Land swap and usucapion claims over land and buildings rejected; ownership certificate upheld, appeal dismissed as unfounded with costs.

Deliberând asupra recursului, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Constanţa, secţia civilă - sub nr. x/2007, reclamanta A. a chemat în judecată pe pârâţii Statul Român, Guvernul României - Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor, Municipiul Constanţa - prin Primar, B., S.C. C. S.R.L., Ministerul Industriei şi Comerţului Bucureşti, S.C. D. S.R.L., solicitând instanţei să dispună:

1.constatarea nulităţii absolute a raportului de evaluare decembrie 2005- ianuarie 2006 şi erata la acest raport întocmită de evaluator E.;

2.constatarea nulităţii absolute a actului de vânzare a activelor B. şi a licitaţiei efectuate în baza raportului de evaluare întocmit de E.;

3.constatarea nulităţii actului de vânzare-cumpărare prin care S.C. C. S.R.L. a cumpărat terenul de sub clădirile şi platforma betonată - proprietatea reclamantei;

4.constatarea nulităţii absolute parţiale a certificatului de atestare a dreptului de proprietate asupra terenurilor seria x nr. x/23.10.1997, eliberat de Ministerul Industriei şi Comerţului Bucureşti;

5.constatarea dreptului de proprietate asupra terenului în suprafaţă de 14.606 mp, situat în Constanţa, str. x, din care 11.600 mp în urma schimbului de teren şi diferenţa de 3006 mp în urma uzucapiunii scurte prevăzute de art. 1895 C. civ.

6.constatarea dreptului de proprietate al reclamantei asupra construcţiilor edificate de ea pe acest teren;

7.obligarea Guvernului României - Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor la plata despăgubirilor, reprezentând contravaloarea clădirilor, barăcilor şi celorlalte anexe demolate în urma strămutării forţate a depozitelor şi atelierelor situate în Constanţa, str. x şi str. x şi în localitatea Lazu, comuna Agigea, în valoare totală estimată de 1.500.000 RON.

Prin încheierea din 25.01.2008, Tribunalul Constanta, secţia civilă - a dispus disjungerea ultimului capăt de cerere, constatând ca nu are legătura cu restul capetelor de cerere si are un temei juridic diferit, a constatat natura comerciala a capetelor de cerere 1-6 si a trimis cauza la secţia comerciala a Tribunalului Constanta, reţinând că bunurile în litigiu au făcut sau fac parte din fondul de comerţ al societăţilor din proces, ceea ce conferă litigiului caracter comercial.

Cauza disjunsă a fost înregistrată pe rolul Tribunalului Constanta, secţia comercială sub nr. x/2008.

Prin încheierea din 15.07.2008 instanţa a admis excepţia necompetentei funcţionale a Tribunalului Constanta, secţia comercială în soluţionarea capetelor de cerere 1-3, trimiţând cauza judecătorului sindic desemnat în cauză pentru B., şi a disjuns soluţionarea capetelor de cerere 4-6.

Pentru capetele 4-6 din cerere s-a constituit un dosar nou, cu nr. x/2008

În motivarea pretenţiilor deduse judecăţii în acest dosar, reclamanta a arătat că, în baza Decretului nr. 28/1988, s-a dispus strămutarea atelierului auto proprietatea sa situat în localitatea Lazu, oraşul Techirghiol, în Constanta, str. x şi predarea terenului aferent atelierului către IAS Agigea.

Prin Decizia nr. 2283/12.05.1989, Comitetul Executiv al Consiliului Popular al Municipiului Constanţa a dispus strămutarea depozitelor de materiale de construcţii şi atelierelor reclamantei din Constanţa, str. x în Constanta, str. x, datorită construcţiei blocului de locuinţe FZ 11.

Terenul acordat iniţial pentru o perioadă de 2 ani, în suprafaţa de 14.200 mp (14.606 mp din măsurători) se afla lângă B. Constanţa, în exteriorul gardului de incintă al acesteia, deşi acest teren constituia, conform prognozei timpului, rezerva de teren destinat pentru extinderea activităţii B. cu noi secţii.

Anterior primirii terenului menţionat, reclamanta a obţinut şi acordul conducerii B. nr. 6215/20.09.1988, în care s-a prevăzut igienizarea terenului, edificarea unui gard de beton, precum şi plata impozitului aferent de 5 RON/mp. Acordul a cuprins şi clauza potrivit căreia, în situaţia extinderii activităţii fabricii cu noi secţii, organele locale ale judeţului şi ale municipiului vor stabili alt teren pentru noua strămutare, de data aceasta definitiv.

În fapt, fabrica nu s-a mai extins şi reclamanta a rămas definitiv pe terenul acordat.

Cu privire la acest teren, Ministerul Economiei şi Comerţului, în prezent Ministerul Economiei, a eliberat certificatul de atestare a dreptului de proprietate x/1997, care este lovit de nulitate absolută, fiind eliberat cu încălcarea prevederilor H.G. nr. 834/1991 şi a criteriilor comune elaborate de MF si MLPAT.

Astfel, a arătat reclamanta, a fost înaintată ministerului o documentaţie incompletă, fără avizul Consiliului Judeţean, întrucât nu fusese semnat procesul-verbal de vecinătate cu Consiliul Local Constanţa, iar documentaţia topografică nu reflectă realitatea, întrucât certificatul cuprinde şi suprafaţa de teren acordată reclamantei.

Cu privire la dreptul de proprietate asupra terenului, reclamanta a susţinut că, nefiind îndeplinită condiţia extinderii activităţii cu noi secţii de producţie ale B., a stăpânit terenul în nume de proprietar (terenul fiind acordat în schimbul celui de care reclamanta a fost deposedată în Lazu), netulburată şi a achitat impozitele către stat. De asemenea, pe terenul în litigiu se află construcţiile edificate de reclamantă.

Pentru suprafaţa de teren de 11.600 mp reclamanta a invocat un drept de proprietate în baza contractului de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. x/30.12.1971, pentru 7000 mp pe care i-a avut în Lazu şi, pentru diferenţă, în baza adresei nr. x/10.12.1997, emisă de OCOTA Constanţa; pentru diferenţa de 3006 mp, reclamanta a invocat uzucapiunea de 10 ani, apreciată ca dovedită în baza Deciziei nr. 2283/12.05.1989 a Municipiului Constanţa.

În drept s-au invocat dispoziţiile Legii 10/2001, art. 111 C. proc. civ., art. 3 si 5 C. civ., art. 187 din Legea 109/1996 si art. 107 din Legea 1/2005.

La data de 20.01.2011 reclamanta şi-a modificat cererea de chemare in judecată, atât prin lărgirea cadrului procesual, cât şi al obiectului cererii, solicitând instanţei să constate, în contradictoriu cu pârâtele S.C. F. S.R.L. şi S.C. G. S.A., nulitatea absolută a contractului de vânzare-cumpărare încheiat între S.C. C. S.R.L., în calitate de vânzător, şi S.C. G. S.A., în calitate de cumpărător, în ceea ce priveşte bunurile aparţinând reclamantei şi care fac obiectul prezentului litigiu, precum şi nulitatea contractului de leasing încheiat între S.C. G. S.A., în calitate de finanţator şi S.C. F. S.R.L., în calitate de utilizator cu privire la aceleaşi bunuri.

Reclamanta şi-a întemeiat cererea pe caracterul fraudulos al acestor acte, întrucât bunurile menţionate sunt proprietatea sa.

Prin încheierea din 25.10.2010, instanţa de fond a respins, ca nefondată, excepţia lipsei calităţii procesual active a reclamantei şi a admis excepţia lipsei calităţii procesual pasive a Statului Român, pentru motivele expuse în considerentele încheierii.

