Builder-status claim imprescriptible; appeals dismissed and case remanded for re-hearing

Şedinţa publică din data de 03 aprilie 2019

Asupra recursurilor de faţă, constată următoarele:

Judecata în faţa primei instanţe. Hotărârea Tribunalului Iaşi

Prin încheierea din 12.09.2012, Tribunalul Iaşi, secţia I civilă a respins excepţia inadmisibilităţii acţiunii, iar prin sentinţa civilă nr. 1802/12.10.2017, a respins excepţia lipsei calităţii procesuale active, a admis excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune şi, ca o consecinţă, a respins acţiunea formulată de reclamanta A., în contradictoriu cu pârâtele S.C. B. S.R.L. şi S.C. C. S.R.L., constatând prescris dreptul material la acţiune; a mai obligat reclamanta să plătească pârâtei S.C. B. S.R.L. suma de 4.200 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată.

Pentru a hotărî astfel, prima instanţă a notat că a fost învestită cu judecata unei acţiuni prin care reclamanta a solicitat să se constate că are calitatea de constructor de bună-credinţă a unor lucrări efectuate în perioada cuprinsă între 01.09.2007 şi 01.02.2008 la imobilul înscris în cartea funciară nr. x a comunei Podu lloaie, jud. Iaşi şi să fie obligate în solidar cele două pârâte la plata sumei de 510.000 RON, reprezentând contravaloarea materialelor şi a preţului muncii prestate pentru realizarea lucrărilor în discuţie.

În ceea ce priveşte excepţia lipsei calităţii procesuale active, prima instanţă a constatat că în cadrul probatoriului administrat au fost depuse şi înscrisuri care atestă plata de către reclamantă a unor sume de bani pentru pretinsele lucrări de transformare a imobilului în cauză, iar în contractul de antrepriză încheiat în scopul realizării acestor lucrări figurează, în calitate de client, şi reclamanta. În consecinţă, a apreciat că reclamanta a probat aparenţa care să justifice calitatea sa procesuală activă, aşa încât, subliniind că aspectul îndreptăţirii sale efective la plata unor sume de bani urmează a fi analizat odată cu fondul, a respins excepţia.

Analizând excepţia prescripţiei extinctive, a reţinut că deşi în mod aparent reclamanta a formulat două capete de cerere distincte, ele sunt interdependente, constatarea calităţii de constructor de bună-credinţă fiind doar o etapă în aplicarea instituţiei juridice a accesiunii imobiliare. De aceea, prima instanţă a apreciat că prescripţia trebuie tratată unitar cu privire la aceste capete de cerere.

Pentru a determina momentul de la care a început să curgă termenul de prescripţie, tribunalul a luat act că reclamanta şi-a întemeiat cererea, în principal, pe dispoziţiile art. 494 alin. (3) din C. civ. de la 1864, considerând că ar avea calitate de constructor de bună-credinţă în contextul aplicării accesiunii imobiliare artificiale, doar în subsidiar invocând aplicarea instituţiei îmbogăţirii fără justă cauză. Însă, a apreciat că în speţă nu sunt aplicabile dispoziţiile legale privitoare la accesiunea imobiliară artificială, întrucât textul de lege evocat mai sus se referă la situaţia unei construcţii noi, edificată de o persoană pe terenul proprietatea unei alte persoane. Cum reclamanta a susţinut că a adus îmbunătăţiri imobilului aflat în proprietatea pârâtei S.C. B. S.R.L. (transferat mai apoi în proprietatea S.C. C. S.R.L.), chiar dacă de amploare (inclusiv edificarea unui nou etaj), a apreciat că asemenea lucrări nu se încadrează în ipoteza vizată de art. 494 din C. civ. anterior. În aceste condiţii, tribunalul a considerat că instituţia juridică incidentă situaţiei de fapt din prezenta cauză este cea a îmbogăţirii fără justă cauză a proprietarului construcţiei iniţiale, căruia îi profită îmbunătăţirile realizate de reclamantă.

Pornind de la aceste consideraţii, a evocat prevederile art. 8 din Decretul nr. 167/1958 şi a apreciat că momentul de început al cursului termenului de prescripţie este reprezentat de data la care reclamanta a cunoscut sau trebuia să cunoască atât paguba, cât şi pe cel care răspunde de ea.

