Factoring regress obligation: error-based restitution barred where debt existed subject to suspensive term rather than suspensive condition

Şedinţa publică din data de 20 martie 2019

Deliberând asupra recursului, din examinarea actelor şi lucrărilor dosarului constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a VI-a Civilă la data de 26.09.2014, sub număr de dosar x/2014, reclamanta A. S.R.L., societate în faliment, a chemat în judecată pe pârâta B. S.A., solicitând instanţei ca, prin hotărârea ce va pronunţa, să oblige pârâta să îi restituie suma de 1.514.830,63 RON reprezentând plata nedatorată, efectuată în baza acordului - cadru de factoring nr. Bucureşti Izvor C. civ. 14/5805/21.03.2011, precum şi la suportarea tuturor cheltuielilor de judecată ocazionate de acest litigiu.

Prin sentinţa civilă nr. 1805 din 9 aprilie 2015, pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a civilă, a fost respinsă cererea de chemare în judecată, ca neîntemeiată.

Împotriva acestei sentinţe, reclamanta a declarat apel, care, prin decizia civilă nr. 1965 A din 23 noiembrie 2016 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a civilă, a fost respins ca nefondat.

Pentru a pronunţa această decizie, instanţa a reţinut, în esenţă, următoarele:

Printr-o primă critică, apelanta susţine că aspectul reţinut de prima instanţă cu privire la nedepunerea celor 84 de facturi nu era de natură să ducă la respingerea acţiunii, în condiţiile în care intimata B. recunoaşte că reclamanta a efectuat plăţi în perioada septembrie - noiembrie 2011.

Cu privire la această critică, Curtea a apreciat că acesta nu reprezintă un argument care să fie hotărâtor pentru pronunţarea sentinţei atacate.

De altfel, în apel s-a completat probatoriul cu aceste facturi, iar intimata B. a detaliat în întâmpinarea depusă modul de derulare a contractului de factoring cu privire la facturile respective.

Motivul de apel privind încălcarea puterii de lucru judecat a sentinţei civile nr. 5638/06.06.2013, pronunţate de Tribunalul Bucureşti, secţia a VII-a civilă în dosarul nr. x/2012, irevocabilă prin respingerea recursului declarat de recurenta B. prin decizia civilă nr. 2163/20.11.201,3 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă nu este întemeiat.

Prin sentinţa civilă nr. 5638/06.06.2013, pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a VII-a civilă, judecătorul sindic a admis în parte contestaţia S.C. A. S.R.L. şi a dispus, printre alte dispoziţii, şi înlăturarea diferenţei de 1.188.468,33 RON cu care aceasta fusese înscrisă în tabelul creanţelor debitoarei S.C. C. S.R.L. Instanţa a reţinut că suma de 1.188.468,33 RON reprezintă facturi scadente şi achitate de S.C. A. S.R.L. către bancă în locul societăţii debitoare şi că aceste facturi au fost cesionate, în prealabil băncii, ele aflându-se în posesia acesteia, astfel că se consideră că banca este titularul de drept al acestei creanţe. De asemenea, s-a mai reţinut că B. nu a formulat declaraţie de creanţă pentru această sumă, astfel că nu a fost admisă cererea contestatoarei ca B. să fie înscrisă în tabelul de creanţe.

Prin decizia civilă nr. 2163/20.11.2013, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă, a fost respins ca nefondat recursul declarat împotriva sentinţei civile nr. 5638/06.06.2013 sus-menţionate.

În considerentele acestei decizii, s-a reţinut că judecătorul sindic a procedat la interpretarea judicioasă a prevederilor inserate de către părţi în acordul de factoring, în ceea ce priveşte suma de 1.188.468,33 RON, reprezentând facturi scadente şi achitate de către S.C. A. S.R.L. către bancă în locul societăţii debitoare. S-a mai reţinut că facturile au fost cesionate în prealabil băncii, iar în raport de acestea, banca este titularul de drept al creanţei. S-a mai arătat că, întrucât aderentul S.C. A. S.R.L. a achitat B., în numele debitorului cedat un număr de 84 de facturi, în sumă totală de 1.871.132 RON, pentru această sumă aderentul S.C. A. S.R.L. urmează să formuleze declaraţie de creanţă în cauză.

Conform art. 431 alin. (2) din C. proc. civ., "Oricare dintre părţi poate opune lucrul anterior judecat într-un alt litigiu, dacă are legătură cu soluţionarea acestuia din urmă".

Totodată, potrivit art. 430 alin. (2) din C. proc. civ., "Autoritatea de lucru judecat priveşte dispozitivul, precum şi considerentele pe care acesta se sprijină, inclusiv cele prin care s-a rezolvat o chestiune litigioasă".

Curtea a constatat că din dispozitivul şi considerentele care sprijină acest dispozitiv ale sentinţei civile nr. 5638/06.06.2013, pronunţate de Tribunalul Bucureşti, secţia a VII-a civilă şi ale deciziei civile nr. 2163/20.11.2013 pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă, nu se desprinde susţinerea apelantei cu privire la existenţa erorii cu privire la obligaţia sa de plată, eroare în care s-ar fi aflat la momentul efectuării plăţii. Nu se poate astfel reţine existenţa puterii de lucru judecat a hotărârilor judecătoreşti menţionate cu privire la existenţa vreunei asemenea erori.

