Jurisdictional conflict regarding judicial staff suing employer court and extended scope of Article 127 Code of Civil Procedure

Şedinţa publică din data de 26 martie 2019

Asupra conflictului negativ de competenţă de faţă, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată la 18 iunie 2018 pe rolul Tribunalului Dâmboviţa, secţia I civilă sub nr. x/2018, reclamanta A. a solicitat obligarea pârâtului Tribunalul Dâmboviţa să emită o adeverinţă care să cuprindă veniturile brute realizate de un aprod în activitate, încadrat în treapta I, în ultimele 12 luni anterioare datei de 1 iulie 2015, venituri care să fie calculate cu utilizarea valorii de referinţă sectorială de 405 RON, conform hotărârilor Colegiului de Conducere al Curţii de Apel Ploieşti, emise în anul 2017.

În motivare, reclamanta a notat că adeverinţa solicitată îi este necesară la recalcularea pensiei de serviciu, conform Legii nr. 567/2004, modificată prin Legea nr. 130/2015, în vigoare de la 1 august 2015.

În drept, reclamanta a invocat prevederile Legii nr. 263/2010 şi pe cele ale Legii nr. Legii nr. 567/2004, modificată prin Legea nr. 130/2015.

Prin sentinţa civilă nr. 1483 din 26 septembrie 2018, instanţa iniţial sesizată a admis excepţia propriei necompetenţe teritoriale şi-a declinat competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Tribunalului Argeş.

Pentru a hotărî astfel, Tribunalul Dâmboviţa a reţinut, în esenţă, calitatea sa de pârât în cauza dedusă judecăţii, în considerarea căreia a dat eficienţă dispoziţiilor art. 127 alin. (1) şi (2) din C. proc. civ. în lumina deciziei nr. 290/2018 a Curţii Constituţionale, publicată în M.Of. nr. 638 din 23 iulie 2018.

Urmare a declinării, litigiul a fost înregistrat pe rolul Tribunalului Argeş, secţia pentru conflicte de muncă şi asigurări sociale, instanţă care prin sentinţa civilă nr. 172/2019 din 15 ianuarie 2019 a admis excepţia propriei necompetenţe teritoriale, a declinat competenţa teritorială de soluţionare a cauzei în favoarea Tribunalului Dâmboviţa şi, constatând ivit conflict negativ de competenţă, a suspendat judecata cauzei şi a înaintat dosarul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie în vederea pronunţării regulatorului de competenţă.

În argumentarea soluţiei pronunţate, instanţa de declinare a reţinut că prevederile art. 127 C. proc. civ. sunt dispoziţii speciale şi derogatorii, fiind deci de strictă interpretare şi aplicare. Raportat la această calificare, a consemnat că textul legal evocat reglementează expres doar situaţia în care cererea este formulată de un judecător, procuror, asistent judiciar sau grefier, chestiune nemodificată prin decizia nr. 290/2018 a Curţii Constituţionale.

Faţă de cele anterior menţionate, Tribunalul Argeş a reţinut că hotărârea Curţii Constituţionale nu este incidentă în cauza dedusă judecăţii, câtă vreme litigiul pendinte nu este pornit de una dintre persoanele în considerarea calităţii cărora art. 127 C. proc. civ. instituie competenţă teritorială exclusivă.

Cauza a fost înregistrată pe rolul secţiei a II-a Civile a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie la 11 februarie 2019.

Analizând actele dosarului din perspectiva conflictului negativ de competenţă ivit între cele două instanţe, care se declară deopotrivă necompetente în a judeca aceeaşi pricină, Înalta Curte, în temeiul art. 135 alin. (4) C. proc. civ., va pronunţa regulatorul de competenţă în favoarea Tribunalului Argeş, pentru următoarele considerente:

Având în vedere că obiectul litigiului dedus judecăţii vizează eliberarea unei adeverinţe, solicitată pârâtului de reclamantă în vederea recalculării pensiei de serviciu, competenţa materială de soluţionare a cauzei revine în primă instanţă tribunalului, conform art. 95 din Legea nr. 567/2004, astfel cum a fost modificată prin Legea nr. 130/2015, potrivit căruia:

"(1) Litigiile în legătură cu aplicarea prevederilor prezentei legi se soluţionează de tribunalele de muncă şi asigurări sociale.

(2) Până la înfiinţarea tribunalelor de muncă şi asigurări sociale, litigiile prevăzute la alin. (1) se soluţionează de secţiile sau completele specializate pentru soluţionarea conflictelor de muncă."

Cum în speţă, solicitarea reclamantei faţă de pârât derivă din raporturile de muncă dintre aceştia, în cadrul cărora prima are calitatea de aprod pensionar, sub aspectul competenţei teritoriale se atrage incidenţa dispoziţiilor art. 210 din Legea nr. 62/2011, care statuează că cererile referitoare la soluţionarea conflictelor individuale de muncă se adresează tribunalului în a cărui circumscripţie îşi are domiciliul sau locul de muncă reclamantul.

