se adaugă dobânda legală penalizatoare aferentă, calculată începând cu data pronunţării deciziei, precum şi la plata sumei de 40.000 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată parţiale în primă instanţă şi în apel, reprezentând taxă judiciară de timbru, timbru judiciar, onorariu avocat şi onorariu expert parte; celelalte dispoziţii ale hotărârii atacate au fost menţinute.

Pentru a decide astfel, a reţinut că în considerentele deciziei de casare s-a arătat că modul în care cele două instanţe au interpretat dispoziţiile art. 132 C. pen., potrivit cărora "împăcarea părţilor în cazurile prevăzute de lege înlătură răspunderea penală şi stinge şi acţiunea civilă", nesocoteşte dispoziţiile speciale din Legea nr. 136/1995 privind asigurările şi reasigurările din România şi, ca atare, răspunderea contractuală a asigurătorului, întemeiată pe contractul de asigurare încheiat în condiţiile reglementate de actul normativ enunţat.

Prin urmare, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a reţinut, cu caracter obligatoriu, că împăcarea părţilor în faza de urmărire penală nu poate fi interpretată ca echivalând cu o renunţare la însuşi dreptul de a pretinde despăgubiri de la asigurător, iar din textele legale citate anterior rezultă fără echivoc că, în cazul producerii unui accident de circulaţie, prin care s-a cauzat un prejudiciu pentru care era încheiat un contract de asigurare obligatorie de răspundere civilă, coexistă răspunderea civilă delictuală, bazată pe art. 998 din C. civ. de la 1864, a celui care, prin fapta sa, a produs efectele păgubitoare, cu răspunderea contractuală a asigurătorului, întemeiată pe contractul de asigurare încheiat în condiţiile reglementate de Legea nr. 136/1995 (în acest sens fiind şi decizia nr. 1/28.03.2005, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Secţiile Unite, în recurs în interesul legii).

Aşa fiind, prima instanţă trebuia să verifice temeinicia pretenţiilor reclamantului din perspectiva îndeplinirii condiţiilor răspunderii civile delictuale, coroborate cu răspunderea asigurătorului, în temeiul Legii nr. 136/1995, şi nu să respingă acţiunea prin prisma remiterii de datorie.

În continuare, luând act că părţile nu contestă îndeplinirea condiţiilor răspunderii pentru fapta proprie în privinţa autorului accidentului şi a condiţiilor contractuale pentru răspunderea asigurătorului de răspundere civilă în locul acestuia, curtea de apel a notat că aspectul asupra căruia părţile sunt în divergenţă este cuantumul daunelor morale, intimata-pârâtă apreciind că suma de 400.000 euro, solicitată de apelantul-reclamant prin acţiune, este excesivă.

Cu privire la acest aspect, instanţa de apel a reţinut că la stabilirea cuantumului despăgubirii pentru prejudiciul moral suferit (traume fizice şi psihice), trebuie avute în vedere criteriile formulate de doctrină şi jurisprudenţă, care se referă la gravitatea prejudiciului nepatrimonial, la importanţa valorilor lezate, durata în timp a consecinţelor vătămătoare sau perpetuarea acestora, natura suferinţelor şi intensitatea acestora, un rol semnificativ avându-l aspectele privind vârsta, sexul ori împrejurările speciale de viaţă care fac ca persoana păgubită să dea o apreciere diferită prejudiciului suferit.

De asemenea, a reţinut că pentru determinarea valorii finale a daunelor trebuie să se ţină seama de jurisprudenţa C.E.D.O., care face apel la echilibru, echitate şi rezonabilitate; scopul acordării unor indemnizaţii băneşti celor care au suferit traume psihice şi fizice este acela de a oferi satisfacţie compensatorie de natură a alina suferinţa celor afectaţi.

Raportat la aceste considerente, curtea de apel a apreciat că natura, gravitatea, intensitatea şi durata suferinţelor fizice şi psihice produse apelantului-reclamant prin evenimentul rutier din data de 07.01.2011 rezultă din actele medicale aflate la dosar, dar şi din aspectele privind vârsta şi ocupaţia acestuia, subliniind că este fără putinţă de tăgadă că acesta a suferit traume fizice şi psihice accentuate, ca urmare a accidentului rutier.

