Tax debt annulment and non-payment of judicial stamp duty on appeal

Şedinţa publică din data de 28 martie 2019

Asupra recursului de faţă, constată următoarele:

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Tribunalului Specializat Cluj la 08.12.2016, reclamanta A. S.R.L. a chemat în judecată pe pârâta B. S.R.L., solicitând obligarea pârâtei la plata sumei de 271.423,34 RON şi, în principal, la plata de daune moratorii (la data depunerii acţiunii, acestea fiind evaluate de reclamantă la suma de 81.427 RON) pentru întârzierea în executarea obligaţiei de plată a sumei mai sus menţionate, respectiv la penalităţi de întârziere contractuale aferente acestei sume, în cuantum de 0,15% pe zi de întârziere, începând cu data de 22.05.2016 şi până la data plăţii efective, iar în subsidiar la plata dobânzii legale penalizatoare prevăzute de art. 2 din O.G. nr. 13/2011, la nivelul prevăzut de art. 3 (alin. (2)1) din O.G. nr. 13/2011, începând cu data de 22.05.2016 şi până la data plăţii efective, cu cheltuieli de judecată.

Prin sentinţa civilă nr. 1013/2017 din 7 iunie 2017, pronunţată în dosarul nr. x/2016 al Tribunalului Specializat Cluj, s-a admis în parte cererea formulată de reclamantă. Pârâta a fost obligată să plătească reclamantei suma de 271.423,34 RON, reprezentând diferenţa de preţ conform contractului de antrepriză generală nr. 2876/30.07.2013, precum şi dobânda legală penalizatoare aferentă acestei sume, în conformitate cu prevederile art. 2 indice 1 din O.G. nr. 13/2011, începând cu data de 22.05.2016 şi până la data plăţii efective.

Prin decizia civilă nr. 136/2018 din 8 martie 2018, pronunţată de Curtea de Apel Cluj, secţia a II-a civilă, a fost respins apelul declarat de pârâta B. S.R.L. împotriva sentinţei civile nr. 1013/2017 din 7 iunie 2017. A fost respins apelul incident formulat de reclamanta A. S.R.L. împotriva aceleiaşi hotărâri.

Pârâta S.C. B. S.R.L. a declarat recurs împotriva deciziei civile nr. 136/2018 din 8 martie 2018, pronunţate de Curtea de Apel Cluj, secţia a II-a civilă, motivele fiind, următoarele:

Hotărârea recurată cuprinde motive contradictorii, în ceea ce priveşte temeiul juridic corect pe care trebuie întemeiată acţiunea intimatei-reclamante, fiind incident motivul de casare prevăzut la art. 488 alin. (1) pct. 6 din C. proc. civ.

Astfel, în motivarea soluţiei pronunţate asupra apelului principal formulat de pârâtă, instanţa a reţinut că în mod corect a arătat intimata-reclamantă că acţiunea sa este întemeiată pe contractul încheiat între părţi şi a supus dezlegării instanţei obligaţiile dintre părţile contractuale izvorâte din acest contract.

În schimb, în argumentarea soluţiei pronunţate cu privire la apelul incident formulat de intimata-reclamantă, Curtea de Apel Cluj a arătat că intimata a efectuat aceste operaţiuni de regularizare în virtutea dispoziţiilor Legii nr. 227/2015 privind Codul fiscal, intrată în vigoare la 01.01.2016, iar nu, direct şi nemijlocit, în baza vreunei clauze contractuale.

Considerentele instanţei de apel utilizate în motivarea soluţiei date asupra apelului incident formulat de A. S.R.L. sunt corecte.

Pretinsa pagubă suferită de reclamanta-intimată nu poate avea izvorul în convenţiile civile încheiate cu recurenta - contractul de antrepriză, ori convenţia prin care s-a transferat dreptul de proprietate asupra părţii din imobilul construit.

Chiar dacă s-ar accepta că, într-adevăr, ca urmare a efectuării operaţiunii de regularizare la care recurenta a fost obligată prin art. 291 alin. (6) Codul fiscal, reclamanta-intimată a suferit un prejudiciu, acesta nu îşi are izvorul în contract, ci într-un fapt juridic licit. Ca atare, devin incidente dispoziţiile 1.345 C. civ., potrivit cărora cel care, în mod neimputabil, s-a îmbogăţit fără justă cauză în detrimentul altuia este obligat la restituire, în măsura pierderii patrimoniale suferite de cealaltă persoană, dar fără a fi ţinut dincolo de limita propriei sale îmbogăţiri.

