Debtor's challenge to bill-of-exchange execution: material incompetence upheld, appeal to Bucharest Court of Appeal, prior judgment left in force.

Şedinţa publică din data de 26 martie 2019

Asupra recursului de faţă, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată la 9 aprilie 2015 pe rolul Judecătoriei Sectorului 1 Bucureşti sub nr. x/2015, contestatoarea A. S.A. a solicitat instanţei, în contradictoriu cu intimata B., prin B. - Sucursala Bucureşti, prin C. - Sucursala Bucureşti, anularea executării silite pornite în dosarul nr. x/2015 al B.E.J. D., anularea încheierii de încuviinţare a executării silite şi de învestire cu formulă executorie, anularea tuturor actelor şi formelor de executare silită efectuate în dosarul execuţional menţionat, suspendarea executării silite şi întoarcerea executării silite, cu cheltuieli de judecată.

În drept, au fost invocate dispoziţiile art. 712 şi urm. C. proc. civ. şi art. 62 din Legea nr. 58/1934.

Prin sentinţa civilă nr. 6905/2016 din 19 aprilie 2016, Judecătoria Sectorului 1 Bucureşti a respins ca neîntemeiată contestaţia la executare formulată de contestatoarea A. S.A., precum şi cererile privind întoarcerea executării silite şi de obligare a intimatei la plata cheltuielilor de judecată.

Împotriva acestei hotărâri, contestatoarea a formulat apel, solicitând admiterea căii ordinare de atac exercitate, modificarea în tot a sentinţei apelate, în sensul admiterii contestaţiei la executare, cu consecinţa anulării executării silite obiect al dosarului nr. x/2015 al B.E.J. D., anulării încheierii de încuviinţare a executării silite şi de învestire a biletului la ordin emis la 31 august 2006 şi scadent la 26 ianuarie 2015 şi a anulării tuturor actelor şi formelor de executare silită efectuate. În temeiul dispoziţiilor art. 719 alin. (1) C. proc. civ., a solicitat să se dispună suspendarea executării silite până la soluţionarea definitivă a contestaţiei la executare şi, de asemenea, a cerut întoarcerea executării silite în ipoteza în care creanţa, obiect al executării, s-ar realiza până la soluţionarea cauzei, precum şi obligarea intimatei, în baza art. 453 C. proc. civ., la suportarea tuturor cheltuielilor de judecată.

Cauza a fost înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a V-a civilă, care prin încheierea din 13 decembrie 2016, pronunţată în dosarul nr. x/2015 a admis excepţia propriei necompetenţe funcţionale şi a trimis cauza spre competentă soluţionare secţiei a VI-a Civile a aceleiaşi instanţe.

Pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a VI-a civilă, apelul a fost înregistrat sub nr. x/2015*.

Prin decizia civilă nr. 4656 din 29 noiembrie 2017, apelul declarat de contestatoare împotriva sentinţei civile nr. 6905/2016 din 19 aprilie 2016 a Judecătoriei Sectorului 1 Bucureşti a fost respins ca nefondat, iar excepţiile inadmisibilităţii şi prescripţiei extinctive a acţiunii cambiale, invocate de intimată au fost respinse ca tardiv formulate.

Împotriva acestei decizii, la 22 mai 2018 contestatoarea a declarat recurs, care a fost înregistrat pe rolul Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VI-a civilă, sub acelaşi număr de dosar, respectiv x/2015

Prin decizia civilă nr. 413 R din 2 noiembrie 2018, curtea de apel, cu majoritate de voturi, a admis excepţia necompetenţei sale materiale în soluţionarea recursului declarat de contestatoarea A. S.A. împotriva deciziei civile nr. 4656 din 29 noiembrie 2017 a Tribunalului Bucureşti, secţia a VI-a civilă şi a declinat competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.

Cauza a fost înregistrată pe rolul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia a II-a civilă la 21 decembrie 2018.

La termenul din 26 martie 2019, instanţa supremă a pus în discuţie excepţia necompetenţei sale materiale în soluţionarea recursului, invocată din oficiu.

Examinând cu prioritate, în temeiul art. 494, raportat la art. 482 şi la art. 132 alin. (1) C. proc. civ., excepţia propriei necompetenţe materiale în soluţionarea recursului declarat în cauză, Înalta Curte reţine următoarele:

În speţă, calea extraordinară de atac a recursului a fost declarată împotriva unei decizii pronunţate în apel de Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a civilă.

Hotărârea atacată cu recurs a fost pronunţată într-un litigiu întemeiat pe dispoziţiile art. 112 şi următoarele C. proc. civ. şi pe art. 62 din Legea nr. 58/1934, acest din urmă text legal prevăzând că "în termen de 5 zile de la primirea somaţiunii, debitorul poate face opoziţie la executare. Opoziţia se va introduce la instanţa care a învestit cambia cu formulă executorie. Ea se va judeca de urgenţă şi cu precădere înaintea oricărei alte pricini. Hotărîrea pronunţată asupra opoziţiei va putea fi atacată cu apel în termen de 15 zile dela pronunţare."