În privinţa stabilirii cuantumului concret al despăgubirilor, a reţinut că se impune menţinerea unei proporţionalităţi între suferinţele provocate, care, deşi nu pot fi cuantificate, trebuie cel puţin estimate, raportat la vârsta victimei la data accidentului (30 de ani) şi alte particularităţi ale acesteia (încadrat ca ofiţer de poliţie în I.P.J. Mureş, tată a doi copii, a suferit ruptură de splină care a impus efectuarea unei splenectomii, fracturi costale, fractura claviculară dreaptă, leziunile produse i-au pus viaţa în pericol, traume fizice şi psihice intense şi îndelungate, sechelele posttraumatice care au afectat negativ modul de viaţă şi de comportament al apelantului-reclamant) şi sarcina impusă societăţii de asigurare de a suporta efectiv plata despăgubirilor ce vor fi acordate cu titlu de despăgubiri pentru daune morale.

În acest context, a reţinut că atât Curtea Europeană a Drepturilor Omului, cât şi Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, atunci când acordă despăgubiri morale, nu operează cu criterii de evaluare prestabilite, ci judecă în echitate, adică procedează la o apreciere subiectivă a circumstanţelor particulare ale cauzei, referitoare la suferinţele fizice şi psihice pe care le-au suferit victimele unui accident de circulaţie, precum şi a consecinţelor pe care acel accident le-a avut cu privire la viaţa lor particulară, astfel cum acestea sunt evidenţiate prin probele administrate.

Faţă de cele arătate, a apreciat că suma de 40.000 euro constituie o satisfacţie echitabilă, se încadrează în limita sumei asigurate din poliţa de asigurare de răspundere civilă auto RCA seria x/10/U4/CA nr. x/01.01.2011 şi este în deplină concordanţă cu dispoziţiile legale în materie, dar şi cu soluţiile jurisprudenţiale.

În privinţa dobânzii legale, a reţinut că legiuitorul a clasificat cele două tipuri de dobânzi prin Legea nr. 71/2011, act normativ care a modificat O.G. nr. 9/2000.

Prin O.G. nr. 13/2011 a fost abrogată O.G. nr. 9/2000, iar dobânzile au fost clasificate în cele două categorii: remuneratorii şi penalizatoare.

Astfel, potrivit art. 1 alin. (1) din O.G. nr. 13/2011, "părţile sunt libere să stabilească, în convenţii, rata dobânzii atât pentru restituirea unui împrumut al unei sume de bani, cât şi pentru întârzierea la plata unei obligaţii băneşti", iar conform alin. (2) şi (3) ale aceluiaşi articol, dobânda datorată de debitorul obligaţiei de a da o sumă de bani la un anumit termen, calculată pentru perioada anterioară împlinirii termenului scadenţei obligaţiei, este denumită dobândă remuneratorie, iar cea datorată pentru neîndeplinirea obligaţiei respective la scadenţă este dobândă penalizatoare.

În ceea ce priveşte calculul dobânzii, art. 3 alin. (1) din O.G. nr. 13/2011 prevede că rata dobânzii legale remuneratorii se stabileşte la nivelul ratei dobânzii de referinţă a Băncii Naţionale a României, care este rata dobânzii de politică monetară stabilită prin hotărâre a Consiliului de Administraţie al Băncii Naţionale a României, iar alin. (2) dispune că rata dobânzii legale penalizatoare se stabileşte la nivelul ratei dobânzii de referinţă, la care se adaugă 4 puncte procentuale.

Cum, în speţă, dobânda legală a fost solicitată de apelantul-reclamant pentru neîndeplinirea la scadenţă a obligaţiei reparării prejudiciului produs persoanei păgubite prin accident de circulaţie, şi nu ca o plată pentru restituirea unui împrumut, este de necontestat că dobânda legală solicitată este una penalizatoare.