Prin sentinţa civilă nr. 3884/11.12.2012, Tribunalul Constanţa a respins, ca nefondată, excepţia netimbrării acţiunii, a respins acţiunea, astfel cum a fost modificată, faţă de Statul Român ca fiind formulată împotriva unei persoane fără calitate procesual pasivă, a admis excepţia lipsei capacităţii de folosinţă a pârâtei B. şi a respins acţiunea, astfel cum a fost modificată, faţă de B., prin administrator judiciar H. I.P.U.R.L, ca fiind formulată împotriva unei persoane fără capacitate de folosinţă.

A respins, ca nefondată, acţiunea în constatare, astfel cum a fost modificată.

Pentru a pronunţa această hotărâre, instanţa de fond a reţinut, pe fondul cauzei, că reclamanta a solicitat să se constate că are un drept de proprietate asupra terenului în suprafaţă de 14.606 mp situat în Constanţa, str. x, teren dobândit astfel: 11.600 mp în urma unui schimb de teren şi diferenţa de 3006 mp în urma uzucapiunii scurte prevăzute de art. 1895 C. civ.

Din înscrisurile depuse (actul de vânzare-cumpărare autentificat la Notariatul de Stat sub nr. x/30.12.1971, adresa Consiliului Popular Municipal Constanţa nr. 2283/12.05.1989) rezultă cu certitudine că niciodată nu s-a pus problema unui schimb de terenuri.

Reclamanta a primit spre folosinţă terenul în litigiu pentru o perioadă limitată, condiţionată fiind de restituirea acestuia în eventualitatea în care B. ar fi avut nevoie de acel teren pentru extindere. Faptul că perioada de 2 ani s-a prelungit (şi ca urmare a evenimentelor politice şi schimbărilor majore privind dreptul de proprietate asupra terenurilor) şi că fabrica nu a avut nevoie de extinderi asupra terenului în litigiu, nu reprezintă o modificare a titlului cu care reclamanta a deţinut acest teren, respectiv dreptul de folosinţă, neexistând nici o voinţă exprimată în sensul efectuării unui schimb.

Mai mult decât atât, la momentul primirii în folosinţă temporară a terenului, tot terenul era proprietate de stat; ulterior, după 1989, terenurile aferente activelor fabricilor au intrat in administrarea acestora şi, mai târziu, în urma procedurilor prevăzute de H.G. nr. 834/1991, în proprietatea acestora. Ca urmare, pentru terenul din Lazu pe care reclamanta l-a avut în proprietate şi care a fost preluat de către stat, nu se putea face ulterior un schimb cu un teren aparţinând unei societăţi comerciale.

În ceea ce priveşte dobândirea unei părţi de teren prin uzucapiunea scurtă prevăzută de art. 1895 C. civ., instanţa de fond a constatat că nu sunt îndeplinite condiţiile prevăzute de lege, respectiv justul titlu, astfel cum este acesta definit de art. 1897 C. civ., respectiv titlu translativ de proprietate, aşa cum a arătat, reclamanta deţinând terenul cu titlu de folosinţă, şi nici condiţia bunei credinţe definită de art. 1898 C. civ., care presupune că cel care invocă prescripţia achizitivă să aibă convingerea că a dobândit proprietatea bunului de la adevăratul proprietar.

Cererea privind nulitatea parţială a certificatului de atestare a dreptului de proprietate asupra terenurilor seria x nr. x/23.10.1997 se întemeiază pe nerespectarea prevederilor H.G. nr. 834/1991, în sensul că a fost înaintată ministerului o documentaţie incompletă, fără avizul Consiliului Judeţean, întrucât nu fusese semnat procesul-verbal de vecinătate cu Consiliul Local Constanta, iar documentaţia topografică nu reflectă realitatea.

Reclamanta şi-a susţinut afirmaţiile depunând la dosar adresa Consiliului Judeţean Constanţa nr. 2133/23.05.1997 către Consiliul Local Constanţa, prin care se aducea la cunoştinţă că documentaţia prezentată Consiliului Judeţean Constanţa este incompletă, lipsind procesul-verbal de vecinătate cu Consiliul Local Constanţa, motiv pentru care documentaţia nu a primit aviz conform prevederilor art. 15 din Criteriile comune elaborate de MF şi MLPAT în aplicarea H.G. nr. 834/1991. Adresa concluziona că Certificatul de atestare a dreptului de proprietate seria x nr. x/09.12.1996 nu a respectat procedura legală.

Potrivit adresei Ministerului Industriei si Comerţului nr. 32707/02.12.1997, Certificatul de atestare a dreptului de proprietate seria x nr. x/09.12.1996 a fost anulat.

Ulterior, s-a emis în favoarea pârâtei B. certificatul de atestare a dreptului de proprietate asupra terenurilor seria x nr. x/23.10.1997, ce face obiectul prezentului litigiu, despre care nu exista nici un fel de dovadă privind încălcarea vreunei dispoziţii legale care să ducă la nulitatea acestuia. Adresa nr. x/11.11.1998, emisă de Primăria Constanţa, care concluzionează ca această instituţie intenţionează să conteste nulitatea şi a noului certificat emis pe numele B., nu poate face proba nerespectării dispoziţiilor legale la emiterea lui.

În ceea ce priveşte dreptul de proprietate asupra construcţiilor, acestea au fost identificate de expertul I. ca fiind construcţiile de tip baracă metalică notate C1, C3 şi C4 pe schiţa anexa a raportului de expertiză topografică, precum şi în raportul de expertiză întocmit de către expertul J..

Dl expert J. concluzionează în raportul sau că, potrivit documentaţiei cadastrale întocmită de persoana autorizată K., aceste construcţii şi terenul în litigiu au fost adjudecate în cadrul licitaţiei organizate în cadrul procedurii de faliment a societăţii Palas S.A. de către S.C. D. S.A., care şi-a înscris dreptul său de proprietate in cartea funciară şi, ulterior, a vândut terenul şi construcţiile ce fac obiectul prezentei cauze către S.C. C. S.R.L.. Expertul mai retine că două construcţii sunt metalice, iar una dintre ele este în renovare, precum şi faptul că reclamanta nu a prezentat nici un fel de dovezi privind proprietatea asupra acestora.

Potrivit adresei Consiliului Popular Municipal Constanţa nr. 2283/12.05.1989, reclamanta trebuia să ridice pe terenul dat în folosinţă construcţii provizorii, din elemente demontabile.

Potrivit art. 494 C. civ. "Dacă plantaţiile, construcţiile şi lucrările au fost făcute de către o a treia persoană cu materialele ei, proprietarul pământului are dreptul de a le ţine pentru dânsul, sau de a îndatora pe acea persoană să le ridice."

Instanţa de fond a reţinut că, deşi reclamanta a făcut dovada că a primit terenul în litigiu cu scopul de a-şi muta acolo nişte depozite, ce urmau a fi edificate din elemente demontabile, experţii nu au identificat construcţiile edificate pe baza susţinerilor reclamantei, aceasta neprezentând nici un document doveditor al construirii acestora. Chiar dacă s-ar accepta că edificiile identificate de experţi ca C1, C3 si C4 sunt construite de reclamantă, în temeiul art. 494 C. civ., proprietarul terenului şi-a manifestat clar intenţia de a le păstra pentru sine, prin înstrăinarea lor la licitaţie, posibilitate conferită de dispoziţiile legale menţionate.

Mai mult decât atât, deşi reclamanta a investit, prin cererea sa de disjungere, judecătorul sindic cu cererea privind anularea licitaţiei şi a contractului încheiat în urma licitaţiei, reclamanta nu a obţinut o soluţie în acest sens, iar procedura de insolvenţă privind pe debitoarea B. a fost închisă, aşa cum reiese din certificatul ECRIS depus la dosar la data de 06.11.2012, certificat în raport de care instanţa a invocat şi excepţia lipsei capacităţii de folosinţa a pârâtei B..

