Bank's Cassation Appeal Annulled as Merely Rechallenging Factual Findings; Original Claim Rejected for Failure to Prove Undue Payment

Deliberând asupra recursului, din examinarea actelor şi lucrărilor dosarului constată următoarele:

I. Prin acţiunea înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a VI-a civilă sub nr. x/2004 la data de 07.05.2004 sub nr. x/2004, reclamanta A. S.A. prin lichidator Fondul de Garantare a Depozitelor în Sistem Bancar a chemat în judecată pârâtul B., solicitând obligarea acestuia să plătească reclamantei suma de 14.500.000.000 ROL, precum şi dobânda legală ce se va calcula la suma de 14.500.000.000 RON şi care curge de la data alimentarii contului pârâtului şi până la data stingerii efective a datoriei către reclamantă.

Prin sentinţa civilă nr. 3701 din 16 octombrie 2017, pronunţată în dosarul nr. x/2004, Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a civilă a respins cererea astfel cum a fost modificată, formulată de reclamanta A. S.A., prin lichidator Fondul de Garantare a Depozitelor în Sistemul Bancar, ca neîntemeiată.

Totodată, a luat act că pârâtul şi-a rezervat dreptul de a solicita plata cheltuielilor de judecată, pe cale separată.

II. Împotriva acestei sentinţe a formulat apel A. S.A., prin lichidator Fondul de Garantare a Depozitelor în Sistemul Bancar, care a solicitat admiterea apelului şi admiterea pe fond a acţiunii.

Prin decizia nr. 715 A din 11 aprilie 2018. Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a civilă a respins apelul formulat de apelanta reclamantă A. S.A., prin lichidator Fondul de Garantare a Depozitelor în Sistemul Bancar împotriva încheierii din 9.10.2017 şi a sentinţei civile nr. 3701 din 16.10.2016, pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a civilă, ca nefondat.

Pentru a pronunţa această decizie, instanţa a reţinut, în esenţă, următoarele:

Apelanta reclamantă a sesizat instanţa cu o acţiune în pretenţii întemeiată pe prevederile art. 992 din vechiul C. civ., iar ulterior prin precizarea depusă la data de 06.03.2017, a modificat acţiunea, întemeind-o pe dispoziţiile art. 992 şi 998 C. civ. din anul 1864 privind răspunderea civilă delictuală, aspectul fiind consemnat în încheierea de şedinţă din data de 27 martie 2017.

Ca atare, motivarea realizată de prima instanţă a avut în vedere toate aspectele invocate şi precizate de către reclamantă.

În acest sens, prima instanţă a reţinut că prima conditie a plăţii nedatorate consta în aceea ca prestatia pe care solvensul a executat-o să fi avut semnificatia juridică a unei plăţi, effectuate cu vointa fermă de a stinge o datorie, în sens contrar putându-se aprecia că respectiva operaţiune are valoarea unui împrumut sau constituie o donaţie.

A mai reţinut că o a doua condiţie a plăţii nedatorate constă în aceea că datoria vizată de respectiva plată nu există, din punct de vedere juridic, în raporturile dintre solvens si accipiens (indebitum), iar cea de a treia condiţie vizează efectuarea plăţii din eroare.

A considerat neîntemeiată critica formulată de apelantă, în sensul că prima instanţă a reţinut, în mod greşit, că acţiunea a fost "întemeiată pe un fapt juridic licit - plata nedatorată", în realitate, aceasta fiind întemeiată pe un fapt ilicit, constând în neîndeplinirea obligaţiei legale de restituire a sumei de bani pe care a primit-o în contul bancar din eroare.

A reţinut că prima instanţă a apreciat, în mod justificat, că din probele administrate în cauză nu rezultă îndeplinirea condiţiilor existenţei unei plăţi nedatorate, deoarece plata făcută în contul intimatului pârât aparţine unei persoane fizice ce nu a formulat cerere de restituire a pretinsei plăţi nedatorate, nefiind îndeplinite condiţiile art. 992 şi 998 C. civ. anterior.

