Failure to substantiate cassation grounds against abusive bank clauses constitutes procedural nullity

Şedinţa publică din data de 26 martie 2019

Asupra recursului de faţă, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată la 2 februarie 2015 pe rolul Judecătoriei Sectorului 2 Bucureşti sub nr. x/2015, reclamanţii A. şi B. au chemat-o în judecată pe pârâta C. S.A., solicitând instanţei ca, prin hotărârea pe care o va pronunţa, să constate caracterul abuziv şi să dispună eliminarea clauzelor inserate la pct. 5 lit. a) din Condiţiile speciale şi la pct. 3.5 din Condiţiile generale ale convenţiei de credit nr. x, încheiată de părţi la 12 mai 2008, să oblige pârâta să le restituie suma percepută cu titlu de comision de risc (denumit comision de administrare) de la data semnării convenţiei până în prezent, inclusiv comisionul de risc inclus în dobânda creditului, sume la care să se adauge dobânda legală aferentă; să constate caracterul abuziv şi să dispună anularea clauzei prevăzute la pct. 3 lit. d) din Condiţiile speciale ale convenţiei de credit; să constate caracterul abuziv al clauzei privind modul de formare a dobânzii şi să dispună stabilirea formării dobânzii din LIBOR la 3 luni, la care se adaugă marja de profit a băncii (diferenţa între 3,99% şi valoarea indicatorului LIBOR la 3 luni de la data semnării creditului); în subsidiar, au solicitat menţinerea ratei dobânzii de 3,99%, fixă pe toata perioada de creditare; totodată, reclamanţii au solicitat, pentru oricare dintre tipurile de dobândă, restituirea oricăror diferenţe care ar fi fost plătite în plus şi, asupra sumelor deţinute de bancă în baza clauzelor abuzive, să se calculeze şi dobânda legală; de asemenea, au solicitat să se constate caracterul abuziv şi să se dispună anularea clauzelor inserate la pct. 4 lit. a) din Condiţiile speciale, la pct. 8.1 lit. a) liniuţele a II-a şi a III-a; lit. b), c) şi d) şi la secţiunea 10 din Condiţiile generale ale convenţiei de credit; să dispună anularea întregului act adiţional privind implementarea O.U.G. nr. 50/2010, precum şi a actului adiţional nr. x din 12 martie 2012 şi să o oblige pe pârâtă la plata de daune morale în valoare de 10.000 RON, pentru toate abuzurile săvârşite de aceasta, pentru comportamentul necorespunzător şi pentru inserarea nejustificată şi nefondată a clauzelor abuzive, care le-au creat un prejudiciu prin faptul ca au fost lipsiţi o perioadă îndelungată de sume pe care nu ar fi trebuit să le plătească, cu cheltuieli de judecată.

Prin sentinţa civilă nr. 7181 din 24 iunie 2015, Judecătoria Sectorului II Bucureşti a admis excepţia necompetenţei sale materiale şi a declinat competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Tribunalului Bucureşti.

Urmare a declinării, dosarul a fost înregistrat pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a VI-a civilă sub nr. x/2015.

Prin sentinţa civilă nr. 1863 din 24 martie 2016, Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a civilă a admis în parte acţiunea, a constatat caracterul abuziv şi nulitatea absolută a clauzelor prevăzute la art. 5 lit. a) din Condiţiile speciale şi art. 3.5 din Condiţiile generale ale convenţiei de credit nr. x din 12 mai 2008, la art. 3 lit. d) din Condiţiile speciale ale aceleiaşi convenţii, atunci când este interpretată prin raportare la cazurile prevăzute la pct. ii) şi iii) ale definiţiei noţiunii de "schimbări semnificative" prevăzute în Condiţiile generale la Secţiunea "Definiţii" şi la art. 8.1 lit. a) liniuţele a II-a şi a III-a, lit. b), c) şi d) din Condiţiile generale ale convenţiei de credit; de asemenea, a constatat nulitatea absolută parţială a actului adiţional de implementare a O.U.G. nr. 50/2010, în ceea ce priveşte clauza referitoare la perceperea comisionului de administrare, a obligat-o pe pârâtă la plata către reclamanţi a sumelor percepute cu titlu de comision de risc (redenumit comision de administrare) şi a dobânzii legale aferente sumelor încasate cu acest titlu de la 2 februarie 2015 (data sesizării instanţei) până la data restituirii şi a respins ca neîntemeiate celelalte capete de cerere.

