Recourse barred by temporal application of 1M RON jurisdictional threshold in construction payment disputes

Şedinţa publică din data de 26 martie 2019

Asupra recursului de faţă, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată la 10 decembrie 2014 pe rolul Tribunalului Specializat Cluj sub nr. x/2014, reclamanta A. S.R.L. le-a chemat în judecată pe pârâtele B. S.A. şi C. S.A., solicitând constatarea caducităţii promisiunii de vânzare-cumpărare intervenite între reclamantă şi prima dintre pârâte, promisiune ce face obiectul actului adiţional nr. x din 3 iunie 2013, modificat prin actul adiţional nr. x din 20 august 2013 la contractul de antrepriză nr. 1977 din 3 iunie 2013, cu încetarea efectelor compensaţiei convenţionale şi obligarea pârâtei B. S.A. la plata sumei de 375.310,94 RON, reprezentând contravaloarea lucrărilor executate şi neachitate.

În subsidiar, a solicitat pronunţarea unei hotărâri care să ţină loc de act autentic de vânzare-cumpărare şi obligarea pârâtei B. S.A. la plata sumei de 283.849,37 RON, reprezentând contravaloarea lucrărilor executate în temeiul contractului evocat şi neachitate, obligarea pârâtelor la restituirea garanţiilor de bună execuţie, în cuantum de 44.071,69 RON, obligarea pârâtei B. S.A. la plata sumei de 165.517,47 RON, reprezentând profitul nerealizat şi la plata dobânzii legale aferente sumelor mai sus menţionate, de la scadenţă şi până la plata efectivă a acestora, cu cheltuieli de judecată.

Pârâta C. S.A. a depus întâmpinare, prin care a invocat excepţia lipsei calităţii sale procesuale.

Prin sentinţa civilă nr. 3269/2015 din 25 noiembrie 2015, Tribunalul Specializat Cluj a admis excepţia lipsei calităţii procesuale a pârâtei C. S.A. şi, pe cale de consecinţă, a respins cererea de chemare în judecată în contradictoriu cu această pârâtă ca fiind formulată împotriva unei persoane fără calitate procesuală.

A respins ca neîntemeiată cererea de chemare în judecată formulată în contradictoriu cu pârâta B. S.A. şi a obligat-o pe reclamanta A. S.R.L. să îi plătească acestei pârâte suma de 10.000 RON cu titlu de cheltuieli de judecată, constând în onorariu parţial de avocat.

Împotriva sentinţei mai sus menţionate, reclamanta A. S.R.L. a declarat apel, criticând-o pentru nelegalitate şi netemeinicie.

Pârâta B. S.A. a formulat apel incident.

Prin decizia civilă nr. 1081/2016 din 23 decembrie 2016, Curtea de Apel Cluj, secţia a II-a civilă a admis apelul declarat de reclamanta A. S.R.L. împotriva sentinţei civile nr. 3269/2015 din 25 noiembrie 2015 a Tribunalului Specializat Cluj, pe care a schimbat-o în parte, în sensul că a admis în parte cererea de chemare în judecată împotriva pârâtei B. S.A. şi, în consecinţă, a obligat-o pe această pârâtă la plata sumei de 220.172,48 RON, reprezentând contravaloarea lucrării executate în temeiul contractului de antrepriză nr. 1977 din 3 iunie 2013. De asemenea, a obligat-o pe aceeaşi pârâtă la plata dobânzii legale aferente acestei sume de la data scadenţei şi până la data plăţii efective. A păstrat restul dispoziţiilor sentinţei apelate. Totodată, a respins apelul incident declarat de pârâta B. S.A. împotriva aceleiaşi sentinţe şi a obligat-o pe apelanta-intimată-pârâtă B. S.A. să plătească apelantei-intimate-reclamante A. S.R.L. suma de 5.877 RON, reprezentând cheltuieli de judecată parţiale în fond şi apel.

Împotriva acestei decizii, pârâta B. S.A. a declarat recurs, întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Prin memoriul depus la dosar, recurenta a solicitat casarea în parte a deciziei atacate, în ceea ce priveşte considerentele acesteia referitoare la calificarea raportului juridic dintre părţi ca fiind unul singur complex, la valabilitatea promisiunii de vânzare-cumpărare, precum şi în ceea ce priveşte obligarea sa la plata sumei de 220.172,48 RON, reprezentând contravaloarea lucrărilor executate. Ca şi consecinţă a casării, a solicitat trimiterea cauzei spre competentă soluţionare Curţii de Apel Cluj, cu cheltuieli de judecată în primă instanţă, apel şi recurs, constând în onorarii de avocat şi taxe judiciare de timbru achitate în apel şi recurs.

