Territorial jurisdiction for individual labor wage claims under Law 62/2011 vs. Labor Code

Şedinţa publică din data de 21 martie 2019

Asupra conflictului negativ de competenţă de faţă;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a VIII-a civilă, de conflicte de muncă şi asigurări sociale, la data de 05 ianuarie 2018, sub nr. x/2018, un consorţiu de mai mulţi reclamanţi, între care, şi cei din cauza de faţă, în contradictoriu cu pârâta CURTEA DE CONTURI A ROMÂNIEI, au solicitat: recalcularea salariului aferent anului 2022, întrucât a fost calculat în mod eronat; recalcularea sporurilor pentru gestionarea datelor şi informaţiilor clasificate şi pentru condiţii vătămătoare aferente anului 2017 prin aplicarea procentelor de 15% la salariul de bază, cu luarea în considerare şi a majorărilor pentru: vechime în CCR, activitate AA, vechime în muncă; recalcularea drepturilor salariale acordate cu privire la stabilirea în cuantum corect a sporului pentru vechimea neîntreruptă în Curtea de Conturi a României; recalcularea drepturilor salariale prin acordarea sporului de 50% pentru risc şi suprasolicitare neuropsihică, calculat la salariul de bază brut lunar; recalcularea drepturilor salariale şi uniformizarea salarială consacrată prin Decizia Curţii Constituţionale nr. 794/2016, inclusiv la nivelul maxim cu cel aflat în plată la nivelul aceleiaşi familii ocupaţionale; recalcularea salariului de bază lunar stabilit începând cu luna iulie 2017 pentru deţinătorii titlului ştiinţific de doctor, prin aplicarea sporului de 50% din nivelul salariului de bază minim brut pe ţară garantat în plată; emiterea ordinelor în ceea ce îi priveşte pentru solicitările menţionate la pct. 1-7 din acţiune; plata drepturilor băneşti ce li se cuvin reprezentând diferenţa dintre drepturile salariale cuvenite şi cele efectiv acordate, rezultate în urma recalculărilor solicitate, actualizate cu rata inflaţiei, şi, menţinerea acestei modalităţi de calcul şi în continuare, până la o nouă modificare legislativă.

La termenul din 13.04.2018, tribunalul a dispus disjungerea cauzei în ceea ce îi priveşte pe reclamanţii A., B., C., D., E., F., G., H., I., J., K., L., M., N., O., P., Q., R. cu formarea unui nou dosar cu nr. x/2018

În şedinţa publică din data de 13 aprilie 2018, instanţa a invocat, din oficiu, excepţia necompetenţei sale teritoriale cu privire la soluţionarea cauzei, faţă de domiciliul şi locul de muncă al reclamanţilor.

Prin sentinţa civilă nr. 3164/2018, pronunţată la data de 13 aprilie 2018, în dosarul nr. x/2018, Tribunalul Bucureşti, secţia a VIII-a conflicte de muncă şi asigurări sociale a admis excepţia necompetenţei teritoriale a Tribunalului Bucureşti şi a declinat competenţa de soluţionare a cauzei privind pe reclamanţii A., B., C., D., E., F., G., H., I., J., K., L., M., N., O., P., Q., R., şi pe pârâta CURTEA DE CONTURI A ROMÂNIEI, în favoarea Tribunalului Galaţi; în temeiul art. 132 alin. (3) C. proc. civ., a dispus scoaterea cauzei de pe rol şi înaintarea acesteia la instanţa competentă, în motivarea hotărârii, reţinând, în esenţă, următoarele aspecte:

Reclamanţii din cauza de faţă au domiciliul pe raza judeţului Galaţi, astfel după cum rezultă din copiile actelor de identitate anexate la dosar şi sunt salariaţi ai Camerei de Conturi Galaţi, astfel după cum rezultă din ordinele de salarizare anexate în copie la dosar.

În drept, tribunalul a reţinut dispoziţiile art. 269 alin. (2) Codul muncii şi dispoziţiile art. 210 din Legea 62/2011, competenţa teritorială de soluţionare a cauzei în materia conflictelor de muncă fiind reglementată prin dispoziţii imperative, conform legislaţiei în vigoare la data sesizării instanţei,

Prin Legea nr. 53/2003 republicată - Codul Muncii legiuitorul a stabilit cu valoare imperativă, care este criteriul obiectiv în raport de care se stabileşte competenţa teritorială de soluţionare a conflictelor de muncă, şi anume domiciliul sau reşedinţa ori, după caz, locul de muncă al reclamantului, criteriul impus de legiuitor fiind unul obiectiv şi limitativ.