Prima instanţă a subliniat că reclamanta cunoştea faptul că imobilul la care a efectuat lucrările nu se afla în proprietatea sa, ci doar beneficia de o promisiune de vânzare a acestui imobil.

În consecinţă, în lipsa unui termen stipulat pentru încheierea contractului de vânzare a imobilului, a considerat că prescripţia dreptului de a solicita încheierea acestui contract a început să curgă chiar de la semnarea antecontractului.

Însă, a notat că termenul de prescripţie nu începe să curgă atât timp cât bunul ce a făcut obiectul promisiunii bilaterale de vânzare-cumpărare s-a aflat în posesia promitentului-cumpărător, căci o atare împrejurare echivalează cu recunoaşterea de către promitentul-vânzător a dreptului de a i se pretinde încheierea contractului, recunoaştere care fie împiedică curgerea termenului de prescripţie, fie o întrerupe, potrivit art. 16 lit. a) din Decretul nr. 167/1958.

Or, instanţa de fond a constatat că probele au relevat că reclamanta a stăpânit imobilul în perioada 01.09.2007-01.02.2008, în care a şi realizat lucrările a căror valoare o solicită în cauza de faţă. Aşadar, a apreciat că de la 02.02.2008 a început să curgă termenul de prescripţie a dreptului reclamantei de a solicita obligarea pârâtei S.C. B. S.R.L. la încheierea contractului de vânzare-cumpărare în formă autentică, putându-se, eventual, considera că negocierile purtate de părţi în vederea încheierii contractului autentificat, la 21.05.2008 au realizat întreruperea sa. Tribunalul a apreciat că nici emiterea somaţiei privind oferta reală adresată de S.C. B. S.R.L. reclamantei nu poate marca începutul cursului prescripţiei extinctive, întrucât ea atestă (şi) imposibilitatea încheierii contractului de vânzare-cumpărare; prescripţia ar fi început să curgă de la emiterea acesteia doar dacă termenul prescripţiei nu ar fi început să curgă, adică dacă reclamanta s-ar mai fi aflat în posesia imobilului cu consimţământul pârâtei proprietar, situaţie ce nu se regăseşte în speţă.

Prin urmare, prima instanţă a considerat că momentul de la care reclamanta a cunoscut sau trebuia să cunoască atât paguba, cât şi pe cel vinovat de ea (în mod evident, iniţial, pârâta S.C. B. S.R.L., ca beneficiar al lucrărilor realizate asupra construcţiei proprietatea sa) coincide cu momentul de la care a început să curgă noul termen de prescripţie extinctivă a dreptului de a solicita încheierea contractului de vânzare-cumpărare în formă autentică.

Aşadar, a apreciat că termenul de prescripţie a dreptului la acţiune a început să curgă cel târziu la 21.05.2008 şi s-a împlinit la 21.05.2011, anterior datei la care cererea de chemare în judecată a fost depusă la oficiul poştal, 20.08.2011.

În consecinţă, instanţa a admis excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune şi a respins acţiunea, ca prescrisă.

Apelul. Decizia Curţii de Apel Iaşi, secţia Civilă

Împotriva acestei sentinţe, dar şi a încheierii din 12.09.2012, a declarat apel reclamanta A..

Prin decizia nr. 174/21.03.2018, Curtea de Apel Iaşi, secţia Civilă a admis excepţia lipsei de interes şi, ca o consecinţă, a respins apelul declarat împotriva încheierii din 12.09.2012 a Tribunalului Iaşi, secţia I civilă, ca lipsit de interes, a admis apelul promovat împotriva sentinţei civile nr. 1802/12.10.2017 pronunţată de acelaşi tribunal, a anulat în parte sentinţa atacată, a respins excepţia prescripţiei dreptului la acţiune, a păstrat dispoziţia de respingere a excepţiei lipsei calităţii procesuale active şi a trimis cauza, spre rejudecare, Tribunalului Iaşi.

