Jurisdiction of the Supreme Court for appeals against tribunal decisions in consumer credit cases alleging abusive currency risk clauses and fees

Şedinţa publică din data de 28 martie 2019

Deliberând asupra recursului, din examinarea actelor şi lucrărilor dosarului, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Judecătoriei Motru sub nr. dosar x/2017, reclamantul A. a chemat în judecată pârâtele S.C. B. S.A., S.C. B. S.A. - Agenţia Motru şi C.., solicitând ca prin hotărârea ce se va pronunţa să dispună constatarea nulităţii absolute a clauzelor înscrise la art. 4 pct. 4.10 lit. b),c) din contractul de credit nr. x din 09.01.2008, ca fiind clauze abuzive; obligarea pârâtelor la restituirea sumelor încasate cu titlu de comision de administrare lunară a creditului si comision de evaluare a garanţiei de la data contractării creditului, cu aplicarea dobânzii legale aferente acestui debit până la data plăţii efective, în urma rămânerii definitive a hotărârii pronunţate în prezenta cauză; constatarea nulităţii absolute a clauzelor înscrise la art. 5 pct. 5.1 si 5.5 din contractul de credit nr. x din 09..01.2008:

"Rambursarea ratelor lunare se va face în moneda în care s-a acordul creditul . . . . . . . . . .începând cu luna următoare după acordarea creditului, ca fiind clauză abuzivă; stabilizarea (îngheţarea) cursului de schimb CHF - LEU, la cursul existent în momentul semnării contractului, curs care se calculeze la toată perioada contractului; în virtutea constatării ca abuzivă a clauzei înscrise la art. 5.1 din contractul criticat şi prin raportare la art. 1271 C. civ. şi denominarea în moneda naţională a plăţilor şi obligarea pârâtelor la returnarea sumelor încasate, în urma fluctuaţiei cursului valutar (deci sume provenite din diferenţa de curs valutar), ca diferenţă de la cursul de schimb de la semnarea contractului şi până în prezent, actualizate la data plăţii, cu rata inflaţiei şi dobânda legală aferentă, precum şi obligarea pârâtelor la plata cheltuielilor de judecată ocazionate în prezenta cauză, conform prevederilor art. 453 C. proc. civ.

Prin sentinţa nr. 201/31.01.2018 pronunţată de Judecătoria Motru în dosarul nr. x/2017, a fost respinsă cererea formulată de reclamantul A., în contradictoriu cu pârâtele S.C. B. S.A. - Agenţia Motru, S.C. B. S.A., C..

Împotriva acestei sentinţe a declarat apel apelantul reclamant A., solicitând admiterea apelului modificarea sentinţei apelate şi rejudecând sa fie admisă acţiunea in totalitate astfel cum a fost formulata, cu cheltuielile de judecata efectuate la fondul cauzei şi în apel.

Tribunalul Gorj, secţia a II-a Civilă prin decizia nr. 419/2018 din 19 septembrie 2018 a admis apelul declarat de apelantul reclamant A., împotriva sentinţei nr. 201/31.01.2018 pronunţată de Judecătoria Motru în dosarul nr. x/2017, în contradictoriu cu intimaţii pârâţi B. S.A., B. S.A. - AGENŢIA MOTRU, C.., având ca obiect constatare nulitate act.

A schimbat sentinţa în sensul că a admis în parte acţiunea.

A constatat caracterul abuziv al clauzei prevăzute la art. 5.5, în teza ce include suportarea riscului valutar de consumator.

A dispus stabilizarea cursului de schimb CHF-LEU la momentul semnării contractului de credit, curs care va rămâne valabil pe toată perioada derulării contractului, urmând ca ratele să fie recalculate şi plătite la cursul de la data încheierii contractului.

A dispus restituirea sumelor încasate în plus, rezultate din diferenţa cursului valutar la momentul achitării fiecărei rate, faţă de cel din momentul încheierii contractului, actualizate cu dobânda legală şi indicele de inflaţie anual, de la data fiecărei reţineri, la data plăţii.

A menţinut restul dispoziţiilor instanţei.

A reduis cheltuielile de judecată de la 5.450 RON la 3.000 RON.

A obligat intimata pârâtă la plata către apelantul reclamant a sumei de 3000 RON cheltuieli de judecată.

La 06 noiembrie 2018 pârâta S.C. B. S.A. a declarat recurs împotriva deciziei nr. 419/2018 din 19 septembrie 2018 pronunţată de Tribunalul Gorj, secţia a II-a Civilă, iar Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia a II-a Civilă prin decizia nr. 5261 din 07 decembrie 2018 a admis excepţia de necompetenţă materială şi a trimis cauza spre competentă soluţionare Curţii de Apel Craiova.