Împotriva acestei sentinţe, toate părţile au declarat apel, criticând-o pentru nelegalitate şi netemeinicie.

Prin decizia civilă nr. 2240A din 6 decembrie 2017, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a civilă a respins ca nefondat apelul declarat de apelanţii-reclamanţi, a admis apelul declarat de apelanta-pârâtă şi a schimbat în parte sentinţa atacată, în sensul că a respins capătul de cerere vizând constatarea caracterului abuziv şi a nulităţii clauzei inserate la art. 3 lit. d) din Condiţiile speciale, atunci când noţiunea de "schimbări semnificative" este interpretată prin raportare la cazul prevăzut de pct. (iii) din Secţiunea "Definiţii", precum şi pe cel privind comisionul de administrare din actul adiţional nr. x din 18 septembrie 2010, de implementare a O.U.G. nr. 50/2010 - art. 5.1 lit. a); a respins capătul de cerere vizând obligarea pârâtei la plata sumelor reprezentând comision de administrare şi a dobânzii legale aferente acestora şi a menţinut celelalte dispoziţii ale sentinţei apelate.

Împotriva deciziei din apel, A. şi B. au declarat recurs, solicitând modificarea în tot a acesteia.

În motivare, au arătat că decizia atacată a fost dată cu încălcarea şi aplicarea greşită a normelor de drept material, invocând, astfel, motivul de casare prevăzut la art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Concretizând, au arătat că, raportat la dispoziţiile Legii nr. 193/2000, se impunea constatarea caracterului abuziv al clauzei inserate la pct. 3 lit. d) din Condiţiile speciale ale convenţiei de credit, potrivit căreia "banca îşi rezervă dreptul de a revizui structura ratei dobânzii curente în cazul apariţiei unor schimbări semnificative pe piaţa monetară, comunicând împrumutatului noua structură a ratei dobânzii; rata dobânzii astfel modificate se va aplica de la data comunicării."

Aceasta întrucât sus-menţionata clauză pune probleme sub aspectul echilibrului contractual, în sensul că dă băncii dreptul de a revizui rata dobânzii curente, fără ca noua rată să fie negociată, ci doar comunicată consumatorului.

Or, potrivit art. 1 lit. a) din Anexa la Legea nr. 193/2000, o clauză care dă dreptul furnizorului de servicii financiare să modifice rata dobânzii în mod unilateral nu este abuzivă, doar dacă modificarea este făcută în baza unui motiv întemeiat, prevăzut şi în contract şi, totodată, cu condiţia informării grabnice a clientului, care trebuie, de asemenea, să aibă libertatea de a rezilia imediat contractul.

În acest context, au arătat că în mod eronat a reţinut instanţa de fond că a fost precizat un motiv întemeiat, constând în "schimbări semnificative", în condiţiile în care majorarea cu 0,20% a valorii indicilor de referinţă nu reprezintă un motiv întemeiat.

Cu privire la constatarea caracterului abuziv al capătului de cerere vizând formula de calcul al dobânzii, au arătat că intimata a modificat procentele de dobândă şi marja băncii în mod unilateral, în detrimentul lor, creând astfel un dezechilibru semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor, dar şi că nu s-a specificat în ce măsură rata dobânzii este fixă sau variabilă.

Au mai susţinut recurenţii că, deşi clauza criticată priveşte obiectul principal al contractului, având în vedere lipsa unor criterii obiective de stabilire a dobânzii de referinţă variabilă, aceasta nu este exprimată într-un limbaj uşor inteligibil, fiind astfel încălcate dispoziţiile art. 4 alin. (6) din Legea nr. 193/2000, concluzie la care se ajunge şi prin luarea în considerare a dispoziţiilor art. 9 alin. (1) lit. g) din O.G. nr. 21/1992.

De asemenea, au arătat că o dobândă variabilă este legată de un indicator verificabil, independent de voinţa părţilor, iar nu de "schimbări semnificative" sau "politicile băncii", dar şi că instanţa de judecată este în măsură să modifice prevederile contractuale, pentru a restabili echilibrul contractual.