Întrucât cumpărătorul adjudecatar S.C. D. S.A. şi-a întabulat dreptul de proprietate, făcând opozabil dreptul său, cumpărătoarea pârâtă S.C. C. S.A. este apărată şi de principiul priorităţii bunei credinţe, actul său neputând fi desfiinţat.

Aceleaşi considerente au stat şi la baza respingerii anulării parţiale a contractului de vânzare-cumpărare încheiat de către S.C. C. S.A. şi S.C. G. S.A. şi a contractului de leasing încheiat de aceasta din urma şi utilizatorul S.C. F. S.R.L. privind bunurile ce fac obiectul litigiului de faţă.

În ceea ce priveşte excepţia lipsei capacităţii de folosinţă a B., instanţa de fond a reţinut că, potrivit art. 132 alin. (2) din Legea 85/2006, închiderea procedurii duce şi la radierea societăţii debitoare, cu consecinţa pierderii capacităţii de folosinţă, astfel încât cererea reclamantei faţă de această pârâtă este formulată împotriva unei persoane fără capacitate de folosinţă.

Faţă de Statul Român instanţa de fond a respins cererea ca fiind formulată împotriva unei persoane fără calitate procesual pasivă, ca urmare a admiterii acestei excepţii.

Reclamanta A. a declarat apel împotriva sentinţei civile nr. 3884/11.12.2012, pronunţată de Tribunalul Constanţa.

Prin decizia civilă nr. 78/05.07.2013, pronunţată de Curtea de Apel Constanţa, apelul a fost respins apelul, ca nefondat.

În motivarea acestei hotărâri s-a reţinut că cererea privind nulitatea parţială a certificatului de atestare a dreptului de proprietate asupra terenurilor seria x nr. x/23.10.1997 se întemeiază pe nerespectarea prevederilor H.G. nr. 834/1991, în sensul că a fost înaintată o documentaţie incompletă, fără avizul Consiliului Judeţean Constanţa, întrucât nu fusese semnat procesul-verbal de vecinătate cu Consiliul Local Constanţa, iar documentaţia topografică nu respectă realitatea.

Anterior emiterii acestui certificat de atestare, fusese emis certificatul de atestare a dreptului de proprietate seria x nr. x/09.12.1996, care a fost anulat, însă Adresa nr. x/11.11.1998, emisă de Primăria Constanţa, care concluzionează că această instituţie intenţionează să conteste şi noul certificat emis pe numele B., nu poate face proba nerespectării dispoziţiilor legale, aşa cum corect a reţinut şi instanţa de fond, iar din analiza celor două certificate de atestare a dreptului de proprietate în favoarea B. rezultă că suprafaţa atestată prin ultimul certificat a fost diminuată de la 218267,25 la 212901,92 mp. Mai mult decât atât, adresa nr. x/1998 nu face decât să sprijine cel de-al doilea certificat, respectându-se condiţia reducerii suprafeţelor.

Ulterior, acest teren a fost intabulat în patrimoniul B. şi apoi vândut ca urmare a demarării procedurii Legii nr. 64/1995.

Ca atare, atestarea dreptului de proprietate prin ultimul certificat de atestare s-a făcut cu respectarea prevederilor art. 1 din H.G. nr. 834/1991, în condiţiile în care apelantei reclamante i s-a recunoscut limitat exercitarea dreptului de folosinţă a unei suprafeţe de aproximativ 14.000 mp din terenul avut în administrare de B., respectiv până în anul 1989.

În legătură cu constatarea dreptului de proprietate asupra terenului în suprafaţă de 14.606 mp situat în str. x, instanţa de apel a reţinut că acest teren a fost acordat cu titlu de folosinţă provizorie apelantei reclamante până la sfârşitul anului 1989, iar faptul că ulterior acestei perioade apelanta reclamantă a înţeles să-l folosească, plătind şi taxe şi impozite pentru acest teren, nu o îndreptăţeşte la dobândirea dreptului de proprietate prin uzucapiunea scurtă, întrucât B. nu şi-a "abandonat bunul", demarând procedura privind atestarea dreptului de proprietate imediat după 1990.

Mai mult decât atât, i s-a recunoscut dreptul de proprietate în conformitate cu H.G. nr. 834/1991, iar ulterior s-a procedat la vânzarea acestui teren

În legătură cu situaţia cumpărătorului S.C. C. S.R.L., s-a reţinut că B., aflată în reorganizare conform Legii nr. 64/1995 şi ulterior Legea nr. 85/1996, a vândut la licitaţie publică deschisă, în bloc, toate bunurile către S.C. D. S.R.L. Constanţa, astfel cum rezultă din procesul-verbal de licitaţie şi adjudecare nr. x/15.12.2006.

Bunurile proprietate imobilă au fost intabulate, conform încheierii nr. 9184/2007, în favoarea adjudecatarului.

Ulterior, S.C. D. S.R.L. a vândut către S.C. C. S.R.L. totalitatea bunurilor care au făcut obiectul procesului-verbal de adjudecare, conform contractului de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. x/01.03.2007 la BNP L., nefiind răsturnată prezumţia de bună credinţă a cumpărătorului.

Susţinerile apelantei, potrivit căreia cumpărătorul avea cunoştinţă că vânzătorul nu este proprietarul exclusiv asupra bunurilor vândute, sunt nefondate întrucât acesta a cumpărat un bun intabulat de la un alt vânzător care-şi adjudecase bunuri în baza procesului-verbal de adjudecare realizat în procedura Legii nr. 85/2006. (proces-verbal neanulat conform procedurii Legii nr. 85/2006).

În legătură cu ultimul motiv, privind dreptul de proprietate asupra construcţiilor edificate pe terenul în litigiu, s-a reţinut că acestea au fost realizate în baza unei autorizaţii provizorii, şi urmau a fi menţinute doar doi ani, astfel cum rezultă din adresa Consiliului Popular al Municipiului Constanţa nr. 2283/12.05.1989.

Chiar dacă s-ar reţine că sunt îndeplinite cerinţele prevăzute de art. 494 din C. civ., în condiţiile în care construcţiile au fost înstrăinate, nu se mai poate constata calitatea de proprietar al apelantei asupra acestora.

Împotriva acestei decizii a declarat recurs reclamantul A..

Prin decizia nr. 2106/10.06.2014, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a admis recursul, a casat decizia civilă recurată şi a trimis cauza spre rejudecare aceleiaşi instanţe.

Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a reţinut că hotărârea pronunţată în apel nu cuprinde argumente referitoare la capătul de cerere privind constatarea nulităţii absolute a certificatului de atestare a dreptului de proprietate asupra terenurilor seria x nr. x/23.10.1997, hotărârea fiind astfel reformată în temeiul art. 394 punctul 7 din C. proc. civ.

În acest sens, s-a arătat că hotărârea nu cuprinde argumentele instanţei pentru care a ajuns la convingerea că adresa nr. x/1998 nu ar face dovada că terenul nu a fost în proprietatea B..

În scopul remedierii deficienţelor arătate, s-a dispus administrarea de probatorii referitoare la identificarea patrimoniului B., în sensul de a se verifica dacă erau incluse terenurile şi construcţiile pentru care apelanta pretinde că are un drept de proprietate; s-a dispus, totodată, cenzurarea sentinţei atacate sub aspectele menţionate, cât şi în ceea ce priveşte situaţia dosarului având ca obiect insolvenţa B..

Cauza a fost înregistrată spre rejudecare pe rolul Curţii de Apel Constanţa, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal în data de 06.08.2014, sub numărul x/2008*.

Prin decizia civilă nr. 488/04.10.2018, Curtea de Apel Constanţa, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal a respins apelul declarat de reclamanta A., ca nefondat.

În motivarea acestei decizii, s-a reţinut, cu titlu prealabil, faţă de limitele deciziei de casare, că prin sentinţa civilă nr. 3884/11.12.2012, Tribunalul Constanţa a admis excepţia lipsei capacităţii de folosinţă a pârâtei B. şi a respins acţiunea, astfel cum a fost modificată, faţă de B. prin administrator judiciar H. I.P.U.R.L, ca fiind formulată împotriva unei persoane fără capacitate de folosinţă, această soluţie rămânând definitivă şi nefăcând obiectul apelului.