Înlăturarea diferenţei de 1.188.468,33 RON cu care s-a înscris S.C. A. S.R.L. la masa credală prin sentinţa civilă nr. 5638/06.06.2013 s-a bazat pe argumentul potrivit căruia această creanţă a aderentului S.C. A. S.R.L. faţă de S.C. C. S.R.L. a fost cesionată în favoarea factorului B. şi, ca urmare a restituirii sumei cu care a fost finanţată SC. A. S.R.L. către bancă, nu i-au fost recesionate creanţele respective. Însă, instanţa de recurs apreciază că, pentru această creanţă, revenită în patrimoniul aderentului S.C. A. S.R.L. în urma unei viitoare recesionări a creanţei de către factorul B., aderentul urmează să formuleze declaraţie de creanţă în acest sens.

Totodată, în aceste hotărâri judecătoreşti nu se reţine înlăturarea creanţei respective cu care se înscrisese S.C. A. S.R.L. la masa credală pentru considerentul că banca, în calitate de factor, nu şi-ar fi exercitat dreptul de regres prevăzut în contractul de factoring şi că aceasta ar fi trebuit să se înscrie la masa credală cu suma menţionată.

În mod întemeiat a considerat prima instanţă că nu se poate reţine eroarea în care s-ar fi aflat reclamanta în momentul efectuării plăţii, eroare motivată prin confundarea calităţii sale din contractul de factoring, crezând că neplata creanţei de către debitor dă naştere obligaţiei sale de plată ca şi cum ar fi obligată în solidar cu debitorul.

Eroarea cu privire la obligaţia de plată nu poate fi reţinută ca întemeiată nu doar pentru argumentul că nu ar fi fost dovedită, ci şi faţă de prevederile contractuale.

Astfel, dreptul de regres al factorului care nu a obţinut de la debitor încasarea creanţelor ce i-au fost cesionate de către aderent este conturat de dispoziţiile art. 3 din Acordul cadru de factoring, de Anexa 1 - Condiţii generale la acest acord, de art. 5.6 şi 5.7 din Anexa 1 cap. V, de cap. VIII din Anexa 1, de art. 18.10 din Anexa 2 la contract.

Regresul este definit prin prevederile contractuale ca fiind dreptul factorului de a recupera de la aderent sume care nu au putut fi încasate de la debitor.

Modul de exercitare a dreptului de regres al factorului contra aderentului pentru creanţele cesionate şi neîncasate de la debitor este redat de dispoziţiile art. art. 5.6 şi 5.7 din Anexa 1 cap. V, de cap. VIII din Anexa 1, de art. 18.10 din Anexa 2 la contract.

Din interpretarea dispoziţiilor art. 5.6 din Anexa 1 cap. V reiese că, în situaţiile de neplată, refuz de plată ori litigiu legat de neplata la scadenţă de către debitor a facturilor aprobate de factor şi cesionate acestuia de către aderent, în termen de maximum 40 de zile de la data luării la cunoştinţă despre aceste situaţii, factorul va debita contul de disponibilităţi al aderentului cu sumele reprezentând contravaloarea creanţelor contestate de debitor şi plătite de factor, la care se vor adăuga comisioanele stabilite în Condiţiile specifice. Se mai prevede că, dacă în momentul exercitării de către factor a dreptului de regres, aderentul nu dispune de suficiente disponibilităţi în cont, sumele rămase neacoperite se vor înregistra în contul de creanţe restante.

Din interpretarea art. 5.7 reiese că pentru sumele neîncasate potrivit art. 5.6, adică prin debitarea contului aderentului, factorul beneficiază de dreptul de regres la care se face referire în cap. VIII din Condiţiile generale. Cu privire la creanţele pentru care factorul şi-a exercitat dreptul de regres s-a stipulat că acestea vor fi recesionate aderentului după recuperarea integrală a sumelor avansate aferente acestora.

Cap. VIII se referă la dreptul de regres al factorului contra aderentului în situaţiile prevăzute în mod expres dar nu limitativ în art. 8.1, drept ce constă în îndreptăţirea factorului de a solicita aderentului rambursarea imediată a sumelor plătite pentru creanţele cesionate şi neplătite de către debitorii acceptaţi. Exercitarea acestui drept de regres se realizează, potrivit art. 8.2, prin recuperarea acestor sume din conturile curente sau de depozit ale aderentului, scop în care aderentul autorizează factorul să debiteze oricare dintre conturile sale curente sau de depozit, chiar neajunse la termen, în RON sau în valută, pentru recuperarea integrală a sumelor datorate de aderent factorului.

Conform art. 18.10 din Anexa 2 la contract, în caz de întârziere la plata facturilor finanţate prin factoring, finanţarea va fi oprită până la plata restanţelor, iar sumele restante se vor recupera de la aderent prin exercitarea dreptului de regres, prin debitarea contului curent al acestuia sau prin valorificarea garanţiilor.