Cu titlu preliminar, autoarea căii de atac a precizat că înţelege să critice decizia atacată atât din perspectiva soluţiei date apelului declarat de reclamanta A. S.R.L., cât şi în ceea ce priveşte soluţia pronunţată asupra apelului incident formulat.

Subsumat motivului de nelegalitate indicat, prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurenta şi-a structurat criticile în două mari categorii, prima vizând considerentele deciziei atacate şi cea de-a doua dispozitivul acesteia.

I. Referitor la apelul propriu (apelul incident), autoarea recursului a susţinut că instanţa de prim control judiciar, în considerentele hotărârii recurate, a încălcat prevederile art. 1266 şi următoarele C. civ. privind interpretarea contractului de antrepriză încheiat între părţi, coroborat cu art. 1854-1855 din acelaşi Cod.

În acest sens, a arătat că raţionamentul instanţelor de fond privitor la existenţa a două raporturi juridice distincte şi autonome, deşi s-a menţionat că ambele au fost încorporate în acelaşi înscris constatator al manifestării de voinţă, încalcă principiul forţei obligatorii a contractelor, potrivit căruia convenţiile au putere de lege între părţi, în contextul în care voinţa părţilor, materializată în contractul de execuţie lucrări nr. x din 3 iunie 2013 şi în cele două acte adiţionale la acesta, a fost una singură, aceea de a încheia un act juridic complex.

În continuare, a arătat că eroarea instanţelor derivă din ignorarea voinţei părţilor contractante, precum şi a intenţiei acestora la momentul încheierii contractului şi a celor două acte adiţionale, fundamentându-se, în esenţă, pe împrejurarea că produc efecte juridice distincte şi specifice contractului de antrepriză, contractului de depozit şi promisiunii de vânzare-cumpărare.

Astfel, recurenta a notat, pe de o parte, că actul adiţional a stabilit o altă modalitate de plată pentru servicii/parte dintre serviciile prestate de reclamanta A. S.R.L. în temeiul contractului de execuţie lucrări - art. 1854 C. civ., iar pe de altă parte că a cuprins o promisiune de vânzare-cumpărare adiacentă contractului de execuţie lucrări.

A subliniat că instanţa a apreciat în mod greşit clauza din actul adiţional care stabilea preţul apartamentului, precum şi modalitatea parţială de plată a acestuia.

Detaliind, a susţinut că cele două acte juridice, contract şi act adiţional, au avut un scop principal şi unul secundar, cel principal constând în stabilirea unei alte modalităţi de plată parţială a preţului antreprizei şi a avansului apartamentelor, printr-o compensaţie convenţională, iar cel secundar în cumpărarea apartamentului de către reclamantă.

În continuare, recurenta a arătat că raţionamentul său mai sus expus este susţinut de prevederile art. 1855 C. civ., potrivit căruia contractul este de vânzare, iar nu de antrepriză, atunci când, potrivit intenţiei părţilor, executarea lucrării nu constituie scopul principal al contractului, avându-se în vedere şi valoarea bunurilor furnizate, precum şi de art. 1854 alin. (1) din acelaşi Cod, conform căruia preţul antreprizei poate consta într-o sumă de bani sau orice alte bunuri sau prestaţii.

În final, autoarea căii de atac a conchis că, în accepţiunea textelor de lege enunţate, va exista întotdeauna contract de antrepriză când intenţia principală a părţilor a fost de a executa lucrarea care face obiectul contractului, iar scopul adiacent a fost de a cumpăra şi vinde un bun. A mai precizat că aceasta este situaţia concretă în speţă, întrucât părţile au intrat iniţial într-un raport juridic de antrepriză clasică, pentru ca ulterior să stabilească drept modalitate de plată parţială a preţului antreprizei o plată parţială a avansului la apartamentul dobândit de antreprenor.

O altă critică formulată de recurentă se referă la valabilitatea promisiunii de vânzare-cumpărare cuprinse în actele adiţionale nr. x şi 2 la contractul nr. x din 3 iunie 2013. Din această perspectivă, a susţinut că hotărârea instanţei de apel a fost dată cu încălcarea prevederilor art. 1266, coroborat cu art. 1683, art. 1689, art. 1242, art. 1244 şi art. 1279 C. civ.

Detaliind, autoarea recursului a arătat că instanţa de apel, ignorând voinţa legiuitorului, concretizată în textele legale anterior evocate, a apreciat că în prezent promisiunea de vânzare-cumpărare este în fiinţă, astfel că intimata ar putea cere validarea acesteia.