De asemenea, deşi la data de 20.01.2011 reclamanta şi-a modificat cererea de chemare in judecată, atât prin lărgirea cadrului procesual, cât şi a obiectului cererii, solicitând instanţei să constate, în contradictoriu cu pârâtele S.C. F. S.R.L. şi S.C. G. S.A., nulitatea absolută a contractului de vânzare-cumpărare încheiat între S.C. C. S.R.L., în calitate de vânzător şi S.C. G. S.A., în calitate de cumpărător, în ceea ce priveşte bunurile aparţinând reclamantei şi care fac obiectul prezentului litigiu, precum şi nulitatea contractului de leasing încheiat între S.C. G. S.A., în calitate de finanţator şi S.C. F. S.R.L., în calitate de utilizator cu privire la aceleaşi bunuri, soluţia pronunţată asupra acestor capete de cerere nu face obiectul apelului.

De altfel, S.C. C. S.R.L. este chemat în judecată în calitate de pretins cumpărător la licitaţie al bunurilor ce fac obiectul acţiunii, capătul de cerere având ca obiect "constatarea nulităţii actului de vânzare-cumpărare prin care S.C. C. S.R.L. a cumpărat terenul de sub clădirile şi platforma betonată - proprietatea reclamantei", în care se poate discuta buna sau reaua credinţă a S.C. C. S.R.L., fiind disjuns de cererea ce face obiectul judecăţii de faţă.

Prin urmare, decizia de casare priveşte capetele de cerere 4,5 şi 6, în limitele stabilite de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, mai sus precizate.

Pe fondul apelului, în ceea ce priveşte constatarea dreptului de proprietate asupra terenului în suprafaţă de 14.606 mp situat în Constanţa str. x, jud. Constanţa, s-a apreciat că aceasta a fost respinsă corect de instanţa de fond.

Sub acest aspect, s-a avut în vedere faptul că, deşi prin cererea de chemare în judecată reclamanta a solicitat constatarea dreptului de proprietate asupra terenului în suprafaţă de 14.606 mp, situat în Constanţa, str. x, pentru 11.600 mp invocând un schimb de teren şi pentru diferenţa de 3006 mp uzucapiunea scurtă prevăzută de art. 1895 C. civ., prin motivele de apel se invocă pentru întreaga suprafaţă intervenţia uzucapiunii scurte, fără ca reclamanta să-şi fi modificat acţiunea potrivit art. 132 din C. proc. civ.

Astfel, instanţa a analizat doar dacă a intervenit uzucapiunea scurtă pentru suprafaţa de 3006 mp, reţinându-se că apelanta se prevalează în invocarea uzucapiunii de adresa nr. x/12.05.1989, emisă de către Consiliul Popular Municipal Constanţa, care în opinia sa este un just titlu, şi că se invocă exercitarea posesiei timp de 10 ani.

Adresa mai sus amintită este însă un acord privind ocuparea temporară - 2 ani - a terenului din zona B. Constanţa în suprafaţa de 14.200 mp, pentru realizarea unei construcţii provizorii din elemente demontabile în vederea mutării depozitului de materiale

Apelanta nu dovedeşte afirmaţiile sale potrivit cu care, la finalul celor doi ani, întrucât B. nu a avut nevoie de extinderi, a devenit proprietara terenului, din adresa nr. x/12.05.1989, nerezultând o astfel de consecinţă.

Folosinţa acordată pe o durată de doi ani nu are natura juridică a unui act juridic translativ de proprietate şi, în consecinţă, în lipsa justului titlu, nu este îndeplinită una din condiţiile impuse pentru constatarea uzucapiunii scurte.

Toate aserţiunile apelantului în sensul că, urmare a restrângerii suprafeţelor neocupate de B., ce ar rezulta din adresa nr. x/11.11.1998, a devenit stăpân pe terenul respectiv au fost apreciate ca fiind contrare legii, modurile de dobândire a dreptului de proprietate asupra unui imobil fiind clar reglementate de lege, a stăpâni, respectiv a folosi neechivalând cu dobândirea dreptului de proprietate.

În ceea ce priveşte constatarea dreptului de proprietate asupra construcţiilor, reclamanta invocă ca şi temei juridic art. 187 din Legea nr. 109/1996 (lege abrogată prin Legea nr. 1/2005) şi art. 107 din Legea nr. 1/2005.

Construcţiile au fost identificate în cele două expertize întocmite de expert I. şi expert J. ca fiind construcţii de tip baracă metalică C1, la momentul efectuării expertizei demolată în proporţie de 40%, C3 şi C4.

Prin adresa nr. x/12.05.1989, emisă de Consiliul Popular Municipal Constanţa se atestă faptul că reclamanta trebuia să edifice pe terenul dat în folosinţă pe o durată de 2 ani construcţii provizorii, din elemente demontabile.

Prin rapoartele de expertiză întocmite de cei doi experţi se menţionează că identificarea construcţiilor a fost efectuată în baza susţinerilor reclamantei, nefiind prezentate documente doveditoare în sensul edificării construcţiilor de către aceasta.

Instanţa de apel a apreciat că nu are relevanţă în speţă dacă imobilele construcţii au fost sau nu vândute la licitaţie, atâta timp cât dreptul de proprietate asupra construcţiilor, în lipsa unei autorizaţii de construire, poate fi constatat în temeiul art. 492 C. civ. potrivit căruia proprietarul terenului se prezumă a fi şi proprietarul construcţiilor până la proba contrară, ipoteză ce nu poate fi reţinută în cauză în condiţiile în care reclamanta nu este proprietara terenului.

Împrejurarea că reclamanta a înscris construcţiile la SPIT Constanţa şi că a achitat taxele şi impozitele aferente nu-i conferă acesteia un drept de proprietate, cum în mod greşit susţine, iar art. 107 din Legea nr. 1/2005, pe care reclamanta îl invocă, reglementează situaţia juridică a terenurilor transmise în folosinţă pe durată nedeterminată şi nu a construcţiilor.

Totodată, adresa nr. x/11.11.1998 la care face trimitere apelanta nu poate confirma existenţa unui drept de proprietate asupra construcţiilor; în situaţia existenţei unui titlu care confirmă acest drept, acţiunea fiind evident lipsită de interes.

Prin raportul de expertiză contabilă efectuat în cauză de expert contabil M., s-a concluzionat că în lipsa documentelor contabile, nu poate constata dacă construcţiile în litigiu, aşa cum sunt denumite în balanţa mijloacelor fixe la reclamantă, se aflau în evidenţa B. înainte de procedura insolvenţei; prin raportul suplimentar a menţionat că cele 12 imobile evidenţiate în balanţele mijloacelor fixe emise de reclamantă în perioada 2006 -30.06.2016 nu se regăsesc sub aceeaşi denumire în evidenţa mijloacelor fixe declarate la SPIT de către B. în anul 2003, ceea ce conduce la concluzia că nu se aflau în patrimoniul B. şi nu au făcut obiect al vânzării, cum susţine de altfel şi reclamanta prin motivele de apel.

Chiar şi în situaţia în care construcţiile au făcut obiect al vânzării la licitaţie (în cazul în care şi terenul aferent a făcut obiectul vânzării), ar fi incidente dispoziţiile art. 494 C. civ. din 1964 potrivit cărora "Dacă plantaţiile, construcţiile şi lucrările au fost făcute de către o a treia persoană cu materialele ei, proprietarul pământului are dreptul de a le ţine pentru dânsul, sau de a îndatora pe acea persoană să le ridice", prin vânzarea terenului la licitaţie publică proprietarul B. exprimându-şi opţiunea "de a le ţine pentru dânsul".