Nu mai puţin tribunalul a reţinut şi că dispoziţiile art. 269 alin. (2) Codul muncii, respectiv, art. 210 din Legea 62/2011 sunt edictate în beneficiul reclamantului, scopul normei fiind acela de a asigura reclamantului accesul la o instanţă aflată în proximitatea domiciliului sau, după caz, a locului său de muncă.

Împrejurarea că pârâta din prezenta cauză este ordonator principal de credite, iar Camerele de Conturi teritoriale nu au personalitate juridică, a considerat instanţa că nu prezintă relevanţă în cauză, câtă vreme norma imperativă edictată de art. 269 alin. (2) Codul muncii nu prevede nici o excepţie raportată la calitatea pârâtului de ordonator de credite, singurul lucru care interesează din acest punct de vedere fiind locul unde reclamantul îşi desfăşoară efectiv activitatea.

Instanţa a considerat că nu pot fi reţinute nici susţinerile referitoare la coparticiparea procesuală, în cauză nefiind vorba despre aceleaşi drepturi solicitate de reclamanţi, fiecare dintre aceştia solicitând drepturi izvorâte din propriul raport de muncă cu unitatea angajatoare.

În fine, s-a mai reţinut că susţinerile referitoare la competenţa determinată de sediul sindicatului ce se regăsesc în răspunsul la întâmpinare depus la dosar de reclamanţi nu au incidenţă în prezenta cauză, acţiunea nefiind formulată de sindicat ci de salariaţi în nume personal.

Cauza a fost înregistrată pe rolul Tribunalului Galaţi, secţia I civilă (cauze privind conflictele de muncă şi asigurări sociale), la data de 17 iulie 2018, sub nr. x/2018.

În şedinţa publică din 7 februarie 2018, a fost invocată, din oficiu, excepţia necompetenţei teritoriale a Judecătoriei Cluj-Napoca.

Tribunalul Galaţi, secţia I civilă, prin sentinţa civilă nr. 1243, pronunţată la data de 18 decembrie 2018, în dosarul nr. x/2018, a admis excepţia necompetenţei teritoriale a Tribunalului Galaţi, secţia I civilă; a declinat competenţa de soluţionare a cauzei privind litigiul de muncă dintre reclamanţii A., B., C., D., E., F., G., H., I., J., K., L., M., N., O., P., Q., R. şi pârâta CURTEA DE CONTURI A ROMÂNIEI, în favoarea Tribunalului Bucureşti, secţia a VIII-a civilă conflicte de munca si asigurări sociale; a constatat ivit conflict negativ de competenţă între Tribunalul Galaţi, secţia I civilă şi Tribunalul Bucureşti, secţia a VIII-a civilă, de conflicte de muncă şi asigurări sociale, şi, în temeiul dispoziţiilor art. 134 şi următ. din C. proc. civ., a dispus suspendarea cauzei şi înaintarea dosarului la Înalta Curte de Casaţie si Justiţie, secţia civilă, pentru soluţionarea conflictului de competenţă.

Pentru a se pronunţa astfel, instanţa a reţinut, în esenţă, următoarele motive:

În motivarea Deciziei 1845/16.05.2018 Inalta Curte de Casatie si Justitie a reţinut că, potrivit art. 269 alin. (2) din Codul Muncii, competenta de solutionarea a cererilor avand ca obiect raporturile de munca apartine instantei de la domiciliul, sediul, reclamantului. Alineatul 3 al aceluiasi articol, instituie exceptia conform careia, daca sunt indeplinite conditiile coparticiparii procesuale active, cererea poate fi formulata la instanta competenta pentru oricare dintre reclamanti.

Potrivit art. 59 C. proc. civ., mai multe persoane pot fi impreuna reclamante sau parate daca obiectul procesului este o obligatie comuna, daca drepturile sau obligatiile lor au aceeasi cauza ori daca intre ele exista o stransa legatura. In atare situatie devin incidente dispozitiile art. 269 alin. (3) din Codul Muncii, ce recunosc competenta de solutionare a cauzei dupa criteriile alin. (1) ale aceluiasi articol, care trebuie indeplinite in persoana oricaruia dintre reclamantii aflati in coparticipare procesuala facultativa.