În acest context, notând că potrivit art. 10 din O.G. nr. 13/2011, "dispoziţiile art. 1535 şi art. 1538-1543 din Legea nr. 287/2009, republicată, sunt aplicabile dobânzii penalizatoare", iar potrivit art. 1535 alin. (1) C. civ., "în cazul în care o sumă de bani nu este plătită la scadenţă, creditorul are dreptul la daune moratorii, de la scadenţă până în momentul plăţii, în cuantumul convenit de părţi sau, în lipsă, în cel prevăzut de lege, fără a trebui să dovedească vreun prejudiciu.", a apreciat că, în cazul executării cu întârziere a obligaţiei de plată a sumei de bani, indiferent de izvorul contractual sau delictual al obligaţiei, daunele-interese sub forma dobânzii legale se datorează fără a se face dovada vreunui prejudiciu şi fără ca principiul reparării integrale a prejudiciului să poată fi nesocotit.

Or, conform principiului reparaţiei integrale a prejudiciului, persoana păgubită este îndreptăţită să pretindă repararea întregului prejudiciu, atât efectiv (damnum emergens), cât şi beneficiul nerealizat (lucrum cessans), care, în cazul obligaţiilor băneşti, este prezumat de legiuitor, în conformitate cu prevederile art. 1385 alin. (3) şi art. 1535 C. civ., la nivelul dobânzii legale.

În privinţa datei de la care curge dobânda legală, curtea a reţinut că se calculează începând cu data pronunţării deciziei, aceasta fiind data scadenţei sumei de 40.000 euro.

În baza dispoziţiilor art. 274 rap. la art. 277 C. proc. civ., ţinând seama de nivelul pretenţiilor admise, a obligat intimata la plata către apelant a sumei de 40.000 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată parţiale în primă instanţă şi în apel, reprezentând taxă judiciară de timbru şi timbru judiciar, 15.000 RON, onorariu avocat şi 8.903 RON, onorariu expert parte.

Împotriva acestei decizii, A. şi S.C. B. S.A. au declarat recurs, solicitând casarea sa şi trimiterea cauzei spre rejudecare instanţei de apel; recurenta-pârâtă a solicitat, în subsidiar, modificarea deciziei recurate, în sensul diminuării daunelor morale şi stabilirii cheltuielilor de judecată proporţional cu pretenţiile admise.

În motivarea recursului său, A. a prezentat evoluţia litigiului în etapele procesuale anterioare şi a susţinut că decizia atacată este nelegală sub aspectul cuantumului despăgubirii acordate cu titlu de daune morale, fiind dată cu încălcarea dispoziţiilor art. 49 din pct. 1 lit. f) din Ordinul nr. 5/2010 al preşedintelui Comisiei de Supraveghere a Asigurărilor, potrivit cărora în cazul vătămărilor corporale, se acordă despăgubiri pentru daune morale, în conformitate cu legislaţia şi jurisprudenţa din România.

În acest sens, a arătat că, deşi a reţinut criteriile jurisprudenţiale, instanţa de apel nu le-a respectat, apreciind, raportat la circumstanţele cauzei şi la principiul proporţionalităţii între prejudiciile suferite şi sarcina impusă societăţii de asigurare de a suporta efectiv plata despăgubirilor ce vor fi acordate cu titlu de daune, că suma de 40.000 euro constituie o satisfacţie echitabilă.

Cum principiile de drept naţionale şi convenţionale în materie impun repararea integrală a prejudiciului moral reprezentat de consecinţele negative suferite de reclamant, avându-se în vedere importanţa valorilor lezate (dreptul la viaţă, sănătate şi integritate fizică), măsura în care aceste valori au fost afectate, intensitatea cu care au fost percepute consecinţele vătămării şi măsura în care a fost afectată situaţia familială, profesională şi socială, instanţa de apel, ţinând seama de aceste consecinţe, era ţinută să se raporteze şi la criteriul echităţii, precum şi la principiul proporţionalităţii daunei cu despăgubirea acordată, consacrate pe cale jurisprudenţială în materia stabilirii daunelor morale.

A susţinut recurentul că instanţa de apel nu a luat în considerare practica judiciară naţională cu privire la sumele acordate cu titlu de despăgubiri morale pentru prejudiciul încercat, în cauze similare, raportat la dispoziţiile art. 40 alin. (2) lit. f) din Ordinul C.S.A. nr. 5/2010.