Astfel, făcând referire la faptul că semnatara acţiunii trebuie să fie persoana care a transferat banii, contrar celor susţinute de apelanta reclamantă, a considerat că în speţă nu sunt îndeplinite nici condiţiile faptei ilicite, constând în neîndeplinirea obligaţiei legale de restituire a sumei de bani primate din eroare, drept consecinţă a unor operaţiuni dolosive de creditări din sursele A. S.A., deoarece nu au fost dovedite aceste acţiuni.

Instanţa de apel a avut în vedere faptul că, prin hotărârea nr. 764/2015 din 11.04.2015 pronunţată în dosarul nr. x/2010 al Tribunalului Bucureşti, secţia penală s-a reţinut că faptele comise sunt de natură penală, fiind reţinută existenţa unor infracţiuni şi vinovăţia autorilor şi, totodată, s-au admis acţiunile civile promovate de părţile civile, inclusiv acţiunea civilă formulată de A. prin lichidator C., pentru suma de 26.358.116 RON.

Potrivit expertizei contabile efectuate în cauză, a rezultat că suma de bani transferată intimatului s-a efectuat printr-un circuit de conturi, fiind individualizate mai multe persoane că documentele bancare prin care s-au efectuat operaţiunile de încasări, viramente, debitări şi creditări au semnături indescifrabile, iar la rubrica explicaţii se menţionează "plăţi diverse" sau ridicări de numerar fără documente justificative.

Or, în condiţiile în care recuperarea prejudiciului, inclusiv a sumei solicitate în prezenta cauză, s-a dispus în cadrul soluţionării acţiunii civile alăturate celei penale, instanţa de apel a apreciat că apelanta reclamantă nu a dovedit că în cauză sunt întrunite condiţiile răspunderii civile delictuale, în sensul că nu a dovedit existenţa unui prejudiciu şi nici existenţa raporturilor juridice dintre părţi.

În consecinţă, instanţa de apel a considerat că, în speţă, nu se poate vorbi despre o plată nedatorată şi, totodată, în cauză nu sunt îndeplinite condiţiile cumulative ale angajării răspunderii civile delictuale, potrivit din dispoziţiile art. 998 şi 999 C. civ. din anul 1864 (existenta unui prejudiciu; existenta unei fapte ilicite; raportul de cauzalitate între fapta ilicită şi prejudiciu; vinovăţia celui ce a cauzat prejudiciul, constând în intentia, neglijenţa sau imprudenţa cu care a acţionat).

A stabilit, pe de o parte, că recuperarea prejudiciului s-a realizat prin acţiunea civilă alăturată celei penale, iar pe de altă parte, în cauză nu a fost probate existenţa prejudiciului, deoarece apelanta reclamanta nu a pus la dispoziţia experţilor ordinul de plată invocat în cauză, potrivit art. 1169 din C. civ. din anul 1864 aplicabil în cauză, deşi acesteia îi revenea sarcina probei.

III. Împotriva acestei decizii a declarat recurs reclamanta A. S.A., prin lichidator Fondul de Garantare a Depozitelor în Sistemul Bancar, motivele fiind, în esenţă, următoarele:

Prin recursul formulat se invocă incidenţa motivelor de recurs prevăzute de art. 304 pct. 5 C. proc. civ. din 1865:

"prin hotărârea dată, instanţa a încălcat formele de procedură prevăzute sub sancţiunea nulităţii de art. 105 alin. (2)", de art. 304 alin. (7) C. proc. civ. din 1865:

"hotărârea nu cuprinde motivele pe care se sprijină sau când cuprinde motive contradictorii ori străine de natura pricinii" şi de art. 304 pct. 9 din acelaşi cod:

"când hotărârea pronunţată este lipsită de temei legal ori a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a legii".

