Territorial jurisdiction for union-initiated labor disputes based on secondary vs. primary registered office

Şedinţa publică din data de 28 martie 2019

Asupra conflictului negativ de faţă, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a VIII-a Conflicte de munca si asigurări sociale sub nr. x/20018 la data de 30.03.2018, reclamantul Sindicatul "Acord" Târgu Mureş a solicitat, în numele şi pentru membri de sindicat menţionaţi în listele de împuterniciri anexate, membri ai A., ca prin hotărârea ce se va pronunţa să se dispună: obligarea pârâtei la anularea dispoziţiilor de stabilire a salariilor, respectiv a actelor adiţionale la contractele individuale de muncă emise în privinţa reclamanţilor cu nerespectarea prevederilor cumulate ale Legii nr. 250/2016, raportat la art. 10, art. 38 alin. (2) lit. a), art. 38 alin. (3) lit. a) şi b) din Legea nr. 153/2017 şi art. 1 din HGR 846/2017 şi care îşi produc efecte începând cu 01.01.2018; obligarea pârâtei DGASPC Sector 2 la emiterea începând cu 01.01.2018 a unor noi dispoziţii de stabilire a salariilor, respectiv acte adiţionale la contractele individuale de muncă, cu respectarea strictă a dispoziţiilor cumulate ale Legii nr. 250/2016, raportat la art. 10, art. 38 alin. (2) lit. a), art. 38 alin. (3) lit. a) şi b) din Legea nr. 153/2017 şi art. 1 din HGR 846/2017; obligarea pârâtei DGASPC Sector 2 la calculul şi plata în favoarea reclamanţilor a despăgubirilor băneşti stabilite ca diferenţă între nivelul de salarizare cuvenit reclamanţilor stabilit potrivit dispoziţiilor cumulate ale Legii nr. 250/2016, raportat la art. 10, art. 38 alin. (2) lit. a), art. 38 alin. (3) lit. a) şi b) din Legea nr. 153/2017 respectiv art. 1 din HGR 846/2017 şi drepturile plătite de angajator începând cu 01.01.2018 şi până la data la care angajatorul va emite noi dispoziţii de stabilire a salariilor, respectiv acte adiţionale la contractele individuale de muncă; obligarea pârâtei DGASPC Sector 2 la actualizarea sumelor prevăzute la petitul 3 al prezentei acţiuni, cu indicele de inflaţie şi dobânda legală penalizatoare aferente perioadei cuprinsă între data de 01.01.2018 şi până la data plăţii lor efective; obligarea pârâtei la plata eventualelor cheltuieli de judecată care vor fi necesare spre a fi avansate în vederea soluţionării prezentului dosar.

În drept, au fost invocate dispoziţiile art. 28 din Legea nr. 62/2011.

La termenul de judecată din data de 11.07.2018, verificându-şi competenţa în baza art. 131 C. proc. civ., instanţa a invocat din oficiu excepţia necompetenţei teritoriale, excepţie asupra căreia a rămas în pronunţare.

Analizând excepţia necompetenţei teritoriale, Tribunalul a reţinut următoarele:

Potrivit art. 269 alin. (2) Codul muncii, competenţa de soluţionare a cauzelor având ca obiect litigii de munca revine tribunalului în a cărui rază teritorială îşi are domiciliul sau sediul reclamantul.

De asemenea, potrivit dispoziţiilor art. 210 din Legea 62/2011 "cauzele referitoare la solutionarea conflictelor individuale de munca se adreseaza instantei judecatoresti competente, în a carei circumscriptie isi are domiciliul sau locul de munca reclamantul".

Competenţa teritorială de soluţionare a cauzei în materia conflictelor de muncă a fost reglementată prin dispoziţii imperative, conform legislaţiei în vigoare la data sesizării instanţei.

