Territorial competence for labor disputes after case splitting: no prorogation under Art. 269(3) Labor Code

Şedinţa publică din data de 22 martie 2019

Deliberând asupra conflictului negativ de competenţă, din examinarea actelor din dosar, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată la data de 11.12.2017 pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a II-a de contencios administrativ şi fiscal sub nr. unic x/2017, reclamanţii au solicitat, în contradictoriu cu pârâtul Ministerul Apărării Naţionale, să se dispună obligarea pârâtului la plata ajutorului la trecerea în rezervă cuvenit fiecărui reclamant în parte, trecut în rezervă între anii 2011-2017, cu drept la pensie conform art. 20 din Anexa VII, Secţiunea a III-a din Legea nr. 284/2010, având ca bază de calcul solda funcţiei de bază în vigoare la data trecerii în rezervă, actualizarea sumelor cu indicele preţurilor de consum comunicat de Institutul Naţional de Statistică şi obligarea la plata dobânzii legale începând cu momentul de la care trebuia efectuată plata până la momentul plăţii integrale a sumelor datorate.

Acţiunea este motivată în drept pe dispoziţiile Legii nr. 284/2010.

La termenul din data de 03.04.2018 a fost admisă excepţia necompetenţei funcţionale a secţiei de contencios administrativ şi fiscal, invocată prin întâmpinare de pârâtul Ministerul Apărării Naţionale şi a fost declinată competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea secţiei a VIII-a Litigii de muncă din cadrul Tribunalului Bucureşti.

Dosarul a fost înregistrat în cadrul secţiei pentru conflicte de muncă şi asigurări sociale la data de 07.09.2018, sub nr. x/2017*, iar la termenul din data de 11.10.2018, instanţa a dispus disjungerea cauzei cu privire la reclamanţii care au domiciliul în alte judeţe, păstrarea în cauză a reclamanţilor domiciliaţi în Bucureşti şi formarea unor noi dosare, între care şi dosarul nr. x/2018, în care au fost reţinuţi reclamanţii cu domiciliul în judeţul Constanţa.

Prin sentinţa civilă nr. 7329/12.10.2018 pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a VIII-a civilă, de conflicte de muncă şi asigurări sociale a fost admisă exceptia necompetentei teritoriale a Tribunalului Bucureşti şi a fost declinată competenta de solutionare a cauzei in favoarea Tribunalului Constanţa.

Pentru a pronunţa această hotărâre, Tribunalul Bucureşti a reţinut, în esenţă, că obiectul cauzei constă în plata ajutorului la trecerea în rezervă, în conformitate cu art. 20 din Anexa VII, Secţiunea a III-a din Legea nr. 284/2010 privind salarizarea unitară a personalului plătit din fonduri publice.

A reţinut că în practica judiciară, natura acestui ajutor a suscitat o interpretare neunitară, astfel că prin decizia nr. 5/2018, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a statuat în procedura recursului în interesul legii, că litigiile având acest obiect sunt de competenţa în primă instanţă a secţiilor/completurilor specializate în soluţionarea litigiilor de muncă, respectiv, raportat la calitatea de funcţionar public a reclamanţilor, a secţiilor/completurilor specializate de contencios administrativ.

După cum rezultă din cererea de chemare în judecată, reclamanţii în cauză au avut calitatea de personal militar trecut în rezervă între anii 2011-2017, nefiind funcţionari publici în sensul art. 109 din Legea nr. 188/1999 privind Statutul funcţionarilor publici.

Întrucât statutul de funcţionar public al acestora nu este prevăzut nici în norme speciale, Tribunalul Bucureşti a stabilit că litigiului de faţă i se aplică regula de competenţă de drept comun în materia litigiilor de muncă, fiind competent să judece cauza tribunalul de la domiciliul sau locul de muncă al reclamantului, conform art. 208-210 din Legea nr. 62/2011 a dialogului social.

Având în vedere că reclamanţii din prezentul dosar sunt domiciliaţi în judeţul Constanţa şi nu au nici locul de muncă în Bucureşti, fiind trecuţi în rezervă, a stabilit că instanţa competentă să soluţioneze cauza dedusă judecăţii este Tribunalul Constanţa.