Cu privire la dobânda legală, au susţinut că, prin prisma dispoziţiilor art. 1.535 C. civ. şi art. 1586 din C. civ. de la 1864, partea care a beneficiat de o sumă de bani trebuie să plătească părţii vătămate dobânda legală, calculată de la data achitării acesteia şi să restituie suma actualizată cu rata inflaţiei.

Au mai susţinut recurenţii că, din perspectiva art. 4 alin. (1) din Legea nr. 193/2000, se impune constatarea caracterului abuziv al clauzei inserate la art. 10.2 din Condiţiile generale ale convenţiei de credit, potrivit căreia riscul creşterii costurilor este suportat în întregime de ei, întrucât creează, în detrimentul lor şi contrar cerinţelor bunei-credinţe, un dezechilibru semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor.

Subsumat aceluiaşi motiv de recurs, autorii demersului judiciar de faţă au arătat şi că se impune anularea actului adiţional de implementare a O.U.G. nr. 50/2010, întrucât prin acest act adiţional intimata nu a făcut altceva decât să schimbe denumirea comisionului de risc în comision de administrare şi să modifice rata dobânzii şi modul ei de calcul, cu scopul menţinerii clauzelor abuzive şi comportamentului nelegal sub alte denumiri.

Mai mult, au subliniat că nu au semnat actul adiţional şi nu au fost de acord cu implementarea lui, iar faptul că au plătit în continuare ratele este doar o dovadă a bunei-credinţe şi a încercării de a evita o eventuală executare silită.

În final, au susţinut că se impune şi anularea actului adiţional nr. x din 12 martie 2012, subliniind că intimata a profitat de starea în care s-au aflat şi a încercat încă o dată să îşi impună costurile ascunse, majorând dobânda şi incluzând comisionul de risc/administrare în aceasta, creând astfel un dezechilibru contractual, contrar cerinţelor bunei practici; or, cum sus­menţionatul comision a fost declarat abuziv, în condiţiile în care intimata a recunoscut că l-a inclus în dobândă, se impune anularea actului adiţional, cel puţin din perspectiva dobânzii şi a comisionului de administrare.

Cererea de recurs a fost comunicată intimatei D. S.A. (succesoarea legală a C. S.A.), care la 10 august 2018 a depus întâmpinare, prin care a invocat excepţia inadmisibilităţii recursului raportat la decizia nr. 52 din 18 iunie 2018, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 609 din 17 iulie 2018, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, constituită în Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, dar şi la împrejurarea că motivele invocate de recurenţi nu se încadrează în cele prevăzute la art. 488 alin. (1) C. proc. civ.

Înalta Curte a procedat la întocmirea raportului asupra admisibilităţii în principiu a recursului, în temeiul art. 493 alin. (2) din C. proc. civ.

Prin încheierea din 27 noiembrie 2018 s-a dispus comunicarea raportului asupra admisibilităţii în principiu a recursului către părţi, conform dispoziţiilor art. 493 alin. (4) C. proc. civ.

Potrivit dovezilor de comunicare aflate la dosar, raportul asupra admisibilităţii în principiu a recursului a fost comunicat părţilor.

La 18 decembrie 2018, recurenţii au depus la dosar o cerere prin care au solicitat suspendarea judecării cauzei până la soluţionarea sesizării privind pronunţarea unei hotărâri prealabile, ce forma la acel moment obiectul dosarului nr. x/2018, aflat pe rolul instanţei supreme, Completul pentru soluţionarea unor chestiuni de drept, având fixat termen de judecată la 14 ianuarie 2019.

La termenul din 26 martie 2019, Înalta Curte, constituită în complet de filtru, luând în analiză cu prioritate, în temeiul art. 494, raportat la art. 482 şi la art. 248 alin. (1) din C. proc. civ., nulitatea prezentei căi extraordinare de atac, soluţionarea acestui aspect făcând de prisos examinarea altor cereri sau excepţii, urmează să anuleze recursul, pentru considerentele ce se vor arăta în continuare:

Cu titlu preliminar, instanţa supremă urmează să respingă cererea de suspendare a judecăţii recursului, ca rămasă fără obiect, reţinând că în dosarul până la a cărui soluţionare s-a solicitat suspendarea judecăţii a fost deja pronunţată decizia nr. 2 din 14 ianuarie 2019, prin care a fost tranşată problema de drept controversată privind admisibilitatea căii de atac a recursului, determinată de statuările diferite din deciziile Curţii Constituţionale şi ale Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.