Pentru a decide astfel, instanţa de prim control judiciar a reţinut, sub aspectul excepţiei lipsei de interes a apelantei cu privire la calea de atac pe care a declarat-o împotriva încheierii din 12.09.2012, invocată de intimata S.C. B. S.R.L., că apelanta nu poate obţine un folos practic, atacând o încheiere prin care a fost luată o dispoziţie ce-i este favorabilă (respingerea excepţiei inadmisibilităţii), chiar dacă motivele care ar fi trebuit prezentate de tribunal lipsesc. Aşa fiind, a admis excepţia lipsei de interes şi a respins, ca o consecinţă, apelul declarat împotriva încheierii din 12.09.2012.

Mai departe, evaluând temeinicia soluţiei date excepţiei prescripţiei, curtea a reţinut că acţiunea dedusă judecăţii, prin care reclamanta, care invocă incidenţa art. 494 C. civ., a solicitat să se constate calitatea sa de constructor de bună credinţă, este una imprescriptibilă extinctiv, aşa încât a admis apelul.

Recursurile. Motivele de nelegalitate invocate

Pârâtele S.C. C. S.R.L. şi S.C. B. S.R.L. au recurat decizia instanţei de apel, solicitând casarea sa şi respingerea apelului.

Recurenta S.C. C. S.R.L. a arătat că, dacă primul capăt de cerere, prin care intimata-reclamantă a solicitat să se constate că este constructor de bună credinţă, în baza art. 494 C. civ., este unul imprescriptibil extinctiv, cel de-al doilea (care are ca obiect plata de despăgubiri) este supus regimului prescripţiei, iar termenul a început să curgă, în condiţiile art. 8 din Decretul nr. 167/1958, de la data la care păgubitul a cunoscut sau trebuia să cunoască atât paguba, cât şi pe cel care răspunde de ea. În concret, această recurentă a susţinut că în mod corect a reţinut prima instanţă că termenul de prescripţie a început să curgă la 02.02.2008 sau, cel mai târziu, la 21.05.2008 şi s-a împlinit anterior datei la care cererea de chemare în judecată a fost depusă, 20.08.2011.

A mai susţinut, fără să motiveze în concret, că în mod eronat a interpretat curtea de apel prevederile art. 111 C. proc. civ., raportat la art. 494 alin. (3) din C. civ. de la 1864.

Recurenta S.C. B. S.R.L. a criticat decizia din apel, în considerarea faptului că instanţa de prim control judiciar a trecut peste condiţia fundamentală a bunei-credinţe a terţului care edifică o construcţie, sens în care a precizat, după ce a citat din considerentele deciziei nr. 1396/20.10.2011 a Curţii Constituţionale, că intimata-reclamantă nu a acţionat cu bună-credinţă, aşa încât ea nu-i poate opune imprescriptibilitatea accesiunii imobiliare artificiale. De asemenea, a mai arătat că doar un formalism excesiv a determinat curtea de apel să dea o altă calificare decât prima instanţă cererii de chemare în judecată, iar lipsa bunei-credinţe a intimatei-reclamante o pune pe aceasta în imposibilitate de a solicita oricând contravaloarea materialelor. Recurenta S.C. B. S.R.L. a mai afirmat şi că pretinsele reparaţii efectuate de intimata-reclamantă nu au dus la o sporire a valorii imobilului, iar pretinsa extensie a clădirii este nefuncţională, în lipsa unei legături de acces cu clădirea existentă, toate aceste lucrări fiind edificate în ciuda opoziţiei sale de la acel moment, când încă deţinea proprietatea imobilului.

Din această perspectivă, a susţinut că intimata-reclamantă nu a dovedit că în perioada 01.09.2007-01.02.2008 ar fi stăpânit imobilul în sensul cerut de lege sau că nu ar fi cunoscut că lucrările sunt efectuate asupra unuia care nu-i aparţine.

În considerarea acestor argumente, a arătat că, încălcând limitele învestirii, instanţa de apel a apreciat că tribunalul ar fi trebuit să se raporteze doar la temeiul de drept invocat de autoarea cererii de chemare în judecată; şi în opinia acestei recurente, prima instanţă este cea care a procedat corect, excluzând circumscrierea acţiunii reclamantei în sfera accesiunii imobiliare şi încadrând-o în cea a acţiunii în îmbogăţire fără justă cauză. În acest context, a achiesat pe deplin la concluziile la care tribunalul a ajuns, plecând de la calificarea într-un atare mod a acţiunii cu judecata căreia fusese învestit.

Totodată, a arătat că decizia recurată nu răspunde criticilor intimatei, care vizau calculul termenului de prescripţie.