Prin Legea nr. 53/2003 republicată - Codul Muncii legiuitorul a stabilit, cu valoare imperativă, care este criteriul obiectiv în raport de care se stabileşte competenţa teritorială de soluţionare a conflictelor de muncă, şi anume domiciliul sau reşedinţa ori, după caz, locul de muncă al reclamantului, criteriul impus de legiuitor fiind unul obiectiv şi limitativ.

Nu mai puţin, Tribunalul reţine că dispoziţiile art. 269 alin. (2) Codul muncii, respectiv art. 210 din Legea 62/2011 sunt edictate în beneficiul reclamantului, acesta fiind aşadar singurul îndrituit să aleagă între instanţele deopotrivă competente.

În fine, Tribunalul reţine că prin Decizia 1/2013 pronunţată în interesul legii, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a stabilit, în interpretarea şi aplicarea unitară a dispoziţiilor art. 269 alin. (3) Codul muncii, republicat, că instanţa competentă teritorial în soluţionarea conflictelor de muncă în cazul acţiunilor formulate de organizaţiile sindicale în numele membrilor lor este instanţa de la sediul sindicatului reclamant.

În cauză, din analiza înscrisurilor aflate la dispoziţia sa, Tribunalul constată că Sindicatul reclamant are sediul în Târgu Mureş, str. x, jud. Mureş .

Împrejurarea că la data de 25.04.2017 între această organizaţie sindicală şi B. a fost încheiat un contract de comodat pentru spaţiul din Bucureşti, str. x, sect. 1 nu este de natură să atragă competenţa Tribunalului Bucureşti, pe de o parte deoarece scopul declarat al încheierii acestui act este acela al înfiinţării unui "sediu secundar" iar pe de altă parte din actele depuse nu rezultă că Sindicatul reclamant s-ar fi adresat instanţei competente spre a înregistra fie acest sediu secundar fie o modificare de sediu.

Drept urmare, Tribunalul reţine că, deşi în mod evident încheiat în scopul de a atrage competenţa unei alte instanţe decât cea competentă teritorial conform legii, contractul de comodat nu este de natură a face dovada faptului că Sindicatul reclamant îşi are sediul pe raza Municipiului Bucureşti, astfel încât, admiţând excepţia invocată din oficiu, Tribunalul urmează a dispus declinarea cauzei spre competentă soluţionare în favoarea Tribunalului Mureş.

Pentru aceste considerente, Tribunalul Bucureşti, secţia a VIII-a conflicte de muncă şi asigurări sociale prin sentinţa civilă nr. 5783 din 11 iulie 2018 a admis excepţia necompetenţei teritoriale.

A declinat competenta de solutionare a cauzei in favoarea Tribunalului Mureş.

Cauza a fost înregistrată pe rolul Tribunalului Mureş sub numărul x/2018 în data de 02.08.2018.

La primul termen de judecată fixat la Tribunalul Mureş în data de 9 octombrie 2018, instanţa din oficiu a invocat excepţia necompetenţei teritoriale.

Deliberând prioritar asupra excepţiei necompetenţei teritoriale invocate, tribunalul o constată întemeiată, pentru motivele care vor fi arătate în continuare.