Din aceste prevederi contractuale se desprinde concluzia reţinută de instanţa de fond că dreptul de regres al factorului contra aderentului ia naştere ca urmare a neplăţii facturilor cesionate de către debitor, fără să rezulte că părţile au stabilit vreo condiţionare a naşterii acestui drept, ci doar un termen suspensiv de 40 de zile de la data luării la cunoştinţă despre neplată.

Pentru exercitarea dreptului de regres al factorului, prevederile contractuale nu impun efectuarea vreunei formalităţi. Această exercitare a dreptului de regres se realizează în mod direct prin debitarea conturilor aderentului pentru recuperarea creanţelor neachitate de către debitorul cedat.

Cum dreptul de regres al factorului contra aderentului pentru plata creanţelor neachitate de către debitor ia naştere doar prin faptul neplăţii la scadenţă a creanţelor şi prin expirarea unui termen de 40 de zile de la luarea la cunoştinţă de către factor despre neplată, refuzul de plată sau litigiu cu privire la plată, se deduce că, concomitent cu naşterea dreptului de regres al factorului ia naştere şi obligaţia corelativă acestui drept, obligaţia aderentului de plată a creanţei neachitate de către debitor.

Îndeplinirea de bunăvoie a acestei obligaţii de plată de către aderent, în condiţiile în care debitorul nu a achitat debitul faţă de factorul cesionar al creanţei, nu poate fi considerată ca fiind realizată din eroare, pentru că aderentul nu a considerat în mod eronat că datorează achitarea debitului. Aceasta deoarece obligaţia de plată exista potrivit prevederilor contractuale, astfel încât nu se poate reţine susţinerea apelantei aderent în sensul că s-ar fi aflat în eroare cu privire la plata unei creanţe inexistente.

Nu poate fi reţinută nici consideraţia apelantei cu privire la obligaţia factorului bancă de a se înscrie la masa credală a debitorului, deoarece operaţiunea de a colecta facturile care constă în urmărirea încasării creanţelor cesionate de aderent factorului se referă la demersurile iniţiate de factor constând în telefoane şi notificări adresate debitorului acceptat şi/sau în contactarea unei societăţi specializate în recuperare de creanţe, modalitatea de aplicare a acestor operaţiuni de colectare fiind stabilită în mod unilateral de factor. (art. 2.1 lit. c) şi art. 7.7 Anexa 1).

De altfel, aşa cum s-a arătat, în mod corect s-a reţinut că obligaţia de plată corelativă dreptului de regres al factorului este, conform art. 5.6 din Anexa 1, afectată de modalitatea termenului suspensiv şi nu de modalitatea vreunei condiţii suspensive sau de vreo altă condiţionare. Pentru naşterea dreptului de regres, prevederile contractuale nu stipulează că factorul trebuie să efectueze anumite acte de urmărire a creanţei, cum ar fi cele referitoare la înscrierea creanţei la masa credală a debitorului cedat aflat în procedura insolvenţei.

Susţinerea apelantei în sensul că încheierea actului adiţional este de natură să dovedească eroarea cu privire la datorarea sumei achitate în care s-a aflat la momentul efectuării plăţii, nu poate fi reţinută.

În mod întemeiat a considerat prima instanţă că valabilitatea plăţilor a fost confirmată de către reclamantă prin semnarea Actului adiţional nr. x/22.12.2011. Prin încheierea acestui act adiţional între factor şi aderent, aderentul recunoaşte obligaţia sa de plată pentru facturi în valoare la data respectivă de 12.424.954,43 RON, convenind majorarea termenului suspensiv de la 40 de zile la 98 de zile pentru exercitarea de către factor a dreptului de regres.

Încheierea acestui act adiţional nu poate fi interpretată, astfel cum susţine apelanta, că ar dovedi faptul că aceasta, în calitate de aderent s-ar fi aflat în eroare cu privire la datoria sa faţă de factor. Din contră, încheierea actului adiţional dovedeşte că aderentul recunoaşte obligaţia sa de plată către factor, pentru facturile menţionate, obligaţie corelativă dreptului de regres al factorului şi care ia naştere odată cu acesta.

Nu pot fi reţinute deci criticile formulate de către apelantă cu privire la interpretarea de către instanţa de fond a prevederilor Actului adiţional nr. x/22.12.2011 şi nici că prima instanţă nu ar fi analizat "mecanismul" acordului - cadru de factoring din punctul de vedere al drepturilor şi obligaţiilor părţilor. Instanţa a analizat drepturile şi obligaţiile părţilor derivate din prevederile acestui acord, chiar dacă de o manieră mai succintă.

Totodată, este correct argumentul primei instanţe, în sensul că reclamanta a efectuat o plată anticipată, raportat la prevederile art. 1343 teza I din noul C. civ., în vigoare la data efectuării plăţii reclamate ca fiind nedatorată, care dispune că:

"Ceea ce debitorul a plătit înainte de împlinirea termenului suspensiv nu se poate restitui decât atunci când plata s-a făcut prin dol sau violenţă. De asemenea, este supusă restituirii şi plata făcută înainte de îndeplinirea condiţiei suspensive".

