Statutory bond issuance for assigned bank claims: imprescriptibility of absolute nullity action versus three-year prescription of restitution claim

Şedinţa publică din data de 20 martie 2019

Asupra recursurilor, din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată la 19 august 2010 pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a VI-a Comercială, reclamantul MINISTERUL FINANŢELOR PUBLICE a chemat în judecată pe pârâta A. S.A., solicitând obligarea acesteia la plata sumei de 925.913,59 RON (461.472,58 RON, reprezentând debitul principal şi 464.441,01 RON, cu titlu de dobândă), aferente obligaţiunilor de stat seria x/BA- RF2 - rezultate din creanţa de 256.801,66 dolari americani deţinută de fosta B. S.A. asupra S.C. C. S.A. - emise pe numele A. S.A. în baza prevederilor O.U.G. nr. 163/1999.

Prin sentinţa civilă nr. 23940 din 8 decembrie 2011, Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a civilă a admis excepţia necompetenţei materiale şi a declinat competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Curţii de Apel Bucureşti.

Prin încheierea din 29 februarie 2012, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă a respins ca neîntemeiată excepţia necompetenţei materiale, invocată de reclamant, iar prin sentinţa civilă nr. 60 din 9 mai 2012 a respins ca neîntemeiate excepţiile lipsei calităţii procesuale active, lipsei de interes, inadmisibilităţii şi prescripţiei dreptului material la acţiune, a admis acţiunea, astfel cum a fost formulată şi ulterior precizată, a constatat nulitatea absolută a contractului de cesiune de creanţă nr. x, încheiat între B. S.A. (în prezent A. S.A.) şi A.V.A.B. (în prezent A.A.A.S.) şi a actelor subsecvente şi a obligat pârâta A. S.A. la plata către reclamant a sumei de 925.913,59 RON (compusă din suma de 461.472,58 RON şi dobânda în cuantum de 464.441,01 RON), aferentă obligaţiilor de stat seria x/BA-RF2.

Împotriva sentinţei sus-menţionate, dar şi încheierii din 27 octombrie 2011, pârâta A. S.A. a declarat recurs, care a fost admis prin decizia nr. 3180 din 10 octombrie 2013, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie si Justiţie, secţia a II-a civilă; în consecinţă, sentinţa atacată a fost casată, iar cauza a fost trimisă spre rejudecare primei instanţe.

În rejudecare, prin sentinţa nr. 39/2015 din 18 martie 2015, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă a respins ca neîntemeiată excepţia prescripţiei dreptului la acţiune, a admis acţiunea, a constatat nulitatea absolută a contractului de cesiune de creanţă nr. x încheiat între B. S.A. (în prezent A. S.A.) şi A.V.A.B. (în prezent A.A.A.S.) şi a actelor subsecvente şi a obligat-o pe pârâta A. S.A. la plata către reclamant a sumei de 925.913,59 RON (compusă din suma de 461.472,58 RON şi dobânda în cuantum de 464.441,01 RON), aferentă obligaţiilor de stat seria x/BA-RF2 emise pe numele A. S.A.

Prin decizia nr. 127 din 31 ianuarie 2017, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia a II-a civilă a admis recursul, a casat sentinţa recurată şi a trimis cauza spre rejudecare primei instanţe.

În rejudecare, prin sentinţa civilă nr. 230 din 29 noiembrie 2017, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă, a fost respinsă excepţia prescripţiei extinctive, în raport de capătul de cerere având ca obiect constatare nulitate absolută, ca neîntemeiată. A fost respins capătul de cerere având ca obiect constatarea nulităţii absolute a contractului de cesiune de creanţă nr. x, formulat de reclamantul MINISTERUL FINANŢELOR PUBLICE, în contradictoriu cu pârâtele AUTORITATEA PENTRU ADMINISTRAREA ACTIVELOR STATULUI şi A. S.A., ca neîntemeiat. A fost admisă excepţia prescripţiei extinctive, în ceea ce priveşte capătul de cerere având ca obiect plata sumei de 925.913,59 RON şi, drept consecinţă, a fost respins acest capăt de cerere, ca efect al prescripţiei extinctive. A fost obligat reclamantul la plata sumei de 19.150,67 RON către pârâtă, cu titlu de cheltuieli de judecată.