Hotărârea recurată este dată cu aplicarea greşită a normelor de drept material, fiind incident şi motivul de casare prevăzut la art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ.

Instanţa de apel a reţinut în mod greşit aplicabilitatea, în speţă, a dispoziţiilor art. 1.166, 1.170, 1.270 şi 1.350, 1.516 C. civ., respectiv a unor prevederi ce guvernează răspunderea contractuală.

Factura de regularizare a fost emisă de recurentă în aplicarea legii fiscale, respectiv, a noului Codul fiscal intrat în vigoare la data de 01.01.2016 - art. 291 alin. (6), iar nu în baza vreunei clauze contractuale.

Normele de drept fiscal aplicate, imperative şi de drept public, reglementează raportul de drept material fiscal ce cuprinde totalitatea drepturilor şi obligaţiilor care apar în legătură cu creanţele fiscale (art. 16 alin. (2) din Codul de procedură fiscală), iar creanţa fiscală reprezintă dreptul la încasarea oricărei sume care se cuvine bugetului general consolidat, reprezentând creanţa fiscală principală şi creanţa fiscală accesorie (art. 1 pct. 10 din Codul de procedură fiscală).

Suma provenită dintr-o regularizare de T.V.A. aplicată unei livrări de bunuri, impusă de normele Codul fiscal, indiferent cui se cuvine, nu poate atrage o răspundere contractuală.

Modificarea prin lege organică a cotei de T.V.A. şi consecinţele ce decurg din aceasta nu pot fi asimilate unor obligaţii de plată asumate prin contract, a căror neîndeplinire să fie sancţionată conform acestuia.

Pretinsa obligaţie de plată ce face obiectul prezentului litigiu nu este contraprestaţia pentru lucrări efectuate şi facturate de către reclamantă, acceptate de pârâtă, ci rezultă dintr-o reglare contabilă, necesară ca urmare a intervenţiei unei schimbări legislative.

Aplicând greşit normele de drept material, Curtea de Apel Cluj a constatat că nu ar fi corectă susţinerea pârâtei, conform căreia nu există un temei pentru a pretinde restituirea sumei de 271.423,34 RON, reprezentând diferenţă de T.V.A. de 4%, pentru că aceasta nu a beneficiat niciodată de suma a cărei restituire se solicită.

Nici pârâta nu a beneficiat de această sumă şi nici intimata-reclamantă A. S.R.L. nu a dovedit suportarea vreunui prejudiciu prin înregistrarea facturii de regularizare.

Instanţa de apel a înţeles în mod eronat modalitatea în care pârâta şi intimata-reclamantă A. S.R.L. au aplicat normele fiscale şi de contabilitate.

Operaţiunea de regularizare a fost efectuată strict în baza legii fiscale, pe relaţia cu bugetul de stat.

În condiţiile date, A. S.R.L. nu poate susţine că diferenţa de T.V.A. de 4% i s-ar cuveni, pentru simplul motiv că nu a plătit niciodată facturile de avans care conţineau T.V.A. în cotă mai mare. Dimpotrivă, reclamanta şi-a diminuat obligaţiile de plată a T.V.A. aferente facturilor de prestări servicii pe care le-a emis.

Odată ce preţul net a fost achitat integral, iar lucrarea contractată a fost finalizată, relaţiile dintre părţi s-au încheiat la acest moment. Modificarea legală a cotei de T.V.A. nu poate conduce la concluzia că pârâta ar fi obligată să îi plătească partenerului contractual o diferenţă de taxă datorată, prin definiţie, bugetului de stat.

Instanţa de apel a înlăturat argumentul achitării integrale a preţului convenit.

Faptul că o anumită prestaţie realizată în temeiul unei convenţii civile este supusă T.V.A., nu presupune că obligaţia de plată a acelui T.V.A. ar fi asumată prin contract, iar nu impusă prin lege.

Pentru acelaşi raţionament, puterea de lege între părţile contractante ale contractului valabil încheiat se referă la obligaţia de plată a preţului net, efectiv datorat furnizorului (de bunuri ori de servicii) de către beneficiar.

Instanţa de apel era obligată să analizeze în ce măsură factura de regularizare trebuia sau nu emisă, în contextul în care pârâta a invocat, în dezvoltarea argumentului că nu datorează suma înscrisă în factura de regularizare şi neclaritatea dispoziţiilor fiscale aplicabile unei operaţiuni de regularizare.