Aşa cum s-a arătat, obligaţia aderentului de plată către factor a sumelor încasate de la acesta şi a comisioanelor aferente, corelativă dreptului de regres al factorului, este afectată de modalitatea termenului suspensiv de 40 de zile menţionat de art. 5.6 din Anexa 1, termen majorat prin Actul adiţional nr. x/22.12.2011.

Chiar dacă plata efectuată de către aderent s-a realizat anterior împlinirii termenului suspensiv, aceasta nu este supusă restituirii, atât în condiţiile C. civ. de la 1864, cât şi în cele ale C. civ. din 2009, cu excepţia situaţiilor în care plata s-a făcut prin dol sau violenţă.

Nu se poate astfel reţine susţinerea apelantei că ar fi greşită concluzia instanţei de fond că reclamanta ar avea vreo obligaţie către B., obligaţie ce ar fi afectată de un termen suspensiv.

Cu privire la susţinerea apelantei că aceasta nu are calitatea de codebitor al factorului, se reţine că raporturile juridice sunt derivate din contractul de factoring care este un contract special, în care drepturile şi obligaţiile părţilor au caracter special.

Nu se poate reţine nici aprecierea apelantei că dreptul de regres al factorului este afectat de condiţia suspensivă constând în neîncasarea creanţei de la debitorul cedat.

Dreptul de regres al factorului contra aderentului ia naştere ca urmare a neîndeplinirii de către debitorul cedat a obligaţiei de plată. Dar această neîndeplinire de către debitorul cedat a obligaţiei de plată nu poate fi considerată ca reprezentând o condiţie suspensivă pentru naşterea dreptului de regres al factorului, având în vedere definiţia condiţiei suspensive ca eveniment viitor şi incert de care depinde naşterea unei obligaţii.

Astfel cum anterior s-a arătat, nu se poate reţine că reclamanta s-ar fi aflat în eroare cu privire la exercitarea dreptului de regres al băncii, întrucât obligaţia de plată cu privire la care susţine că s-ar fi aflat în eroare exista la data efectuării plăţii.

Nu este întemeiată nici critica privind inaplicabilitatea instituţiei gestiunii de afaceri, având în vedere că, în mod întemeiat, instanţa de fond a înlăturat apărarea pârâtei din cadrul interogatoriului bazată pe gerarea intereselor altuia, respectiv ale debitorului.

Apelanta mai susţine prin alt motiv de apel că sunt îndeplinite condiţiile restituirii plăţii nedatorate, respectiv plata a fost efectuată, datoria nu exista şi plata a fost făcută din eroare.

Din cele expuse în cadrul soluţionării celorlalte motive de apel se deduce că în mod întemeiat şi legal a reţinut instanţa de fond că nu sunt întrunite condiţiile prevăzute de lege pentru restituirea plăţii nedatorate (art. 992-997 C. civ. de la 1864 şi art. 1341-1344 C. civ. 2009).

Astfel, fiind probată şi necontestată de către niciuna dintre părţi îndeplinirea condiţiei referitoare la efectuarea plăţii de către reclamanta aderent către pârâta factor, s-a constatat că celelalte două condiţii cerute pentru existenţa unei plăţi nedatorate nu sunt întrunite.

În primul rând, nu este întrunită condiţia ca datoria să nu existe, deoarece, aşa cum s-a arătat, obligaţia de plată a aderentului s-a născut odată cu naşterea dreptului corelativ de regres al factorului, respectiv în termen de 40 de zile de la luarea la cunoştinţă despre neplata creanţei de către debitorul C..

În al doilea rând, nu este întrunită nici condiţia ca plata să fi fost făcută din eroare, adică reclamanta să considere în mod eronat că avea obligaţia de plată. Aceasta având în vedere că reclamanta aderent nu a considerat eronat că datora, întrucât obligaţia de plată corelativă dreptului de regres al factorului exista, fiind afectată doar de un termen suspensiv de a cărui împlinire depinde doar exigibilitatea obligaţiei şi nu naşterea ei.

Împotriva deciziei civile nr. 1965 A din 23 noiembrie 2016, pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a civilă, reclamanta A. S.R.L. prin lichidator judiciar consorţiul format din D. şi Cabinet Individual de Inolvenţă E. a declarant recurs, motivele fiind, în esenţă, următoarele:

Instanţa de apel a interpretat în mod greşit atât considerentele hotărârilor pronunţate în dosarul nr. x/2012, cât şi prevederile acordului cadru de factoring, reţinând inexistenţa vreunei "erori" la momentul efectuării plăţilor.

Hotărârea nr. 5638/06.06.2013, pronunţată în dosarul nr. x/2012 (rămasa definitivă şi irevocabilă urmare a respingerii recursului declarat de B. prin decizia nr. 2163/20.11.2013, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă) atestă eroarea în care A. S.R.L. s-a aflat. B. nu şi-a exercitat dreptul de regres împotriva societăţii şi, în raport de acest fapt, banca, şi nu recurenta, avea obligaţia să se înscrie la masa credala a C. în vederea efectuării demersurilor de colectare a creanţei de la debitorul cedat (C.) conform contractului de factoring.