Pentru a pronunţa această hotărâre, instanţa a reţinut, în esenţă, următoarele:

Prin contractul de cesiune de creanţă nr. x, B. S.A. (în prezent A. S.A.) a cesionat Agenţiei de Valorificare a Activelor Bancare (în prezent AUTORITATEA PENTRU ADMINISTRAREA ACTIVELOR STATULUI) creanţa bancară neperformantă deţinută faţă de debitorul cedat S.C. C. S.A., în valoare nominală de 4.636.493.031,30 ROL, consolidată, conform prevederilor O.U.G. nr. 54/1998, la nivelul de 258.012,97 USD.

Plata cesiunii de creanţă s-a realizat de MINISTERUL FINANŢELOR PUBLICE, conform art. 3.1 din contract, prin emisiunea de titluri de stat, în limita plafonului aprobat prin O.U.G. nr. 163/1999.

Cu prioritate, conform prevederilor art. 137 alin. (1) din C. proc. civ., Curtea a analizat excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune, urmând a face distincţie, aşa cum s-a statuat prin decizia de casare, obligatorie pentru instanţă în rejudecare, între cele două acţiuni/capete de cerere.

În ceea ce priveşte excepţia prescripţiei extinctive a acţiunii/capătului de cerere privind constatarea nulităţii absolute a contractului de cesiune de creanţă nr. x, Curtea a reţinut următoarele:

Contractul de cesiune de creanţă nr. x a fost încheiat în aplicarea prevederilor O.U.G. nr. 51/1998 privind unele măsuri premergătoare privatizării băncilor, astfel cum a fost modificată prin O.G. nr. 54/1999 şi O.U.G. nr. 64/1999, şi a prevederilor O.U.G. nr. 163/1999 privind unele măsuri pentru completarea şi modificarea cadrului juridic referitor la regimul de administrare, restructurarea financiară şi operaţională a B. - S.A. în vederea privatizării.

Prin art. 6 alin. (1) din O.U.G. nr. 163/1999, Agenţia de Valorificare a Activelor Bancare a fost autorizată să preia active bancare supuse valorificării de la B. - S.A., în condiţiile prevăzute la art. 2, 3, 8, 12 şi 121 din O.U.G. nr. 51/1998, iar prin alin. (3) s-a stabilit că pentru activele bancare prevăzute la alin. (1), preluate de Agenţia de Valorificare a Activelor Bancare, B. - S.A. va primi în contrapartidă titluri de stat de valoare egală. Conform alin. (4), preluarea la datoria publică internă şi emiterea titlurilor de stat aferente operaţiunilor prevăzute la alin. (1), precum şi evidenţierea lor de către B. - S.A. se fac în două etape.

Activele bancare supuse valorificării preluate de la B. - S.A. constau, potrivit prevederilor O.U.G. nr. 51/1998, astfel cum a fost modificată prin O.G. nr. 54/1999 şi O.U.G. nr. 64/1999, inclusiv în creanţe neperformante, definite ca fiind "credite şi dobânzi aferente, creanţe ataşate acestora sau derivate din acestea, evidenţiate în conturile de bilanţ, asupra unor debitori, persoane fizice sau persoane juridice şi care, conform normelor Băncii Naţionale a României şi practicilor/uzanţelor bancare internaţionale, sunt clasificate în categoria «îndoielnic» sau «pierdere», precum şi elemente de activ evidenţiate în conturi extrabilanţiere, conform normelor în vigoare" (art. 2 alin. (1) lit. a); art. 3 lit. b). Fac obiectul valorificării, potrivit actelor normative arătate, creanţele bancare neperformante existente în sold la data de 31 martie 1999 sau la data prevăzută în actul normativ privitor la restructurarea băncii la care statul este acţionar majoritar (art. 2 alin. (2).

Conform art. 9 alin. (1) din O.U.G. nr. 51/1998, modificată prin O.U.G. nr. 64/1999, cesiunea creanţelor bancare neperformante este supusă dispoziţiilor art. 1.391 şi următoarele din C. civ. referitoare la cesiunea de creanţă şi are ca efect principal subrogarea agenţiei în toate drepturile principale şi accesorii ale băncilor cedente.

