Jurisdictional conflict resolved for Sălaj Tribunal; severed employees' risk allowance claims proceed on workplace-domicile venue.

Şedinţa publică din data de 2 aprilie 2019

Asupra conflictului negativ de competenţă se constată următoarele:

1. Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a VIII-a civilă, de conflicte de muncă şi asigurări sociale, sub dosarul nr. x/2017, la data de 21 noiembrie 2017, mai mulţi reclamanţi, printre care şi A., B., C., D., E., F., G., H., I., J., K., L., M., N., O., P., Q., R., S., T., U., V. în contradictoriu cu pârâţii Curtea de Conturi a României, Consiliul pentru Combaterea Discriminării şi chematul în garanţie Ministerul Finanţelor Publice, au solicitat instanţei ca prin hotărârea ce va fi pronunţată să se dispună:

- obligarea pârâtei Curtea de Conturi a României la plata sporului de 50%, pentru risc şi suprasolicitare neuropsihică, calculat la salariul de bază brut lunar, începând cu data de 23.05.2014 şi până la zi;

- obligarea pârâtei Curtea de Conturi a României la plata drepturilor băneşti reprezentând diferenţa dintre drepturile salariale cuvenite şi cele efectiv acordate, rezultate în urma recalculărilor solicitate la capătul unu din prezenta cerere, actualizate, indexate şi majorate cu indicele de inflaţie;

- obligarea pârâtei Curtea de Conturi a României la menţinerea acestei modalităţi de calcul şi în continuare;

- obligarea pârâtei Curtea de Conturi a României la efectuarea cuvenitelor menţiuni, conform cerinţelor de mai sus;

- obligarea pârâtei Curtea de Conturi a României la plata cheltuielilor de judecată ocazionate de soluţionarea prezentului litigiu şi obligarea Ministerului Finanţelor Publice să includă în buget sumele necesare plăţii drepturilor salariale şi să vireze pârâtei Curtea de Conturi a României fondurile necesare achitării drepturilor băneşti solicitate.

În drept, au fost invocate prevederile art. 453 C. proc. civ., art. 72 şi urm. C. civ., Legea nr. 292/2015, Legea nr. 284/2010, Legea nr. 285/2010, O.G. nr. 83 din 12 decembrie 2014 privind salarizarea personalului plătit din fonduri publice, art. 1 şi art. 2 lit. e) din Ordonanţa nr. 137/2000 privind prevenirea şi sancţionarea tuturor formelor de discriminare, art. 16 alin. (1) şi art. 41 alin. (2) din Constituţia României, art. 23 alin. (2) din Declaraţia Universală a Drepturilor Omului, art. 2 din Pactul International cu privire la drepturile civile şi politice şi art. 14 din CEDO, art. 5, art. 6 şi art. 159 şi 242 din Codul Muncii, art. 11, art. 1018 C. proc. civ., art. 72 C. proc. civ., art. 1430 C. civ., art. 7 şi art. 23 din declaraţia Universală a Drepturilor Omului, art. 2 şi art. 7 din Pactul internaţional cu privire la drepturile economice, sociale şi culturale, ratificat prin Decretul nr. 212/1974, art. 14 din Convenţia europeană privind apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, respectiv Protocolul nr. 12 la această Convenţie, art. 4 din Carta specială Europeană revizuită (ratificată prin Legea nr. 74/1999) care garantează dreptul la o salarizare echitabilă, art. 5, art. 6, art. 8, art. 16, art. 39 alin. (1) lit. a), art. 40 alin. (2) lit. c) şi f), art. 159, art. 242, art. 169 din Legea nr. 53/2003 cu modificările şi completările ulterioare, art. 20, art. 16 alin. (1), art. 53, art. 41 alin. (2) din Constituţie, Ordonanţa nr. 137/2000, Directiva 2000/43/CE a Consiliului din 29 iunie 2000 de punere în aplicare a principiului egalităţii de tratament între persoane, ţară deosebire de rasă sau origine etnică, publicată în Jurnalul Oficial al Comunităţilor Europene (JOCE), seria x din 19 iulie 2000, şi ale Directivei 2000/78/CE a Consiliului din 27 noiembrie 2000 de creare a unui cadru general în favoarea egalităţii de tratament, în ceea ce priveşte încadrarea în muncă şi ocuparea forţei de muncă, publicată în jurnalul Oficial al Comunităţilor Europene (JOCE), seria x din 2 decembrie 2000, Convenţia internaţională privind eliminarea tuturor formelor de discriminare rasială din 21.12.1965 - Forma consolidată astăzi, 08.05.2017 are la bază publicarea din Buletinul Oficial nr. 92 din 28.07.1970, Legea nr. 94/1992, Legea nr. 200/2005, Legea nr. 490/2004, H.G. nr. 170/9 martie 2005, Legea nr. 71/2015, Legea nr. 94/1992, Legea nr. 188/1999.