În opinia recurentului-reclamant, suma acordată cu titlu de despăgubiri pentru daune morale este mult subevaluată şi mult inferioară în raport cu alte cauze similare indicate în dosar, ceea ce reprezintă un tratament discriminatoriu şi constituie o limitare nejustificată a dreptului la despăgubire prin raportare la jurisprudenţă.

În acest context, a susţinut că în cuantificarea despăgubirilor pentru vătămări corporale, dată fiind importanţa deosebită a valorilor lezate, trebuie avute în vedere şi sumele asigurate şi limitele de despăgubire stabilite la nivelul Uniunii Europene; astfel, potrivit art. 2 din Directiva 2005/14/CE din 11.05.2005 si art. 3 din Directiva nr. 2009/103/CE din 16.09.2009, suma minimă asigurată, în cazul vătămărilor corporale este de 1.000.000 euro pentru o victimă sau 5.000.000 euro, pentru o cerere de despăgubire, indiferent de numărul victimelor; totodată, în conformitate cu dispoziţiile art. 24 alin. (2) lit. b) din Ordinul C.S.A. nr. 5/2010 pentru accidentele produse în anul 2011, pentru vătămări corporale şi deces, inclusiv pentru prejudicii fără caracter patrimonial, limita de despăgubire a fost stabilită la suma de 3.500.000 euro, iar potrivit art. 21 din Ordinul C.S.A. nr. 5/2010 asigurătorii stabilesc tarifele pentru prima de asigurare anual, astfel încât să garanteze limitele de despăgubire stabilite în baza art. 24 şi să garanteze permanent îndeplinirea obligaţiilor ce decurg din încheierea contractelor de asigurare de R.C.A.

A subliniat că, întrucât în operaţiunea de cuantificare a daunelor morale instanţa de apel nu a avut în vedere toate criteriile jurisprudenţiale în materie şi practica judiciară în cauze similare, inclusiv practica asigurătorului privind despăgubirile acordate chiar pe cale amiabilă în situaţii comparabile, ceea ce echivalează cu o necercetare completă a fondului cauzei, se impune admiterea recursului, iar instanţa de trimitere, în rejudecare, trebuie să stabilească nivelul daunelor morale în urma evaluării tuturor criteriilor jurisprudenţiale în materie, raportat la situaţia de fapt, cu aplicarea criteriilor echităţii şi proporţionalităţii daunei cu despăgubirea acordată.

A mai arătat recurentul că decizia atacată a fost dată cu încălcarea dispoziţiilor art. 37 din Ordinul C.S.A. nr. 5/2010.

În acest sens, a susţinut că, deşi pe tot parcursul procesului a solicitat acordarea dobânzii legale, indicând drept temei art. 37 din Ordinul C.S.A. nr. 5/2010, instanţa de apel s-a raportat la dobânda penalizatoare, reglementată de O.G. nr. 13/2011, prin raportare la noul C. civ.

Or, în speţă, raporturile dintre părţi sunt reglementate de dispoziţiile legale în vigoare la data producerii accidentului, 07.01.2011, respectiv C. civ. de la 1864, Legea nr. 136/1995 privind asigurările şi reasigurările din România şi Ordinul C.S.A. nr. 5/2010.

Potrivit art. 1082 din C. civ. de la 1864, debitorul datorează daune interese pentru neexecutarea obligaţiilor sau executarea obligaţiilor cu întârziere, iar potrivit art. 1088, la obligaţiile care au ca obiect o sumă oarecare, daunele-interese pentru neexecutare nu pot cuprinde decât dobânda legală.

Conform art. 49 din Legea nr. 136/1995, asigurătorul acordă despăgubiri, în baza contractului de asigurare, pentru prejudiciile de care asiguraţii răspund faţă de terţe persoane păgubite prin accidente de vehicule, precum şi tramvaie şi pentru cheltuielile făcute de asiguraţi în procesul civil, iar conform art. 50 din aceeaşi lege, despăgubirile se acordă pentru sumele pe care asiguratul este obligat să le plătească cu titlu de dezdăunare şi cheltuieli de judecată persoanelor păgubite.