Pârâta a arătat că, din economia prevederilor art. 291 Codul fiscal, nu rezultă cu certitudine dacă operaţiunea de regularizare trebuia sau nu să aibă loc într-o situaţie ca cea din speţă.

La art. 282 alin. (2) lit. b) se prevede că exigibilitatea taxei intervine la data la care se încasează avansul, pentru plăţile în avans efectuate înainte de data la care intervine faptul generator.

Aşadar, cota aplicabilă, în speţă, este cea în vigoare la data la care s-a încasat, prin compensare, avansul în anul 2015, respectiv de 24%.

Dispoziţiile art. 291 alin. (4) din Codul fiscal nou implică, astfel cum rezultă din modalitatea lor de formulare ("pentru care se aplică cota în vigoare la data exigibilităţii taxei"), că procentul de T.V.A. a suferit modificări între data la care s-a încasat avansul şi data la care a intervenit faptul generator.

Astfel, dacă s-a încasat un avans când era în vigoare o anumită cotă, iar faptul generator a intervenit când era în vigoare o altă cotă, cota aplicabilă este cea în vigoare la data exigibilităţii taxei, adică a încasării avansului (2015).

Prevederile art. 291 alin. (4) Codul fiscal nou au stabilit cum trebuie tratată din punct de vedere fiscal o situaţie tranzitorie în care avansul a fost încasat sub imperiul unei anumite cote care până la intervenţia faptului generator a suferit modificări.

Înalta Curte a dispus întocmirea raportului asupra admisibilităţii în principiu a recursului; acesta a fost întocmit şi comunicat părţilor, pentru a depune puncte de vedere cu privire la acesta.

Părţile nu au prezentat puncte de vedere.

Examinând, cu prioritate, chestiunea prealabilă a timbrajului recursului, Înalta Curte reţine următoarele:

Prin adresa emisă la 11.06.2018 şi comunicată recurentei la 02.07.2018 i s-a pus în vedere obligaţia achitării taxei judiciare de timbru în cuantum de 4.526,5 RON.

Recurenta nu s-a conformat acestei obligaţii, dovada achitării taxei judiciare de timbru aflată la filele x, fiind în xerocopie.

Potrivit dispoziţiilor art. 1 din O.U.G. nr. 80/2013 privind taxele judiciare de timbu, acţiunile şi cererile adresate instanţelor judecătoreşti sunt supuse taxelor judiciare de timbru, care se datorează atât de persoanele fizice, cât şi de persoanele juridice şi se plătesc anticipat sau, în mod excepţional, până la termenul stabilit de instanţă, de regulă primul termen de judecată.

Art. 32 din acelaşi act normativ prevede că "Taxele judiciare de timbru se datorează atât pentru judecata în primă instanţă, cât şi pentru exercitarea căilor de atac, în condiţiile prevăzute de lege."

Conform art. 486 alin. (2) şi (3) C. proc. civ., la cererea de recurs se va ataşa dovada achitării taxei judiciare de timbru, conform legii, sub sancţiunea nulităţii.

În speţă, Înalta Curte constată, aşadar, că recursul nu a fost timbrat anticipat şi că recurenta nu s-a conformat obligaţiei ce îi revenea, nedepunând, în original, la dosar dovada achitării taxei de timbru.

În cauză nu operează scutirea legală - personală sau în considerarea obiectului - de la obligaţia timbrării.

Prin urmare, faţă de cele ce preced, precum şi pentru a da eficienţă principiului constituţional al egalităţii în faţa legii şi a autorităţilor, instanţa este obligată să examineze cererile cu care este sesizată, prin prisma îndeplinirii condiţiilor de exercitare stabilite de legea procesuală.

Or, în cauză, aceste cerinţe nu sunt îndeplinite, aşa încât Înalta Curte urmează să facă aplicarea sancţiunii prevăzute de art. 486 alin. (3) C. proc. civ., motiv pentru care va anula recursul declarat de recurenta-pârâtă B. S.R.L. împotriva deciziei civile nr. 136/2018 din 8 martie 2018, pronunţate de Curtea de Apel Cluj, secţia a II-a civilă, în procedura prevăzută de art. 493 alin. (5) C. proc. civ.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Anulează recursul declarat de recurenta-pârâtă B. S.R.L. împotriva deciziei civile nr. 136/2018 din 8 martie 2018, pronunţate de Curtea de Apel Cluj, secţia a II-a civilă.

Fără nicio cale de atac.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 28 martie 2019.