Salary claims against national agency kept in Bucharest court after severance of co-pending cases.

Şedinţa publică din data de 26 martie 2019

Asupra conflictului negativ de competenţă de faţă, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată la 30 octombrie 2018 pe rolul a Tribunalului Bucureşti, secţia a VIII-a conflicte de muncă şi asigurări sociale sub nr. x/2018, ca urmare a disjungerii din dosarul nr. x/2018 al aceleiaşi instanţe, reclamantul A., în contradictoriu cu pârâta Agenţia Naţională de Cadastru şi Publicitate Imobiliară, a solicitat instanţei ca, prin hotărârea ce o va pronunţa, să dispună obligarea pârâtei să stabilească salariul brut lunar în acord cu dispoziţiile O.U.G. nr. 83/2014 privind salarizarea personalului plătit din fonduri publice în anul 2015, precum şi alte măsuri în domeniul cheltuielilor publice (O.U.G. nr. 83/2014), cu modificările şi completările ulterioare, aprobată prin Legea nr. 71/2015 şi O.U.G. nr. 57/2015 privind salarizarea personalului plătit din fonduri publice în anul 2016, prorogarea unor termene, precum şi unele măsuri fiscal-bugetare (O.U.G. nr. 57/2015), cu modificările şi completările ulterioare, pentru perioada 09.04.2015 - şi în continuare, la nivelul maxim de salarizare al personalului încadrat pe funcţii de aceeaşi clasă, grad/treaptă profesională şi gradaţie, conform nivelului maxim din acelaşi capitol şi anexă, inclusiv sporurile, adaosurile şi celelalte drepturi de natură salariala, corespunzătoare aceloraşi condiţii de muncă, nivelul maxim acordat pentru familia ocupaţională de la nivelul A.N.C.P.I.

şi al tuturor Oficiilor de Cadastru şi Publicitate Imobiliară (O.C.P.I.) din subordinea A.N.C.P.I., inclusiv a Centrului Naţional de Cartografie (C.N.C.); să emită ordinul de încadrare salarială cu aplicarea prevederilor art. 1 alin. (5) din O.U.G. nr. 83/2014, aprobată prin Legea nr. 71/2015 şi art. 4 alin. (2) din O.U.G. nr. 57/2015, cu modificările şi completările ulterioare, la nivelul maxim de salarizare aflat în plată la nivelul A.N.C.P.I. şi al unităţilor subordonate, pentru funcţia deţinută, începând cu 9 aprilie 2015, să încheie actele adiţionale la contractele individuale de muncă în baza ordinelor de încadrare salarială a reclamanţilor sus menţionate, cu aplicarea prevederilor art. 1 alin. (5) din O.U.G. nr. 83/2014, aprobată prin Legea nr. 71/2015 şi art. 4 alin. (2) din O.U.G. nr. 57/2015, cu modificările şi completările ulterioare, la nivelul maxim de salarizare aflat în plată la nivelul A.N.C.P.I.

şi al unităţilor subordonate, pentru funcţia deţinută, începând cu 9 aprilie 2015; să plătească diferenţele salariale rezultate, începând cu 9 aprilie 2015 şi, în continuare, sume ce se vor calcula cu indicele de inflaţie la data plăţii efective, precum şi la plata dobânzii legale aferentă acestor drepturi de la data naşterii fiecărui drept în parte şi până la plata efectivă, să plătească diferenţele de contribuţii de 22%, aferente salariului brut lunar în acord cu Legea-cadru nr. 153/2017 privind salarizarea personalului plătit din fonduri publice, cu modificările şi completările ulterioare, O.U.G. nr. 83/2014 şi O.U.G. nr. 57/2015 pentru perioada 9 aprilie 2015 şi în continuare, reprezentând trecerea contribuţiilor de la angajator la angajat începând cu 1 ianuarie 2018, conform prevederilor O.U.G. nr. 79/2017 pentru modificarea şi completarea Legii nr. 227/2015 privind Codul fiscal (O.U.G nr. 79/2017).

În motivare, reclamantul a arătat, în esenţă, că pârâta nu a respectat prevederile legale referitoare la drepturile salariale.

