Alternative territorial competence in labor disputes: validity of plaintiff's choice between domicile and place of work courts

Şedinţa publică din data de 21 martie 2019

Asupra conflictului negativ de competenţă de faţă;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a VIII-a conflicte de muncă şi asigurări sociale, la data de 27 iunie 2018, sub nr. x/2018, reclamantul A. a chemat în judecată pe pârâta S.P.E.E.H. Hidroelectrica S.A. Bucureşti, solicitând instanţei: obligarea pârâtei Hidroelectrica la plata unei sume de bani cu titlu de despăgubiri, reprezentând prima de vacanţă aferentă celor 18 zile de concediu de odihnă, neefectuat, compensat în bani la data concedierii, calculată conform art. 2.30 alin. (1) din Contractul colectiv de muncă pentru anii 2015- 2017, încheiat la nivelul unităţii- pârâte Hidroelectrica S.A., primă de vacanţă indexată cu indicele de inflaţie, majorată şi reactualizată cu suma datorată de salariat bugetului de stat, începând cu 1 ianuarie 2018, potrivit O.U.G. nr. 79/2017, care a intrat în vigoare la data de 01.01.2018 şi care transferă obligativitatea plăţilor contribuţiilor sociale din sarcina angajatorului, în sarcina salariatului, precum şi la plata daunelor interese moratorii reprezentând dobânda legală pentru sumele de bani prevăzute la lit. a) datorate de pârâta Hidroelectrica S.A., de la data scadenţei până la data plăţii efective, conform art. 1535 Noul C. civ. şi a dispoziţiilor O.G. nr. 13/2011; cu cheltuieli de judecată.

La 04 octombrie 2018, reclamantul A. a formulat cerere de modificare a acţiunii, în sensul completării acţiunii introductive de instanţă cu următoarele capete de cerere privind obligarea pârâtei la plata unei despăgubiri civile, reprezentând: adaosul salarial reprezentând participarea salariaţilor la profitul pârâtei Hidroelectrica S.A. aferent anului financiar 2017, în cuantum de un salariu de bază brut mediu la nivelul anului 2017, pentru funcţia ocupată de reclamant, majorat şi reactualizat cu suma datorată de salariat bugetului de stat, începând cu 1 ianuarie 2018, potrivit O.U.G. nr. 79/2017, şi cu indicele de inflaţie, de la data scadenţei până la data plăţii efective, precum şi la plata daunelor interese moratorii reprezentând dobânda legală pentru aceste sume, datorate de pârâta Hidroelectrica S.A., de la data scadenţei până la data plăţii efective, conform art. 1535 Noul C. civ. şi a dispoziţiilor O.G. nr. 13/2011.

În şedinţa publică din data de 08 octombrie 2018, instanţa a invocat, din oficiu, excepţia necompetenţei sale teritoriale cu privire la soluţionarea cauzei, având în vedere că la momentul sesizării instanţei reclamantul nu mai avea calitatea de salariat al societăţii pârâte care are sediul în Bucureşti, iar reclamantul are domiciliul în municipiul Cluj Napoca.

Prin sentinţa civilă nr. 7142, pronunţată la data de 08 octombrie 2018, în dosarul nr. x/2018, Tribunalul Bucureşti, secţia a VIII-a conflicte de muncă şi asigurări sociale a admis excepţia necompetenţei teritoriale a instanţei, şi a declinat competenţa de soluţionare a cauzei privind pe reclamantul A., în contradictoriu cu pârâta SPEEH HIDROELECTRICA S.A. Bucureşti, în favoarea Tribunalului Cluj.

În motivarea acestei hotărâri, instanţa a reţinut, în esenţă, următoarele aspecte:

Faţă de prevederile art. 269 C.M. şi art. 210 din Legea nr. 62/2011, legea dialogului social, cum, în cauza de faţă reclamantul, la data formulării cererii de chemare în judecată, respectiv 27.06.2018, nu mai avea locul de muncă în Bucureşti, raporturile de muncă fiind încetate la data de 03.11.2017, instanţa a apreciat că în cauză sunt incidente prevederile art. 269 C.M, respectiv, domiciliul reclamantului este cel în raport faţă de care se stabileşte competenţa teritorială.

Susţinerile reclamantului în sensul că în contestaţia pe care a formulat-o împotriva deciziei de încetare a contractului individual de muncă s-a stabilit de către Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, în regulatorul de competenţă, că poate fi sesizată şi instanţa de la locul de muncă al contestatorului, a considerat instanţa că nu sunt relevante în această cauză, acea competenţă alternativă fiind aplicabilă doar în situaţia contestării actului de încetare/desfacere a contractului individual de muncă, când se pune în discuţie însăşi legalitatea acestui act.