Astfel, a susţinut că, potrivit art. 12 din contract, s-a instituit prin acordul părţilor dreptul său de a denunţa unilateral contractul, cu un preaviz de 15 zile, denunţarea putând fi totală sau parţială şi că, pornind de la prevederile art. 1270 C. civ., ceea ce s-a stipulat în contract are putere de lege între părţile contractante. Astfel că, în opinia sa, câtă vreme ambele părţi, prin voinţa lor proprie şi nealterată, au stabilit un drept potestativ în favoarea B. S.A., acesta fiind exercitat conform contractului şi dreptului comun, nu poate fi incidentă o altă modalitate de încetare a contractului şi a actelor adiţionale la acesta.

A mai precizat că a înţeles să se prevaleze de denunţarea unilaterală, ca sancţiune expres prevăzută în contract şi care a lipsit de efecte convenţia, întrucât reclamanta nu şi-a respectat obligaţiile contractuale de executare a lucrărilor prevăzute în contract, cauzându-i grave prejudicii.

Totodată, recurenta a subliniat că, în virtutea principiului accesorium sequitur principale, o dată cu desfiinţarea contractului principal a fost desfiinţat şi actul adiţional la acesta, respectiv promisiunea de vânzare-cumpărare, astfel că aceasta nu mai putea să producă efecte.

Mai mult decât atât, a susţinut că actele adiţionale nr. x şi 2 au venit să completeze contractul de execuţie lucrări, ceea ce presupune că li se aplică regulile care guvernează contractul de antrepriză, cu excepţia clauzelor modificatoare. Prin urmare, în opinia recurentei clauza privind denunţarea unilaterală a contractului se răsfrânge şi asupra actelor adiţionale.

În continuare, a opinat că, şi în eventualitatea în care s-ar porni de la raţionamentul dezvoltat de instanţa de apel, în sensul că promisiunea de vânzare-cumpărare nu a încetat ca urmare a denunţării unilaterale a contractului de antrepriză, efectele acesteia nu se mai pot produce în prezent, din următoarele considerente:

1. Promisiunea de vânzare-cumpărare, încheiată între părţi şi materializată în actul adiţional nr. x la contractul nr. x din 3 iunie 2013, îmbracă forma unui act sub semnătură privată, iar nu a unui act autentic, condiţie de formă cerută ad validitatem pentru ca înscrisul constatator să poată fi valorificat în sensul pronunţării unei hotărâri care să ţină loc de act autentic.

2. În prezent, apartamentul nr. x, ce constituie obiectul actului adiţional nr. x la contract şi care a rămas obiect al promisiunii după încheierea actului adiţional nr. x este în proprietatea unor terţi (D. şi E.) din 12 decembrie 2014, apartament asupra căruia există instituită şi o interdicţie de înstrăinare şi grevare în favoarea F.. S.A.

3. Conform art. 1674 C. civ., promitentul-vânzător, la încheierea contractului autentic, trebuie să fie proprietar asupra imobilului supus vânzării, întrucât de regulă proprietatea se strămută la acest moment, excepţia fiind instituită de art. 1683 din acelaşi Cod pentru cazul vânzării bunului altuia, în condiţiile expres prevăzute de lege.

4. Condiţia esenţială pentru încheierea unui contract de vânzare-cumpărare, având ca obiect un bun al altuia, este ca la momentul încheierii acestuia bunul într-adevăr să se afle în proprietatea altei persoane, însă textul de lege nu face referire la situaţia în care, anterior încheierii contractului, a fost încheiată o promisiune care, practic, indică condiţiile pentru încheierea contractului autentic de vânzare-cumpărare.

Or, recurenta a arătat că în speţă părţile au încheiat promisiunea de vânzare, materializată sub forma celor două acte adiţionale tocmai în ideea în care au dorit să stipuleze condiţiile pentru perfectarea actului autentic ulterior, însă niciodată nu a fost în intenţia acestora vânzarea, respectiv cumpărarea unui bun al altuia.

În acest context, a apreciat că pronunţarea unei hotărâri judecătoreşti prin care să fie obligată la încheierea unui act autentic care nu se mai află în proprietatea sa şi pe care nu îl poate redobândi se conturează ca fiind improbabilă.

5. Reclamanta nu exhibă un interes în a cere validarea antecontractului, întrucât, chiar dacă ar deveni proprietar al apartamentului, dreptul de ipotecă nu se radiază din cartea funciară, fiind un drept real accesoriu care urmăreşte imobilul în proprietatea oricui s-ar afla.