Cauza a fost soluţionată în primă instanţă de Judecătoria Sectorului 1 Bucureşti, conform normelor speciale de competenţă materială şi teritorială precitate, iar în apel de Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a civilă, conform dispoziţiilor art. 95 pct. 2 C. proc. civ.

În acest context, trebuie subliniat că, în cauză, este lipsită de relevanţă valoarea obiectului cererii de chemare în judecată, competenţa materială a judecătoriei fiind atrasă de dispoziţiile art. 62 din Legea nr. 58/1934, coroborat cu art. 714 alin. (1), raportat la art. 94 pct. 3 C. proc. civ., potrivit căruia judecătoriile judecă orice alte cereri date prin lege în competenţa lor.

Aşadar, pentru stabilirea competenţei de soluţionare a pricinii în primă instanţă nu a fost aplicat criteriul caracterului evaluabil în bani al cererii.

Or, criteriul legal de stabilire şi verificare a competenţei trebuie să fie acelaşi de la iniţierea procesului până la soluţionarea definitivă a litigiului.

Drept urmare, efectele deciziei nr. 369/2017 a Curţii Constituţionale, publicată în Monitorul Oficial nr. 582 din 20 iulie 2017, prin care s-a constatat că sintagma "precum şi în alte cereri evaluabile în bani în valoare de până la 1.000.000 RON inclusiv", cuprinsă în art. XVIII alin. (2) din Legea nr. 2/2013 este neconstituţională, nu se produc în cauză, astfel că nu se impune vreo referire la considerentele acesteia.

În speţă, recursul a fost declarat împotriva unei decizii pronunţate de Tribunalul Bucureşti în apel.

Potrivit dispoziţiilor art. 97 pct. 1 C. proc. civ., "Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie judecă recursurile declarate împotriva hotărârilor curţilor de apel, precum şi a altor hotărâri, în cazurile prevăzute de lege".

Aşadar, prima teză a acestui text a atribuit instanţei supreme competenţa de soluţionare a recursurilor declarate împotriva hotărârilor curţilor de apel.

Prin urmare, textul art. 97 pct. 1 C. proc. civ. nu consacră exclusivitatea de competenţă a Înaltei Curţi în soluţionarea recursurilor, indiferent de instanţa ce a pronunţat hotărârea supusă recursului.

Dimpotrivă, legea a limitat competenţa instanţei supreme în soluţionarea recursurilor îndreptate împotriva altor hotărâri decât cele ale curţilor de apel la cazurile de atribuire expresă a competenţei; printre acestea din urmă, nu se poate identifica o prevedere expresă în sensul că Înalta Curte ar judeca şi recursurile împotriva hotărârilor pronunţate de tribunale în apel.

Cea de-a doua teză a art. 97 pct. 1 C. proc. civ. se referă la alte hotărâri, cum sunt cele ale Consiliului Superior al Magistraturii, ale Biroului Electoral Central, ale secţiilor Înaltei Curţi (cu titlu de exemplu, în caz de respingere a cererii de sesizare a Curţii Constituţionale sau de soluţionare a unor cereri de revizuire pentru contrarietate de hotărâri) -, în care Înaltei Curţi îi revine competenţa de a soluţiona recursuri, constituită fie în complet al unei Secţii, fie în Completul de 5 Judecători.

Relevante în expunerea raţionamentului care exclude competenţa instanţei supreme de a judeca recursurile împotriva hotărârilor pronunţate de tribunale, în apel, sunt dispoziţiile art. 497 C. proc. civ., care reglementează soluţiile pe care le poate pronunţa instanţa supremă în recurs, potrivit cărora "Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, în caz de casare, trimite cauza spre o nouă judecată instanţei de apel care a pronunţat hotărârea casată ori, atunci când este cazul şi sunt îndeplinite condiţiile prevăzute de art. 480 alin. (3), primei instanţe, a cărei hotărâre este, de asemenea casată".

Acest text trebuie înţeles însă prin corelare cu dispoziţiile anterior citate ale art. 97 pct. 1 C. proc. civ.

Aşa fiind, dacă în mod expres art. 97 pct. 1 C. proc. civ. atribuie instanţei supreme competenţa de soluţionare a recursurilor declarate împotriva hotărârilor curţilor de apel, iar art. 497 C. proc. civ. impune soluţia, în caz de casare, a trimiterii cauzei spre o nouă judecată instanţei de apel, terminologia utilizată impune concluzia că instanţa de apel nu poate fi tribunalul, ci doar curtea de apel.

Or, în materia litigiilor întemeiate pe dispoziţiile art. 62 din Legea nr. 58/1934, instanţa de apel nu poate fi curtea de apel, ci doar tribunalul, pentru că acestuia îi revine, prin art. 95 pct. 2 C. proc. civ., competenţa de a judeca apelurile declarate împotriva hotărârilor pronunţate de judecătorii în primă instanţă.

Aceste considerente relevă faptul că Înaltei Curţi nu îi poate reveni competenţa de a soluţiona recursuri împotriva hotărârilor pronunţate de tribunale, în apel.