Conform dispoziţiilor art. 129 C. proc. civ., necompetenţa este de ordine publică sau privată, cea de ordine publică circumscriindu-se cazurilor încălcării competenţei generale, când procesul nu este de competenţa instanţelor judecătoreşti, ale încălcării competenţei materiale, când procesul este de competenţa unei instanţe de alt grad, precum şi ale încălcării competenţei teritoriale exclusive, când procesul este de competenţa unei alte instanţe de acelaşi grad şi părţile nu o pot înlătura, în toate celelalte cazuri necompetenţa fiind de ordine privată.

Prin dispoziţiile art. 131 alin. (1) C. proc. civ., s-a reţinut, a fost prevăzută în mod expres obligativitatea judecătorului de a verifica şi de a stabili la primul termen de judecată la care părţile sunt legal citate în faţa primei instanţe să verifice şi să stabilească dacă instanţa sesizată este competentă general, material şi teritorial să judece pricina, însă prin art. 130 C. proc. civ. a fost limitată posibilitatea judecătorului de a invoca din oficiu necompetenţa, cea de ordine privată fiindu-i exclusă în totalitate, pârâtul fiind singurul căruia i-a fost prevăzută o astfel de vocaţie prin întâmpinare sau, când întâmpinarea nu este obligatorie, cel mai târziu la primul termen de judecată la care părţile sunt legal citate în faţa primei instanţe, în caz contrar, fiind prevăzută în persoana acestuia sancţiunea decăderii, conform art. 208 alin. (2) C. proc. civ. ("Nedepunerea întâmpinării în termenul prevăzut de lege atrage decăderea pârâtului din dreptul de a mai propune probe şi de a invoca excepţii, în afara celor de ordine publică, dacă legea nu prevede altfel").

Analizând actele şi lucrările dosarului, constatând că, în cauză, există un conflict negativ de competenţă, în sensul art. 133 alin. (2) Noul C. proc. civ., ivit între cele două instanţe care s-au declarat deopotrivă necompetente să judece pricina, Înalta Curte reţine următoarele:

Potrivit art. 133 alin. (2) Noul C. proc. civ., există conflict negativ de competenţă când două sau mai multe instanţe şi-au declinat reciproc competenţa de a judeca acelaşi proces.

Verificând dacă sunt întrunite cerinţele acestui text, în vederea emiterii regulatorului de competenţă, Înalta Curte constată că cele două instanţe- Tribunalul Bucureşti şi Tribunalul Galaţi- s-au declarat, deopotrivă, necompetente, prin hotărâri fără nicio cale de atac, că declinările de competenţă între instanţele sesizate sunt reciproce şi că, cel puţin una dintre cele două instanţe este competentă să soluţioneze cauza.

Fiind îndeplinite condiţiile anterior evocate, Înalta Curte va proceda la soluţionarea prezentului conflict de competenţă prin emiterea regulatorului de competenţă.

Analizând actele şi lucrările dosarului din perspectiva conflictului de competenţă ivit, Înalta Curte, în temeiul art. 135 C. proc. civ., va pronunţa regulatorul de competenţă stabilind competenţa soluţionării cauzei în favoarea Tribunalului Galaţi, pentru următoarele considerente:

Delimitarea atribuţiilor instanţelor se realizează în cadrul celor două forme ale competenţei, materială şi teritorială.

Competenţa materială, privită sub aspectul ei funcţional, stabileşte ierarhia pe linie verticală a diferitelor categorii de instanţe - judecătorii, tribunale, curţi de apel şi Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - care desfăşoară activitate de fond, respectiv de control judiciar ordinar sau extraordinar.

Sub aspect procesual, competenţa materială determină, în funcţie de obiectul, natura şi valoarea litigiului, cauzele ce pot fi soluţionate numai de anumite categorii de instanţe.

În ceea ce priveşte competenţa teritorială, respectiv delimitarea competenţei între instanţe de acelaşi grad, C. proc. civ. cuprinde norme cu caracter dispozitiv şi norme cu caracter imperativ.

În principiu, normele de competenţă teritorială sunt norme juridice de ordine privată, cu excepţia situaţiilor în care au fost instituite norme de competenţă teritorială exclusivă, de ordine publică.