2. Prin încheierea de şedinţă din 20 iunie 2018 pronunţată în dosarul nr. x/2017, Tribunalul Bucureşti, secţia a VIII-a civilă, de conflicte de muncă şi asigurări sociale a reţinut că este competent teritorial să soluţioneze cauza în privinţa unor reclamanţi şi a dispus disjungerea cauzei şi formarea unui dosar separat în privinţa reclamanţilor A., B., C., D., E., F., G., H., I., J., K., L., M., N., O., P., Q., R., S., T., U., V., fiind format un nou dosar, respectiv dosarul nr. x/2018.

3. Prin sentinţa civilă nr. 6438 din 12 septembrie 2018, Tribunalul Bucureşti, secţia a VIII-a civilă, de conflicte de muncă şi asigurări sociale a admis excepţia necompetenţei teritoriale a instanţei, invocată din oficiu, şi a declinat cauza în favoarea Tribunalului Sălaj.

În argumentarea acestei soluţii, s-a reţinut că reclamanţii au domiciliul pe raza judeţului Sălaj şi sunt salariaţi ai Camerei de Conturi Sălaj, astfel cum rezultă din cererea de chemare în judecată, fiind incidente prevederile art. 269 alin. (2) Codul muncii şi art. 201 din Legea nr. 62/2011, scopul acestor norme fiind de a asigura reclamantului accesul la o instanţă aflată în proximitatea domiciliului sau, după caz, a locului său de muncă.

S-a mai reţinut că împrejurarea că pârâta este ordonator principal de credite, iar camerele de conturi teritoriale nu au personalitate juridică nu prezintă relevanţă în cauză, câtă vreme norma imperativă edictată de art. 269 alin. (2) din Codul muncii nu prevede nicio excepţie raportată la calitatea pârâtului de ordonator de credite. Aşadar, prezintă relevanţă doar locul unde reclamantul îşi desfăşoară efectiv activitatea.

Tribunalul Bucureşti a înlăturat susţinerile referitoare la coparticiparea procesuală, reţinând că drepturile pretinse de reclamanţi sunt diferite, fiecare dintre aceştia pretinzând drepturi izvorâte din propriul raport de muncă cu unitatea angajatoare.

Pentru aceste motive, în temeiul art. 132 alin. (3) C. proc. civ., Tribunalul Bucureşti a admis excepţia necompetenţei sale teritoriale şi a declinat competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Tribunalului Sălaj.

4. Cauza a fost înregistrată pe rolul Tribunalului Sălaj, la 13 noiembrie 2018, sub dosarul nr. x/2018.

Prin sentinţa civilă nr. 1524 din 10 decembrie 2018, Tribunalul Sălaj, secţia Civilă a admis excepţia necompetenţei sale teritoriale şi a declinat competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Tribunalului Bucureşti, secţia a VIII-a civilă, de conflicte de muncă şi asigurări sociale. Totodată, s-a constatat ivit conflictul negativ de competenţă şi a fost înaintat dosarul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie în vederea soluţionării acestuia.