Raportat la cele anterior expuse, recurenta a conchis că:

- nu este posibilă pronunţarea unei hotărâri care să ţină loc de act autentic, întrucât promisiunea de vânzare-cumpărare nu îmbracă forma actului autentic;

- situaţia în speţă nu vizează vânzarea bunului altuia, întrucât imobilul era în proprietatea B. S.A. la momentul încheierii promisiunii de vânzare-cumpărare;

- în prezent, imobilul este în proprietatea unor terţi, fiind grevat de o ipotecă în favoarea băncii;

- promisiunea de vânzare-cumpărare a fost denunţată unilateral o dată cu contractul de antrepriză;

- opţiunea acordată reclamantei în sensul de a-şi manifesta voinţa în ceea ce priveşte achiziţionarea apartamentului după denunţarea unilaterală a contractului de antrepriză nu era una derivată din contract, ci una extracontractuală, în virtutea principiului bunei-credinţe prevăzut de art. 14 C. civ., prin încheierea unui nou contract, astfel încât intimata să nu piardă avansul;

- reclamanta nu şi-a exprimat voinţa de a încheia un contract autentic de vânzare-cumpărare privitor la apartamentul care a făcut obiectul promisiunii de vânzare-cumpărare, motiv pentru care acesta a fost înstrăinat unor terţi.

În considerarea acestor argumente, recurenta a susţinut că instanţa de apel trebuia să decidă că promisiunea de vânzare-cumpărare nu mai produce efecte, în primul rând pentru că aceasta a fost denunţată unilateral o dată cu contractul de antrepriză, iar în al doilea rând pentru că reclamanta a optat pentru această variantă, achiesând la denunţarea unilaterală. De asemenea, a arătat că în susţinerea acestei concluzii sunt şi prevederile art. 1279 alin. (3) C. civ., potrivit cărora poate fi pronunţată o hotărâre care să ţină loc de act autentic, doar dacă natura contractului o permite.

II. În continuare, autoarea recursului a dezvoltat o serie de critici vizând dispozitivul deciziei atacate.

Din această perspectivă, a susţinut că obligarea sa la plata sumei de 220.172,48 RON, reprezentând contravaloarea lucrărilor executate de reclamantă, a fost dată cu încălcarea dispoziţiilor art. 1266, coroborat cu art. 1345 şi următoarele, precum şi a art. 1857 C. civ., dar şi cu încălcarea clauzelor din contractul de antrepriză nr. 1977 din 3 iunie 2013.

În acest sens, a subliniat că instanţa de apel a statuat în sarcina sa obligaţia de plată a sumei de 283.849,38 RON, reprezentând contravaloarea facturilor nr. x din 11 iulie 2013, nr. x din 30 septembrie 2013 şi 4504363 din 4 noiembrie 2013, din această sumă compensând doar 63.376,90 RON, pe care reclamanta A. S.R.L. i-o datora, conform facturilor fiscale depuse la dosar.

În opinia recurentei, instanţa de apel a greşit atunci când a stabilit în sarcina sa obligaţia de plată a facturilor fiscale menţionate, în condiţiile în care reclamanta nu i le-a transmis cu respectarea celor convenite la art. 4 din contract, respectiv însoţite de procesele-verbale de recepţie calitativă şi cantitativă semnate de maistru, şef şantier şi de situaţiile de lucrări aferente intervalului în care au fost prestate lucrările, aspecte consemnate de instanţa de prim control judiciar însăşi.

De asemenea, a menţionat că împrejurarea că a înscris facturile în contabilitate nu poate conduce de plano la concluzia că le-a şi acceptat la plată, de vreme ce documentaţia aferentă acestora nu a fost întocmită cu respectarea condiţiilor contractuale, care reprezintă legea părţilor contractante.

O altă critică dezvoltată de recurentă vizează compensarea doar în parte a sumelor datorate reciproc între părţi.

Sub acest aspect, autoarea a susţinut că reclamanta a pretins că îi datorează suma totală de 283.849,38 RON, compusă din:

- 58.865,87 RON, conform facturii nr. x din 11 iulie 2013, despre care a susţinut că i-a fost remisă având ataşat procesul-verbal de recepţie semnat doar de reprezentanţii reclamantei şi de ing. G. - responsabil lucrare, fără să fi fost semnat de dirigintele de şantier, reprezentantul de control al calităţii şi cantităţii, cum prevede contractul şi fără situaţia de lucrări;

- 125.403,39 RON, conform facturii nr. x din 30 septembrie 2013, despre care a arătat că i-a fost remisă având ataşată situaţia de plată, dar nu şi procesul-verbal de recepţie cantitativă şi calitativă;

- 99.580,12 RON, conform facturii nr. x din 4 noiembrie 2013, referitor la care a afirmat că i-a fost transmisă având ataşată situaţia de plată, dar tot fără procesul-verbal de recepţie cantitativă şi calitativă.

În continuare, autoarea căii de atac a prezentat derularea raporturilor dintre părţile contractante, arătând că prin notificarea nr. x din 3 decembrie 2013 a solicitat reclamantei să-i pună la dispoziţie materialele de construcţie menţionate în factura nr. x din 11 iulie 2013, în sumă de 70.278,93 RON, pe care le-a achitat la 7 noiembrie 2013, plata fiind reţinută ca atare chiar de instanţa de apel la fila x a deciziei recurate. Întrucât nu a primit răspuns, recurenta a menţionat că a transmis reclamantei o nouă notificare, înregistrată sub nr. x din 13 decembrie 2013, reiterând solicitarea anterioară şi precizând că, în caz de nepredare, va reţine suma de 58.856,87 RON din suma de 99.580,12 RON, pe care urma să o achite conform facturii nr. x din 4 noiembrie 2013.