Referitor la inadmisibilitatea recursului pendinte, invocată de intimata-pârâtă, acest fine de neprimire urmează de asemenea să fie înlăturat, în considerarea celor statuate prin decizia nr. 874 din 18 decembrie 2018 a Curţii Constituţionale, în sensul că "efect al constatării neconstituţionalităţii sintagmei "precum şi în alte cereri evaluabile în bani în valoare de până la 1.000.000 RON inclusiv", cuprinse în art. XVIII alin. (2) din Legea nr. 2/2013, în condiţiile prorogării de la aplicare, până la 1 ianuarie 2019, a dispoziţiilor art. 483 alin. (2) din C. proc. civ., este acela că, de la data publicării prezentei decizii în Monitorul Oficial al României, urmează a se aplica prevederile art. XVIII alin. (2) din Legea nr. 2/2013 în sensul că sunt supuse recursului toate hotărârile pronunţate, după publicarea prezentei decizii în Monitorul Oficial al României (subl ns. - D.M.), în cererile evaluabile în bani, mai puţin cele exceptate după criteriul materiei, prevăzute expres în tezele cuprinse de art. XVIII alin. (2) din Legea nr. 2/2013."

În ceea ce priveşte excepţia numită de intimata-pârâtă a inadmisibilităţii căii de atac şi motivată pe neîncadrarea criticilor în cazurile de casare prevăzute de art. 488 C. proc. civ., instanţa supremă o califică drept excepţie de nulitate, în raport de prevederile art. 489 alin. (2) C. proc. civ. şi o apreciază ca întemeiată pentru considerentele ce se vor arăta:

Recursul are ca obiect decizia civilă nr. 2240A din 6 decembrie 2017, prin care Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a civilă a respins ca nefondat apelul declarat de apelanţii-reclamanţi, a admis apelul declarat de apelanta-pârâtă şi a schimbat în parte sentinţa atacată, în sensul că a respins capătul de cerere vizând constatarea caracterului abuziv şi a nulităţii clauzei inserate la art. 3 lit. d) din Condiţiile speciale, atunci când noţiunea de "schimbări semnificative" este interpretată prin raportare la cazul prevăzut de pct. (iii) din Secţiunea "Definiţii", precum şi pe cel privind comisionul de administrare din actul adiţional nr. x din 18 septembrie 2010, de implementare a O.U.G. nr. 50/2010 - art. 5.1 lit. a); a respins capătul de cerere vizând obligarea pârâtei la plata sumelor reprezentând comision de administrare şi a dobânzii legale aferente acestora şi a menţinut celelalte dispoziţii ale sentinţei apelate.

Potrivit dispoziţiilor art. 486 alin. (1) lit. d) şi alin. (3) C. proc. civ., cererea de recurs va cuprinde, sub sancţiunea nulităţii, motivele de nelegalitate pe care se întemeiază recursul şi dezvoltarea lor, iar conform art. 487 alin. (1) C. proc. civ., "recursul se va motiva prin însăşi cererea de recurs, în afară de cazurile prevăzute la art. 470 alin. (5), aplicabile şi în recurs."

Astfel, pentru a se putea considera că recursul este motivat, autorul căii de atac trebuie să arate în ce constă nelegalitatea hotărârii pe care a atacat-o, iar dezvoltarea motivelor de nelegalitate presupune încadrarea lor într-unul dintre motivele limitativ prevăzute de art. 488 C. proc. civ.

De asemenea, art. 489 alin. (2) din acelaşi Cod prevede expres sancţiunea nulităţii pentru recursul care cuprinde critici ce nu se încadrează în motivele de casare prevăzute la art. 488.

Prin urmare, controlul judiciar nu se poate realiza decât dacă se aduc critici de nelegalitate punctuale hotărârii atacate şi se arată în ce constau greşelile de judecată săvârşite de instanţă, cu referire la motivele de nelegalitate expres prevăzute de art. 488 menţionat mai sus.

Aceasta întrucât recursul nu este o cale de atac devolutivă, astfel că autorii acestuia trebuie să îşi exprime nemulţumirea în tiparele fixate de lege.