Prin sentinţa civilă nr. 134 din 21 ianuarie 2019 pronunţată de Tribunalul Constanţa, secţia I civilă, a fost admisă exceptia necompetentei teritoriala a Tribunalului Constanta, fiind declinată competenţa de soluţionare a cererii de chemare în judecată formulată de reclamanţii A., B., C., D. şi E., în contradictoriu cu pârâtul Ministerul Apărării Naţionale, în favoarea Tribunalului Bucureşti.

Constatându-se ivit conflictul negativ de competenţă, dosarul a fost înaintat Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie pentru pronunţarea regulatorului de competenţă.

În motivare, Tribunalul Constanţa a reţinut că prin cererea introductivă, formulată în contradictoriu cu pârâtul Ministerul Apărării Naţionale, Tribunalul Bucureşti a fost învestit de un număr de 33 de reclamanţi, printre care şi A., B., C., D. şi E..

A constatat că reclamanţii au domiciliile în Bucureşti şi în judeţele Cluj, Constanţa, Galaţi, Buzău, Ialomiţa, Brăila, Dolj, Bistriţa - Năsăud.

Analizând coroborat textele art. 269 alin. (1)-(3) din Codul Muncii şi art. 59 din C. proc. civ., Tribunalul Constanţa a constatat că în cazul coparticipării procesuale în materia litigiilor de muncă (cum este şi speţa de faţă), cererea de chemare în judecată poate fi formulată la instanţa competentă pentru oricare dintre reclamanţi.

Cum în cererea introductivă de chemare în judecată figurează şi reclamanţii F., G., H., I., J. cu domiciliul în Bucureşti, în raport de dispoziţiile art. 269 alin. (3) Codul Muncii, a stabilit că Tribunalul Bucureşti a fost legal sesizat, fiind competent material şi teritorial a soluţiona cauza, în speţă neavând nici o relevanta ca reclamanţii din acest dosar au domiciliul în jud. Constanta.

Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, constatând existenţa unui conflict negativ de competenţă între cele două instanţe, care se declară deopotrivă necompetente de a judeca aceeaşi pricină, în temeiul dispoziţiilor art. 135 alin. (1) C. proc. civ., va pronunţa regulatorul de competenţă, stabilind în favoarea Tribunalului Constanţa competenţa teritorială de soluţionare a cauzei, pentru următoarele considerente:

Se reţine că, prin cererea de chemare în judecată înregistrată la data de 11.12.2017 pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a II-a de contencios administrativ şi fiscal sub nr. x/2017, a cărei competenţă de soluţionare a fost declinată, ulterior, în favoarea secţiei a VIII-a civilă, de conflicte de muncă şi asigurări sociale din cadrul Tribunalului Bucureşti (dosarul nr. x/2017), un număr de 33 de reclamanţi au solicitat să se dispună obligarea pârâtului Ministerul Apărării Naţionale la plata ajutorului la trecerea în rezervă cuvenit fiecărui reclamant în parte, ce a fost trecut în rezervă între anii 2011-2017, cu drept la pensie conform art. 20 din Anexa VII, Secţiunea a III-a din Legea nr. 284/2010, având ca bază de calcul solda funcţiei de bază în vigoare la data trecerii în rezervă, actualizarea sumelor cu indicele preţurilor de consum comunicat de Institutul Naţional de Statistică şi obligarea la plata dobânzii legale începând cu momentul de la care trebuia efectuată plata până la momentul plăţii integrale a sumelor datorate.

După disjungerea cererilor, în cauza de faţă sunt reunite cererile formulate de reclamanţii A., B., C., D. şi E., cu domiciliul în acelaşi judeţ, Constanţa.

Prezentul litigiu are caracterul unui conflict individual de muncă, astfel cum prevăd dispoziţiile art. 1 lit. p) din Legea nr. 62/2011 privind dialogul social, conform cărora conflictul individual de muncă este conflictul de muncă ce are ca obiect exercitarea unor drepturi sau îndeplinirea unor obligaţii care decurg din contractele individuale şi colective de muncă ori din acordurile colective de muncă şi raporturile de serviciu ale funcţionarilor publici, precum şi din legi sau din alte acte normative.