Aşa fiind, judecătorul sindic în mod corect a înlăturat creanţa cu care A. S.R.L., din eroare, s-a înscris la masa credală a C.. S-a confundat calitatea recurentei din contractul de factoring, crezând că simpla neplată de către C. dă naştere obligaţiei sale, ca şi cum societatea ar fi un debitor obligat în solidar.

Astfel, judecătorul sindic a reţinut faptul că banca, aflându-se în posesia facturilor, trebuia să formuleze o declaraţie de creanţă (însă nu a făcut-o decât foarte târziu prin cererea de recurs sub forma unei solicitări subsidiare) şi că aceste facturi nu puteau fi transmise societăţii creditoare (adică recurentei) pentru ca aceasta să se înscrie la masa credală, deoarece banca avea obligaţia, conform factoring-ului, să asigure urmărirea încasării acestei creanţe cesionate; banca era titularul creanţei.

Aceste considerente sunt menţinute şi de instanţa de recurs.

Din această perspectivă, este evident faptul că instanţa de apel a fost în eroare, dând o interpretare greşită unui considerent rupt din context.

Aşadar, eroarea în care recurenta s-a aflat la mometul efectuării plaţilor este dovedită.

Esenţial este faptul că, definitiv şi irevocabil, s-a stabilit de curtea de apel că titularul creanţei împotriva lui C. a rămas B. şi că doar aceasta ar fi putut formula legal cerere de înscriere la masa credală cu suma ce face obiectul prezentei cauze, chiar dacă această sumă a fost achitată de recurentă în locul debitorului cedat C..

Aşa fiind, atât timp cât o instanţă a tranşat irevocabil faptul că B. avea obligaţia să se înscrie la masa credală cu acea creanţă în vederea colectării acesteia de la C., nu poate veni ulterior o altă instanţă care, prin motivarea sa, chiar şi indirect, să înlăture cele deja statuate, cu putere de lucru judecat, în acest sens.

În opinia instanţei de apel, eroarea la momentul efectuării plăţilor nu poate fi reţinută, nici în raport de prevederile acordului cadru de factoring.

Instanţa de apel a făcut o analiză superficială a prevederilor contractuale. Dreptul de regres nu poate să fie o formalitate în sensul reţinut de instanţă pentru că doar în urma activării acestuia aderentul îşi recapătă dreptul asupra creanţei sale (cesionate iniţial către B. în baza factoring-ului), pentru a putea să-şi valorifice ulterior acest drept.

B. nu şi-a exercitat vreodată dreptul de regres împotriva recurentei.

Dreptul de regres putea fi exercitat doar dacă C. nu plătea şi doar după expirarea unui termen de 98 de zile de la data luării la cunoştinţă despre neplată. Modalitatea prin care recurenta trebuia să fie anunţată, îmbracă forma unei notificări din partea B. despre neplata facturii/facturilor de către C..

Aşadar, contrar instanţei de apel, simpla debitare a conturilor aderentului nu echivala automat cu exercitarea dreptului de regres.

Contractul de factoring cu regres presupune:

- cedarea de către A. S.R.L., în favoarea B. a facturilor emise de societatea recutrentă către C.;

- urmărirea şi colectarea de către B. a facturilor primite de la A. S.R.L., urmare a contractului de factoring;

- posibilitatea exercitării dreptului de regres de către bancă împotriva recurentei, în condiţiile stabilite prin contractul de factoring, respectiv:

- recesionarea facturilor de la B. către recurentă;

- după efectuarea tuturor demersurilor din partea B. pentru încasarea facturilor ajunse la scadenţă şi neplătite.

În ceea ce priveşte condiţiile exercitării dreptului de regres mai sus arătate, de asemenea, instanţa de apel este în eroare.

Recesionarea facturilor putea avea loc concomitent cu exercitarea dreptului de regres şi nu după recuperarea integrală a sumelor aferente facturilor neplatite de C..

Reţinerile instanţei de apel privind relevanţa prevederilor art. 5.7 din Anexa 1 - condiţiile generale la acordul cadru de factoring - nu pot fi primite deoarece:

- art. 7 teza a II-a (ii) din acordul cadru de factoring prevede - Condiţiile specifice "sunt derogatorii de la Condiţiile Generale şi le completează pe acestea"; aşadar, se dă întâietate Condiţiilor Specifice în detrimentul Condiţiilor Generale;

- punctul 8 din Condiţiile specifice stipulează ca "termen de recesionare facturi neachitate: 40 de zile de la data scadenţei contractuale a facturilor";

- conform art. 5.6. din Condiţiile Generale împlinirea termenului de 40 de zile de la scadenţa facturilor neachitate de C. dă dreptul B. de a exercita regresul;

- aşadar, momentul recesionarii facturilor coincide cu momentul de la care se poate exercita dreptul de regres, şi anume după expirarea unui termen de 40 de zile de la scadenţa facturilor neachitate de C..