Astfel, recurenta-reclamantă arată, sub un prim aspect, că intimatul-pârât a participat la starea de fapt reţinută în cauză, prin semnarea unor documente bancare de transfer a unei sume de bani şi, totodată, că acesta este parte a unui mecanism de delapidare a patrimoniului recurentei-reclamante, astfel cum se reţine în considerentele sentinţei penale nr. 764/2015 pronunţate în dosarul nr. x/2010 al Tribunalul Bucureşti.

Mai arată că deşi aceste aspecte, precum şi utilizarea de către intimatul-pârât a sumei de bani primite în cont fără documente justificative, prin operaţiuni bancare dolosive/de delapidare a A., constând în semnarea ordinului de transfer a sumei de bani astfel primite către D. (acţionar E.) cu destinaţia de plată a unui credit acordat de această bancă unui terţ, rezultă din probele administrate în dosarul penal nr. x/2010 al Curţii de Apel Bucureşti (apel), instanţa de apel nu a reţinut caracterul fraudulos al stării de fapt descrise, pe care a apreciat-o ca fiind licită.

Susţine că starea de fapt reclamată este dovedită ca fiind ilicită prin expertiza judiciară contabilă realizată în dosarul penal nr. x/2010, dar şi prin anexele 5.1. şi. 5.2 ale acestei expertize judiciare depuse la dosarul cauzei.

Totodată, recurenta-reclamantă arată că instanţa de apel a fost în eroare când a reţinut şi a consemnat în considerente că "persoana care a transferat banii trebuie să fie semnatara acţiunii", considerând, în mod greşit, că recurenta-reclamantă nu avea nici interes, nici capacitate procesuală activă în cauză (deşi aceste excepţii nu au fost puse în discuţia părţilor).

Sub un al doilea aspect, menţionează că instanţa de apel a procedat greşit atunci când a reţinut drept probă sentinţa penală nr. 764/2015 din 11.04.2015 a Tribunalului Bucureşti, pronunţată în dosarul penal nr. x/2010 privind delapidarea A. şi a considerat că acţiunea civilă formulată de A. a fost admisă în cadrul acestui dosar, stabilind, totodată, că:

"în prezenta cauză nu există un prejudiciu" şi că în speţă "nu au fost depuse probe în dovedirea raporturilor juridice existente între părţi, astfel că nu poate fi vorba despre existenta unei plăţi nedatorate."

În acest sens, recurenta-reclamantă precizează că la data pronunţării deciziei recurate în prezenta cauză (11.04.2018), sentinţa penală nr. 764/2015 fusese desfiinţată, în parte, prin decizia penală nr. 424/A/2018, pronunţată anterior, la data de 22.03.2018, de către Curtea de Apel Bucureşti, secţia I penală, fiind acordate recurentei-reclamante despăgubiri în valoare de aproximativ 93,5 mii RON, nu de 26,3 mii RON, cum s-a stabilit în sentinţă.

Mai precizează că nu a făcut si nu putea face dovada unor raporturi juridice, deoarece acestea nu existau, dar a făcut dovada operaţiunilor ilegale şi a faptelor dolosive, de delapidare.

Cum plata nedatorată efectuată este fundamentată, în speţă, pe fapte ilicite, în mod greşit a reţinut instanţa de apel, prin interpretarea greşita a stării de fapt si a legii, că această plată este un fapt licit şi că în cauză nu ar exista un prejudiciu, ci intimatul-pârât urmează să fie ţinut a răspunde pentru o parte a prejudiciul de 93,5 mii RON, în baza contribuţiei sale la delapidarea A..

Sub un al treilea aspect, recurenta-reclamantă critică modul de stabilire a prejudiciului în cauză, arătând că în mod greşit a reţinut instanţa de apel că recurenta-reclamantă nu a pus la dispoziţia experţilor ordinul de plată prin care intimatul-pârât a dispus o plată interbancară de 14,5 miliarde RON vechi, invocat în cauză, în realitate, acest ordin (nr. 1/29.06.2001) aflându-se la dosar, în formă materială.