Potrivit dispoziţiilor art. 269 alin. (2) Codul muncii, dreptul comun în materie, cererile având ca obiect conflicte de muncă se adresează "instanţei competente în a cărei circumscripţie reclamantul îşi are domiciliul sau reşedinţa ori, după caz, sediul."

Se constată, totodată că prin art. 210 din Legea nr. 62/2011, normă specială intrată în vigoare ulterior Codului muncii, s-a realizat o derogare de la prevederile art. 269 alin. (2) Codul muncii, în legătură cu competenţa de soluţionare a litigiilor de muncă în care reclamant este angajatul, fiind reglementată o competenţă alternativă în favoarea instanţei de la locul de muncă sau a instanţei de la domiciliul reclamantului.

În consecinţă, în lumina dispoziţiilor art. 210 din Legea nr. 62/2011 coroborate cu cele ale art. 95 pct. 1 C. proc. civ., aparţine tribunalelor de la locul de muncă sau domiciliul reclamantului competenţa teritorială de soluţionare a cauzei, pentru situaţia în care salariatul are calitatea de reclamant.

Înalta Curte reţine, de asemenea, că în temeiul dispoziţiilor art. 269 alin. (3) Codul muncii, în caz de coparticipare procesuală, cererea de chemare în judecată având ca obiect conflict de muncă poate fi formulată la instanţa competentă pentru oricare dintre reclamanţi.

Se observă că Tribunalul Bucureşti a dispus disjungerea cererii de chemare în judecată înregistrate sub nr. x/2017*, privind inclusiv pe reclamanţii menţionaţi, formând dosare noi.

În dosarul nr. x/2018, în legătură cu care s-a ivit conflictul negativ de competenţă supus analizei, Tribunalul Bucureşti a admis excepţia necompetenţei sale teritoriale de soluţionare a cauzei, pentru salariaţii domiciliaţi în judeţul Constanţa.

În speţă, fiecare dintre reclamanţi (militari trecuţi în rezervă între anii 2011-2017) urmăreşte recunoaşterea unor drepturi subiective proprii, în virtutea unor raporturi individuale de muncă, chiar dacă solicitarea dedusă judecăţii, precum şi modalitatea de cercetare a cauzei sunt comune, întrucât se referă la obligarea aceluiaşi angajator la plata drepturilor băneşti.

Această împrejurare nu este, însă, de natură a atrage incidenţa dispoziţiilor art. 269 alin. (3) Codul muncii.

Astfel, în speţă, pentru o parte dintre reclamanţi, instanţa de judecată a luat măsura disjungerii şi a constituit dosare separate, împrejurare ce face să dispară legătura dintre acestea, constând în finalitatea comună prefigurată, întrucât măsura disjungerii împiedică prorogarea de competenţă ce operează ca urmare a dispoziţiilor art. 269 alin. (3) Codul muncii.

În concret, măsura disjungerii este o măsură administrativă ce a precedat dezînvestirea Tribunalului Bucureşti şi care nu poate fi cenzurată de instanţa învestită cu prezentul regulator de competenţă.

În consecinţă, nu se poate considera că, în raport de prevederile art. 269 alin. (3) Codul muncii, Tribunalul Bucureşti, competent să judece cauza pentru reclamanţii din dosarul nr. x/2017 ce au domiciliul în municipiul Bucureşti, este competent să judece şi cererea de chemare în judecată formulată de reclamanţii din dosarul disjuns nr. x/2018, care au domiciliul pe raza teritorială a judeţului Constanţa, întrucât, astfel cum s-a arătat mai sus, nu operează prorogarea legală de competenţă.

Aşa fiind, în raport de considerentele expuse, văzând şi dispoziţiile art. 135 alin. (4) C. proc. civ., Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie urmează a stabili competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Tribunalului Constanţa.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Stabileşte competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Tribunalului Constanţa.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 22 martie 2019.