Faţă de situaţia expusă, a criticat concluzia curţii de apel că datorează reclamantei suma de 58.856,87 RON, întrucât a lăsat materialele de construcţii în custodia acesteia, ceea ce echivalează cu predarea lor, conform normelor care reglementează contractul de depozit, astfel că, în calitate de deponent, putea cere oricând predarea materialelor. În schimb, faţă de faptul că părţile nu au menţionat scadenţa pentru plata facturii, curtea a conchis că plata trebuia făcută imediat.

Referitor la acest raţionament, recurenta a arătat că el încalcă convenţia părţilor, respectiv clauza stipulată la art. 4 din contract, precum şi prevederile art. 1857 C. civ., care statuează că antreprenorul execută lucrarea cu materialele sale, iar dacă întrebuinţează materialele beneficiarului, trebuie să le folosească potrivit destinaţiei, să justifice întrebuinţarea lor şi să le restituie dacă nu au putut fi folosite, astfel încât facturarea materialelor se conturează ca fiind contrară legii şi contractului.

În continuare, recurenta a arătat că reclamanta însăşi, prin notele de şedinţă depuse în faţa primei instanţe la 5 mai 2015, a recunoscut că nu i-a predat materiale, context în care, nu poate fi reţinută în sarcina sa obligaţia de a plăti materiale nepredate şi nepuse în operă, de care nu a beneficiat în niciun fel.

În ceea ce priveşte factura nr. x din 24 octombrie 2013, vizând penalităţi de întârziere în valoare de 90.819,34 RON, recurenta a criticat considerentele instanţei de apel în sensul că nu a fost depusă la dosar, că nu există o modalitate de calcul a penalităţilor de întârziere şi că nu a solicitat obligarea reclamantei, pe calea unei cereri reconvenţionale, la plata acestei sume cu acest titlu, arătând că

- penalităţile de întârziere rezultă din contract, astfel încât nu este neapărat necesară facturarea lor pentru a dovedi întârzierile în executarea lucrării.

Faptul că reclamanta a contestat existenţa acestor penalităţi, arătând, în esenţă, că nu a putut să-şi execute obligaţiile contractuale din cauza lipsei unei autorizaţii de construire, a cărei obţinere incumba B. S.A., a fost combătut de aceasta, care a subliniat că prin expertiza efectuată de către prof. univ. dr. H. sub nr. x/2013 şi comunicată reclamantei o dată cu dispoziţiile de şantier nr. 4 din 3 octombrie 2013, nr. 5 din 22 octombrie 2013, nr. 3 din 14 august 2013 (proiectant) şi nr. 4 din 25 septembrie 2013 (proiectant), s-a constatat că au existat lucrări care nu au putut fi executate fără autorizaţie de construire, conform art. 11 din Legea nr. 50/1991.

De asemenea, recurenta a arătat că, în urma controlului efectuat de Inspectoratul de Stat în Construcţii şi a expertizei menţionate, a întocmit un nou grafic de execuţie a lucrărilor, pe care l-a comunicat reclamantei, care a semnat de primire şi a executat lucrări concrete de antrepriză nu doar de conservare, ulterior controlului I., aşa cum a reţinut s-a reţinut la fila x din decizia instanţei de apel;

- a depus la dosar modul concret şi detaliat de calcul al penalităţilor de întârziere aferente nerespectării noului grafic de lucrări în perioada 7 august 2013 (data scadenţei obligaţiilor reclamantei) - 24 octombrie 2013 (data denunţării unilaterale a contractului).

Autoarea căii de atac a mai arătat că, în considerarea acestor argumente, s-a şi procedat între părţi la compensarea sumei datorate cu titlu de penalităţi cu sumele pe care ea le datora reclamantei.

De asemenea, a subliniat că aceasta din urmă se contrazice spunând că nu a putut executa lucrări şi ca atare nu datorează penalităţi de întârziere, în contextul în care a emis facturi după data controlului I. (18 iulie 2013) - aspectul fiind sesizat şi reţinut chiar de instanţa de apel;

- deşi este general valabil că, atunci când pârâtul are o pretenţie proprie împotriva reclamantului, trebuie să formuleze o cerere reconvenţională, recurenta a susţinut că intenţia sa în acest litigiu nu a fost de a solicita o plată efectivă a penalităţilor de întârziere în sensul virării banilor, ci de a compensa suma pe care i-o datora reclamanta cu acest titlu de bani, creanţă certă, lichidă şi exigibilă cu sumele pe care la rândul său le datora reclamantei. În acest sens, a arătat că compensaţia operează de drept, conform art. 1616-1617 C. civ., atunci când se întâlnesc două creanţe reciproce, deopotrivă certe, lichide şi exigibile, iar instanţa trebuia să o constate, chiar în lipsa cererii reconvenţionale.