Consideră că acest transfer ilegal, interbancar, nu ar fi fost posibil fără ca respectivul ordin de plată în forma materială să existe, iar semnătura de pe acesta a fost recunoscută, în scris, de către intimatul-pârât.

Totodată, sub acelaşi aspect al modului de stabilire a prejudiciului, precizează că acesta este dovedit şi cu expertiza judiciară contabilă efectuată şi omologată în cauză, care reţine în răspunsul dat obiectivului nr. 8 confirmă că "Potrivit art. 370 din Codul Comercial, în vigoare la data efectuării operaţiunilor în speţă de către A., sursa sumei de 14.500.000.000 RON vechi, reprezintă surse atrase, implicit patrimoniul A.".

Arată că instanţa de fond şi cea de apel au realizat o insuficientă administrare/valorificare a probelor din dosar şi totodată, nu au aplicat şi interpretat corect dispoziţiile legale pe care recurenta-reclamantă şi-a întemeiat acţiunea.

În plus, susţine că nici instanţa de fond, nici instanţa de apel nu au făcut aplicarea dispoziţiilor art. 225 C. proc. civ. din 1865 şi nu au sancţionat împrejurarea că, deşi a fost citat în acest scop, intimatul-pârât nu s-a prezentat în instanţă pentru a răspunde la interogatoriu, fără a invoca existenţa unor motive temeinice, atitudine ce are semnificaţia recunoaşterii faptelor imputate şi a prejudiciului creat recurentei-reclamante.

În consecinţă, recurenta-reclamantă solicită admiterea recursului,

În drept, recursul a fost întemeiat pe dispoziţiile art. 299 şi art. 304 pct. 5, 7 şi 9 din C. proc. civ. din 1865.

Prin întâmpinarea formulată la 17.01.2018, intimatul-pârât B. a invocat excepţia nulităţii recursului şi, pe fond a solicitat respingerea recursului, ca neîntemeiat.

Recurenta-reclamantă a depus la dosar, în şedinţa publică din 22 martie 2019, concluzii scrise, prin care a solicitat respingerea excepţiei nulităţii recursului şi a reiterat, în esenţă, criticile şi argumentele expuse în cererea de recurs.

IV. Înalta Curte, examinând cu prioritate excepţia nulităţii recursului, invocată de intimatul-pârât B., constată că recursul declarat de recurenta-reclamantă A. prin lichidator C. este nul.

În ierarhia căilor de atac, recursul este o cale de atac extraordinară, ce are ca obiect decizia prin care s-a soluţionat calea de atac a apelului împotriva sentinţei instanţei de fond şi este limitat la motivele de nelegalitate ale deciziei instanţei de apel, enumerate de art. 304 C. proc. civ. din 1865, sub sancţiunea nulităţii prevăzute de art. 302 indice 1 lit. c) din acelaşi cod.

Potrivit dispoziţiilor art. 304 C. proc. civ. din 1865, modificarea sau casarea unei hotărâri se poate cere numai pentru motive de nelegalitate, în situaţiile prevăzute expres şi limitativ la punctele 1- 9.

Conform art. 3021 alin. (1) lit. c) C. proc. civ. din 1865, cererea de recurs va cuprinde, sub sancţiunea nulităţii, motivele de nelegalitate pe care se întemeiază recursul şi dezvoltarea lor, iar potrivit art. 306 alin. (3) din acelaşi cod, indicarea greşită a motivelor de recurs nu atrage nulitatea recursului, dacă dezvoltarea acestora face posibilă încadrarea lor într-unul din motivele de casare sau modificare instituite de art. 304 pct. 1 - 9.