Mai mult decât atât, acţiunea având ca obiect anularea licitaţiei şi a contractului de vânzare cumpărare încheiat cu adjudecatarul S.C. D. S.R.L. a fost respinsă de judecătorul sindic, dreptul de proprietatea asupra imobilului al adjudecatarului fiind intabulat în cartea funciară, astfel că a devenit opozabil erga omnes.

S-a apreciat de către instanţa de apel că înscrisurile la care apelanta reclamantă face trimitere - pag. 62-75 vol. I - nu răstoarnă prezumţia de bună credinţă, cum eronat susţine aceasta, corespondenţa purtată între lichidatorul judiciar al B. şi cumpărătoarea S.C. C. S.A. vizând aspecte legate de procedura licitaţiei publice, de modalitatea în care imobilul adjudecat poate fi intabulat, ce nu pot afecta valabilitatea contractului de vânzare cumpărare, valabilitate ce a fost constatată de altfel şi de către judecătorul sindic.

Referitor la critica ce vizează soluţionarea greşită a cererii privind constatarea nulităţii absolute parţiale a certificatului de atestare a dreptului de proprietate asupra terenurilor Seria x/23.10.1997, eliberat de Ministerul Industriei şi Comerţului Bucureşti pentru suprafaţa de 14.606 mp, s-a constatat că aceasta se întemeiază exclusiv pe adresa nr. x/11.11.1998, prin care Primăria Constanţa aduce la cunoştinţa reclamantei că Certificatul de atestare a dreptului de proprietate Seria x nr. x/9.12.1996 pentru suprafaţa de teren de 219.267,25 mp pentru B. a fost anulat şi s-a eliberat un nou certificat Seria x/23.10.1997, pentru suprafaţa de 212.901,92 mp, şi că se contestă în continuare valabilitatea noului certificat emis, întrucât nu au fost respectate etapele obligatorii rezolvării documentaţiei întocmite conform H.G. nr. 834/1991.

În susţinerea acestui capăt de cerere, reclamanta nu invocă şi nici nu probează încălcarea unei norme care ocroteşte un interes general, obştesc, de natură să atragă nulitatea absolută parţială, ci pretinde că certificatul de atestare fiscală a fost eliberat cu încălcarea legii referitor la suprafeţele deţinute de reclamantă.

Din înscrisurile existente la dosar rezultă că reclamanta a primit spre folosinţă terenul în litigiu pentru o perioadă de 2 ani, intenţia B., ulterior B., fiind aceea de a pune la dispoziţie temporar terenul şi nu de a efectua un schimb, cum susţine reclamanta, schimb ce nu poate fi dovedit decât cu un înscris încheiat în formă autentică.

Instanţa mai reţine şi că potrivit adresei nr. x/11.11.1998 (care constată cele cuprinse în Certificatele de atestare a dreptului de proprietate), după anularea Certificatului de atestare a dreptului de proprietate Seria x nr. x/9.12.1996 s-a procedat la restrângerea suprafeţei de teren de la 219.267,25 mp la suprafaţa de 212.901,92 mp, avându-se în vedere terenurile care nu erau necesare desfăşurării obiectului de activitate al societăţii.

Avându-se în vedere situaţia B., s-a constatat că de-a lungul timpului au existat mai mulţi lichidatori judiciari numiţi în condiţiile legii insolvenţei, aceştia neasumându-şi preluarea documentelor contabile de la lichidatorii anteriori. Potrivit expertului M., documentele contabile care i-au fost puse la dispoziţie au fost în special dosare de personal, state de plată, dosare juridice, facturi, acte casă, balanţe, comenzi, singurul document relevant fiind Centralizatorul Mijloacelor fixe din anul 2000.

Susţinerile reclamantei potrivit căreia a fost strămutată pe acest teren ca urmare a preluării imobilului proprietatea sa compus din teren în suprafaţă de 7.000 mp şi construcţii, situat în Lazu sunt reale, însă pentru realizarea dreptului său de proprietate reclamanta avea la îndemână procedura reglementată de Legea nr. 10/2001, în cadrul căreia reclamanta avea posibilitatea, pentru bunurile preluate de stat şi pentru care nu a primit despăgubiri, să formuleze notificare urmând să beneficieze de restituirea în natură sau măsurile reparatori prevăzute de legea specială în situaţia în care restituirea în natură nu mai era posibilă.

Împotriva acestei decizii şi a încheierii din 24 mai 2018 a declarat recurs reclamanta A., acesta solicitând instanţei de control judiciar, în temeiul art. 304 punctele 7 şi 9 din C. proc. civ. admiterea căii de atac şi, în principal, modificarea hotărârii recurată, în sensul admiterii apelului şi schimbării în tot a hotărârii apelate, cu consecinţa admiterii cererii de chemare in judecata astfel cum a fost formulată, sau, în subsidiar, casarea sentinţei şi trimiterea apelului spre rejudecare, pentru administrarea probelor solicitate.

În motivarea recursului, reclamantul arată că instanţa de apel a nesocotit decizia de casare, prin care s-a dispus administrarea de probatorii referitoare la identificarea patrimoniului B., în sensul de a se verifica dacă erau incluse terenurile reclamantei şi construcţiile reclamantei, şi sub pretextul că nu este utilă cauzei, a respins, prin încheierea din 24.05.2018, cererea privind efectuarea a două expertize tehnice, imobiliară şi topografică, având obiectivele propuse la data de 03.03.2016, vizând în general restrângerea suprafeţei de teren de la 212.901,92 mp înscrisă în Certificatul x nr. x la suprafaţa de 129.863 mp - suprafaţa de teren propusă şi aprobată efectiv spre vânzare şi adjudecată, eventualele înstrăinări, cedări la Primărie şi mai ales amplasamentul acestor terenuri diferenţă. Expertiza contabilă dispusă în apel a constatat că imobilele cooperaţiei de consum, cele 12 hale de prestări servicii, nu au fost înregistrate nici în contabilitate şi bilanţul B., nici la organele fiscale şi nici nu au făcut obiectul evaluării si licitaţiei din 15.12.2006, organizată de B., însă aceste constatări acestei expertize au fost ignorate în totalitate de către instanţă, care a pronunţat o soluţie greşită.

În susţinerea motivului de casare prevăzut de art. 304 pct. 7 din C. proc. civ., recurenta - reclamantă arată că, deşi decizia recurată reţine cele menţionate în adresa x/11.11.1998, emisă de Primărie, respectiv faptul că această instituţie intenţionează să conteste şi Certificatul de atestare a dreptului de proprietate seria x nr. x/1997, instanţa concluzionează că nu poate face proba nerespectării dispoziţiilor legale şi, mai mult decât atât, că adresa nr. x nu face decât să sprijine cel de - al doilea certificat, respectându-se condiţia reducerii suprafeţelor.

Or, adresa respectivă a avut în vedere numai cel de al doilea certificat, iar dacă Primăria nu a formulat o contestaţie până în prezent, deşi a constatat frauda, această fraudă a fost invocată de reclamantă cu privire la terenul atribuit în folosinţă A., prin cererea de a se constata nulitatea parţială a Certificatului de atestare a dreptului de proprietate asupra terenurilor seria x nr. x/23.10.1997, eliberat de Ministerul Industriei şi Comerţului Bucureşti.

Susţine recurenta că însuşi faptul că a fost evaluată şi s-a vândut doar suprafaţa restrânsă de 129.873 mp, deşi al doilea certificat avea înscrisă suprafaţa de 212.901,92 mp, demonstrează că, în fapt, o suprafaţă ce reprezintă diferenţa de 83.028,92 mp a fost restrânsă. Expertiza topografică propusă de reclamantă la 03.03.2016 şi respinsă prin încheierea din 24.05.2018, ar fi avut ca obiectiv identificarea acestei suprafeţe de 83.028,92 mp şi dacă pe această suprafaţă se află cele 12 clădiri ale A..