Desigur că, potrivit art. 483 alin. (3) C. proc. civ., "recursul urmăreşte să supună Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie examinarea, în condiţiile legii, a conformităţii hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile", dar înţelesul acestor dispoziţii trebuie să reiasă din decelarea intenţiei legiuitorului, care constă doar în explicitarea scopului recursului; de altfel, acelaşi scop îl urmăreşte şi recursul soluţionat de tribunale sau de curţi de apel, astfel cum se prevede în art. 483 alin. (4) teza finală C. proc. civ., care conţine norma de trimitere adecvată.

În considerarea argumentelor expuse mai sus, Înalta Curte nu este instanţă de drept comun pentru soluţionarea oricărui recurs pentru care nu este prevăzută competenţa altei instanţe, pentru că o asemenea abordare ar echivala cu instituirea unei reguli noi de competenţă, prin adăugare la lege.

Or, potrivit art. 122 C. proc. civ., "reguli noi de competenţă pot fi stabilite numai prin modificarea normelor prezentului cod".

Având în vedere că, în speţă, nu există o prevedere legală care să atragă competenţa Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie în soluţionarea prezentului recurs, care vizează o hotărâre pronunţată de un tribunal, ca instanţă de apel - ci, dimpotrivă, norme care exclud o asemenea competenţă, urmează ca excepţia de necompetenţă materială a Înaltei Curţi să fie admisă.

În ceea ce priveşte instanţa în favoarea căreia competenţa urmează a fi declinată, se cuvin a fi subliniate următoarele aspecte:

Nici dispoziţiile art. 96 pct. 3, nici cele ale art. 483 alin. (4) C. proc. civ. nu prevăd, în mod expres, competenţa curţilor de apel în soluţionarea recursurilor declarate împotriva hotărârilor pronunţate de tribunale în apel.

Într-o atare situaţie, devin incidente prevederile de principiu conţinute de art. 5 C. proc. civ. şi se impune determinarea instanţei competente să soluţioneze prezentul recurs, prin prisma interpretării istorice şi logice a textelor legale şi a principiilor dreptului procesual civil şi organizării judiciare.

Organizarea ierarhică a instanţelor judecătoreşti, ce rezultă din art. 2 alin. (2) din Legea nr. 304/2004 şi din art. 94 - 97 C. proc. civ., presupune ca învestirea instanţelor de control judiciar să se facă din treaptă în treaptă, instanţele superioare învestite cu soluţionarea unei căi de atac putând infirma soluţiile pronunţate de instanţele inferioare.

Astfel, examinarea dispoziţiilor art. 94, 95, 96 şi 97 C. proc. civ. relevă organizarea, în sens ierarhic, a instanţelor competente să soluţioneze căile de atac.

Mai mult, sintagma "instanţa ierarhic superioară" este prezentă în mai multe articole ale C. proc. civ. - putând fi enumerate, cu titlu de exemplu, art. 53 alin. (1), art. 64 alin. (4), art. 132 alin. (4), art. 344, art. 406 alin. (6), art. 410, art. 414 alin. (1), art. 421 alin. (2), art. 437 alin. (1), art. 440 şi art. 1071 alin. (1) -, întotdeauna cu scopul de a indica instanţa competentă să soluţioneze o cale de atac.

În speţă, necompetenţa materială a instanţei supreme rezultă din analiza de ansamblu expusă mai sus şi, îndeosebi, din interpretarea coroborată a art. 497 cu art. 97 pct. 1 C. proc. civ., aşa încât competenţa trebuie atribuită, prin aplicarea principiului organizării judecătoreşti în sistem ierarhic de tip piramidal, pentru a se împlini dezideratul realizării de către instanţe a controlului judiciar din treaptă în treaptă, nicio dispoziţie în vigoare neîngăduind concluzia potrivit căreia un atare sistem ar fi fost până în prezent abandonat.

În plus, decizia nr. 18/2018 din 1 octombrie 2018, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul competent să judece recursul în interesul legii şi publicată în Monitorul Oficial nr. 965 din 14 noiembrie 2018, ca şi prevederile art. 96 alin. (3) şi art. 97 alin. (1) C. proc. civ., aşa cum au fost modificate prin Legea nr. 310/2018 au consacrat principiul ierarhiei instanţelor cu calea de atac din treaptă în treaptă.

Raportat la cele mai sus expuse, instanţa supremă impune concluzia că, în speţă, competenţa de soluţionare a recursului declarat de contestatoarea A. S.A. împotriva deciziei civile nr. 4656 din 29 noiembrie 2017 a Tribunalului Bucureşti, secţia a VI-a civilă aparţine Curţii de Apel Bucureşti, instanţă în favoarea căreia urmează să fie declinată competenţa de soluţionare a recursului, în temeiul art. 132 alin. (1) şi (3) C. proc. civ.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite excepţia necompetenţei materiale a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.

Declină competenţa de soluţionare a recursului declarat de recurenta A. S.A. împotriva deciziei civile nr. 4656 din 29 noiembrie 2017, pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a civilă, în favoarea Curţii de Apel Bucureşti.

Fără cale de atac.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 26 martie 2019.