În argumentarea acestei soluţii, s-a reţinut că cererea de chemare în judecată este formulată de mai mulţi reclamanţi, aceştia formulând pretenţii identice în contradictoriu cu angajatorul iar cererea a fost adresată Tribunalului Bucureşti, ca instanţă de la locul domiciliului majorităţii reclamanţilor.

Totodată, s-a reţinut că sunt incidente prevederile art. 59 C. proc. civ. referitoare la coparticiparea procesuală facultativă, având în vedere că drepturile băneşti pretinse angajatorului de către reclamanţi, în calitate de salariaţi, se întemeiază pe aceeaşi cauză juridică, raporturile juridice deduse judecătii fiind similare.

Prin urmare, s-a constatat că Tribunalul Bucureşti a fost legal şi corect sesizat, în raport cu dispoziţiile art. 269 alin. (3) Codul muncii, fiind competent să soluţioneze şi acţiunile disjunse.

Faţă de considerentele expuse, în baza art. 132 şi art. 133 alin. (2) din C. proc. civ., instanţa a constatat că excepţia de necompetenţă teritorială invocată de pârâta Curtea de Conturi a României este întemeiată, iar competenţa de soluţionare a acţiunii a fost declinată în favoarea Tribunalului Bucureşti.

5. Cauza a fost înregistrată pe rolul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia a II-a civilă, sub dosarul nr. x/2018, la 15 februarie 2019.

Înalta Curte constatând că în cauză există un conflict negativ de competenţă, în sensul art. 133 alin. (2) C. proc. civ., ivit între cele două instanţe care s-au declarat deopotrivă necompetente să judece pricina, în temeiul art. 135 C. proc. civ., va pronunţa regulatorul de competenţă stabilind competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Tribunalului Sălaj pentru următoarele considerente:

Se reţine că, prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a VIII-a conflicte de muncă şi asigurări sociale, la 21 noiembrie 2017, sub dosarul nr. x/2017, mai mulţi reclamanţi, printre care şi cei din prezenta cauză, au învestit instanţa de judecată cu soluţionarea unui litigiu de muncă, în contradictoriu cu pârâta Curtea de Conturi a României, solicitând obligarea acesteia la plata sporului de 50% pentru risc şi suprasolicitare neuropsihică, calculat la salariul de bază brut lunar, începând cu data de 23 mai 2014 - până la zi, la plata drepturilor băneşti reprezentând diferenţa dintre drepturile salariale cuvenite şi cele efectiv acordate, rezultate în urma recalculărilor solicitate la capătul unu din cerere, actualizate, indexate şi majorate cu indicele de inflaţie, precum şi obligarea pârâtei Curtea de Conturi a României la menţinerea acestei modalităţi de calcul în continuare.

În cauza de faţă sunt reunite cererile formulate de reclamanţii A., B., C., D., E., F., G., H., I., J., K., L., M., N., O., P., Q., R., S., T., U., V., cu domiciliul, reşedinţa sau locul de muncă în acelaşi judeţ.

Este de necontestat că prezentul litigiu are caracterul unui conflict individual de muncă, astfel cum prevăd dispoziţiile art. 1 lit. p) din Legea nr. 62/2011 privind dialogul social, conform cărora:

"conflictul de muncă are ca obiect exercitarea unor drepturi sau îndeplinirea unor obligaţii care decurg din contractele individuale şi colective de muncă ori din acordurile colective de muncă şi raporturile de serviciu ale funcţionarilor publici, precum şi din legi sau din alte acte normative".

Potrivit dispoziţiilor art. 269 alin. (2) Codul muncii ce reprezintă dreptul comun în materie, cererile având ca obiect conflicte de muncă se adresează instanţei competente în a cărei circumscripţie reclamantul îşi are domiciliul sau reşedinţa ori, după caz, sediul.

Se constată, totodată, că prin art. 210 din Legea nr. 62/2011, normă specială intrată în vigoare ulterior Codului muncii, s-a realizat o derogare de la prevederile art. 269 alin. (2) Codul muncii, în legătură cu competenţa de soluţionare a litigiilor de muncă în care reclamant este angajatul, fiind reglementată o competenţă alternativă în favoarea instanţei de la locul de muncă sau a instanţei de la domiciliul reclamantului.

