Territorial competence for individual labor conflicts: exclusive jurisdiction at employee’s domicile or workplace under Law 62/2011 and rejection of coparticipation-based prorogation

Şedinţa publică din data de 28 martie 2019

Asupra conflictului negativ de faţă, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a VIII a conflicte de muncă şi asigurări sociale sub nr. x/2018, reclamanta A. alături de alţi reclamanţi a solicitat în contradictoriu cu pârâta CURTEA DE CONTURI A ROMÂNIEI, pronunţarea unei hotărâri prin care instanţa să dispună obligarea pârâtei plata salariului de bază şi emiterea unor ordine, la nivel maxim cu cel pentru funcţii similare din cadrul aceleiaşi familii ocupaţionale şi categorii profesionale, aflat în plată în administraţia publică centrală, începând cu 21.12.2016 la zi, conform Deciziei nr. 794/2016 a Curţii Constituţionale, plata drepturilor băneşti reprezentând diferenţa dintre drepturile salariale cuvenite şi cele efectiv acordate, actualizate, indexate şi majorate cu indicele de inflaţie şi menţinerea acestei modalităţi de calcul şi în continuare până la o eventuală modificare legislativă.

Faţă de excepţia de necompetenţă teritorială invocată din oficiu, Tribunalul a reţinut următoarele:

Potrivit art. 269 alin. (2) din Codul Muncii, cererile referitoare la conflictele de muncă se adresează instanţei competente în a cărei circumscripţie reclamantul îşi are domiciliul sau reşedinţa.

Totodată, art. 210 din Legea nr. 62/2011 prevede faptul că cererile referitoare la soluţionarea conflictelor individuale de muncă se adresează instanţei competente în a cărei circumscripţie îşi are domiciliul sau locul de muncă reclamantul.

Din termenii textelor enunţate rezultă că, în domeniul conflictelor de muncă, competenţa teritorială este exclusivă, şi, în aceste condiţii, instanţa competentă potrivit legii să soluţioneze prezenta cauză este Tribunalul Tulcea, de vreme ce domiciliul reclamantei dar şi locul de muncă al acesteia sunt situate în jud. Tulcea, motiv pentru care urmează a fi admisă excepţia necompetenţei teritoriale şi declinată cauza în favoarea Tribunalului Tulcea, spre competentă soluţionare.

Pentru aceste motive, prin sentinţa civilă nr. 7481/17.10.2018 pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a VIII-a conflicte de muncă şi asigurări sociale în dosarul nr. x/2018 s-a admis excepţia necompetenţei teritoriale invocată din oficiu şi s-a dispus declinarea competenţei teritoriale de soluţionare a cauzei în favoarea Tribunalului Tulcea.

La Tribunalul Tulcea, dosarul a fost înregistrat la data de 29.11.2018.

La termenul de judecată din data de 13 februarie 2019, pârâta Curtea de Conturi a României a invocat excepţia necompetenţei teritoriale exclusive.

Examinând cauza în raport de excepţia necompetenţei teritoriale exclusive, instanţa a reţinut următoarele:

Potrivit dispoziţiilor art. 248 alin. (1) Noul C. proc. civ., "instanţa se va pronunţa mai întâi asupra excepţiilor de procedură, precum şi asupra celor de fond care fac inutilă, în tot sau în parte, administrarea de probe ori, după caz, cercetarea în fond a cauzei".

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti sub nr. x/2018 un număr de 56 de reclamanţi - reprezentaţi convenţional de Cabinetul de avocat B. - în calitate de salariaţi au solicitat în contradictoriu cu pârâta Curtea de Conturi a României obligarea acesteia la plata salariului de bază şi emiterea unor ordine, la nivel maxim cu cel pentru funcţii similare din cadrul aceleiaşi familii ocupaţionale şi categorii profesionale (funcţii, grade profesionale, gradaţii), aflat în plată în administraţia publică centrală, începând cu 21.12.2016 şi până la zi, conform Deciziei nr. 794/2016 a Curţii Constituţionale, plata drepturilor băneşti reprezentând diferenţa dintre drepturile salariale cuvenite şi cele efectiv acordate, actualizate, indexate şi majorate cu indicele de inflaţie şi menţinerea acestei modalităţi de calcul şi în continuare până la o eventuală modificare legislativă.

Acţiunea introductivă având ca obiect plata unor drepturi salariale derivate din raportul de muncă al reclamanţilor cu pârâta a fost adresată Tribunalului Bucureşti ca instanţa de la locul domiciliului majorităţii celor 56 de reclamanţi.

La termenul de judecată din data de 19.09.2018, Tribunalul Bucureşti a dispus disjungerea cauzei şi formarea a 19 dosare noi în privinţa reclamanţilor ale căror locuri de muncă nu sunt în mun. Bucureşti.

Astfel, pentru reclamanta A., care are domiciliul şi locul de muncă în Tulcea, s-a format dosarul nr. x/2018 în care s-a pronunţat sentinţa civilă nr. 7481/17.10.2018 prin care s-a dispus admiterea excepţiei de necompetenţă teritorială şi declinarea competenţei soluţionării cauzei în favoarea Tribunalului Tulcea, dosarul fiind înaintat acestei instanţe spre soluţionare.