Referitor la demersurile pe care B. trebuia să le facă în vederea încasării facturilor de la C. în conformitate cu art. 2 alin. (1) lit. c) din Condiţiile Generale la Acordului Cadru de factoring, cu modificările şi completările ulterioare, factorul (în cazul nostru banca) avea obligaţia să asigure urmărirea încasării tuturor creanţelor cesionate de aderent factorului.

Contrar instanţei de apel, enumerarea mijloacelor prevăzute în contract prin care B. putea colecta creanţa nu era una limitativă, ci doar exemplificativă, banca putând apela la orice alte metode de recuperare a sumelor fără a se limita doar la cele enumerate în contract.

Aspectele reţinute de instanţa de apel privind Actul Adiţional nr. l/F/22.12.2011 sunt eronate.

În realitate, scopul încheierii acelui act adiţional a fost reeşalonarea (prelungirea) termenelor de plată aferente facturilor neîncasate de la C. în schimbul constituirii unor garanţii suplimentare.

Actul adiţional menţionat a fost încheiat în decembrie 2011, adică la numai o lună de la momentul efectuării ultimei plăţi (noiembrie 2011), când A. S.R.L. nu cunoştea încă faptul că efectuase plăţi din eroare.

Nu a existat nicio altă plată făcută în baza contractului de factoring după data încheierii Actului Adiţional nr. l/F/22.12.2011.

Instanţa de apel nu a analizat integral "mecanismul" Acordului-cadru de factoring din perspectiva drepturilor şi obligaţiilor asumate de părţi.

Instanţa de apel nu a cercetat în detaliu drepturile şi obligaţiile părţilor rezultate dintr-un contract de factoring şi astfel a ajuns la concluzia greşită, conform căreia A. ar fi efectuat o plată anticipată ce reprezintă o excepţie de la obligaţia de restituire în temeiul plăţii nedatorate conform art. 1343 teza I din noul C. civ.

Plăţile efectuate de A. S.R.L. au fost făcute în calitate de aderent în contractul de factoring.

Dreptul de regres al băncii era afectat de o condiţie suspensivă, respectiv aceea de a nu-şi încasa creanţa de la C. în urma demersurilor de colectare efectuate.

Contrar celor reţinute de instanţa de apel, în speţa de faţă suntem în sfera unei condiţii suspensive în accepţiunea legii, câtă vreme C. înregistra întârzieri consistente la plata facturilor; a urmat intrarea acesteia în insolvenţă (intrare în incapacitate de plată), ceea ce denota faptul că plata facturilor era un eveniment viitor şi incert.

Prin urmare, dreptul băncii era afectat atât de o condiţie suspensivă, cât şi de un termen suspensiv.

Banca, din culpa sa exclusivă, nu s-a înscris la masa credala a lui C., deci nu şi-a îndeplinit obligaţia de a colecta creanţa de la debitorul cedat.

În atare ipoteză devin aplicabile prevederile art. 1343 teza a II-a noul C. civ., care statuează că "De asemenea, este supusă restituirii şi plata făcută înainte de îndeplinirea condiţiei suspensive".

Nu numai că această condiţie nu s-a realizat încă, însă realizarea acesteia nu mai este posibilă nici în viitor, raportat la hotărârea pronunţată în dosarul nr. x/2012.

Or, dacă este sigur că această condiţie suspensivă nu se va mai îndeplini vreodată, atunci se consideră că dreptul de regres al băncii nu a existat vreodată şi toate prestaţiile deja efectuate trebuie restituite, motiv pentru care prevederile art. 1343 teza I din noul C. civ., reţinute de instanţa de apel, nu pot fi incidente.

Termenul suspensiv şi-ar fi găsit aplicarea doar daca s-ar fi îndeplinit condiţia suspensivă privind neîncasarea creanţei de la C. în urma demersurilor efectuate.

Referitor la instituţia gestiunii de afaceri la care se face trimitere, A. a efectuat plăţi în locul debitorului cedat doar din eroare, şi nu pentru a evita eventuale pierderi în patrimoniul geratului C..

Referitor la condiţiile plaţii nedatorate, A. S.R.L. este solvensul, respectiv creditorul obligaţiei de restituire, iar B. este accipiensul, respectiv debitorul acestei obligaţii.

Condiţiile necesare pentru a se naşte raportul juridic în temeiul căruia accipiensul (B.) va fi obligat la restituirea către solvens (A. S.R.L.) a ceea ce a primit sunt următoarele:

- prestaţia executată de solvens să fie făcută cu titlu de plată (A. S.R.L. a plătit B. rate din contractul de factoring ajunse la scadenţă);

- datoria în vederea căreia s-a făcut plata să nu existe, din punct vedere juridic (B. nu a exercitat vreodată regresul împotriva recurentei);

- plata să fi fost făcută din eroare (A., crezând din eroare, că a fost activat regresul, a plătit băncii sumele solicitate prin prezenta acţiune).

În drept, recursul a fost întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ.