În consecinţă, raportat la dispoziţiile art. 210 din Legea nr. 62/2011 coroborate cu cele ale art. 95 pct. 1 C. proc. civ., se constată că aparţine tribunalelor de la locul de muncă sau domiciliul reclamantului competenţa teritorială de soluţionare a cauzei pentru situaţia în care salariatul are calitatea de reclamant.

Se reţine, de asemenea, că în temeiul dispoziţiilor art. 296 alin. (3) din Codul muncii, în caz de coparticipare procesuală, cererea de chemare în judecată având ca obiect conflict de muncă poate fi formulată la instanţa competentă pentru oricare dintre reclamanţi.

Tribunalul Bucureşti, secţia a VIII-a conflicte de muncă şi asigurări sociale a disjuns cererea formulată de reclamanţii din prezenta cauză prin încheierea din 20 iunie 2018 şi a rămas învestit cu cea formulată de alţi reclamanţi, în funcţie de judeţul în circumscripţia căruia se află Camera de Conturi unde îşi au locul de muncă reclamanţii, la care se adaugă şi reclamanţii pensionari care au domiciliul în judeţul respectiv.

Astfel, s-a format dosarul nr. x/2018 care îi vizează pe reclamanţii ce au locul de muncă în cadrul Camerei de Conturi Sălaj şi pe cei pensionaţi cu domiciliul în judeţul Sălaj.

Prin urmare, reţinând că reclamanţii din prezenta cauză au domiciliul pe raza judeţului Sălaj şi sunt salariaţi ai Camerei de Conturi Sălaj, Tribunalul Bucureşti a declinat competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Tribunalului Sălaj.

În speţă, acţiunea introductivă are ca obiect obligarea pârâtei Curtea de Conturi a României la plata către fiecare reclamant a drepturilor băneşti arătate în cererea de chemare în judecată.

Astfel, fiecare dintre reclamanţi urmăreşte recunoaşterea unor drepturi subiective proprii, în virtutea unor raporturi individuale de muncă, în contradictoriu cu angajatorul, mai exact cu camerele teritoriale de muncă ale Curţii de Conturi unde aceştia îşi desfăşoară activitatea, împrejurare care este de natură a atrage incidenţa dispoziţiilor art. 269 alin. (3) din Codul muncii.

În speţă, pentru o parte dintre reclamanţi instanţa de judecată a luat măsura disjungerii şi a constituit dosare separate, împrejurare care face să dispară legătura dintre aceştia, constând în finalitatea comună prefigurată, aceea de a atrage competenţa unei singure instanţe. Măsura disjungerii împiedică prorogarea de competenţă deoarece, potrivit dispoziţiilor art. 269 alin. (3) Codul muncii, competenţa se stabileşte în funcţie de domiciliul reclamantului sau sediul angajatorului, respectiv camerele teritoriale ale Curţii de Conturi.

În concret, măsura disjungerii este o măsură administrativă ce a precedat dezînvestirea Tribunalului Bucureşti, neputând fi cenzurată de instanţa învestită cu prezentul conflict de competenţă.

În consecinţă, nu se poate considera că, în raport cu prevederile art. 296 alin. (3) Codul muncii, Tribunalul Bucureşti, competent să judece cauza pentru reclamanţii din dosarul nr. x/2017 care au domiciliul în municipiul Bucureşti, este competent să judece şi cererea de chemare în judecată formulată de reclamanţii din dosarul disjuns nr. x/2018 care au domiciliul pe raza teritorială a judeţului Sălaj, întrucât, astfel cum s-a arătat mai sus, nu operează prorogarea legală de competenţă.

Aşa fiind, în raport de considerentele expuse, văzând şi dispoziţiile art. 135 alin. (4) C. proc. civ., Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie urmează a stabili competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Tribunalului Sălaj.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Stabileşte competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Tribunalului Sălaj.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 2 aprilie 2019.