Pe rolul Tribunalului Tulcea dosarul a fost înregistrat cu acelaşi număr unic la data de 29.11.2018.

La termenul de judecată din data de 13.02.2019, pârâta - prin consilier juridic - a invocat excepţia de necompetenţă teritorială exclusivă.

Conform art. 132 alin. (1) C. proc. civ., "când în faţa instanţei de judecată se pune în discuţie competenţa acesteia, din oficiu sau la cererea părţilor, ea este obligată să stabilească instanţa judecătorească competentă ori, dacă este cazul, un alt organ cu activitate jurisdicţională competent", iar potrivit dispoziţiilor art. 248 alin. (1) Noul C. proc. civ., "instanţa se va pronunţa mai întâi asupra excepţiilor de procedură, precum şi asupra celor de fond care fac inutilă, în tot sau în parte, administrarea de probe ori, după caz, cercetarea în fond a cauzei".

Prezenta cauză are ca obiect cererea reclamantei-salariate în contradictoriu cu pârâta Curtea de Conturi a României, în calitate de angajator, având caracterul unui conflict individual de muncă, astfel cum prevăd dispoziţiile art. 1 lit. u) şi p) din Lg. 62/2011 privind dialogul social.

Potrivit dispoziţiilor art. 269 din Codul muncii,

"(1) Judecarea conflictelor de muncă este de competenţa instanţelor stabilite conform C. proc. civ.

(2) Cererile referitoare la cauzele prevăzute la alin. (1) se adresează instanţei competente în a cărei circumscripţie reclamantul îşi are domiciliul sau reşedinţa ori, după caz, sediul.

(3) Dacă sunt îndeplinite condiţiile prevăzute de C. proc. civ. pentru coparticiparea procesuală activă, cererea poate fi formulată la instanţa competentă pentru oricare dintre reclamanţi".

De asemenea, potrivit art. 210 din Legea nr. 62/2011, act normativ cu caracter special faţă de Codul muncii, "cererile referitoare la soluţionarea conflictelor individuale de muncă se adresează tribunalului în a cărui circumscripţie îşi are domiciliul sau locul de muncă reclamantul".

Din interpretarea literală a celor două texte de lege, rezultă faptul că norma cuprinsă în art. 269 Codul muncii are în vedere atât situaţia în care reclamant este persoana fizică angajată, cât şi cea în care reclamant este persoana juridică angajatoare.

În schimb, norma cuprinsă în prevederile art. 210 din Legea nr. 62/2011 reglementează competenţa teritorială de soluţionare în cazul conflictelor individuale de muncă în care reclamant este angajatul, caz în care acţiunea poate fi promovată fie la instanţa de domiciliu, fie la cea de la locul de muncă.

Conform art. 123 alin. (3) C. proc. civ., "când instanţa este exclusiv competentă pentru una dintre părţi, ea va fi exclusiv competentă pentru toate părţile".

În prezenta cauză, drepturile salariale solicitate de reclamantă de la acelaşi angajator se întemeiază pe aceeaşi cauză juridică, raporturile juridice deduse judecăţii fiind similare, situaţie în care dispoziţiile legale prevăzute de art. 59 C. proc. civ. referitoare la coparticipare procesuală sunt pe deplin aplicabile, cererea de chemare în judecată putând fi formulată la instanţa competentă pentru oricare dintre reclamanţi.

Pe cale de consecinţă, instanţa reţine că, Tribunalul Bucureşti a fost în mod legal sesizat, ca instanţă de la domiciliul majorităţii reclamanţilor (sau de la locul de muncă al majorităţii reclamanţilor), astfel încât, date fiind prevederile legale anterior evocate, această instanţă nu avea posibilitatea declinării competenţei de soluţionare către o altă instanţă, fiind necesar a se limita la disjungerea cauzei dacă această operaţiune se impunea din raţiuni de bună administrare a cauzei.

Faţă de toate aceste aspecte, reţinând că Tribunalul Bucureşti a fost legal investit cu soluţionarea conflictului individual de muncă în temeiul art. 269 Codul muncii şi art. 210 din Lg. 62/2011, fiind instanţa competentă să soluţioneze cauza, Tribunalul Tulcea a dispus admiterea excepţiei de necompetenţă teritorială exclusivă, declinarea competenţei soluţionării cauzei, în favoarea Tribunalului Bucureşti, secţia a VIII-a conflicte de muncă şi asigurări sociale.

Pentru aceste considerente, Tribunalul Tulcea, secţia civilă, de contencios administrativ şi fiscal prin sentinţa nr. 102/2019 din 13 februarie 2019 a admis excepţia de necompetenţă teritorială exclusivă.

A declinat competenţa soluţionării cauzei în favoarea Tribunalului Bucureşti, secţia a VIII-a conflicte de muncă şi asigurări sociale.

A constatat existenţa conflictului negativ de competenţă.

A dispus trimiterea dosarului la Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în vederea soluţionării conflictului negativ de competenţă.