Prezenta pricină are ca obiect obligarea pârâtei DGASPC Sector 2 la anularea dispoziţiilor de stabilire a salariilor, respectiv a actelor adiţionale la contractele individuale de muncă emise în privinţa reclamanţilor cu nerespectarea prevederilor cumulate ale Legii nr. 250/2016, raportat la art. 10, art. 38 alin. (2) lit. a), art. 38 alin. (3) lit. a) şi b) din Legea nr. 153/2017 şi art. 1 din HGR 846/2017 şi care îşi produc efecte începând cu 01.01.2018; obligarea pârâtei DGASPC Sector 2 la emiterea începând cu 01.01.2018 a unor noi dispoziţii de stabilire a salariilor, respectiv acte adiţionale la contractele individuale de muncă, cu respectarea strictă a dispoziţiilor cumulate ale Legii nr. 250/2016, raportat la art. 10, art. 38 alin. (2) lit. a), art. 38 alin. (3) lit. a) şi b) din Legea nr. 153/2017 şi art. 1 din HGR 846/2017; obligarea pârâtei DGASPC Sector 2 la calculul şi plata în favoarea reclamanţilor a despăgubirilor băneşti stabilite ca diferenţă între nivelul de salarizare cuvenit reclamanţilor stabilit potrivit dispoziţiilor cumulate ale Legii nr. 250/2016, raportat la art. 10, art. 38 alin. (2) lit. a), art. 38 alin. (3) lit. a) şi b) din Legea nr. 153/2017, respectiv art. 1 din HGR 846/2017 şi drepturile plătite de angajator începând cu 01.01.2018 şi până la data la care angajatorul va emite noi dispoziţii de stabilire a salariilor, respectiv acte adiţionale la contractele individuale de muncă; obligarea pârâtei DGASPC Sector 2 la actualizarea sumelor prevăzute la petitul 3 al acţiunii, cu indicele de inflaţie şi dobânda legală penalizatoare aferente perioadei cuprinsă între data de 01.01.2018 şi până la data plăţii lor efective

Având în vedere cele solicitate în cuprinsul cererii de chemare de judecată, rezultă faptul că prezentului litigiu i se aplică dispoziţiile legii speciale referitoare la conflictele de muncă.

Art. 269 alin. (1) Codul muncii, dispune că "judecarea conflictelor de muncă este de competenţa instanţelor judecătoreşti stabilite potrivit legii", iar alin. (2) prevede că "cererile referitoare la cauzele prevăzute la alin. (1) se adresează instanţei competente în a cărei circumscripţie reclamantul îşi are domiciliul sau reşedinţa".

Pe de altă parte, în stabilirea instanţei competente teritorial să soluţioneze prezenta cauză, trebuie avute în vedere şi dispoziţiile art. 210 din Legea nr. 62/2011 privind dialogul social, potrivit cărora "cererile referitoare la soluţionarea conflictelor individuale de muncă se adresează instanţei judecătoreşti competente în a cărei circumscripţie îşi are domiciliul sau locul de muncă reclamantul".

Articolul 216 din acelaşi act normativ stipulează că: "dispoziţiile prezentei legi referitoare la procedura de soluţionare a conflictelor individuale de muncă se completează în mod corespunzător cu cele C. proc. civ..".

Mai mult, conform deciziei nr. 1/2013 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în soluţionarea unui recurs în interesul legii, s-a statuat că în interpretarea şi aplicarea unitară a dispoziţiilor art. 28 alin. (2) din Legea sindicatelor nr. 54/2003 (în prezent abrogată prin Legea dialogului social nr. 62/2011) organizaţiile sindicale au calitate procesuală activă în acţiunile promovate în numele membrilor de sindicat.

De asemenea s-a stabilit că în interpretarea şi aplicarea unitară a dispoziţiilor art. 269 alin. (2) (fost art. 284 alin. (2) din Codul muncii, republicat, cu modificările şi completările ulterioare, instanţa competentă teritorial în soluţionarea conflictelor de muncă în cazul acestor acţiuni este cea de la sediul sindicatului reclamant.

În motivarea recursului în interesul legii referitor la interpretarea dispoziţiilor art. 269 alin. (2) din Codul muncii, instanţa supremă a reţinut că:

"Atât timp cât organizaţiei sindicale i se recunoaşte legitimare procesuală activă, fiind reclamant, în determinarea competenţei teritoriale, potrivit art. 269 alin. (2) din Codul muncii, republicat, cu modificările şi completările ulterioare, urmează să se ţină seama de sediul sindicatului.

Într-o atare interpretare şi aplicare a legii nu se neagă caracterul exclusiv al competenţei teritoriale stabilite prin normele Codului muncii, ci este asigurată o protecţie mai eficientă a drepturilor şi intereselor membrilor organizaţiei sindicale.