Acest aspect a fost menţionat expres de expertul I. din dosarul Tribunalului Constanţa, iar din documentaţia transmisă de Ministerul Economiei cu adresa nr. x/27.11.2009, rezultă că de fapt aceasta a stat la baza Certificatului x/09.12.1996, întrucât este înscrisă suprafaţa de 218.267 mp, faţă de 212.901,92 mp. Expertul E., în Raportul de evaluare, evaluează şi propune spre vânzare suprafaţa de 129.873 mp, aprobată de Comitetul creditorilor şi judecătorul sindic, rezultând o diferenţă de 83.028,92 mp (8 hectare).

Această suprafaţă se coroborează cu adresa nr. x/11.11.1998, care menţionează că Primăria a restrâns suprafaţa la aceea situată în interiorul gardului B., cu precizarea expresă că terenul pe care se află construcţiile A. nu mai intră în terenul B.

Totodată, arată recurenta, în Raportul de evaluare nu se află înscrise cele 12 hale ale A., rezultând clar că nici terenul şi nici clădirile A. nu au făcut obiectul licitaţiei. Prin urmare terenul în litigiu se află în cele 8 hectare în legătură cu care expertul I., la concluzii (pag. 96 vol. II) menţionează expres că "ambele certificate de proprietate includ în mod eronat terenul A." şi că acest teren este proprietatea Primăriei.

Prin urmare, susţine recurenta - reclamantă, respingerea acestui capăt de cerere este şi nelegală şi netemeinică, nulitatea parţială fiind dovedită.

Cu privire la soluţia dată acestui capăt de cerere recurenta invocă şi faptul că, prin probele de la dosar, a dovedit că Certificatul de atestare a dreptului de proprietate asupra terenurilor seria x nr. x/23.10.1997a fost eliberat cu nerespectarea etapelor obligatorii, impuse de H.G. nr. 834/1991, instanţa de apel comiţând o gravă eroare în motivarea acestei cereri de constatare a nulităţii parţiale atunci când a reţinut că nu există nici o dovadă că a fost încălcată vreo dispoziţie legale care să ducă la nulitatea acestuia, deşi încălcarea acestor norme a fost probată şi de adresa nr. x/11.11.1998 a Primăriei Constanţa şi adresa nr. x/23.05.1999 a Consiliului Judeţean Constanţa, aflate la dosar, dar ignorate de instanţa de apel.

Curtea de Apel a respins, prin încheierea din 24.05.2018, cererea privind expertiza tehnică topografică a terenurilor în urma restrângerii, dar expertiza întocmită de expert I., dispusă de Tribunal, concluzionează:

"Ministerul Economiei a eliberat pentru B. 2 (două) asemenea certificate, ambele fără avizele cerute de reglementările legale în vigoare - adresa x din 11.11.1998. Ambele certificate includ în mod eronat terenul care la data înfiinţării B. se afla în administrarea A.".

În concluzie, arată recurenta, terenul identificat de această expertiză este teren proprietate de stat aflat încă în administrarea A., iar certificatul este lovit de nulitate absolută cu privire la acest teren, acţiunea în constatarea nulităţii parţiale absolute a Certificatului de atestare a dreptului de proprietate asupra terenurilor seria x nr. x/23.10.1997, eliberat de Ministerul Industriei şi Comerţului Bucureşti privind un interes general, contrar celor reţinute de Curtea de Apel.

În legătură cu capătul de cerere privind constatarea dobândirii dreptului de proprietate asupra terenului prin uzucapiune, recurenta arată că, deşi a probat că a fost strămutată de pe un teren pe care l-a avut în proprietate, că B., nu s-a mai extins şi că, prin adresa x/11.11.1998, Primăria Constanţa face cunoscut reclamantei că s-a restrâns suprafaţa B. la suprafaţa ocupată efectiv şi că reclamanta i-a fost acordat dreptul de folosinţă definitivă pe acest nou amplasament, fără a-i mai fi acordat alt teren potrivit intenţiei iniţiale, în decizia recurată se reţine că terenul pe care se află clădirile A. a fost acordat numai pentru 2 ani.

Recurenta A. învederează că din acel moment, în fapt, a stăpânit terenul respectiv, pe care a construit platforme betonate, 12 hale de prestări servicii din construcţii metalice şi zidărie din beton şi azbociment, a început activitatea de producţie şi prestări servicii, a declarat la organele fiscale atât terenul cât şi construcţiile, a achitat impozitele şi taxele locale pentru acestea, toate aceste aspecte fiind confirmate de expertiza contabilă efectuată de expert M., dar neluate în considerare de Curtea de Apel Constanţa, care a ignorat şi actele de licitaţie aflate la dosar din care rezultă că aceste construcţii ale A., aflate în afara gardului, nu au fost vândute niciodată la licitaţie.

Buna credinţă a recurentei - reclamante în exercitarea posesiei este dovedită prin actele care rezultă din strămutarea forţată şi acordarea acestui teren al statului de către organele locale.

Recurenta susţine că în prezent nici nu mai trebuie invocată uzucapiunea, întrucât prin modificarea Legii 18/1991, prin Legea 231/2018, terenurile acordate cooperaţiei de consum devin proprietatea acesteia

Referitor la intimata - pârâtă S.C. C. S.R.L., pe care instanţa de apel o socoteşte "cumpărător de bună credinţă", şi la menţinerea ca valabil a contractul de vânzare dintre S.C. D. S.R.L. şi S.C. C. S.RL., respectiv a actului subsecvent de vânzarea către S.C. G. S.A., recurenta invocă faptul că instanţa de apel nu a avut în vedere dovezile din care rezultă că S.C. C. S.R.L. a cumpărat caietul de sarcini al B., în care a constatat că terenul din afara fabricii nu este al B. şi construcţiile de pe acesta sunt ale A., fapt probat de corespondenţa cu lichidatorul H. SPRL.

O altă dovadă concludentă în acest sens este şi aceea că atât în raportul de evaluare aferent licitaţiei, cât şi în procesul-verbal de licitaţie a activelor B., nu a fost identificat acest teren situat în afara gardului B. şi pe care se află construcţiile edificate de recurentă.

În ceea ce priveşte dreptul de proprietate asupra celor 12 hale de prestări servicii construite de A. în urma strămutării, recurenta invocă faptul că dezlegarea dată prin decizia recurată nesocoteşte practica instanţei supreme referitor la construcţiile cooperaţiei de consum edificate pe teren proprietate de stat (Decizia ÎCCJ nr. 1858/11.05.2004). Există la dosar dovezi privind strămutarea reclamantei la str. x, lângă B., a fost depus la dosar un raport de evaluare extrajudiciară întocmit de expert N., care atestă că aceste construcţii definitive au fost edificate de A., expertul I. menţionează existenţa clădirilor reclamantei pe terenul proprietate de stat, iar la pag. 47 vol. I se află o adresă a finanţelor, nr. x/2007, prin care se atestă că A. este înscris cu aceste construcţii la fisc.

De asemenea, expertiza contabilă efectuată în apel de expert M. a exclus faptul că aceste imobile au fost înscrise în evidenţele B. sau declarate de aceasta la organele fiscale.

La pagina 9 a deciziei instanţei de apel se susţine că, din cauza numărului mare de lichidatori care s-au schimbat, expertului i-au fost predate doar unele acte, printre care balanţe şi centralizatorul mijloacelor fixe, însă acestea sunt suficiente pentru a se constata că cele 12 hale nu au fost niciodată înscrise în evidenţele contabile ale B. şi nici nu au fost declarate la organele fiscale, singurul proprietar fiind A..

În pofida acestor dovezi, instanţa respinge apelul şi menţine soluţia tribunalului, potrivit căreia experţii nu au identificat construcţiile edificate în baza susţinerilor reclamantei, aceasta neprezentând niciun document doveditor al construcţiilor acestora.