Urmare a celor anterior expuse, recurenta a susţinut că mai datorează reclamantei doar suma de 208,34 RON, diferenţă rămasă în urma compensării sumei de 91.027.68 RON (rest de plată către reclamantă) cu suma de 90.819,34 (penalităţi de întârziere).

Totodată, faţă de cele arătate, a susţinut că sumele solicitate de reclamantă sunt total nejustificate, întrucât creanţa acesteia nu îndeplineşte condiţiile legale de certitudine, lichiditate şi exigibilitate, în condiţiile în care a demonstrat că suma ce i se pretinde a fost achitată ori compensată prin datorii reciproce.

Pentru considerentele arătate, recurenta a solicitat admiterea recursului şi casarea deciziei atacate, cu obligarea intimatei-reclamante la plata cheltuielilor de judecată.

Prin întâmpinarea depusă, intimata-reclamantă a solicitat în principal respingerea recursului ca inadmisibil, raportat la valoarea celei mai mari pretenţii deduse judecăţii, situată sub pragul de 1.000.000 RON instituit de art. XVIII alin. (2) din Legea nr. 2/2013, raportat la art. 457 alin. (1) C. proc. civ., precum şi pentru neîncadrarea criticilor formulate în cazurile de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 1-9 din acelaşi Cod şi, în subsidiar, ca nefondat.

Intimata-pârâtă, prin întâmpinarea formulată, a reiterat excepţia lipsei calităţii sale procesuale.

La 12 mai 2017, recurenta a formulat răspuns la întâmpinarea depusă de intimata-reclamantă, în cuprinsul căruia a combătut susţinerile acestei intimate sub aspectul inadmisibilităţii căii extraordinare de atac, arătând în principal că valoarea cumulată a petitelor deduse judecăţii, calculate la valoarea 4,44 RON/euro valabilă la data introducerii acţiunii - 10 decembrie 2014, este de 1.005.976,85 RON, situându-se astfel peste valoarea prag de 1.000.000 RON, instituită de art. XVIII alin. (2) din Legea nr. 2/2013. De asemenea, a susţinut că dezvoltarea criticilor formulate prin memoriul de recurs se subsumează cazului de casare indicat, prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Înalta Curte a procedat la întocmirea raportului asupra admisibilităţii în principiu a recursului, în temeiul art. 493 alin. (2) din C. proc. civ.

Prin încheierea din 13 noiembrie 2018 s-a dispus comunicarea raportului asupra admisibilităţii în principiu a recursului către părţi, conform dispoziţiilor art. 493 alin. (4) C. proc. civ.

Potrivit dovezilor de comunicare aflate la dosar, raportul asupra admisibilităţii în principiu a recursului a fost comunicat părţilor.

La 22 noiembrie 2018, recurenta a transmis prin e-mail la dosar punctul său de vedere la raport, în cuprinsul căruia a arătat, în esenţă, că sunt eronate concluziile vizând inadmisibilitatea recursului, atât prin stabilirea valorii litigiului prin raportare la petitul cu valoarea cea mai mare, opinia sa fiind că valoarea capetelor de cerere trebuie cumulată, precum şi din perspectiva inaplicabilităţii deciziei nr. 369/2017 a Curţii Constituţionale.

În acest din urmă sens, autoarea a arătat că instanţa de contencios constituţional, prin decizia evocată, a declarat neconstituţionale prevederile art. XVIII alin. (2) din Legea nr. 2/2013, potrivit cărora nu erau susceptibile de a fi atacate cu recurs hotărârile pronunţate în litigii evaluabile în bani al căror obiect se situează sub valoarea prag de 1.000.000 RON.

Prin urmare, aceasta a susţinut că, potrivit principiului legalităţii căiilor de atac, care operează pe toată durata soluţionării recursului, având în vedere că la data întocmirii raportului asupra admisibilităţii în principiu a acestei căi de atac prevederea legală evocată fusese declarată neconstituţională, raportorul nu trebuia să facă aplicarea acestor dispoziţii, indiferent de data formulării acestui recurs. În susţinerea acestor afirmaţii a invocat dispoziţiile art. 31 alin. (2) din Legea nr. 47/1992.

Având în vedere cele expuse, recurenta-reclamantă a apreciat ca fiind oportună solicitarea unui punct de vedere de la Curtea Constituţionala a României cu privire la raportul asupra raportului privind admisibilitatea prezentului recurs, însă nu a formulat o astfel de cerere, cerând instanţei supreme să dispună în consecinţă.