Conform art. 7 alin. (1) din O.U.G. nr. 163/1999, în aplicarea prevederilor acestui act normativ Ministerul Finanţelor încheie cu B. - S.A. convenţii de derulare a datoriei publice contractate prin emiterea titlurilor de stat.

Art. 8 al aceleiaşi ordonanţe stabileşte că întreaga responsabilitate pentru corectitudinea şi realitatea sumelor preluate la datoria publică internă conform art. 6 alin. (1) revine B. - S.A. şi Agenţiei de Valorificare a Activelor Bancare.

În cuprinsul cererii de chemare în judecată reclamantul a invocat şi incidenţa art. 8 din O.U.G. nr. 163/1999, iar din ansamblul dispoziţiilor legale mai sus enunţate, rezultă că acestea sunt aplicabile actelor încheiate şi operaţiunilor derulate de părţi, respectiv operaţiunilor de cesiune a creanţei bancare neperformante deţinută de B. S.A. faţă de debitorul cedat S.C. C. S.A., în valoare nominală de 4.636.493.031,30 ROL, consolidată la nivelul de 258.012,97 USD, de emitere în contrapartidă a titlurilor de stat de valoare egală (obligaţiunile de stat cu dobândă seria x/BA-RF2) şi de încheiere a convenţiei de derulare a împrumutului de stat nr. 22739/10.12.1999.

Dispoziţiile art. 1923 din O.U.G. nr. 51/1998 privind unele măsuri premergătoare privatizării băncilor, introduse prin art. 1 pct. 25 din Legea de aprobare nr. 409/2001 (devenit art. 49 după republicare), precum şi cele ale art. 39 din Legea nr. 137/2002 privind unele măsuri pentru accelerarea privatizării, cu modificările şi completările ulterioare, nu sunt, însă, aplicabile acţiunii în constatarea nulităţii absolute a contractului de cesiune.

Astfel, textul art. 49 din O.U.G. nr. 51/1998 reglementează un termen de prescripţie a acţiunilor îndreptate împotriva AVAB - de 6 luni de la data la care s-a cunoscut sau trebuia să se cunoască faptul sau actul pe care se întemeiază acţiunea, dar nu mai mult de 12 luni de la data producerii faptului sau încheierii actului, dacă legea nu prevede un termen mai scurt (alin. (1), respectiv de la data intrării în vigoare a Legii nr. 409/2001, pentru acte sau fapte anterioare acestei legi (alin. (2).

Textul art. 39 din Legea nr. 137/2002 instituie, de asemenea, tot un termen de prescripţie special, pentru introducerea cererii prin care se atacă o operaţiune sau un act prevăzut de această lege, de O.U.G. nr. 88/1997, aprobată prin Legea nr. 44/1998, cu modificările şi completările ulterioare, precum şi de celelalte legi speciale din domeniul privatizării ori se valorifică un drept conferit de acestea - de o lună de la data la care reclamantul a cunoscut sau trebuia să cunoască existenţa operaţiunii sau actul atacat ori de la data naşterii dreptului, cu excepţia cererilor privind executarea obligaţiilor prevăzute în contractele de vânzare-cumpărare de acţiuni ale societăţilor comerciale privatizate, precum şi a celor în desfiinţarea acestor contracte cărora li se aplică termenul general de prescripţie.

Regula generală este, însă, aceea că acţiunea în constatarea nulităţii absolute este imprescriptibilă, astfel cum prevede art. 2 din Decretul nr. 167/1958 privitor la prescripţia extinctivă, republicat, cu modificările şi completările şi completările ulterioare, act normativ aplicabil speţei în temeiul art. 201 din Legea nr. 71/2011, în raport de data încheierii contractului. Deşi de la această regulă legiuitorul a instituit unele excepţii, în anumite materii, în speţă acestea nu sunt aplicabile.

Dispoziţiile legale invocate de pârâta A. S.A. nu constituie excepţii de la regula imprescriptibilităţii acţiunilor în constatarea nulităţii, întrucât nu se referă în mod expres la asemenea acţiuni, ci la acţiunile prescriptibile extinctiv.