Obiectul dosarului de faţă are caracterul unui conflict individual de muncă, astfel cum este definit de dispoziţiile art. 1 lit. n) şi p) din Legea nr. 62/2011 privind dialogul social, prin care, un consorţiu format din mai mulţi reclamanţi, au solicitat, în contradictoriu cu pârâta CURTEA DE CONTURI A ROMÂNIEI: recalcularea salariului aferent anului 2022, întrucât a fost calculat în mod eronat; recalcularea sporurilor pentru gestionarea datelor şi informaţiilor clasificate şi pentru condiţii vătămătoare aferente anului 2017 prin aplicarea procentelor de 15% la salariul de bază, cu luarea în considerare şi a majorărilor pentru: vechime în CCR, activitate AA, vechime în muncă; recalcularea drepturilor salariale acordate cu privire la stabilirea în cuantum corect a sporului pentru vechimea neîntreruptă în Curtea de Conturi a României; recalcularea drepturilor salariale prin acordarea sporului de 50% pentru risc şi suprasolicitare neuropsihică, calculat la salariul de bază brut lunar; recalcularea drepturilor salariale şi uniformizarea salarială consacrată prin Decizia Curţii Constituţionale nr. 794/2016, inclusiv la nivelul maxim cu cel aflat în plată la nivelul aceleiaşi familii ocupaţionale; recalcularea salariului de bază lunar stabilit începând cu luna iulie 2017 pentru deţinătorii titlului ştiinţific de doctor, prin aplicarea sporului de 50% din nivelul salariului de bază minim brut pe ţară garantat în plată; emiterea ordinelor în ceea ce îi priveşte pentru solicitările menţionate la pct. 1-7 din acţiune; plata drepturilor băneşti ce li se cuvin reprezentând diferenţa dintre drepturile salariale cuvenite şi cele efectiv acordate, rezultate în urma recalculărilor solicitate, actualizate cu rata inflaţiei, şi, menţinerea acestei modalităţi de calcul şi în continuare, până la o nouă modificare legislativă.

Se observă că Tribunalul Bucureşti a dispus disjungerea cererii de chemare în judecată, iniţial înregistrată sub nr. x/2018, privind pe reclamanţii A., B., C., D., E., F., G., H., I., J., K., L., M., N., O., P., Q. şi R., formând dosar nou pentru aceştia, cu nr. x/2018.

În dosarul nr. x/2018, în legătură cu care s-a ivit conflictul negativ de competenţă supus analizei, Tribunalul Bucureşti a admis excepţia necompetenţei sale teritoriale de soluţionare a cauzei, pentru salariaţii domiciliaţi în judeţul Galaţi şi care sunt salariaţi ai Camerei de Conturi Galaţi.

În temeiul art. 135 C. proc. civ., analizând actele şi lucrările dosarului, Înalta Curte va pronunţa regulatorul de competenţă stabilind competenţa soluţionării cauzei în favoarea Tribunalului Galaţi, pentru următoarele considerente:

Cererea din cauza principală a fost formulată în nume propriu de mai mulţi reclamanţi, persoane fizice, care pretind drepturi individuale similare de la unitatea- pârâtă, în calitate de angajator al acestora, drepturi derivate din raporturi de muncă/serviciu individuale diferite.

Chiar dacă instanţa a dispus, printre altele, disjungerea cauzei principale şi formarea celei de faţă, aceasta îşi păstrează caracterul incident în măsura în care relevă o astfel de legătură încât să atragă prorogarea de competenţă a Tribunalului Bucureşti, instanţă competentă doar pentru unii dintre reclamanţi, respectiv, cei care au rămas în dosarul nr. x/2018.

Conform art. 59 din Noul C. proc. civ., prin care se defineşte coparticiparea procesuală, " Mai multe persoane pot fi împreună reclamante sau pârâte dacă obiectul procesului este un drept ori o obligaţie comună, dacă drepturile sau obligaţiile lor au aceeaşi cauză ori dacă între ele există o strânsă legătură.".

Art. 126 alin. (1) Noul C. proc. civ. prevede că:

"(1) Părţile pot conveni în scris sau, în cazul litigiilor născute, şi prin declaraţie verbală în faţa instanţei ca procesele privitoare la bunuri şi la alte drepturi de care acestea pot să dispună să fie judecate de alte instanţe decât acelea care, potrivit legii, ar fi competente teritorial să le judece, în afară de cazul când această competenţă este exclusivă".

Din coroborarea acestor prevederi, reiese că prorogarea de competenţă teritorială intervine doar în situaţia în care între pretenţiile individuale identice derivate din raporturi juridice diferite (drepturile invocate), cum este cazul în speţă, cuprinse formal într-o singură cerere de chemare în judecată (ca instrumentum probationis), există o strânsă legătură.