Subsumat motivului de nelegalitate prevăzut de art. 304 pct. 9 din C. proc. civ., recurenta - reclamantă A. invocă încălcarea H.G. nr. 834/1991, fapt atestat de adresa Primăriei Constanţa nr. x/1998, a art. 1895 din C. civ., privitor la condiţiile uzucapiunii de 10 ani, precum şi a art. 1340 teza a II - a din C. civ., faţă de situaţie în care cumpărătorul S.C. C. S.R.L. a cunoscut faptul că terenul din afara B., inclusiv construcţiile A. din afara gardului Fabricii, nu erau în lista bunurilor expertizate pentru a fi vândute la licitaţie, prin cumpărarea caietului de sarcini şi a corespondenţei cu lichidatorul B..

De asemenea, se susţine că au fost încălcate şi art. 481 din C. civ., art. 1 al Primului Protocol adiţional la Convenţia Europeană pentru Apărarea Drepturilor Omului şi a Libertăţilor Fundamentale, dreptul de proprietate al cooperaţiei de consum fiind protejat şi de art. 187 din Legea 109/1996, aplicabilă la data edificării construcţiilor, şi art. 107 din Legea 1/2005 a cooperaţiei, art. 492 teza a II - a din C. civ., explicitat de art. 693-702 din noul C. civ.

Intimaţii - pârâţi S.C. D. S.R.L., prin administrator judiciar H. IPURL, şi Municipiul Constanţa, prin Primar, au formulat întâmpinări la cererea de recurs, prin care au solicitat respingerea căii de atac şi menţinerea deciziei instanţei de apel, ca fiind temeinică şi legală.

Recurenta - reclamantă a depus răspuns la aceste întâmpinări.

Înalta Curte, examinând decizia recurată prin prisma criticilor formulate şi a temeiurilor de drept invocate, constată următoarele:

În ceea ce priveşte recursul formulat de reclamantă împotriva încheierii din 24.05.2018, prin care instanţa de apel a respins cererea apelantei - reclamante privind efectuarea unei expertizei tehnice pentru identificarea exactă a suprafeţelor de teren, Înalta Curte apreciază că nu pot fi decelate aspecte de nelegalitate, în condiţiile în care această cerere de probe a fost respinsă motivat, reţinându-se atât caracterul inutil, cât şi faptul că decizia de casare, de respectarea căreia instanţa de apel era ţinută, nu conţine dispoziţii privind identificarea terenului A., respectiv necesitatea administrării unor probe suplimentare în acest scop.

Contrar susţinerilor recurentei, care a invocat pronunţarea deciziei atacate cu nerespectarea îndrumărilor date prin decizia nr. 2106/10.06.2014, Înalta Curte constată că instanţa de apel a soluţionat apelul cu respectarea dispoziţiilor art. 315 alin. (1) din C. proc. civ., singura limitare în rejudecarea procesului după casare fiind aceea că hotărârile instanţei de control judiciar sunt obligatorii cu privire la problemele de drept dezlegate, precum şi asupra necesităţii administrării unor probe.

Prin decizia nr. 2106/10.06.2014, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a reţinut că hotărârea pronunţată în apel nu cuprinde, referitor la capătul de cerere privind constatarea nulităţii absolute a certificatului de atestare a dreptului de proprietate asupra terenurilor seria x nr. x/23.10.1997, argumentele instanţei pentru care a ajuns la convingerea că adresa nr. x/1998 nu ar face dovada că terenul nu a fost în proprietatea B., în scopul remedierii deficienţelor arătate dispunându-se administrarea de probatorii referitoare la identificarea patrimoniului B., în sensul de a se verifica dacă erau incluse terenurile şi construcţiile pentru care apelanta pretinde că are un drept de proprietate şi în ceea ce priveşte situaţia dosarului având ca obiect insolvenţa B..

Înalta Curte constată că instanţa de apel s-a conformat celor statuate prin decizia de casare mai sus menţionată şi, la rejudecarea apelului, a dispus administrarea probei cu expertiză contabilă având ca obiectiv "dacă erau înregistrate în contabilitatea B., anterior intrării în insolvenţă, construcţiile ce formează obiectul prezentului litigiu" şi a unui supliment la raportul de expertiză cu obiectivul "dacă imobilul ce face obiectul prezentei acţiuni se afla sau nu în patrimoniul B. şi dacă terenul a făcut sau nu obiectul vânzării în cadrul procedurii insolvenţei închisă în 2008".

Însă, în considerarea prevederilor art. 167 alin. (1) din C. proc. civ., conform cărora dovezile se pot încuviinţa numai daca instanţa socoteşte că ele pot să duca la dezlegarea pricinii, instanţa nu avea obligaţia de a încuviinţa expertiza tehnică solicitată de apelanta - reclamantă, aprecierea caracterului util, concludent şi pertinent al probei constituind atributul exclusiv al instanţei investite cu soluţionarea apelului.

Prin urmare, criticile invocate de recurenta-reclamantă sub aspectele la care s-a făcut mai sus referire, subsumate exigenţelor impuse de art. 261 pct. 5, nu pot fi primite.

Trecând la analiza criticilor referitoare la decizia civilă nr. 488/04.10.2018, pronunţată de Curtea de Apel Constanţa, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal, se impune precizarea că partea care exercită această cale extraordinară de atac are obligaţia de a respecta dispoziţiile art. 3021 şi 304 C. proc. civ., recursul permiţând examinarea legalităţii hotărârilor atacate exclusiv în condiţiile prescrise de art. 304 pct. 1-9 C. proc. civ.

În cauza de faţă, deşi reclamanta a indicat prin cererea de recurs motivele de nelegalitate prevăzute de art. 304 pct. 7 şi 9 din C. proc. civ., criticile concret formulate nu sunt dezvoltate şi structurate subsumat acestora, după cum se va arăta în continuare.

Articolul 304 pct. 7 din C. proc. civ. reglementează ca motiv de recurs situaţia în care hotărârea nu cuprinde motivele pe care se sprijină sau când cuprinde motive contradictorii ori străine de natura pricinii.

Argumentele pe care reclamanta le subsumează acestui motiv de nelegalitate vizează însă modul de interpretare a probelor de către instanţa de apel (înscrisuri şi rapoarte de expertiză) şi modalitatea de stabilire a elementelor de fapt ale speţei, aşadar aspecte de netemeinicie ale hotărârii atacate, care exced controlului instanţei de recurs.

În acelaşi sens, raportat la criticile formulate, instanţa de recurs subliniază că recurenta-reclamantă nu arată, în concret, care anume sunt motivele contradictorii sau străine de natura pricinii ce ar putea duce la incidenţa în cauză a dispoziţiilor art. 304 pct. 7 din C. proc. civ. din 1865.

Mai exact, în cuprinsul criticilor formulate nu se susţine existenţa unei contrarietăţi între considerentele hotărârii, ori între dispozitiv şi considerente, nici nemotivarea soluţiei din dispozitiv sau motivarea insuficientă a acesteia ori prezentarea, în exclusivitate, a unor considerente străine de natura pricinii.

Recurenta - reclamanta invoca în esenţă faptul că soluţia pronunţată în apel, respectiv dezlegarea data pe fond capetelor de cerere privind constatarea dreptului de proprietate al reclamantei asupra terenului în suprafaţă de 14.606 mp situat în Constanţa str. x, jud. Constanţa, constatarea dreptului de proprietate al reclamantei asupra construcţiilor edificate pe acesta, respectiv constatarea nulităţii parţiale a Certificatului de atestare a dreptului de proprietate Seria x nr. x/23.10.1997, este contrară probelor administrate, însă pretinsa contrarietate nu se încadrează în niciuna dintre ipotezele reglementate de art. 304 pct. 7 din C. proc. civ. şi nu poate face obiect de analiza în recurs, pentru că aceasta ar presupune reaprecierea probatoriului şi o nouă judecata pe fond a cauzei.