Altfel spus, ele nu au caracter de normă specială în raport cu legea generală - art. 2 din Decretul nr. 167/1958 - întrucât nu vizează în mod explicit această categorie de acţiuni, astfel încât să devină aplicabil principiul specialia generalibus derogant.

Excepţiile sunt de strictă interpretare şi aplicare, iar dispoziţiile evocate de pârâtă instituie termene speciale de prescripţie şi reguli speciale privind calculul acestor termene, având caracter de normă specială faţă de normele generale din Decretul nr. 167/1958 care stabilesc termenul de prescripţie de 3 ani şi momentul de la care acesta începe să curgă (art. 3, art. 5-11), aşadar constituie norme speciale doar în raport de normele generale aplicabile acţiunilor prescriptibile extinctiv, iar nu şi în raport de norma generală care reglementează caracterul imprescriptibil al acţiunii în constatarea nulităţii absolute.

Ori de câte ori legea specială nu cuprinde dispoziţii cu privire la o anume situaţie, aceasta se completează cu dispoziţiile generale în acea materie. Acţiunea în constatarea nulităţii absolute a contractului de cesiune de creanţă se încadrează în categoria cererilor de orice natură privind drepturile şi obligaţiile în legătură cu activele bancare preluate de A.A.A.S. - cereri date în competenţa curţii de apel, conform art. 45 din O.U.G. nr. 51/1998, astfel cum s-a reţinut prin încheierea din data de 29.02.2012 - însă acest aspect nu intră în contradicţie cu faptul că în cazul unei asemenea acţiuni nu sunt incidente dispoziţiile art. 49 din acelaşi act normativ, având în vedere consideraţiile expuse anterior cu privire la finalitatea dispoziţiei speciale derogatorii şi domeniul său de aplicare. Dispoziţiile O.U.G. nr. 51/1998 aplicabile speţei se completează, aşadar, acolo unde legea specială nu a prevăzut expres, în privinţa acţiunilor imprescriptibile extinctiv, cu norma generală instituită prin art. 2 din Decretul nr. 167/1958.

Prin urmare, în ceea ce priveşte primul capăt de cerere, excepţia prescripţiei extinctive a fost respinsă ca atare.

Deşi indisolubil legate, acţiunea în nulitate - prescriptibilă sau imprescriptibilă după cum nulitatea este relativă sau absolută - nu se confundă cu acţiunea în restituirea totală sau, după caz, parţială a prestaţiilor executate în temeiul unui act juridic care ulterior a fost desfiinţat. Regula quod nullum est, nullum producit effectum îşi găseşte aplicarea sub rezerva, esenţială, a incidenţei prescripţiei extinctive.

Principiul restabilirii situaţiei anterioare (restitutio in integrum) sau al repunerii în situaţia anterioară, este acea regulă de drept potrivit căreia tot ce s-a executat în baza unui act juridic anulat trebuie restituit, astfel încât părţile raportului juridic să ajungă în situaţia în care acel act juridic nu s-ar fi încheiat.

Însă, aşa cum a statuat instanţa de control judiciar, principiul restabilirii situaţiei anterioare vizează efectele nulităţii actului juridic între părţile raportului juridic născut din actul respectiv, iar nu şi efectele faţă de terţi.

Acţiunea în restituirea prestaţiilor este o acţiune patrimonială personală, prin care se valorifică un drept de creanţă, fundamentată pe îmbogăţirea fără justă cauză sau, după caz, plata nedatorată - întrucât temei juridic al restituirii prestaţiilor efectuate în baza actului juridic anulat nu mai poate fi acest act juridic - şi este prescriptibilă extinctiv, conform art. 1 alin. (1) din Decretul nr. 167/1958.

În raport de această calificare, se impune stabilirea termenului de prescripţie extinctivă aplicabil şi a momentului de la care acesta începe să curgă.

În cazul acţiunii în restituirea prestaţiilor formulată de una din părţile contractului a cărui nulitate se solicită, prescripţia nu începe să curgă anterior rămânerii definitive/irevocabile a hotărârii judecătoreşti de constatare a nulităţii absolute a contractului care constituia cauza juridică a prestaţiei.