De la norma mai sus evocată, art. 127 alin. (1) C. proc. civ., care statuează că:

"dacă un judecător are calitatea de reclamant într-o cerere de competenţa instanţei la care îşi desfăşoară activitatea sau a unei instanţe inferioare acestei, va sesiza una dintre instanţele judecătoreşti de acelaşi grad aflate în circumscripţia oricăreia dintre curţile de apel învecinate cu curtea de apel în a cărei circumscripţie se află instanţa la care îşi desfăşoară activitatea", instituie o derogare în sensul celor precitate.

Totodată, faţă de calitatea de pârât a Tribunalului Dâmboviţa, sub aspectul competenţei teritoriale este atrasă şi incidenţa dispoziţiilor art. 127 C. proc. civ., în limitele în care a fost stabilită conformitatea acestei norme legale cu legea fundamentală a ţării.

Astfel, prin decizia Curţii Constituţionale nr. 290 din 26 aprilie 2018 a fost admisă excepţia de neconstituţionalitate şi s-a constatat că sintagma "care îşi desfăşoară activitatea la instanţa competentă să judece cauza" din cuprinsul art. 127 alin. (2) din C. proc. civ. este constituţională în măsura în care priveşte şi instanţa de judecată în calitate de parte reclamantă sau pârâtă.

Instanţa supremă apreciază că aceste dispoziţii legale, astfel cum au fost cenzurate de instanţa de contencios constituţional, sunt pe deplin aplicabile şi persoanelor care fac parte din personalul conex şi contractual al instanţelor, în primul rând în considerarea inexistenţei vreunei norme legale care să le excludă de la aplicare, existând o raţiune unică pentru un tratament unitar în ce priveşte toţi angajaţii uneia şi aceleiaşi instanţe. Din această perspectivă, se poate aprecia că noţiunea de "grefier" din textul art. 127 alin. (3) C. proc. civ. trebuie interpretată în sens larg, o asemenea interpretare extensivă fiind în acord cu spiritul considerentelor deciziei nr. 290/2018 a Curţii Constituţionale şi fiind în măsură să răspundă efectiv dezideratului unei justiţii imparţiale.

Dispoziţiile art. 127 alin. (1) C. proc. civ. urmează a fi avute în vedere în speţă, raportând calitatea de aprod a reclamantei la cele statuate prin decizia nr. 7/2016, publicată în M.Of. nr. 461 din 22 iunie 2016, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul competent să judece recursul în interesul legii, în sensul că "art. 127 alin. (1) şi (3) C. proc. civ. trebuie interpretat, sub aspectul noţiunii de grefier, în sensul că este aplicabil şi în cazul reclamanţilor care fac parte din personalul auxiliar de specialitate (grefier) la parchetele de pe lângă instanţele judecătoreşti."

Astfel, raportând raţionamentul instanţei supreme mai sus evocat la prevederile art. 3 alin. (1) şi (4) din Legea nr. 567/2004 privind statutul personalului auxiliar de specialitate al instanţelor judecătoreşti şi al parchetelor de pe lângă acestea, prevederi menţionate expres în considerentul nr. 77 al deciziei antereferite şi care dispun în sensul că "sunt conexe personalului auxiliar de specialitate al instanţelor judecătoreşti şi al parchetelor de pe lângă acestea funcţiile de agent procedural, aprod şi şofer", Înalta Curte impune concluzia că personalului conex celui auxiliar de specialitate îi sunt aplicabile dispoziţiile art. 127 alin. (1) C. proc. civ. pentru identitate de raţiune, respectiv pentru asigurarea dreptului de acces la un proces echitabil şi la o instanţă imparţială, drept asupra căruia ar putea exista suspiciuni în condiţiile în care o instanţă s-ar pronunţa asupra cauzei în care ea însăşi ar avea, aşa cum este cazul în speţă, calitatea de pârât.

Prin urmare, în raport cu cele statuate prin evocata decizie a Curţii Constituţionale, dacă un judecător, procuror, asistent judiciar sau grefier (lato sensu) are calitatea de reclamant, el trebuie să sesizeze una dintre instanţele judecătoreşti de acelaşi grad aflate în circumscripţia oricăreia dintre curţile de apel învecinate curţii de apel în a cărei circumscripţie se află instanţa la care îşi desfăşoară activitatea.

Din această perspectivă, soluţia preconizată de Tribunalul Dâmboviţa este apreciată ca fiind legală, întrucât această instanţă a fost sesizată cu încălcarea dispoziţiilor art. 127 C. proc. civ., în condiţiile în care calitatea de pârât în cauză o are chiar Tribunalul Dâmboviţa.

Or, cum reclamanta A. a chemat în judecată în calitate de pârât Tribunalul Dâmboviţa, aflat în circumscripţia Curţii de Apel Ploieşti, Înalta Curte constată că, în speţă, competenţa de soluţionare a cauzei revine Tribunalului Argeş (ca instanţă de acelaşi grad cu Tribunalul Dâmboviţa), situat în circumscripţia Curţii de Apel Piteşti, învecinată Curţii de Apel Ploieşti, motiv pentru care, în considerarea prevederilor art. 135 C. proc. civ., urmează a stabili competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea acestei instanţe.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Stabileşte competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Tribunalului Argeş.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 26 martie 2019.