La 23 noiembrie 2018 pârâta C. a declarat recurs împotriva deciziei nr. 419/2018 din 19 septembrie 2018 pronunţată de Tribunalul Gorj, secţia a II-a Civil.

Prin adresa emisă de Tribunalul Gorj, dosarul a fost înaintat Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie în vederea soluţionării recursului.

Dosarul a fost înregistrat pe rolul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia a II-a civilă, la data de 13 decembrie 2018.

Prin rezoluţia completului din 13 decembrie 2018 s-a stabilit termen de judecată pentru 28 martie 2019, în vederea discutării competenţei materiale a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.

În şedinţa publică din data de 28 martie 2019, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a rămas în pronunţare asupra excepţiei necompetenţei sale materiale.

Analizând cu prioritate excepţia necompetenţei sale materiale, în raport cu actele şi lucrările dosarului, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie constată că aceasta este întemeiată şi urmează a o admite pentru următoarele considerente:

Decizia supusă recursului a fost pronunţată de către tribunal, într-un litigiu prin care s-a soluţionat o cerere care a declanşat procedura judiciară în faţa judecătoriei.

Cu întâietate, sub aspectul excepţiei de necompetenţă materială, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie reţine incidenţa prevederilor art. 97 pct. 1 din C. proc. civ. din care reiese că instanţa supremă judecă recursurile declarate împotriva hotărârilor curţilor de apel, precum şi a altor hotărâri, în cazurile prevăzute de lege.

Această din urmă sintagmă "în cazurile prevăzute de lege" din cuprinsul art. 97 pct. 1 C. proc. civ. trebuie coroborată cu dispoziţiile conexe ale diferitelor legi prin care se reglementează calea de atac a recursului împotriva anumitor hotărâri pronunţate în condiţiile legii. Pentru exemplificare, art. 21 din Legea nr. 304/2004 stabileşte că secţia I Civilă, secţia a II-a civilă şi secţia de contencios administrativ şi fiscal ale Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie judecă recursurile împotriva hotărârilor pronunţate de curţile de apel şi a altor hotărâri, în cazurile prevăzute de lege, precum şi recursurile declarate împotriva hotărârilor nedefinitive sau a actelor judecătoreşti, de orice natură, care nu pot fi atacate pe nicio altă cale, iar cursul judecăţii a fost întrerupt în faţa curţilor de apel.

În soluţionarea excepţiei de necompetenţă materială invocată, Înalta Curte consideră că este necesar a se ţine seama de existenţa normativă a recursului şi de faptul că exercitarea unui drept de către titularul său nu poate avea loc decât într-un anumit cadru, prestabilit de legiuitor, cu respectarea anumitor exigenţe, cărora li se subsumează şi instituirea unor condiţii de acces la anumite căi de atac.

Înalta Curte constată că numai recursurile reglementate de legiuitor pot face obiectul examinării la instanţa supremă şi că, pe lângă necesitatea existenţei normative a recursului, este important a se avea în vedere condiţiile exercitării respectivei căi de atac, în lumina art. 97 pct. 1 C. proc. civ.

Din dispoziţia legală menţionată rezultă faptul că Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie soluţionează recursuri declarate împotriva altor hotărâri decât hotărârile curţilor de apel doar în cazurile în care legiuitorul a prevăzut în mod expres competenţa ratione materiae a instanţei supreme.

Aşadar, art. 97 pct. 1 C. proc. civ. a atribuit Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, ca regulă, competenţa de soluţionare a recursurilor declarate împotriva hotărârilor curţilor de apel şi numai prin excepţie competenţa de soluţionare a recursurilor împotriva altor hotărâri.

Astfel cum este formulată, norma în discuţie nu consacră plenitudinea de competenţă a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie în soluţionarea recursurilor, indiferent de instanţa ce a pronunţat hotărârea supusă recursului. Cu alte cuvinte, norma de drept menţionată nu statuează în sensul că Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie soluţionează toate recursurile care nu sunt date în mod expres în competenţa altor instanţe.

A interpreta art. 97 pct. 1 C. proc. civ., în sensul că Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie este instanţă de drept comun pentru soluţionarea oricărui recurs pentru care nu este prevăzută competenţa altei instanţe, echivalează cu nesocotirea intenţiei legiuitorului la edictarea normei şi cu extinderea nepermisă a sferei de aplicare a normei, în condiţiile în care legiuitorul a limitat competenţa Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie la cazurile de atribuire expresă a competenţei. Mai mult, s-ar ajunge la o regulă nouă de competenţă, prin adăugare la lege, aspect ce contravine prevederilor art. 122 C. proc. civ., potrivit cărora, reguli noi de competenţă pot fi stabilite numai prin modificarea normelor prezentului cod, precum şi dispoziţiilor art. 126 alin. (2) din Constituţie conform cărora:

"competenţa instanţelor judecătoreşti şi procedura de judecată sunt prevăzute numai de lege".