Înalta Curte reţine că legătura dintre raporturile juridice deduse judecăţii trebuie să aibă un caracter particular pentru a justifica judecarea împreună, rezultând din modul în care hotărârea asupra unei cereri influenţează sau poate să influenţeze hotărârea asupra celeilalte, iar interesele părţilor se găsesc astfel legate între ele, încât, statuând asupra unora, s-ar putea statua pe cale de consecinţă şi asupra celorlalte.

Rezultă, astfel, o interdependenţă între cereri, care în cauza de faţă nu există.

Aceasta, deoarece, hotărârea asupra uneia dintre cereri nu este de natură să influenţeze soluţia asupra alteia decât prin faptul că un singur judecător se pronunţă asupra problemei de drept deduse judecăţii, care este aceeaşi pentru toţi reclamanţii; aceeaşi interpretare a legii o poate avea oricare altă instanţă dintre cele care ar fi competente teritorial în afara prorogării de competenţă.

Simple raţiuni de jurisprudenţă unitară (care nu este izvor de drept) nu justifică păstrarea unor cauze de competenţa teritorială exclusivă a altor instanţe de către o instanţă necompetentă după criteriile legale.

Dacă s-ar interpreta altfel, s-ar ajunge în situaţia în care aspectele derivate din aplicarea unei legi să fie deduse judecăţii, printr-un proces colectiv, unei singure instanţe, eludându-se normele de organizare a sistemului judiciar, inclusiv, pe principiul competenţei de jurisdicţie teritorială.

Mai mult, Tribunalul Bucureşti a apreciat că în cauză nu există decât formal o coparticipare procesuală activă, şi că aceasta nu atrage prorogarea de competenţă teritorială a acestui Tribunal, motiv pentru care, prin încheierea din 13 aprilie 2018 a dispus disjungerea cererii formulate de reclamanţii A., B., C., D., E., F., G., H., I., J., K., L., M., N., O., P., Q. şi R. şi formarea unui nou dosar.

Or, a se considera că în privinţa cererii formulate de aceşti reclamanţi, a operat prorogarea legală de competenţă în favoarea Tribunalului Bucureşti, ca efect al formulării acţiunii introductive împreună cu ceilalţi reclamanţi, al căror domiciliu sau loc de muncă se află în circumscripţia acestei instanţe, ar însemna a se exercita un control judiciar asupra măsurii disjungerii înseşi, măsură definitivă, asupra căreia nu se mai poate reveni, cu atât mai mult într-un regulator de competenţă.

În ce priveşte competenţa de soluţionare a cauzei, Înalta Curte reţine că potrivit dispoziţiilor art. 269 alin. (2) Codul muncii, dreptul comun în materie, cererile având ca obiect conflicte de muncă se adresează instanţei competente în a cărei circumscripţie reclamantul îşi are domiciliul sau reşedinţa ori, după caz, sediul.

Se constată totodată că prin art. 210 din Legea nr. 62/2011, normă specială intrată în vigoare ulterior Codului muncii, s-a realizat o derogare de la prevederile art. 269 alin. (2) din cod, în legătură cu competenţa de soluţionare a conflictelor individuale de muncă în care reclamant este angajatul, fiind reglementată o competenţă alternativă în favoarea instanţei de la locul de muncă sau a instanţei de la domiciliul reclamantului.

În consecinţă, în lumina dispoziţiilor art. 210 din Legea nr. 62/2011 coroborate cu cele ale art. 95 pct. 1 C. proc. civ., aparţine tribunalelor de la locul de muncă sau domiciliul reclamantului competenţa teritorială de soluţionare a cauzei, pentru situaţia în care salariatul are calitatea de reclamant.

Aşa fiind, faţă de dispoziţiile legale mai sus- arătate şi în raport de obiectul cauzei- conflict individual de muncă-, având în vedere faptul că instanţa de la domiciliul reclamanţilor este Tribunalul Galaţi, Înalta Curte constată că, în speţă, competenţa de soluţionare a cauzei revine acestui tribunal.

Pentru considerentele arătate mai sus, în aplicarea prevederilor art. 210 din Legea nr. 62/2011, prin raportare la cele ale art. 135 alin. (4) C. proc. civ., Înalta Curte urmează a stabili competenţa teritorială de soluţionare a cauzei în favoarea Tribunalului Galaţi.

Văzând şi dispoziţiile art. 135 Noul C. proc. civ.,

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Stabileşte competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Tribunalului Galaţi.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 21 martie 2019.