Înalta Curte a procedat la întocmirea raportului asupra admisibilităţii în principiu a recursului, în temeiul art. 493 alin. (2) din C. proc. civ., prin raport constatându-se că recursul este admisibil.

Completul de filtru, constatând că raportul întruneşte condiţiile art. 493 alin. (3) C. proc. civ. a dispus, prin încheierea din data de 14 martie 2018, comunicarea acestuia părţilor, pentru ca acestea să depună puncte de vedere cu privire la raport.

Părţile nu au depus puncte de vedere cu privire la raportul întocmit în cauză.

Prin încheierea de şedinţă din 23 mai 2018 a fost admis în principiu recursul de face obiectul prezentei cauze, fixându-se termen la data de 10 octombrie 2018.

Înalta Curte, verificând în cadrul controlului de legalitate decizia atacată, constată că recursul nu este fondat pentru considerentele care urmează:

Recurenta invocă încălcarea de către curtea de apel a puterii de lucru judecat cu privire la plata efectuată din eroare de către aceasta în temeiul acordului cadru de factoring, astfel cum rezultă din sentinţa civilă nr. 5638 din 6 iunie 2013, pronunţată în dosarul nr. x/2012, rămasă irevocabilă prin decizia civilă nr. 2163 din 20 noiembrie 2013, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă.

Înalta Curte apreciază că, prealabil, se impune a se sublinia că puterea de lucru judecat presupune că hotărârea beneficiază de o prezumţie irefragabilă că exprimă adevărul şi că nu trebuie contrazisă de o altă hotărâre.

Autoritatea de lucru judecat şi puterea de lucru judecat nu sunt sinonime. Autoritatea de lucru judecat este o parte a puterii de lucru judecat. Existenţa unei hotărâri judecătoreşti poate fi invocată în cadrul unui alt proces, cu autoritate de lucru judecat atunci când se invocă exclusivitatea hotărârii, sau cu putere de lucru judecat, când se invocă obligativitatea sa, fără ca în cel de-al doilea proces să fie aceleaşi părţi, să se discute acelaşi obiect şi aceeaşi cauză.

Pentru a se invoca obligativitatea unei hotărâri judecătoreşti irevocabile privind soluţionarea unei probleme juridice nu este necesară existenţa triplei identităţi de părţi, cauză şi obiect, ci este necesară doar probarea identităţii între problema soluţionată irevocabil şi problema dedusă judecăţii, instanţa de judecată fiind ţinută să pronunţe aceeaşi soluţie.

Principiul puterii de lucru judecat împiedică infirmarea constatărilor făcute într-o hotărâre judecătorească definitivă printr-o altă hotărâre judecătorească posterioară, dată în alt proces.

Noţiunea de proces echitabil presupune că dezlegările irevocabile date problemelor de drept în litigii anterioare, dar identice sub aspectul problemelor de drept soluţionate, au caracter obligatoriu în litigiile ulterioare, deoarece, în caz contrar, s-ar încălca principiul securităţii raporturilor juridice, cu consecinţa generării incertitudinii jurisprudenţiale.

Dincolo de aceste considerente teoretice, Înalţa Curte constată că hotărârile invocate de către recurentă vizează calitatea de creditor a S.C. A. S.R.L. şi a B. S.A., faţă de debitoarea S.C. C. S.R.L., aflată în procedura insolvenţei. Niciuna dintre instanţe nu a reţinut, aşa cum susţine recurenta, eroarea în care s-ar fi aflat aceasta la momentul efectuării plăţii în temeiul contractului de factoring.

Analiza efectuată de instanţa de apel cu privire la puterea de lucru judecat din perspectiva dispoziţiilor art. 431 alin. (2) şi ale 430 alin. (2) din noul C. proc. civ., deşi aplicabil era vechiul cod de procedură, faţă de momentul demarării litigiului, vizând atât dispozitivul, cât şi considerentele pe care acesta se sprijină, aşadar fiind extinsă, nu poate constitui un motiv de recurs.

Nu se poate reţine argumentul recurentei în sensul că, prin decizia civilă recurată se înlătură cele statuate deja prin hotărârile invocate cu putere de lucru judecat, în condiţiile în care aceasta nu contravine celor statuate în procedura insolvenţei societăţii C. S.R.L.

Nici susţinerile recurentei cu privire la efectuarea plăţii din eroare, faţă de prevederile acordului contract de factoring, nu pot fi reţinute.

Conform dispoziţiilor art. 1073 din vechiul C. civ., "Creditorul are dreptul de a dobândi îndeplinirea exactă a obligaţiei, şi în caz contrar are dreptul la dezdăunare".

De asemenea, art. 969 alin. (1) din C. civ. statuează:

"Convenţiile legal facute au putere de lege între partile contractante."

Prin acordul-cadru de factoring nr. Bucureşti Izvor x/21.03.2011, încheiat între B. S.A., în calitate de factor, S.C. A. S.R.L., în calitate de aderent şi F. - garant avalist, părţile au convenit efectuarea de către factor, pentru aderent, a operaţiunilor de factoring pentru facturi reprezentând creanţe în RON, rezultate din contracte comerciale, încheiate cu rezidenţi persoane juridice, ce au ca obiect vânzări bunuri/prestări de servicii, altele decât cele în folos personal.