Dacă, în schimb, dezvoltarea motivelor de recurs nu face posibilă încadrarea acestora într-unul dintre cazurile de nelegalitate prevăzute expres şi limitativ de art. 304 C. proc. civ. din 1865, sancţiunea care intervine este nulitatea recursului.

Aceasta deoarece a motiva recursul înseamnă, pe de o parte, arătarea motivelor de recurs, prin indicarea uneia dintre ipotezele de nelegalitate prevăzute limitativ de art. 304 C. proc. civ. din 1865, iar pe de altă parte, formularea unor critici concrete privind judecata realizată de instanţa care a pronunţat hotărârea recurată, raportat la motivele de nelegalitate invocate.

În speţă, se constată că recurenta-reclamantă A. prin lichidator C. a invocat doar formal, în susţinerea recursului său, dispoziţiile art. 304 alin. (1) pct. 5, 7 şi 9 din C. proc. civ. din 1865.

În realitate, din conţinutul cererii de recurs şi al concluziilor scrise depuse la dosarul cauzei rezultă că, în susţinerea motivelor de recurs invocate, recurentul face, exclusiv, trimiteri la situaţia de fapt reţinută de instanţa de apel, despre care se susţine că ar fi fost greşit stabilită, la probele administrate şi la modul de interpretare a probelor realizat de instanţă.

Astfel, cu referire la motivul de recurs întemeiat pe dispoziţiile art. 304 pct. 5 din C. proc. civ., recurenta-reclamantă a susţinut că: neadministrarea corespunzătoare a probelor ar fi determinat, din partea instanţei de apel "concluzii rupte de realitate"; nu s-a "valorificat", în condiţiile art. 225 C. proc. civ., refuzul intimatului-pârât de a se prezenta în instanţă pentru a răspunde la interogatoriu; nu a fost administrată expertiza judiciară admisă în cauză; probele administrate nu dovedesc acţiunile dolosive ale intimatului-pârât de creditare/debitare din sursele recurentei-reclamante.

Referitor la motivul de recurs întemeiat pe dispoziţiile art. 304 pct. 7 din C. proc. civ., recurenta-reclamantă a criticat hotărârea instanţei de apel pentru: greşita apreciere a probei constând în hotărârile penale pronunţate în cadrul dosarului penal nr. x/2010 al Tribunalului Bucureşti şi, respectiv, Curţii de Apel Bucureşti, cu consecinţa unei greşite reţineri a neparticipării intimatului-pârât la activitatea delictuală evidenţiată în aceste hotărâri; aprecierea eronată de către instanţa de apel asupra probelor, în ansamblul lor, dar şi asupra stării de fapt conturate în speţă; concluzia eronată că prejudiciul reclamat este inexistent, că nu sunt întrunite condiţiile răspunderii civile delictuale şi că nu sunt dovedite raporturile juridice dintre părţi; nereţinerea caracterului ilicit al activităţii de creditare/debitare realizate de intimatul-pârât; aprecierea eronată asupra existenţei acestor operaţiuni, datorată lipsei ordinelor de plată în formă materială.

În susţinerea motivului de recurs întemeiat pe dispoziţiile art. 304 pct. 9 din C. proc. civ., recurenta-reclamantă a reiterat criticile vizând insuficienta administrare de probe, dublată de valorificarea incorectă de către instanţa de apel a probelor administrate în cauză şi a reluat susţinerile privind nesancţionarea refuzului intimatului-pârât de a se prezenta în instanţă pentru a răspunde la interogatoriu, potrivit dispoziţiilor art. 225 C. proc. civ.

Potrivit art. 304 pct. 5 C. proc. civ. din 1865, decizia recurată este susceptibilă de casare atunci când a fost pronunţată cu încălcarea formelor de procedură prevăzute sub sancţiunea nulităţii de art. 105 alin. (2) din acelaşi cod, care prevăd că:

"actele îndeplinite cu neobservarea formelor legale sau de un funcţionar necompetent se vor declara nule numai dacă prin aceasta s-a pricinuit părţii o vătămare ce nu se poate înlătura decât prin anularea lor. În cazul nulităţilor prevăzute anume de lege, vătămarea se presupune până la dovada contrarie."