În conformitate cu prevederile art. 26 şi 36 din Ordinul C.S.A nr. 5/2010, emis în baza art. 53 din Legea nr. 136/1995, asigurătorul are obligaţia de a despăgubi partea prejudiciată pentru prejudiciile suferite în urma accidentului produs prin intermediul vehiculului asigurat, potrivit pretenţiilor formulate în cererea de despăgubire, dovedite prin orice mijloc de probă, în maximum 10 zile de la data depunerii ultimului document necesar stabilirii răspunderii si cuantificării daunei, solicitat în scris de asigurător, sau de la data la care asigurătorul a primit o hotărâre judecătorească definitivă cu privire la suma de despăgubire pe care este obligat sa o plătească.

Sancţiunea pentru nerespectarea acestor obligaţii este reglementată de art. 37 din Ordinul C.S.A. nr. 5/2010, potrivit căruia, dacă asigurătorul nu îşi îndeplineşte obligaţiile în termenele prevăzute la art. 36 sau şi le îndeplineşte defectuos, inclusiv dacă diminuează nejustificat despăgubirea, la suma de despăgubire cuvenită, se aplică o penalizare de 0,1%, calculată pentru fiecare zi de întârziere.

În opinia recurentului, în speţă sunt incidente dispoziţiile art. 36 şi 37 din Ordinul C.S.A. nr. 5/2011, iar nu prevederile O.G. nr. 13/2011, cum în mod eronat a reţinut instanţa de apel.

În drept, a invocat dispoziţiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ.

Prin memoriul său de recurs, S.C. B. S.A. a evocat art. 49 alin. (2) lit. f) din Ordinul nr. 5/2010 al preşedintelui Comisiei de Supraveghere a Asigurărilor şi a arătat că instanţa de apel a cuantificat daunele morale doar prin prisma particularităţilor speţei, fără a examina jurisprudenţa şi practica în materie, deşi a depus la dosar două decizii pronunţate de curţi de apel din România în speţe similare.

În opinia recurentei, daunele morale de 888 euro pentru fiecare zi de îngrijire medicală (rezultate prin împărţirea sumei de 40.000 euro la numărul de zile necesar vindecării stabilit prin raportul medico-legal nr. 59/25.02.2011), acordate de instanţa de apel, excedează principiul echităţii şi, mai ales, nu se încadrează în jurisprudenţa din România.

Aceasta, întrucât potrivit Ghidului pentru soluţionarea daunelor morale întocmit în 2011 în raport cu jurisprudenţa naţională şi europeană în materie, media generală a despăgubirilor acordate pentru daune morale pentru fiecare zi de îngrijire medicală necesară vindecării este de 344 de RON/zi, iar despăgubirile acordate pentru fiecare zi de îngrijiri medicale, pentru cazurile în care persoana vătămată a rămas cu o invaliditate posttraumatică, au fost în medie cu aproape 30% mai mari decât în cazurile în care vindecarea a fost completă, media fiind de 544 RON pe zi.

O altă critică formulată de recurentă vizează cuantumul cheltuielilor de judecată acordate de instanţa de apel.

A susţinut recurenta că instanţa de apel a soluţionat capătul de cerere vizând cheltuielile de judecată prin greşita aplicare a legii, obligând-o la plata către reclamant a cheltuielilor de judecată în cuantum de 40.000 RON, reţinând drept temei legal dispoziţiile art. 274 rap. la art. 277 C. proc. civ.

În acest context, a arătat că potrivit art. 276 C. proc. civ., când pretenţiile fiecărei părţi au fost încuviinţate numai în parte, instanţa va aprecia în ce măsură fiecare din ele poate fi obligată la plata cheltuielilor de judecată, putând face compensarea lor.

Aşadar, conform acestui text de lege, în ipoteza în care pretenţiile fiecărei părţi au fost admise în parte, instanţa va aprecia în ce măsură fiecare dintre ele poate fi obligată la plata cheltuielilor de judecată, putând proceda la compensarea lor; norma legală indicată nu distinge în raport cu natura sumelor de bani care intră în conţinutul cheltuielilor de judecată efectuate, respectiv onorariu de avocat, onorariu expert, taxă de timbru etc.