Înalta Curte, constituită în complet de filtru, luând în analiză cu prioritate, în temeiul art. 494, raportat la art. 482 şi la art. 248 alin. (1) din C. proc. civ., inadmisibilitatea prezentei căi extraordinare de atac, soluţionarea acestui aspect făcând de prisos examinarea altor cereri sau excepţii, urmează a respinge recursul, ca inadmisibil, pentru considerentele ce se vor arăta în continuare:

Preliminar, se reţine că, potrivit art. 499 C. proc. civ., "prin derogare de la prevederile art. 425 alin. (1) lit. b), hotărârea instanţei de recurs va cuprinde în considerente numai motivele de casare invocate şi analiza acestora, arătându-se de ce s-au admis ori, după caz, s-au respins. (...)".

Calea extraordinară de atac dedusă judecăţii are ca obiect decizia civilă nr. 1081/2016 din 23 decembrie 2016, pronunţată de Curtea de Apel Cluj, secţia a II-a civilă.

Pentru verificarea admisibilităţii căii de atac a recursului, urmează a se avea în vedere obiectul acţiunii deduse judecăţii, care în speţă vizează constatarea caducităţii promisiunii de vânzare-cumpărare intervenită între reclamantă şi pârâta B. S.A. prin actul adiţional nr. x din 3 iunie 2013, modificat prin actul adiţional nr. x din 20 august 2013 la contractul de antrepriză nr. 1977 din 3 iunie 2013 încheiat între părţi şi obligarea pârâtei B. S.A. la plata sumei de 375.310,94 RON, reprezentând contravaloarea lucrărilor executate şi neachitate. Raportat la capetele de cerere formulate în subsidiar, obiectul acestora se referă la pronunţarea unei hotărâri care să ţină loc de act autentic de vânzare şi pretenţii în sumă de 283.849,37 RON, reprezentând contravaloarea lucrărilor executate în temeiul contractului evocat şi neachitate, în sumă de 44.071,69 RON, reprezentând garanţii de bună execuţie, în sumă de 165.517,47 RON, reprezentând profitul nerealizat şi sume constând în dobânzii legale aferente sumelor mai sus menţionate.

Potrivit art. 98 alin. (1) C. proc. civ., "competenţa se determină după valoarea obiectului cererii arătată în capătul principal de cerere".

Cum în speţă reclamanta a învestit instanţa cu 5 petite principale, stabilirea valorii litigiului dedus judecăţii se face potrivit art. 99 alin. (2) C. proc. civ., care prevede că, "în cazul în care mai multe capete principale de cerere întemeiate pe un titlu comun ori având aceeaşi cauză sau chiar cauze diferite, dar aflate în strânsă legătură, au fost deduse judecăţii printr-o unică cerere de chemare în judecată, instanţa competentă să le soluţioneze se determină ţinându-se seama de acea pretenţie care atrage competenţa unei instanţe de grad mai înalt."

Conform dispoziţiilor art. 483 C. proc. civ. "(1) Hotărârile date în apel, cele date, potrivit legii, fără drept de apel, precum şi alte hotărâri în cazurile expres prevăzute de lege sunt supuse recursului."

Totodată, art. XVIII alin. (2) din Legea nr. 2/2013 prevede că "în procesele pornite începând cu data intrării în vigoare a prezentei legi şi până la data de 31 decembrie 2016 nu sunt supuse recursului hotărârile pronunţate în cererile prevăzute la art. 94 pct. 1 lit. a)-i) din Legea nr. 134/2010 privind C. proc. civ., republicată, în cele privind navigaţia civilă şi activitatea în porturi, conflictele de muncă şi de asigurări sociale, în materie de expropriere, în cererile privind repararea prejudiciilor cauzate prin erori judiciare, precum şi în alte cereri evaluabile în bani în valoare de până la 1.000.000 RON inclusiv. De asemenea, în aceste procese nu sunt supuse recursului hotărârile date de instanţele de apel în cazurile în care legea prevede că hotărârile de primă instanţă sunt supuse numai apelului."

Este de menţionat că sintagma care impunea un prag valoric, cuprinsă în art. XVIII alin. (2) din Legea nr. 2/2013 "precum şi în alte cereri evaluabile în bani în valoare de până la 1.000.000 RON inclusiv", a fost declarată neconstituţională prin Decizia Curţii Constituţionale nr. 369 din 30 mai 2017, publicată în Monitorul Oficial nr. 582 din 20 iulie 2017.