Înalta Curte constată că nu poate fi primit nici motivul de recurs întemeiat pe dispoziţiile art. 304 pct. 9 din C. proc. civ.

Examinarea recursului are ca premisă situaţia de fapt stabilită de prima instanţă şi confirmată prin decizia recurată, prin care s-a reţinut că sunt reale susţinerile reclamantei privind faptul că a fost strămutată pe terenul cu privire la care solicita constatarea dreptului de proprietate, ca urmare a preluării imobilului proprietatea sa situat în localitatea Lazu, însă reclamanta a primit terenul in litigiu doar in folosinţă, pe o perioada limitată de 2 ani, cu obligaţia de a-l restitui în situaţia în care B. s-ar fi extins, iar împrejurarea că fabrica nu a avut nevoie de extinderi, astfel că folosinţa s-a prelungit în timp, şi datorită evenimentelor din anul 1989, nu modifică cu nimic titlul sub care acest teren a fost deţinut de reclamantă.

Pornind de la această situaţie de fapt, instanţa de apel a făcut o analiză a condiţiilor prescrise de lege pentru constatarea uzucapiunii prevăzute de art. 1895 C. civ., în ceea ce priveşte suprafaţa de 3006 mp, cu respectarea limitelor efectului devolutiv al apelului, determinate de ceea ce s-a supus judecăţii primei instanţe sub acest aspect.

Argumentul instanţelor de fond, care au reţinut că folosinţa acordată pe o durată de doi ani asupra terenului în litigiu nu poate avea natura juridică a unui act juridic translativ de proprietate şi, în consecinţă, în lipsa justului titlu, nu este îndeplinită una din condiţiile impuse pentru constatarea uzucapiunii scurte, este în concordanţă cu dispoziţiile legale privitoare la proprietate şi la uzucapiune, ca mod de dobândire a acesteia, pe care recurenta - reclamanta le invoca, iar nu contrar acestora.

De asemenea, instanţa de apel a respectat dispoziţiile deciziei de casare, expunând argumentele pentru care adresa nr. x/1998, emisa de Primăria Constanţa, nu poate proba dreptul de proprietate al reclamantei, după cum nici adresa nr. x/12.05.1989, emisă de Consiliul Popular Municipal Constanţa, prin care se atestă faptul că reclamanta trebuia să edifice pe terenul dat în folosinţă pe o durată de 2 ani construcţii provizorii, din elemente demontabile, nu poate reprezenta justul titlu al reclamantei in stăpânirea terenului în litigiu.

De altfel, aşa cum în mod corect a reţinut şi instanţa de apel, susţinerile recurentului - reclamant în sensul că, urmare a restrângerii suprafeţelor neocupate de B., ce ar rezulta din adresa nr. x/11.11.1998, a devenit proprietar asupra terenului respectiv, sunt în mod evident lipsite de suport legal, modurile de dobândire a dreptului de proprietate asupra unui imobil fiind doar cele reglementate de lege.

Cât priveşte soluţia dată capătului de cerere având ca obiect imobilele - construcţii, nu se poate reţine nelegalitatea deciziei atacate, întrucât aceasta a decurs, în principal, din constatarea ca reclamanta nu este proprietara terenului, fiind independentă de împrejurarea că acestea au făcut sau nu obiectul vânzării la licitaţie, dreptul de proprietate asupra construcţiilor, în lipsa unei autorizaţii de construire, fiind guvernat de dispoziţiile art. 492, respectiv art. 494 din C. civ. din 1964.

Art. 187 alin. (1) din Legea 109/1996 privind organizarea şi funcţionarea cooperaţiei de consum şi a cooperaţiei de credit, aplicabilă la data edificării construcţiilor, preluat de noua reglementare privind organizarea şi funcţionarea cooperaţiei prin art. 107 alin. (1) din Legea 1/2005, pe care recurenta - reclamanta le invocă, reglementează situaţia juridică a terenurilor transmise în folosinţă pe durată nedeterminată în vederea realizării de construcţii pentru activitatea organizaţiilor cooperaţiei de consum şi meşteşugăreşti, precum şi a asociaţiilor cooperatiste, care nu sunt revendicate şi pe care au fost realizate construcţii conform legii, iar nu situaţia juridică a construcţiilor, aşa cum corect reţine şi instanţa de apel, situaţia dedusă judecăţii în cauză neregăsindu-se, de altfel, în ipoteza textului legal.

Este de menţionat faptul că, prin Decizia nr. 913/2009, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 506 din 22 iulie 2009, Curtea Constituţională a României a admis excepţia de neconstituţionalitate a prevederilor art. 107 alin. (1) din Legea nr. 1/2005 şi a constatat că acestea sunt neconstituţionale în măsura în care folosinţa terenurilor se face cu titlu gratuit.

De asemenea, Decizia nr. 1858/11.05.2004, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia de contencios administrativ, este lipsită de relevanţă, întrucât obiectul (anulare act administrativ - anexa H.G. nr. 934/2002) şi cauza juridică (regimul juridic al bunurilor proprietate publică, Legea nr. 213/1998, modurile de dobândire a dreptului de proprietate publică) ale acelei acţiuni sunt diferite de cele din cauza de faţă.

Referitor la critica ce vizează soluţionarea greşită a cererii privind constatarea nulităţii absolute parţiale a certificatului de atestare a dreptului de proprietate asupra terenurilor Seria x/23.10.1997, eliberat de Ministerul Industriei şi Comerţului Bucureşti, Înalta Curte constată că recurenta - reclamanta invocă, generic, încălcarea etapelor obligatorii impuse de H.G. nr. 834/1991, întemeindu-se nu pe dispoziţiile acestui act normativ, ci pe conţinutul adresei Primăriei Constanţa nr. 12489/1998, care ar atesta nelegalitatea certificatului.

Or, legalitatea unui act juridic se stabileşte de către instanţă, iar în lipsa indicării normei de drept pretins a fi fost interpretată sau aplicată greşit de instanţa de apel la pronunţarea deciziei atacate, o astfel de critica nu se încadrează în prevederile art. 304 pct. 9 din C. proc. civ.

Dreptul de proprietate al B., atestat prin Certificatului Seria x/23.10.1997, a fost dobândit în considerarea dispoziţiilor art. 20 alin. (2) din Legea nr. 15/1990, care stipula că bunurile din patrimoniul societăţii comerciale sunt proprietatea acesteia, şi în baza art. 1 din H.G. nr. 834/1991, potrivit căruia terenurile aflate în patrimoniul societăţilor comerciale cu capital de stat la data înfiinţării acestora, necesare desfăşurării activităţii conform obiectului lor de activitate, se determina, pentru societăţile comerciale înfiinţate prin hotărâre a Guvernului, de către organele care, potrivit legii, îndeplinesc atribuţiile ministerului de resort.

Având în vedere considerentele mai sus expuse şi constatând că prin criticile recurentei nu se relevă nicio încălcare a dispoziţiilor legale de natură să impună casarea sau modificarea soluţiei adoptate, Înalta Curte urmează ca, în temeiul dispoziţiilor art. 312 alin. (1) C. proc. civ., să respingă recursul declarat de reclamanta A., ca nefondat.

În baza art. 274 din C. proc. civ., recurenta-reclamantă va fi obligată să plătească intimatei S.C. G. S.A. suma de 4653,94 RON, reprezentând cheltuielile de judecată ocazionate de judecarea recursului.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de recurenta-reclamantă A. împotriva deciziei civile nr. 488 din 04 octombrie 2018 şi a încheierii din 24 mai 2018 pronunţate de Curtea de Apel Constanţa, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal.

Obligă recurenta-reclamantă A. la plata către intimata -pârâtă S.C. G. S.A. a sumei de 4653,94 RON reprezentând cheltuieli de judecată.

Irevocabilă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 22 martie 2019.