În drept, au fost invocate prevederile Codul fiscal, C. proc. civ., Codului muncii, Legii nr. 284/2010, Legii nr. 153/2017, O.U.G. nr. 83/2014, O.U.G. nr. 57/2015 şi O.U.G. nr. 79/2017.

Prin sentinţa civilă nr. 8724 din 27 noiembrie 2018, Tribunalul Bucureşti, secţia a VIII-a conflicte de muncă şi asigurări sociale a admis excepţia propriei necompetenţei teritoriale şi a declinat competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Tribunalului Bistriţa-Năsăud.

Pentru a hotărî astfel, instanţa iniţial sesizată, reţinând că reclamantul are domiciliul în municipiul Bistriţa, judeţul Bistriţa-Năsăud şi locul de muncă la O. C. pen..I Bistriţa-Năsăud, a făcut aplicarea dispoziţiilor art. 269 alin. (2) din Codul muncii, coroborate cu art. 210 din Legea nr. 62/2010 a dialogului social, notând că în speţă competenţa teritorială de soluţionare a pricinii revine tribunalului în a cărui circumscripţie reclamantul îşi are domiciliul sau locul de muncă.

Urmare a declinării, litigiul a fost înregistrat sub acelaşi număr de dosar pe rolul Tribunalului Bistriţa-Năsăud, secţia I civilă, instanţă care, prin sentinţa civilă nr. 48/F/2019 din 11 februarie 2019, a admis excepţia necompetenţei sale teritoriale, invocată din oficiu, a declinat competenţa de soluţionare a acţiunii în favoarea Tribunalului Bucureşti, secţia a VIII-a civilă, de conflicte de muncă şi asigurări sociale şi, constatând ivit conflictul negativ de competenţă între cele două instanţe, a suspendat judecata cauzei şi a înaintat dosarul către Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în vederea pronunţării regulatorului de competenţă.

Pentru a hotărî în sensul anterior evocat, Tribunalul Bistriţa-Năsăud a reţinut, în esenţă, faţă de existenţa unui caz de coparticipare procesuală în cauză şi de împrejurarea că mai mulţi reclamanţi au domiciliile în municipiul Bucureşti, incidenţa dispoziţiilor art. 58 C. proc. civ., coroborat cu art. 269 alin. (3) din Codul muncii, normă specială de competenţă teritorială exclusivă.

Astfel, în considerarea acestor argumente a declinat competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Tribunalului Bucureşti, instanţa iniţial sesizată cu soluţionarea pricinii.

Constatând ivit conflictul negativ de competenţă, Tribunalul Bistriţa a suspendat judecata acestuia şi a trimis dosarul instanţei supreme pentru soluţionarea conflictului.

Cauza a fost înregistrată pe rolul secţiei a II-a Civile a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie la 26 februarie 2019.

Analizând actele dosarului din perspectiva conflictului negativ de competenţă ivit între cele două instanţe, care s-au declarat deopotrivă necompetente în a judeca aceeaşi pricină, Înalta Curte, în temeiul art. 135 alin. (4) C. proc. civ., va pronunţa regulatorul de competenţă în favoarea Tribunalului Bucureşti, pentru următoarele considerente:

Verificarea actelor dosarului relevă indubitabil faptul că acţiunea dedusă judecăţii se circumscrie materiei litigiilor de muncă şi că a fost promovată de un consorţiu procesual activ format din circa 80 de reclamanţi, între care şi A., devenit reclamant unic în dosarul pendinte ca şi consecinţă a disjungerii cererii sale din acţiunea colectivă ce a format obiectul dosarului nr. x/2018

Delimitarea atribuţiilor instanţelor se realizează în cadrul celor două forme ale competenţei, materială şi teritorială.

În principiu, normele de competenţă teritorială sunt norme juridice de ordine privată, cu excepţia situaţiilor în care au fost instituite norme de competenţă teritorială exclusivă, de ordine publică.