Înalta Curte constatând că în cauză există un conflict negativ de competenţă, în sensul art. 133 alin. (2) C. proc. civ., va pronunţa regulatorul de competenţă stabilind competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Tribunalului Tulcea, în temeiul art. 135 C. proc. civ., pentru următoarele considerente:

Potrivit art. 133 pct. 2 C. proc. civ., există conflict negativ de competenţă când două sau mai multe instanţe şi-au declinat reciproc competenţa de a judeca acelaşi proces.

Înalta Curte constată că cele două instanţe, Tribunalul Tulcea şi Tribunalul Bucureşti, s-au declarat deopotrivă şi reciproc necompetente teritorial, prin hotărâri fără nicio cale de atac. Competenţa în soluţionarea conflictului aparţine Înaltei Curţi conform art. 133 pct. 2 raportat la art. 135 alin. (1) C. proc. civ.

Potrivit art. 129 alin. (1) şi (2) pct. 3, C. proc. civ. "necompetenţa este de ordine publică sau privată. Necompetenţa este de ordine publică: […] în cazul încălcării competenţei teritoriale exclusive, când procesul este de competenţa unei alte instanţe de acelaşi grad şi părţile nu o pot înlătura."

Potrivit art. 130 alin. (2) C. proc. civ. necompetenţa materială şi teritorială de ordine publică poate fi invocată de părţi ori de către judecător la primul termen de judecată la care părţile sunt legal citate în faţa primei instanţe.

Reclamanta alături de alte persoane au formulat cerere pentru acordarea unor drepturi salariale, investind Tribunalul Bucureşti cu soluţionarea cauzei având drept cauză juridică drepturi de salarizare similare, de la Curtea de Conturi a României în calitate de angajator sau fost angajator al acestora, drepturi derivate din raporturi de muncă/serviciu individuale diferite, în condiţiile prevederilor art. 59 şi art. 112 alin. (1) C. proc. civ.

Competenţa Tribunalului Bucureşti a fost determinată material de dispoziţiile art. 95 pct. 4 C. proc. civ., coroborat cu art. 269 din Codul muncii şi art. 210 din Legea nr. 62/2011.

Din punct de vedere teritorial, competenţa Tribunalului Bucureşti a fost determinată de sediul angajatorului şi domiciliile alese ale reclamanţilor, în cauză operând atât prorogarea legală specială a competenţei în condiţiile art. 127 alin. (3) C. proc. civ., cât şi prorogarea convenţională în condiţiile art. 59 C. proc. civ., pentru reclamanţii care nu au domiciliul în raza Tribunalului Bucureşti.

Ulterior legalei investiri a instanţei, Tribunalul Bucureşti a dispus măsura administrativă a disjungerii cererilor şi înregistrarea lor separată în condiţiile art. 100 alin. (1) C. proc. civ., apreciind incidente dispoziţiile art. 269 alin. (1) din Codul muncii şi art. 210 din Legea nr. 62/2011.

Înalta Curte reţine că prorogarea legală şi convenţională de competenţă este înlăturată de faptul că în cauză nu există decât formal o coparticipare procesuală activă, întrucât hotărârea asupra uneia dintre cereri nu este de natură să influenţeze hotărârea asupra alteia, fiecare dintre reclamanţi solicitând drepturi izvorâte din propriul raport de muncă cu unitatea angajatoare.

În consecinţă, faţă de inexistenţa coparticipării procesuale active, prorogarea de competenţă teritorială a Tribunalului Bucureşti nu devine incidentă.

Competenţa teritorială de soluţionare a cauzei urmează a fi stabilită în raport de domiciliul/reşedinţa părţilor având în vedere obiectul cererilor formulate de reclamanţi care au caracterul unui conflict individual de muncă, urmând a fi aplicate dispoziţiile speciale prevăzute de art. 210 din Legea nr. 62/2011 şi nu dispoziţiile art. 107 C. proc. civ.

Potrivit art. 210 din Legea nr. 62/2011, cererile referitoare la soluţionarea conflictelor individuale de muncă se adresează tribunalului în a cărei circumscripţie îşi are domiciliul sau locul de muncă reclamantul.

Prevederile art. 269 alin. (2) din Codul muncii, care constituie norma de competenţă generală teritorială nu sunt incidente, acestea nefiind aplicabile în legătură cu competenţa de soluţionare în cazul conflictelor individuale de muncă în care reclamant este angajatul.

Reţinând competenţa teritorială alternativă, urmează ca aceasta să fie stabilită în funcţie de domiciliile/reşedinţa/locul de muncă al angajatului, dovada urmând a fi făcută cu menţiunile cuprinse în cartea de identitate, fără a fi avut în vedere domiciliul ales.

Faţă de dispoziţiile legale mai sus arătate şi având în vedere că reclamanta are domiciliul pe raza judeţului Tulcea, Înalta Curte constată că, în speţă, competenţa teritorială de soluţionare a cauzei revine Tribunalului Tulcea şi în considerarea prevederilor art. 130 alin. (2) C. proc. civ., urmează să stabilească competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea acestei instanţe.

Văzând şi dispoziţiile art. 135 C. proc. civ.,

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Stabileşte competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Tribunalului Tulcea.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 28 martie 2019.