În speţă însă, a reţinut instanţa, reclamantul nu mai are nicio relaţie de muncă cu intimata de aproximativ un an, totodată, reţinând că reclamantul are domiciliul în Municipiul Cluj-Napoca, judeţul Cluj.

Cauza a fost înregistrată pe rolul Tribunalului Cluj, secţia mixtă de contencios administrativ şi fiscal, conflicte de muncă şi asigurări sociale, sub nr. x/2018.

În şedinţa publică din 7 februarie 2019, instanţa a pus în discuţie, din oficiu, excepţia necompetenţei teritoriale a Tribunalului Cluj.

Tribunalul Cluj, secţia mixtă de contencios administrativ şi fiscal, conflicte de muncă şi asigurări sociale, prin sentinţa civilă nr. 257/2019, pronunţată la data de 7 februarie 2019, în dosarul nr. x/2018, a admis excepţia necompetenţei teritoriale a Tribunalului Cluj şi a declinat competenţa de soluţionare a cererii de chemare în judecată formulată de reclamantul A., în contradictoriu cu pârâta S.P.E.E.H. HIDROELECTRICA S.A. Bucureşti, în favoarea Tribunalului Bucureşti, secţia a VIII a de conflicte de muncă şi asigurări sociale; a constatat ivit conflictul negativ de competenţă şi a trimis cauza Înaltei Curţii de Casaţie şi Justiţie, pentru soluţionare.

Pentru a se pronunţa astfel, instanţa a reţinut, în esenţă, următoarele motive:

Raportat la dispoziţia legală de la art. 266 din Codul Muncii, tribunalul a reţinut că, pentru stabilirea normei de competenţă teritorială aplicabilă prezentului litigiu, se impune a se stabili în ce măsură obiectul cererii de chemare în judecată reprezintă un conflict de muncă. Sub acest aspect, s-a reţinut că, potrivit art. 1 lit. n) din Legea nr. 62 din 2011, prin conflict de muncă se înţelege conflictul dintre angajaţi şi angajatori privind interesele cu caracter economic, profesional sau social ori drepturile rezultate din desfăşurarea raporturilor de muncă sau de serviciu. De asemenea, conform art. 1 lit. p) din Legea nr. 62 din 2011, prin conflict individual de muncă se înţelege conflictul de muncă ce are ca obiect exercitarea unor drepturi sau îndeplinirea unor obligaţii care decurg din contractele individuale şi colective de muncă ori din acordurile colective de muncă şi raporturile de serviciu ale funcţionarilor publici, precum şi din legi sau din alte acte normative.

Tribunalul a reţinut, pe baza considerentelor anterior expuse, că prezentul litigiu reprezintă un conflict de muncă, mai exact un conflict individual de muncă, având ca obiect dreptul subiectiv civil dedus judecăţii de către reclamant, constând în dreptul acestuia, în calitate de fost angajat, la acordarea unor drepturi salariale restante, în prezentul litigiu fiind aplicabile normele de competenţă speciale, specifice jurisdicţiei muncii.

Potrivit art. 107 alin. (1) C .proc.civ., cererea de chemare în judecată se introduce la instanţa în a cărei circumscripţie domiciliază sau îşi are sediul pârâtul, dacă legea nu prevede altfel. Ca dispoziţie specială, art. 269 alin. (1) din Legea nr. 53 din 2003, privind Codul muncii, stipulează că judecarea conflictelor de muncă este de competenţa instanţelor judecătoreşti, stabilite potrivit legii, iar alin. (2) prevede că cererile referitoare la cauzele prevăzute la alin. (1) se adresează instanţei competente în a cărei circumscripţie reclamantul îşi are domiciliul sau reşedinţa ori, după caz, sediul.

Din interpretarea sistematică a prevederilor art. 210 din Legea nr. 62 din 2011, privind dialogul social, cu cele ale art. 116 C . proc. civ., cu aplicarea dispoziţiilor art. 216 din Legea nr. 62 din 2011, a reţinut instanţa, rezultă că, în cazul cererilor de chemare în judecată având ca obiect conflicte de muncă, competenţa teritorială este una alternativă, (fie cea de la locul unde îşi are domiciliul reclamantul, fie cea de la locul de muncă al acestuia), reclamantul fiind cel care face alegerea între mai multe instanţe deopotrivă competente. În mod evident, ipoteza anterior menţionată are în vedere situaţia în care cererea de chemare în judecată este formulată de către angajat, doar acesta din urmă având, în mod obiectiv, alegerea între instanţa de la locul în care îşi are domiciliul şi instanţa de la locul în care îşi are locul de muncă.