Regula de drept comun în materia competenţei teritoriale este înscrisă în art. 107 alin. (1) C. proc. civ., conform căruia "cererea de chemare în judecată se introduce la instanţa în a cărei circumscripţie domiciliază sau îşi are sediul pârâtul, dacă legea nu prevede altfel."

Înalta Curte reţine, însă, că în speţă atât competenţa materială, cât şi cea teritorială sunt reglemetate de norme speciale în materia conflictelor de muncă.

Astfel, potrivit art. 269 alin. (1), (2) şi (3) Codul muncii:

"(1) Judecarea conflictelor de muncă este de competenţa instanţelor judecătoreşti, stabilite potrivit legii.

(2) Cererile referitoare la cauzele prevăzute la alin. (1) se adresează instanţei competente în a cărei circumscripţie reclamantul îşi are domiciliul sau reşedinţa ori, după caz, sediul.

(3) Dacă sunt îndeplinite condiţiile prevăzute de C. proc. civ. pentru coparticiparea procesuală activă, cererea poate fi formulată la instanţa competentă pentru oricare dintre reclamanţi."

Totodată, conform art. 210 din Legea nr. 62/2011 "cererile referitoare la soluţionarea conflictelor individuale de muncă se adresează tribunalului în a cărui circumscripţie îşi are domiciliul sau locul de muncă reclamantul", iar potrivit art. 216 din aceeaşi lege, "dispoziţiile prezentei legi referitoare la procedura de soluţionare a conflictelor individuale de muncă se completează în mod corespunzător cu prevederile C. proc. civ.."

În conformitate cu dispoziţiile art. 59 C. proc. civ., "mai multe persoane pot fi împreună reclamante sau pârâte dacă obiectul procesului este un drept sau o obligaţie comună, dacă drepturile sau obligaţiile lor au aceeaşi cauză ori dacă între ele există o strânsă legătură."

În speţă, domiciliul unuia dintre reclamanţii care au învestit instanţa cu soluţionarea litigiului se află în circumscripţia Tribunalului Bucureşti.

Raportând situaţia de fapt anterior expusă la textele legale precitate, instanţa supremă constată că în speţă sunt îndeplinite condiţiile evocate, în contextul în care drepturile băneşti pretinse de reclamanţi angajatorului se întemeiază pe aceeaşi cauză juridică, chiar dacă raporturile de muncă sunt distincte, dar situaţia juridică este similară, existând o strânsă legătură între drepturile reclamanţilor din acţiunea civilă iniţială, în sensul impus de art. 58 C. proc. civ.

Astfel, Înalta Curte impune concluzia că, raportat la prevederile art. 269 alin. (3) Codul muncii, Tribunalul Bucureşti, secţia VIII-a civilă, de conflicte de muncă şi asigurări sociale a fost legal învestit, fiind competent teritorial să soluţioneze cauza dedusă judecăţii, inclusiv în ce-l priveşte pe reclamantul A., mai ales că în caz de disjungere instanţa de judecată iniţial investită rămânea competentă să soluţioneze pretenţiile formulate şi de acest reclamant.

De asemenea, instanţa supremă constată că, raportat la natura şi cauza drepturilor pretinse de reclamanţi, sunt îndeplinite condiţiile coparticipării procesuale active, operând astfel prorogarea de competenţă pentru reclamanţii care nu au domiciliul în raza instanţei sesizate.

Faptul că, ulterior legalei sale învestiri, Tribunalul Bucureşti a dispus măsura disjungerii cererilor nu este de natură să înlăture prorogarea de competenţă, cu consecinţa pierderii competenţei instanţei iniţial învestite, măsura disjungerii răspunzând dezideratului unei mai bune administrări a justiţiei, dar de către aceeaşi instanţă devenită competentă pentru toţi reclamanţii din litisconsorţiu, ca urmare a prorogării de competenţă.

Pentru considerentele arătate mai sus, în aplicarea prevederilor art. 269 alin. (3) din Codul muncii, coroborat cu art. 58 C. proc. civ., raportate la cele ale art. 135 alin. (4) din acelaşi Cod, Înalta Curte urmează a stabili competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Tribunalului Bucureşti.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Stabileşte competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Tribunalului Bucureşti.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 26 martie 2019.