În speţă, Înalta Curte constată că, deşi prin memoriul de recurs formulat recurenţii au indicat cazul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., această menţiune a fost făcută strict formal, având în vedere că susţinerile dezvoltate de autori nu pot fi circumscrise acestuia.

Astfel, examinarea memoriului de recurs relevă faptul că autorii nu au criticat în concret hotărârea atacată, în cuprinsul cererii de recurs deduse judecăţii neregăsindu-se critici propriu-zise la adresa deciziei din apel, care formează obiectul recursului, ceea ce ar fi presupus indicarea punctuală a greşelilor de raţionament săvârşite de instanţa de apel în pronunţarea soluţiei atacate din perspectiva cazului de casare indicat.

În speţă, lectura memoriului de recurs nu relevă în niciun fel faptul că, prin hotărârea atacată, instanţa de apel ar fi încălcat sau aplicat greşit vreun text legal de drept material.

Din expunerea susţinerilor dezvoltate de recurenţi rezultă cu evidenţă că aceştia au readus în discuţie chestiuni de fond ce excedează sfera de analiză a motivelor de nelegalitate prevăzute de art. 488 pct. 1-8 C. proc. civ.

Totodată, parcursul cererii de recurs relevă faptul că autorii au consemnat în cuprinsul acesteia propriile opinii referitoare la dezlegările date în cauză de instanţa de apel, vizând, în realitate, netemeinicia deciziei atacate. Susţinerile autorilor sunt, în concret, reiterarea poziţiei acestora referitor la petitele cu care au învestit prima instanţă, nu combat şi nu demonstrează în niciun mod eventuale erori de aplicare a legii în cauză.

Aşa fiind, motivul de nelegalitate instituit de pct. 8 al art. 488 C. proc. civ. a fost invocat exclusiv cu scopul de a repune în discuţie temeinicia soluţiilor instanţelor de fond şi de a solicita instanţei de recurs să reaprecieze pertinenţa acestora, iar nu legalitatea lor.

Fără să combată în vreun fel argumentele instanţei de apel şi să formuleze astfel critici susceptibile de a fi cenzurate în calea extraordinară de atac, recurenţii s-au limitat să reitereze propriile argumente dezvoltate în susţinerea cererii introductive şi în memoriul de apel, nesocotind existenţa judecăţilor anterioare, în cadrul cărora respectivele susţineri şi-au primit răspunsul.

În concret, dezvoltarea motivelor de recurs se constituie practic într-o reproducere a susţinerilor acestor părţi, formulate în etapa procesuală anterioară. Astfel, aceleaşi motive care vizează netemeinicia soluţiei pronunţate în primă instanţă, ce au fost supuse analizei Curţii de Apel Bucureşti sunt acum deduse cenzurii instanţei supreme, cu ignorarea condiţiilor care guvernează instituţia recursului, trecând peste împrejurarea că instanţa de casaţie nu poate fi în mod legal învestită cu soluţionarea unor astfel de aspecte, calea de atac a recursului vizând exclusiv analiza eventualelor aspecte de nelegalitate a hotărârii atacate.

Cum dezvoltarea susţinerilor formulate de recurenţi nu vizează în concret considerentele deciziei atacate, exprimând doar nemulţumirea acestora faţă de soluţia pronunţată în apel, instanţa supremă impune concluzia că niciuna dintre pretinsele critici formulate de recurenţi nu poate fi încadrate în cazurile de casare limitativ prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 1-8 C. proc. civ.

În consecinţă, pentru considerentele ce preced, Înalta Curte, constatând faptul că niciuna dintre critici nu poate fi subsumată motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., dând eficienţă prevederilor art. 486 alin. (1) lit. d) şi alin. (3), coroborate cu art. 489 alin. (2) C. proc. civ., în temeiul art. 493 alin. (5) din acelaşi Cod va anula recursul declarat de reclamanţii B. şi A. împotriva deciziei civile nr. 2240A din 6 decembrie 2017, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a civilă.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca rămasă fără obiect cererea formulată de recurenţii-reclamanţi privind suspendarea judecăţii cauzei.

Respinge excepţia inadmisibilităţii recursului, invocată de intimata-pârâtă D. S.A.

Anulează recursul declarat de recurenţii-reclamanţi B. şi A. împotriva deciziei civile nr. 2240A din 6 decembrie 2017, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a civilă.

Fără cale de atac.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 26 martie 2019.