Prin urmare, acest motiv de recurs vizează neregularităţi de ordin procedural sancţionate cu nulitatea, nu interpretarea dată de instanţă probelor administrate în vederea soluţionării cauzei sau situaţia de fapt reţinută de aceasta, astfel cum susţine recurenta-reclamantă subsumat acestui motiv de nelegalitate.

De altfel, Înalta Curte constată că toate argumentele invocate de către recurenta-reclamantă în susţinerea motivelor de recurs formulate vizează modul de interpretare a probelor de către instanţa de apel, inclusiv a raportului de expertiză întocmit în cauză şi modalitatea de stabilire a elementelor de fapt ale speţei, aşadar aspecte de netemeinicie ale hotărârii atacate, care exced controlului instanţei de recurs.

În acelaşi sens, raportat la criticile formulate, instanţa de recurs subliniază că recurenta-reclamantă nu arată, în concret, care anume sunt motivele contradictorii sau străine de natura pricinii ce ar putea duce la incidenţa în cauză a dispoziţiilor art. 304 pct. 7 din C. proc. civ. din 1865.

Mai exact, în cuprinsul criticilor formulate nu se susţine existenţa unei contrarietăţi între considerentele hotărârii, în sensul, de exemplu, că din unele rezultă netemeinicia acţiunii, iar din altele faptul că acţiunea este fondată. De asemenea, recurenta-reclamantă nu reclamă o eventuală contrarietate flagrantă între dispozitiv şi considerente (cum ar fi cazul admiterii acţiunii prin dispozitiv şi justificarea în considerente a soluţiei de respingere a cererii de chemare în judecată), nici nemotivarea soluţiei din dispozitiv sau motivarea insuficientă a acesteia ori prezentarea, în exclusivitate, a unor considerente străine de natura pricinii.

Se constată, de asemenea, că şi motivul de recurs întemeiat pe dispoziţiile art. 304 pct. 9 din vechiul C. proc. civ. este invocat doar formal, deoarece toate criticile subsumate acestui motiv privesc situaţia de fapt, precum şi probele administrate în cauză, respectiv înscrisuri şi expertiza tehnică, aşadar, aspecte de netemeinicie.

Reţinând că nu constituie motiv de recurs orice nemulţumire a părţii cu privire la soluţia pronunţată, instanţa de recurs subliniază că poate examina numai criticile privitoare la decizia atacată care fac posibilă încadrarea în textul art. 304 C. proc. civ. din 1865.

Or, în speţă, Înalta Curte constată că în cuprinsul cererii de recurs deduse judecăţii nu se regăsesc veritabile critici de nelegalitate la adresa deciziei pronunţate în apel, care să poată fi încadrate în motivele de nelegalitate prevăzute de art. 304 pct. 5, 7 şi 9 C. proc. civ. din 1865, aceste dispoziţii fiind invocate doar formal.

Pe de altă parte, recurenta-reclamantă nu a formulat nici critici care să poată fi încadrate, din oficiu, în vreunul dintre cazurile de casare sau modificare prevăzute de 304 C. proc. civ. din 1865.

În consecinţă, Înalta Curte, în baza considerentelor anterior expuse, constatând că recurenta-reclamantă nu s-a conformat exigenţelor art. 3021 alin. (1) lit. c) şi 304 C. proc. civ. din 1865, având în vedere şi inexistenţa motivelor de ordine publică care să ducă la aplicarea art. 306 alin. (2) C. proc. civ., va aplica cererii de recurs sancţiunea nulităţii.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Constată nul recursul declarat de recurenta A. PRIN LICHIDATOR C. împotriva deciziei civile nr. 715 A din 11 aprilie 2018 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a civilă.

Irevocabilă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 22 martie 2019.