Intimata-reclamantă a depus prin poşta electronică, la data de 02.04.2019, o întâmpinare, prin care a solicitat respingerea recursurilor ca nefondate.

Analizând actele dosarului, precum şi decizia atacată, prin prisma motivelor de nelegalitate invocate, Înalta Curte reţine următoarele:

Recurentele critică decizia atacată, pornind de la faptul că în mod nelegal instanţa de apel ar fi procedat la o pretinsă calificare a acţiunii, dintr-o veritabilă actio in rem verso într-una în accesiune imobiliară, imprescriptibilă extinctiv.

Examenul de detaliu al cererii deduse judecăţii relevă însă că nu curtea de apel este cea care i-ar fi dat o altă calificare, ci prima instanţă.

Astfel, în concret, reclamanta-intimată a solicitat, pe calea cererii de chemare în judecată, să se constate că are calitatea de constructor de bună-credinţă a unor lucrări efectuate în perioada cuprinsă între 01.09.2007 şi 01.02.2008 la un imobil situat în localitatea Podu lloaie, jud. Iaşi şi să fie obligate în solidar pârâtele la plata sumei de 510.000 RON, reprezentând contravaloarea materialelor şi a preţului muncii prestate pentru realizarea lucrărilor în discuţie.

În drept, cererea a fost fondată pe prevederile art. 494 alin. (3), (99)2 şi 994 C. civ.

Cu toate că, din ceea ce s-a arătat în cele ce preced, reclamanta a învestit în mod evident instanţele judecătoreşti cu soluţionarea unei cereri în constatarea calităţii sale de constructor de bună-credinţă şi, ca o consecinţă, a solicitat ca cele două pârâte să fie obligate să-i restituie contravaloarea materialelor şi a manoperei, tribunalul a calificat acţiunea ca fiind una în îmbogăţire fără just temei, după ce a considerat că lucrările efectuate nu îngăduie încadrarea lor în ipoteza vizată de art. 494 C. civ.

Operaţiunea de calificare a unei cereri nu trebuie însă aplicată în acest mod.

Ca regulă, art. 129 alin. (6) C. proc. civ. obligă judecătorul ca în toate cazurile să hotărască "numai asupra obiectului cererii deduse judecăţii".

Înalta Curte recunoaşte că actele sau faptele deduse judecăţii pot fi calificate de instanţe, atunci când părţile le oferă acestora încadrări eronate în drept; o astfel de operaţiune, aplicată în scopul aflării adevărului, trebuie să rămână întotdeauna una subsumată voinţei reclamantului. Tocmai de aceea, calificarea trebuie pusă în discuţia părţilor şi, în măsura în care reclamantul îşi menţine încadrarea în drept iniţială, instanţa rămâne sesizată potrivit deciziei titularului acţiunii.

Cu alte cuvinte, cât timp disponibilitatea are rang de principiu fundamental în procesul civil, judecătorul nu poate schimba cauza acţiunii care i-a fost dedusă judecăţii, trecând peste hotărârea reclamantului, ci este ţinut ca, observând cauza acţiunii astfel cum a fost construită de autor, să-i aplice textul de lege incident.

Or, intimata-reclamantă nu a renunţat nicicând pe parcursul litigiului la solicitarea ca instanţele să se pronunţe pe cererea sa de constatare a calităţii de constructor de bună-credinţă; de aceea, calificarea acţiunii efectuată de către prima instanţă a fost o operaţiune de natură să înfrângă voinţa manifestată expres de către titularul cererii de chemare în judecată.

Mai mult decât atât, şi prima instanţă, şi recurentele-pârâte au considerat că este utilă calificarea cererii, după ce au apreciat, într-o modalitate destul de lipsită de echivoc, că cererea în constatarea calităţii de constructor de bună-credinţă nu ar fi fondată; calificarea nu este însă o operaţiune care să succeadă evaluării fondului; dimpotrivă, ea trebuie să-i preceadă.

Între actio de in rem verso şi acţiunea în constatarea calităţii de constructor de bună-credinţă şi, subsecvent, în indemnizare, există deosebiri fundamentale sub aspectul regimului prescripţiei, subliniate în etapele anterioare ale procesului, ceea ce impune cu atât mai mult respectarea principiului disponibilităţii şi, ca atare, a voinţei autorului demersului judiciar, chiar dacă temeiul naşterii dreptului de creanţă al autorului lucrării este tot îmbogăţirea fără justă cauză, inclusiv în situaţia în care el ar fi de rea-credinţă.