Este adevărat, s-a reţinut, că în cauza de faţă, la data formulării cererii de chemare în judecată (27.06.2018), reclamantul îşi avea domiciliul în oraşul Cluj-Napoca, deci, în circumscripţia teritorială a Tribunalului Cluj, însă, în ceea ce priveşte locul de muncă al reclamantului, tribunalul a reţinut că, la data formulării cererii de chemare în judecată, acesta era în municipiul Bucureşti (sediul social al pârâtei), adică în circumscripţia teritorială a Tribunalului Bucureşti. Sub acest din urmă aspect, tribunalul a mai reţinut că, prin emiterea deciziei de concediere şi neplata drepturilor salariale stabilite prin Contractul colectiv de muncă, locul de muncă al reclamantului a subzistat din perspectiva criteriului legal de determinare a competenţei teritoriale, fiind evident că ceea ce a generat, în mod formal, cerere de chemare în judecată pentru neplata drepturilor salariale, a fost reprezentat de nerespectarea unei obligaţii contractuale din perioada derulării raporturilor de muncă.

În fine, Tribunalul a reţinut că, reclamantul a învestit Tribunalul Bucureşti cu soluţionarea prezentei contestaţii, astfel că, din perspectiva dispoziţiilor art. 116 C .proc.civ., manifestarea de voinţă a acestuia, în sensul alegerii instanţei competente, s-a produs, iar efectele irevocabile ale acestei alegeri nu mai pot fi anihilate.

Analizând actele şi lucrările dosarului, constatând că, în cauză, există un conflict negativ de competenţă, în sensul art. 133 alin. (2) Noul C. proc. civ., ivit între cele două instanţe care s-au declarat deopotrivă necompetente să judece pricina, Înalta Curte reţine următoarele:

Potrivit art. 133 alin. (2) Noul C. proc. civ., există conflict negativ de competenţă când două sau mai multe instanţe şi-au declinat reciproc competenţa de a judeca acelaşi proces.

Verificând dacă sunt întrunite cerinţele acestui text, în vederea emiterii regulatorului de competenţă, Înalta Curte constată că cele două instanţe- Tribunalul Bucureşti şi Tribunalul Cluj- s-au declarat, deopotrivă, necompetente, prin hotărâri fără nicio cale de atac, că declinările de competenţă între instanţele sesizate sunt reciproce şi că, cel puţin una dintre cele două instanţe este competentă să soluţioneze cauza.

Fiind îndeplinite condiţiile anterior evocate, Înalta Curte va proceda la soluţionarea prezentului conflict de competenţă prin emiterea regulatorului de competenţă.

Analizând actele şi lucrările dosarului din perspectiva conflictului de competenţă ivit, Înalta Curte, în temeiul art. 135 C. proc. civ., va pronunţa regulatorul de competenţă stabilind competenţa soluţionării cauzei în favoarea Tribunalului Bucureşti, pentru următoarele considerente:

Delimitarea atribuţiilor instanţelor se realizează în cadrul celor două forme ale competenţei, materială şi teritorială.

Competenţa materială, privită sub aspectul ei funcţional, stabileşte ierarhia pe linie verticală a diferitelor categorii de instanţe - judecătorii, tribunale, curţi de apel şi Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - care desfăşoară activitate de fond, respectiv de control judiciar ordinar sau extraordinar.

Sub aspect procesual, competenţa materială determină, în funcţie de obiectul, natura şi valoarea litigiului, cauzele ce pot fi soluţionate numai de anumite categorii de instanţe.

În ceea ce priveşte competenţa teritorială, respectiv delimitarea competenţei între instanţe de acelaşi grad, C. proc. civ. cuprinde norme cu caracter dispozitiv şi norme cu caracter imperativ.

În principiu, normele de competenţă teritorială sunt norme juridice de ordine privată, cu excepţia situaţiilor în care au fost instituite norme de competenţă teritorială exclusivă, de ordine publică.

În ce priveşte cauza de faţă, instanţele aflate în conflict negativ de competenţă au fost sesizate cu o acţiune având ca obiect plata unor drepturi salariale. Având în vedere cele solicitate în cuprinsul cererii de chemare de judecată, rezultă faptul că prezentului litigiu i se aplică dispoziţiile legii speciale referitoare la conflictele de muncă.