De asemenea, indiferent de natura acestor cheltuieli, soluţia pronunţată, de admitere în parte a pretenţiilor, se răsfrânge şi asupra acestor cheltuieli, care vor fi reduse în mod corespunzător.

Cum prin cererea de chemare în judecată reclamantul a formulat pretenţii în cuantum de 400.000 euro, iar instanţa a stabilit că îi datorează suma de 40.000 euro (10% din pretenţii), raportat la această soluţie, dar şi la prevederile art. 276 C. proc. civ., recurenta-pârâtă a apreciat că poate fi obligată să restituie reclamantului cheltuieli de judecată doar în limitele pretenţiilor admise.

În drept, a invocat dispoziţiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ.

Analizând actele dosarului, precum şi decizia atacată, prin prisma criticilor invocate, Înalta Curte reţine următoarele:

Atât recurentul-reclamant, cât şi recurenta-pârâtă, invocând art. 304 pct. 9 C. proc. civ., au criticat decizia atacată prin prisma cuantumului despăgubirilor acordate de instanţă cu titlu de daune-morale, primul apreciind că suma de 40.000 euro este subevaluată şi mult inferioară în raport cu alte cauze similare indicate în dosar, iar partea adversă - că excedează principiul echităţii şi că nu se încadrează în jurisprudenţa din România.

Aceste critici vizează însă aspecte de netemeinicie a deciziei recurate, respectiv de apreciere ori de stabilire a situaţiei de fapt în cauză şi de interpretare a probelor, susţinându-se, în esenţă, că daunele morale acordate de instanţa de apel sunt cu mult sub, respectiv peste nivelul celor acordate în mod obişnuit de instanţele judecătoreşti.

Dat fiind că nu se invocă încălcarea sau aplicarea greşită a unor texte de lege care să conţină criterii în funcţie de care se determină cuantumul despăgubirilor, rezultă că autorii căilor de atac încearcă să redimensioneze cuantumul acestor despăgubiri, prin reevaluarea situaţiei de fapt reţinută de instanţele devolutive.

Astfel, în cadrul controlului de legalitate a hotărârii atacate, recurenţii îşi exprimă în fapt nemulţumirea faţă de modul de interpretare a probelor şi de apreciere a criteriilor în funcţie de care a fost stabilit cuantumul daunelor morale, aspecte care nu se încadrează în controlul de legalitate, calea de atac a recursului neavând caracter devolutiv, care să permită reanalizarea situaţiei de fapt ori reaprecierea probelor.

Cât priveşte textele legale evocate în dezvoltarea acestor critici, Înalta Curte reţine că sunt evocate pur formal, fără a se aduce, în concret, critici de nelegalitate deciziei atacate, recurenţii făcând trimitere, în susţinere, doar la probe, împrejurări de fapt şi la nivelul daunelor acordate în mod obişnuit de instanţele judecătoreşti.

Prin urmare, criticile de netemeinicie referitoare la întinderea daunelor morale, formulate de autorii căilor de atac, urmează a fi înlăturate.

Prin memoriul său de recurs, recurentul-reclamant A. a susţinut că, deşi pe tot parcursul procesului a solicitat acordarea dobânzii legale, indicând drept temei art. 37 din Ordinul C.S.A. nr. 5/2010, instanţa de apel s-a raportat la dobânda penalizatoare, reglementată de O.G. nr. 13/2011, prin raportare la noul C. civ.

Înalta Curte notează că la data de 19.06.2012, în primul ciclu procesual, reclamantul a precizat în faţa primei instanţe că echivalentul în RON al sumei solicitate este de 1.703.200 RON, la care se adaugă dobânda legală, calculată de la data producerii accidentului până la data plăţii efective;

Aşa fiind, reclamantul a învestit instanţa cu o cerere accesorie vizând obligarea pârâtei la plata dobânzii legale aferente debitului principal.

Succesiunea actelor dosarului relevă că reclamantul a susţinut această pretenţie pe tot parcursul primului ciclu procesual, dar şi în al doilea ciclu procesual, până la închiderea dezbaterilor asupra fondului, în faţa tribunalului.