Conform Anexei nr. 1 la acordul-cadru de factoring, factorul are dreptul de a recupera de la aderent sumele care nu au putut fi încasate de la debitor -dreptul de regres - acest drept operând în conformitate cu dispoziţiile Anexei nr. 1 - cap. V: art. 5.6, 5.7 şi cap. VIII, coroborate cu cele ale Anexei nr. 2 la contract - art. 18.10.

Conform acestor prevederi contractuale, avute în vedere de către instanţa de apel, dreptul de regres al factorului nu este condiţionat de efectuarea vreunei formalităţi, astfel cum susţine recurenta şi nici nu este afectat de existenţa unei condiţii suspensive.

Termenul este evenimentul viitor şi sigur că se va produce, care afectează executarea sau stingerea unei obligaţii, termenul suspensiv afectând exigibilitatea obligaţiei şi nu existenţa acesteia.

Condiţia este evenimentul viitor şi nesigur că se va produce, de care depinde însăşi existenţa raportului juridic obligaţional.

Or, termenul prevăzut de părţi în vederea exercitării dreptului de regres, respectiv de 40 de zile de la luarea la cunoştinţă despre neplată, majorat ulterior, prin act adiţional la 98 de zile, este un termen suspensiv, partea în favoarea căreia s-a prevăzut putând să renunţe la beneficiul termenului.

Raportat la aceste considerente, nu poate fi reţinut argumentul recurentei în sensul că banca nu a exercitat dreptul de regres, întrucât nu a notificat neplata facturilor de către debitorul cedat.

Obligaţia notificării nu se regăseşte în prevederile contractuale asumate de părţi, banca având dreptul de a exercita dreptul de regres în mod direct, prin debitarea conturilor aderentului pentru recuperarea creanţelor neachitate de către debitorul cedat.

Îndeplinirea de bunăvoie a acestei obligaţii, fără ca banca să efectueze debitarea conturilor recurentei, nu poate fi considerată ca efectuată din eroare, în condiţiile în care plata presupune executarea voluntară a obligaţiei de către debitor, indiferent de obiectul ei.

Obligaţia contractuală subzistă chiar în cazul neîndeplinirii formalităţii notificării, care în speţă nu era aplicabilă, nefiind reglementată de părţi, argumentele recurentei vizând obligaţia factorului de a colecta creanţele cesionate neputând conduce la o altă concluzie.

Argumentele recurentei, în sensul că instanţa de apel a apreciat eronat că prin semnarea actului adiţional nr. x/22.12.2011 a fost confirmată valabilitatea plăţilor vizează aspecte de netemeinicie. Interpretarea actelor juridice, prin raportare la mijloacele de probă administrate în cauză, este apanajul instanţei de apel, neputând constitui un motiv de nelegalitate.

Nu pot fi reţinute nici susţinerile recurentei cu privire la plata nedatorată, care reprezintă acel fapt juridic licit care constă în executarea de către o persoană, din eroare, a unei prestaţii la care nu era obligată şi fără intenţia de a plăti pentru altul.

Pentru promovarea unei acţiuni în restituirea unei plăţi nedatorate, trebuie să se probeze existenţa condiţiilor esenţiale în vederea producerii efectelor plăţii nedatorate, respectiv: existenţa unei plăţi, datoria a cărei stingere s-a urmărit prin plată să nu existe; plata să fie făcută din eroare.

În speţă nu se poate reţine că era îndeplinită condiţia ca datoria a cărei stingere s-a urmărit prin plată să nu existe, în condiţiile în care debitorul cedat, respectiv C. S.R.L. nu a efectuat plata către bancă.

Mai mult decât atât, nici condiţia ca plata să fie efectuată din eroare nu este îndeplinită, faţă de prevederile contractuale anterior menţionate şi faţă de executarea voluntară a obligaţiei de către S.C. A. S.R.L.

În consecinţă, în raport de raţiunile înfăţişate, Înalta Curte, cu aplicarea dispoziţiilor art. 496 alin. (1) C. proc. civ., va respinge recursul declarat de recurenta-reclamantă A. S.R.L., prin lichidator judiciar CONSORŢIUL FORMAT DIN D. S.P.R.L. şi C.I.I. E., împotriva deciziei civile nr. 1965A din 23 noiembrie 2016, pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a civilă şi, pe cale de consecinţă, şi cererea de intervenţie accesorie în interesul recurentei, formulată de intervenientul F..

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de recurenta-reclamantă A. S.R.L., prin lichidator judiciar CONSORŢIUL FORMAT DIN D. S.P.R.L. şi C.I.I. E., împotriva deciziei civile nr. 1965A din 23 noiembrie 2016, pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a civilă, ca nefondat.

Respinge cererea de intervenţie accesorie în interesul recurentei, formulată de intervenientul F., ca nefondată.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 20 martie 2019.