Art. 269 alin. (1) Codul muncii, stipulează faptul că "judecarea conflictelor de muncă este de competenţa instanţelor judecătoreşti stabilite potrivit legii", iar alin. (2) prevede că "cererile referitoare la cauzele prevăzute la alin. (1) se adresează instanţei competente în a cărei circumscripţie reclamantul îşi are domiciliul sau reşedinţa".

Pe de altă parte, în stabilirea instanţei competente teritorial să soluţioneze prezenta cauză, trebuie avute în vedere şi dispoziţiile art. 210 din Legea nr. 62/2011 privind dialogul social, potrivit cărora "cererile referitoare la soluţionarea conflictelor individuale de muncă se adresează instanţei judecătoreşti competente în a cărei circumscripţie îşi are domiciliul sau locul de muncă reclamantul".

Articolul 216 din acelaşi act normativ stipulează că: "dispoziţiile prezentei legi referitoare la procedura de soluţionare a conflictelor individuale de muncă se completează în mod corespunzător cu cele C. proc. civ..".

Astfel, potrivit art. 116 C. proc. civ., "reclamantul are alegerea între mai multe instanţe deopotrivă competente".

Se reţine, aşadar, că din coroborarea prevederilor art. 210 din Legea nr. 62/2011 privind dialogul social cu cele ale art. 116 C. proc. civ., cu aplicarea dispoziţiilor art. 216 din Legea nr. 62/2011, rezultă că s-a instituit o competenţă alternativă care dă posibilitate reclamantului să aleagă fie instanţa competentă de la domiciliul său, fie pe cea de la locul de muncă.

Or, în speţă, prin acţiunea înregistrată la data de 27 iunie 2018, reclamantul A., care, într-adevăr, are domiciliul în municipiul Cluj- Napoca, a învestit Tribunalul Bucureşti, respectiv instanţa judecătorească competentă de la locul de muncă (în circumscripţia căreia se află sediul pârâtei S.P.E.E.H. Hidroelectrica S.A. Bucureşti), cu soluţionarea acţiunii.

Prin depunerea cererii de chemare în judecată la Tribunalul Bucureşti, reclamantul a învestit legal această instanţă, fixând în mod definitiv competenţa în favoarea acesteia. Prin urmare, Tribunalul Bucureşti nu mai putea să dispună, din oficiu, sau la cererea oricăreia dintre părţi, declinarea competenţei, declarându-se necompetentă, prin luarea în considerare a altui criteriu de stabilire al competenţei, care nu este de ordine publică.

Opţiunea reclamantului de a sesiza, fie instanţa de la locul în care îşi are domiciliul, fie pe cea de la locul de muncă, este în deplină concordanţă cu dispoziţiile legale mai sus evocate.

Împrejurarea că, la data introducerii acţiunii, reclamantul nu mai avea calitatea de salariat al pârâtei, nu poate avea drept consecinţă atragerea competenţei instanţei de la domiciliul acestuia, aşa cum a reţinut Tribunalul Bucureşti, atâta vreme cât dispoziţiile art. 269 alin. (1) Codul muncii coroborate cu cele ale art. 210 din Legea nr. 62/2011 trebuie interpretate în sensul în care raţiunea legiuitorului, în edictarea normelor de competenţă, a fost aceea a asigurării unui acces facil al reclamantului la desfăşurarea procesului, legea lăsându-i posibilitatea de a-şi alege instanţa competentă teritorial, respectiv cea în a cărei circumscripţie se află locul de muncă.

Aşa fiind, faţă de dispoziţiile legale mai sus- arătate şi în raport de obiectul cauzei- conflict de muncă-, având în vedere faptul că instanţa în a cărei circumscripţie se află locul de muncă, este Tribunalul Bucureşti, Înalta Curte constată că, în speţă, competenţa de soluţionare a cauzei revine acestui tribunal şi,

Pentru considerentele arătate mai sus, în aplicarea prevederilor art. 210 din Legea nr. 62/2011, a dialogului social, şi art. 116 C. proc. civ., prin raportare la cele ale art. 135 alin. (4) C. proc. civ., Înalta Curte urmează a stabili competenţa teritorială de soluţionare a cauzei în favoarea Tribunalului Bucureşti.

Văzând şi dispoziţiile art. 135 Noul C. proc. civ.,

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Stabileşte competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Tribunalului Bucureşti.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 21 martie 2019.