Această soluţie este aplicabilă şi în situaţia în care organizaţia sindicală acţionează pentru valorificarea drepturilor subiective ale mai multor membri de sindicat, având domiciliile în circumscripţiile unor tribunale diferite, în acelaşi temei al legitimării procesuale active extraordinare a organizaţiei sindicale.

În concluzie, raportat la acţiunile reglementate expres de lege, organizaţiile sindicale au legitimare procesuală activă, iar în determinarea competenţei teritoriale potrivit dispoziţiilor art. 269 alin. (2) din Codul muncii, republicat, cu modificările şi completările ulterioare [fost art. 284 alin. (2)], se va ţine seama de sediul sindicatului - reclamant".

În motivarea acestui recurs în interesul legii nu s-a făcut de către Înalta Curte de Casaţiei şi Justiţie distincţia dintre sediul principal şi sediul secundar al sindicatului.

Mai reţinem că reclamantul A. are un sediu secundar în Bucureşti, str. x.

Potrivit art. 116 C. proc. civ., "reclamantul are alegerea între mai multe instanţe deopotrivă competente".

Se reţine, aşadar, că din coroborarea prevederilor art. 210 din Legea nr. 62/2011 privind dialogul social cu cele ale art. 116 C. proc. civ., cu aplicarea dispoziţiilor art. 216 din Legea nr. 62/2011 şi decizia pronunţată în recurs în interesul legii nr. 1/2013 rezultă că s-a instituit o competenţă alternativă care dă posibilitate reclamantului să aleagă fie instanţa competentă de la domiciliul său, fie pe cea de la locul de muncă, fie instanţa de la sediul sindicatului reclamant.

Dispoziţiile legale mai sus menţionate, la fel ca şi Decizia nr. 1/2013, nu disting între diferitele categorii de sedii (principal sau secundar) ale reclamantului sindicat-persoană juridică.

Or, în speţă, prin acţiunea înregistrată pe rolul Tribunalul Bucureşti, reclamantul A., care are sediul secundar în Bucureşti, a învestit Tribunalul Bucureşti, respectiv instanţa judecătorească competentă de la sediul sindicatului, cu soluţionarea acţiunii.

Prin depunerea cererii de chemare în judecată la Tribunalul Bucureşti, reclamantul a învestit legal această instanţă, fixând în mod definitiv competenţa în favoarea acesteia, întrucât a optat pentru instanţa de la sediul acesteia, fiind indiferentă categoria sediului.

Prin urmare, Tribunalul Bucureşti nu mai poate să dispună, din oficiu, sau la cererea oricăreia dintre părţi, declinarea competenţei, declarându-se necompetent.

Opţiunea reclamantului de a sesiza, fie instanţa de la locul în care îşi are domiciliul, fie pe cea de la locul în care îşi are stabilită reşedinţa, fie cea unde îşi are sediul este în deplină concordanţă cu dispoziţiile legale mai sus evocate.

Împrejurarea că, la data introducerii acţiunii, reclamantul avea sediul secundar în Bucureşti şi sediul principal în Târgu-Mureş, nu poate avea drept consecinţă atragerea competenţei instanţei de la sediul principal, atâta vreme cât dispoziţiile art. 269 alin. (1) Codul muncii coroborate cu cele ale art. 210 din Legea nr. 62/2011 şi ale Deciziei nr. 1/2013 trebuie interpretate în sensul în care raţiunea legiuitorului, în edictarea normelor de competenţă, a fost aceea a asigurării unui acces facil al reclamantului la desfăşurarea procesului, legea lăsându-i posibilitatea de a-şi alege instanţa competentă teritorial.

Se observă că nu se face nicio distincţie între sediul principal şi sediul secundar pentru stabilirea competenţei, fiind aplicabil principiul ubi lex non distinguit nec nos distinguere debemus.

Aşadar, Tribunalul Mureş, secţia Civilă prin sentinţa civilă nr. 1128/2018 din 23 octombrie 2018 a admis excepţia de necompetenţă teritorială Tribunalului Mureş.