Se reţine că, în paragraful nr. 32 al Deciziei Curţii Constituţionale nr. 369/2017, s-a menţionat că,,...sunt supuse recursului toate hotărârile pronunţate, după publicarea prezentei decizii în Monitorul Oficial al României, în cererile evaluabile în bani, mai puţin cele exceptate după criteriul materiei, prevăzute expres în tezele cuprinse de art. XVIII alin. (2) din Legea nr. 2/2013".

În speţă, cererea de chemare în judecată a fost introdusă la 10 decembrie 2014, decizia recurată a fost pronunţată, în faza procesuală a apelului, la 23 decembrie 2016, iar decizia nr. 369 din 30 mai 2017 a Curţii Constituţionale, a fost publicată în Monitorul Oficial nr. 582 din 20 iulie 2017.

Faţă de cele anterior arătate, se constată că, de la data introducerii acţiunii - 10 decembrie 2014 şi până la data soluţionării definitive a cauzei - 23 decembrie 2016, textul legal incident s-a bucurat de o prezumţie de constituţionalitate, care nu a fost răsturnată decât ulterior pronunţării hotărârii prin care s-a tranşat în mod definitiv soarta litigiului.

Prin urmare, norma legală cuprinsă în art. XVIII alin. (2) din Legea nr. 2/2013 produce efecte juridice cu privire la procesele care au fost soluţionate printr-o hotărâre definitivă anterior datei publicării deciziei Curţii Constituţionale nr. 369/2017 în Monitorul Oficial, respectiv anterior datei de 20 iulie 2017.

În egală măsură, este de menţionat că, în temeiul art. 634 alin. (1) pct. 4 C. proc. civ., "sunt hotărâri definitive, cele date în apel, fără drept de recurs, precum şi cele neatacate cu recurs", iar conform alin. (2) al aceluiaşi articol "hotărârile prevăzute de alin. (1) devin definitive la data expirării termenului de exercitare a apelului ori recursului sau, după caz, la data pronunţării".

Se reţine că valoarea pretenţiilor solicitate în prezentul litigiu, prin capătul principal din cererea de chemare în judecată, este de 375.310,94 RON şi se situează sub plafonul prevăzut de lege, în forma în vigoare la data introducerii acţiunii şi pronunţării deciziei recurate pentru exercitarea căii de atac a recursului, astfel încât recursul apare ca inadmisibil.

În condiţiile în care acestea sunt considerentele pentru care în raportul întocmit în cauză s-a reţinut că recursul este inadmisibil, susţinerile recurentei-pârâte exprimate în punctul de vedere la raport nu pot fi primite.

De asemenea, este de reţinut că legalitatea căilor de atac presupune faptul că o hotărâre judecătorească nu poate fi supusă decât căilor de atac prevăzute de lege. Prin urmare, în afară de căile de atac prevăzute de lege nu se pot folosi alte mijloace procedurale în scopul de a se obţine reformarea sau retractarea unei hotărâri judecătoreşti.

Această regulă are valoare de principiu constituţional, dispoziţiile art. 129 din Constituţie arătând că mijloacele procesuale prin care a fost atacată o hotărâre judecătorească sunt cele prevăzute de lege, dar şi că exercitarea acestora trebuie făcută în condiţiile legii.

Legalitatea căilor de atac este un principiu a cărui respectare este impusă şi de exigenţele art. 6 din Convenţia pentru Apărarea Drepturilor Omului şi a Libertăţilor Fundamentale, concretizând una dintre garanţiile unui proces echitabil.

Este ştiut că recunoaşterea unei căi de atac în alte situaţii decât cele prevăzute de legea procesuală ori extinderea limitelor competenţei atribuite prin lege, constituie o încălcare a principiului legalităţii căilor de atac, precum şi a principiului constituţional al egalităţii în faţa legii.

Prin urmare, decizia ce formează obiectul prezentei căi extraordinare de atac are caracter definitiv de la pronunţarea sa, astfel că nu este susceptibilă de a fi atacată cu recurs, întrucât hotărârea recurată nu se înscrie în ipoteza legală reglementată de art. 483 alin. (1) C. proc. civ., în speţă fiind operant principiul legalităţii căii de atac consacrat de art. 129 din Constituţia României şi de art. 457 C. proc. civ.

Trebuie reamintit că, potrivit art. 494, raportat la art. 482 şi la art. 248 alin. (1) din C. proc. civ., soluţionarea inadmisibilităţii prezentei căi extraordinare de atac primează, astfel încât nu se impune examinarea altor cereri sau excepţii.

În consecinţă, pentru considerentele ce preced, conform art. 493 alin. (5) C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul, ca inadmisibil.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca inadmisibil recursul declarat de recurenta-pârâtă B. S.A. împotriva deciziei civile nr. 1081/2016 din 23 decembrie 2016, pronunţată de Curtea de Apel Cluj, secţia a II-a civilă.

Fără cale de atac.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 26 martie 2019.