Este adevărat că prin concluziile scrise depuse la 10.06.2015 la dosarul Tribunalului Specializat Mureş, în al doilea ciclu procesual, a arătat că dobânda legală solicitată reprezintă penalităţi de întârziere, indicând pentru prima dată art. 37 din Ordinul C.S.A. nr. 5/2011, însă, cum dezbaterile fuseseră închise, iar concluziile asupra fondului cauzei avuseseră loc la data de 03.06.2015, această precizare nu mai era îngăduită, opunându-se nu doar termenul prevăzut de lege, ci şi principiile contradictorialităţii şi garantării dreptului la apărare.

Prin urmare, în mod judicios a reţinut curtea de apel, prin încheierea premergătoare de la 10.12.2018, că, raportat la dispoziţiile art. 294 alin. (1) C. proc. civ., reclamantul nu-şi poate modifica pretenţia accesorie în apel, atât timp cât a solicitat dobânda legală, şi nu penalităţi, iar art. 37 din Ordinul C.S.A. nr. 5/2011 a fost invocat la un moment procedural la care această precizare nu mai putea fi luată în considerare de instanţă şi, mai mult, prin memoriul de apel nu s-au adus critici cu privire la faptul că instanţa nu ar fi luat în considerare o precizare a cererii accesorii, în sensul că reprezintă penalităţi, iar nu dobânzi.

În acest context, Înalta Curte ia act că, la solicitarea instanţei de apel, la termenul din 10.12.2018, apelantul-reclamant a precizat că dobânda legală solicitată este una penalizatoare.

Potrivit art. 3 alin. (2) din O.G. nr. 13/2011, rata dobânzii legale penalizatoare se stabileşte la nivelul ratei dobânzii de referinţă a Băncii Naţionale a României, la care se adaugă 4 puncte procentuale.

Aşadar, aspectul reţinut de curtea de apel, potrivit căruia pârâta datorează dobânda legală penalizatoare reglementată de O.G. nr. 13/2011, calculată la nivelul ratei dobânzii de referinţă a Băncii Naţionale a României, la care se adaugă 4 puncte procentuale, are suport în dispoziţiile legale incidente, prin raportare la capătul de cerere accesoriu formulat de reclamant, în virtutea principiului disponibilităţii.

Prin urmare, Înalta Curte apreciază ca fiind nefondată critica recurentului-reclamant vizând greşita aplicare a normelor de drept material.

Prin recursul său, S.C. B. S.A. a susţinut că, obligând-o la plata către reclamant a cheltuielilor de judecata in cuantum de 40.000 RON, instanţa de apel a încălcat dispoziţiile art. 276 C. proc. civ.

Luând în analiză această critică, Înalta Curte subliniază că, potrivit art. 276 C. proc. civ., "când pretenţiile fiecărei părţi au fost încuviinţate numai în parte, instanţa va aprecia în ce măsură fiecare din ele poate fi obligată la plata cheltuielilor de judecată, putând face compensarea lor."

Aşadar, textul de lege pretins încălcat vizează ipoteza în care au fost admise pretenţii reciproce ale părţilor.

În speţă, nu se regăseşte o atare situaţie, de vreme ce nu a fost formulată o cerere reconvenţională şi nu au fost admise pretenţii reciproce ale părţilor, astfel că dispoziţiile art. 276 C. proc. civ. nu sunt incidente.

Prin urmare, recurenta-pârâtă reclamă încălcarea unor dispoziţii legale inaplicabile în cauză, dincolo de faptul că, în concret, cheltuielile de judecată acordate au fost stabilite la nivelul pretenţiilor admise.

Având în vedere considerentele expuse mai sus, decizia atacată se dovedeşte a fi legală, motivele invocate nejustificând nici casarea, nici modificarea sa, motiv pentru care, în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ., recursurile urmează să fie respinse ca nefondate.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca nefondate recursurile declarate de recurentul-reclamant A. şi de recurenta-pârâtă S.C. B. S.A. împotriva deciziei nr. 460A/21.12.2018, pronunţată de Curtea de Apel Târgu Mureş, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal.

Irevocabilă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 03 aprilie 2019.