Constatări similare se impun şi în privinţa art. 483 alin. (3) C. proc. civ., potrivit cărora, recursul urmăreşte să supună Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie examinarea, în condiţiile legii, a conformităţii hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile.

Nici această dispoziţie legală nu conţine o formulare de principiu în sensul că Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie este instanţă de drept comun în soluţionarea recursurilor.

Dispoziţiile art. 483 alin. (3) C. proc. civ. reglementează obiectul şi scopul recursului şi nu în ultimul rând instanţa competentă să soluţioneze calea extraordinară de atac în cadrul căreia se înfăptuieşte controlul de legalitate.

În ceea ce priveşte obiectul, respectiv hotărârile ce pot fi cenzurate de instanţa supremă, el se determină conform normei de competenţă stabilită de art. 97 pct. 1 C. proc. civ.

Aşadar, potrivit art. 97 pct. 1 C. proc. civ. pentru a fi competentă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în soluţionarea recursului, este necesar să existe o hotărâre a curţii de apel sau o prevedere expresă a legii în acest sens.

Or, speţa supusă judecăţii nu se regăseşte în niciuna dintre aceste ipoteze fiind vorba de o decizie pronunţată de tribunal în apel în privinţa căreia nu există o dispoziţie legală expresă atributivă de competenţă în favoarea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.

Totodată, trebuie subliniat că, în materie procesual civilă, funcţionează principiul organizării ierarhice a instanţelor judecătoreşti, învestirea instanţelor de control judiciar făcându-se din treaptă în treaptă.

Această ierarhie instituţională, ce rezultă atât din art. 2 alin. (2) din Legea nr. 304/2004, cât şi din art. 94-97 C. proc. civ., presupune că instanţele superioare învestite cu soluţionarea unei căi de atac pot infirma soluţiile pronunţate de instanţele inferioare, realizându-se astfel controlul judiciar.

Astfel, chiar în lipsa unei prevederi exprese în Legea nr. 304/2004, ansamblul dispoziţiilor C. proc. civ. conduc spre concluzia că judecata căilor de atac se face prin luarea în considerare a organizării ierarhice a instanţelor de judecată într-un sistem piramidal, învestirea instanţelor de control judiciar făcându-se din treaptă în treaptă.

Relevantă sub acest aspect este prezenţa sintagmei "instanţa ierarhic superioară" în mai multe articole ale C. proc. civ. - putând fi enumerate, cu titlu de exemplu, art. 53 alin. (1), art. 64 alin. (4), art. 132 alin. (4), art. 344, art. 406 alin. (6), art. 410, art. 414 alin. (1), art. 421 alin. (2), art. 437 alin. (1), art. 440 şi art. 1071 alin. (1) -, întotdeauna cu scopul de a indica instanţa competentă să soluţioneze o cale de atac.

Or, toate aceste dispoziţii legale reprezintă o aplicaţie particulară a unui principiu de drept procesual civil (decurgând din principiul de organizare judecătorească în ­­­­­­sistem ierarhic de tip piramidal), conform căruia instanţelor de control judiciar le revine competenţa de a soluţiona căile de atac prevăzute de lege, din treaptă în treaptă.

Nu în ultimul rând, se impune precizarea faptului că în cauză nu se poate pune în discuţie aplicabilitatea deciziei Curţii Constituţionale nr. 369/30.05.2017, întrucât, distinct de chestiunea aplicării în timp a deciziei din perspectiva art. 27 C. proc. civ., aceasta ar fi relevantă într-un alt context decât cel al competenţei ratione materiae de soluţionare a recursului, anume cel al admisibilităţii căii extraordinare de atac.

Având în vedere considerentele arătate, precum şi faptul că în cauza supusă judecăţii decizia recurată este pronunţată de Tribunalul Gorj în privinţa căreia nu există o dispoziţie legală expresă atributivă de competenţă, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, în temeiul art. 132 alin. (3) C. proc. civ., va admite excepţia necompetenţei sale materiale şi va declina competenţa de soluţionare a recursului în favoarea Curţii de Apel Craiova căreia îi aparţine competenţa ca instanţă ierarhic superioară celei care a pronunţat decizia în apel.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite excepţia de necompetenţă materială.

Declină competenţa de soluţionare a recursului declarat de recurenta-pârâtă C.. împotriva deciziei nr. 419/2018 din 19 septembrie 2018 pronunţată de Tribunalul Gorj, secţia a II-a civilă în favoarea Curţii de Apel Craiova.

Fără nicio cale de atac.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 28 martie 2019.