A declinat în favoarea Tribunalului Bucureşti competenţa de soluţionare a cauzei.a

A constatat existenţa unui conflict negativ de competenţă.

A suspendat judecarea cauzei.

A înaintat dosarul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie în vederea soluţionării conflictului de competenţă.

Înalta Curte constatând că în cauză există un conflict negativ de competenţă, în sensul art. 133 alin. (2) C. proc. civ., va pronunţa regulatorul de competenţă stabilind competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Tribunalului Bucureşti, în temeiul art. 135 C. proc. civ., pentru următoarele considerente:

Potrivit art. 133 pct. 2 C. proc. civ., există conflict negativ de competenţă când două sau mai multe instanţe şi-au declinat reciproc competenţa de a judeca acelaşi proces.

Înalta Curte constată că cele două instanţe, Tribunalul Mureş şi Tribunalul Bucureşti, s-au declarat deopotrivă şi reciproc necompetente teritorial, prin hotărâri fără nicio cale de atac. Competenţa în soluţionarea conflictului aparţine Înaltei Curţi conform art. 133 pct. 2 raportat la art. 135 alin. (1) C. proc. civ.

Potrivit art. 129 alin. (1) şi (2) pct. 3, C. proc. civ. "necompetenţa este de ordine publică sau privată. Necompetenţa este de ordine publică: […] în cazul încălcării competenţei teritoriale exclusive, când procesul este de competenţa unei alte instanţe de acelaşi grad şi părţile nu o pot înlătura."

Potrivit art. 130 alin. (2) C. proc. civ. necompetenţa materială şi teritorială de ordine publică poate fi invocată de părţi ori de către judecător la primul termen de judecată la care părţile sunt legal citate în faţa primei instanţe.

S-a constatat că prin cererea de chemare în judecată, înregistrată la Tribunalul Bucureşti, secţia a VIII-a conflicte de muncă şi asigurări sociale reclamantul Sindicatul "Acord" Târgu Mureş a solicitat, în numele şi pentru membri de sindicat menţionaţi în listele de împuterniciri anexate, membri ai A., ca prin hotărârea ce se va pronunţa să se dispună: obligarea pârâtei la anularea dispoziţiilor de stabilire a salariilor, respectiv a actelor adiţionale la contractele individuale de muncă emise în privinţa reclamanţilor cu nerespectarea prevederilor cumulate ale Legii nr. 250/2016, raportat la art. 10, art. 38 alin. (2) lit. a), art. 38 alin. (3) lit. a) şi b) din Legea nr. 153/2017 şi art. 1 din HGR 846/2017 şi care îşi produc efecte începând cu 01.01.2018; obligarea pârâtei DGASPC Sector 2 la emiterea începând cu 01.01.2018 a unor noi dispoziţii de stabilire a salariilor, respectiv acte adiţionale la contractele individuale de muncă, cu respectarea strictă a dispoziţiilor cumulate ale Legii nr. 250/2016, raportat la art. 10, art. 38 alin. (2) lit. a), art. 38 alin. (3) lit. a) şi b) din Legea nr. 153/2017 şi art. 1 din HGR 846/2017; obligarea pârâtei DGASPC Sector 2 la calculul şi plata în favoarea reclamanţilor a despăgubirilor băneşti stabilite ca diferenţă între nivelul de salarizare cuvenit reclamanţilor stabilit potrivit dispoziţiilor cumulate ale Legii nr. 250/2016, raportat la art. 10, art. 38 alin. (2) lit. a), art. 38 alin. (3) lit. a) şi b) din Legea nr. 153/2017 respectiv art. 1 din HGR 846/2017 şi drepturile plătite de angajator începând cu 01.01.2018 şi până la data la care angajatorul va emite noi dispoziţii de stabilire a salariilor, respectiv acte adiţionale la contractele individuale de muncă; obligarea pârâtei DGASPC Sector 2 la actualizarea sumelor prevăzute la petitul 3 al prezentei acţiuni, cu indicele de inflaţie şi dobânda legală penalizatoare aferente perioadei cuprinsă între data de 01.01.2018 şi până la data plăţii lor efective; obligarea pârâtei la plata eventualelor cheltuieli de judecată care vor fi necesare spre a fi avansate în vederea soluţionării prezentului dosar.