Fără să conteste natura imprescriptibilă extinctiv a acţiunii în constatare, recurentele pun în discuţie caracterul prescriptibil al celui de-al doilea capăt de cerere, prin care intimata-reclamantă a solicitat obligarea în solidar a pârâtelor la plata contravalorii materialelor şi a preţului muncii.

Înalta Curte recunoaşte, în acord cu recurentele, un asemenea capăt de cerere este prescriptibil extinctiv.

Cu toate acestea, pentru stabilirea momentului de la care prescripţia începe să curgă, se cuvine subliniată natura dreptului de accesiune şi distincţia necesar a fi făcută între momentul naşterii dreptului de accesiune şi cel al dobândirii dreptului de proprietate asupra lucrării, de către proprietarul imobilului.

Dreptul de accesiune se naşte pe măsura încorporării materialelor în imobil, dar pentru dobândirea dreptului de proprietate, este necesar actul unilateral de voinţă al proprietarului imobilului, cu alte cuvinte exercitarea pozitivă a dreptului de accesiune. Din această perspectivă, dreptul de accesiune este unul potestativ.

Numai din momentul exercitării dreptului de accesiune se naşte dreptul de creanţă al autorului lucrării. Aşa fiind, termenul de prescripţie începe să curgă de la data la care constructorului i se neagă dreptul, de către proprietarul terenului, care îşi manifestă astfel opţiunea de a exercita dreptul de accesiune.

Înalta Curte consideră util să sublinieze că, până când proprietarul imobilului asupra căruia s-au făcut lucrări încorporate sau alipite îşi exercită, prin actul său de voinţă, dreptul de accesiune (în sensul de a prelua lucrarea în proprietate), dreptul de creanţă al autorului lucrării nu este unul pur şi simplu, ci există numai ca simplă virtualitate; el este, practic, un drept de creanţă sub condiţie suspensivă.

Acţiunea de faţă este una atipică, pentru că nu recurentele sunt cele care au iniţiat demersul, în calitatea lor de fost şi actual proprietar asupra imobilului, ci autorul lucrării (constructorul); de asemenea, până în prezent, recurentele nu şi-au manifestat în mod neechivoc dreptul de accesiune.

În regimul C. civ. de la 1864, care guvernează raporturile dintre părţi, în considerarea perioadei când au fost efectuate pretinsele lucrări, opţiunea proprietarului imobilului (de a păstra lucrările ori de a-l obliga pe constructor să le ridice) se manifesta în funcţie de buna sau de reaua-credinţă a celui din urmă, după cum rezultă din dispoziţiile art. 494. Similar, aceleaşi criterii stau la baza opţiunii pe care o are proprietarul imobilului ce îşi manifestă dreptul de accesiune, când alege întinderea indemnizaţiei pe care o plăteşte constructorului.

De aceea, dreptul de creanţă al celui din urmă nu se naşte până la stabilirea, prin hotărâre judecătorească definitivă, a calităţii sale de constructor de bună sau de rea-credinţă.

Rămâne necesar de subliniat caracterul sumar al motivării curţii de apel, care a părut a extinde efectele imprescriptibilităţii primului capăt de cerere şi către al doilea, în mod nemotivat.

Cu toate acestea, recurentele nu au criticat decizia din această perspectivă, iar soluţia din apel, în considerarea argumentelor expuse mai sus, se dovedeşte a fi legală; părţile vor ţine însă seama, ca şi instanţa de rejudecare, de considerentele deciziei de faţă, care le vor suplini pe cele ale curţii de apel.

Prin urmare, motivele invocate de recurente nu justifică nici casarea, nici modificarea deciziei; în aceste condiţii, recursurile vor fi respinse ca nefondate, în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca nefondate recursurile declarate de recurentele-pârâte S.C. C. S.R.L. şi S.C. B. S.R.L. împotriva deciziei nr. 174/21.03.2018, pronunţată de Curtea de Apel Iaşi, secţia Civilă.

Irevocabilă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 03 aprilie 2019.