Declinarea reciprocă de competenţă a fost determinată de aprecierile diferite făcute de tribunale în legătură cu legitimarea procesuală activă a organizaţiilor sindicale în exercitarea atribuţiilor prevăzute de art. 28 alin. (1) şi (2) din Legea nr. 62/2011, respectiv dacă litigiul de faţă se încadrează în această categorie, având în vedere şi Decizia nr. 1/2013 din 21.01.2013 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul competent să judece recursul în interesul legii şi de aprecierea legată de noţiunea de sediu, dacă pentru stabilirea competenţei teritoriale are în vedere sediul social, considerat ca sediul principal sau cuprinde şi eventualele sedii secundare.

Este de reţinut că, prin decizia nr. 1/2013 din 21 ianuarie 2013, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul competent să judece recursul în interesul legii, obligatorie potrivit art. 517 alin. (4) din Noul C. proc. civ., s-a stabilit că, în interpretarea şi aplicarea unitară a dispoziţiilor art. 28 alin. (2) din Legea sindicatelor nr. 54/2003 (în prezent, abrogată prin Legea dialogului social nr. 62/2011), organizaţiile sindicale au calitate procesuală activă în acţiunile promovate în numele membrilor de sindicat, iar, în interpretarea şi aplicarea unitară a dispoziţiilor art. 269 alin. (2) (fost art. 284 alin. (2) din Codul muncii, republicat, cu modificările şi completările ulterioare, instanţa competentă teritorial în soluţionarea conflictelor de muncă în cazul acestor acţiuni este cea de la sediul sindicatului reclamant.

Decizia nr. 1/2013, nu distinge între diferitele categorii de sedii (principal sau secundar) ale reclamantului sindicat-persoană juridică.

Din verificările efectuate, s-a constatat că potrivit sentinţei civile nr. 3005 din 19 iunie 2017 a Judecătoriei Târgu Mureş, anexată la dosar, reclamantul îşi are sediul în Târgu Mureş, judeţul Mureş, iar sediul secundar în Bucureşti, str. x.

Or, în speţă, prin acţiunea înregistrată pe rolul Tribunalul Bucureşti, reclamantul A., care are sediul secundar în Bucureşti, a învestit Tribunalul Bucureşti, respectiv instanţa judecătorească competentă de la sediul sindicatului, cu soluţionarea acţiunii.

În aceste condiţii, instanţa apreciază că opţiunea reclamantului de a sesiza, fie instanţa de la locul în care îşi are domiciliul, fie pe cea de la locul în care îşi are stabilită reşedinţa, fie cea unde îşi are sediul este în deplină concordanţă cu dispoziţiile legale mai sus evocate.

Prin depunerea cererii de chemare în judecată la Tribunalul Bucureşti, reclamantul a învestit legal această instanţă, fixând în mod definitiv competenţa în favoarea acesteia, întrucât a optat pentru instanţa de la sediul acesteia, fiind indiferentă categoria sediului.

Prin urmare, Tribunalul Bucureşti nu mai poate să dispună, din oficiu, sau la cererea oricăreia dintre părţi, declinarea competenţei, declarându-se necompetent.

Cum în speţă, sediul secundar al sindicatului se află în circumscripţia Tribunalului Bucureşti, în favoarea acestei instanţe, pe calea regulatorului, va fi stabilită competenţa de soluţionare a cauzei.

Văzând şi dispoziţiile art. 135 C. proc. civ.,

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Stabileşte competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Tribunalul Bucureşti, secţia a VIII-a conflicte de muncă şi asigurări sociale.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 28 martie 2019.