În schimb, în cazul unei astfel de acţiuni promovată de un terţ faţă de contract, această soluţie nu este aplicabilă, pentru că terţul nu se poate prevala de acele efecte ale nulităţii care se produc între părţile contractului: retroactivitatea şi repunerea în situaţia anterioară.

Curtea a reţinut că acţiunii în restituire deduse judecăţii, formulată de reclamantul MINISTERUL FINANŢELOR PUBLICE împotriva pârâtei A. S.A. nu îi este aplicabil termenul de prescripţie prevăzut de art. 49 alin. (2) din O.U.G. nr. 51/1998, întrucât acesta se aplică doar acţiunilor - prescriptibile extinctiv - îndreptate împotriva A.V.A.B., or reclamantul nu a pretins restituirea sumei şi de la pârâta AUTORITATEA PENTRU ADMINISTRAREA ACTIVELOR STATULUI.

Totodată, termenul special de prescripţie prevăzut la art. 39 din Legea nr. 137/2002, aplicabil în cazul acţiunilor prescriptibile extinctiv prin care se atacă o operaţiune sau un act prevăzut de legile speciale din domeniul privatizării ori se valorifică un drept conferit de acestea, nu este incident în speţă, având în vedere faptul că a fost instituit printr-o normă edictată ulterior încheierii contractului de cesiune şi emiterii titlurilor de stat. Câtă vreme se pretinde restituirea unei sume reprezentând plată nedatorată/îmbogăţire fără justă cauză, ca urmare a unor operaţiuni derulate la nivelul anului 1999, înainte de intrarea în vigoare a Legii nr. 137/2002, nu se pune problema aplicării unui termen de prescripţie instituit de legiuitor ulterior.

S-a susţinut, în motivarea acţiunii în restituire întemeiată pe dispoziţiile art. 992, art. 993 si art. 1092 C. civ., că emiterea titlurilor de stat pentru creanţa ce face obiectul contractului de cesiune nr. x/16.12.1999 reprezintă o plată nedatorată şi, implicit, o îmbogăţire fără just temei a B. S.A. (în prezent A. SA).

În lipsa unor prevederi speciale aplicabile situaţiei deduse judecăţii, sunt incidente normele generale în materia prescripţiei extinctive a acţiunii în restituire întemeiate pe faptul licit al plăţii nedatorate sau îmbogăţirii fără justă cauză, şi anume prevederile art. 3 şi art. 8 din Decretul nr. 167/1958. Astfel, termenul de prescripţie de 3 ani începe să curgă de la data naşterii dreptului la restituire, respectiv data când păgubitul a cunoscut sau trebuia să cunoască, atât paguba cât şi pe cel care răspunde de ea.

Art. 8 din Decretul nr. 167/1958 instituie două momente alternative de la care începe să curgă prescripţia în cazul acţiunii întemeiate pe îmbogăţirea fără justă cauză şi cazuri asimilate, inclusiv actio de in rem verso, şi anume, pe de o parte momentul subiectiv al cunoaşterii pagubei şi pe cel care răspunde de ea (moment ce poate fi stabilit prin orice mijloc de probă, propus fie de reclamant, fie de pârâtul care pretinde că a operat prescripţia) iar, pe de altă parte, momentul obiectiv (care urmează a fi determinat de către instanţă) al datei la care păgubitul putea ori trebuia să cunoască aceste elemente.

În speţă, paguba constă în diminuarea patrimoniului reclamantului prin plata preţului cesiunii (valoarea nominală a creanţei), care potrivit art. 3.1 din contract, s-a efectuat de către Ministerul Finanţelor prin emiterea titlurilor de stat, în contrapartida creanţei cesionate de B. S.A. către A.V.A.B., şi a dobânzii aferente titlurilor de stat. Termenul limită de emitere a titlurilor de stat a fost stabilit la data de 30.12.1999, conform art. 6 alin. (4) din O.U.G. nr. 163/1999, iar conform prospectului de emisiune al obligaţiunilor de stat cu dobândă seria x/BA-RF2, aprobat prin Ordinul Ministrului Finanţelor Publice nr. 1537/1999, plata acestora trebuia efectuală la data emisiunii, respectiv 10.12.1999, nefiind invocată în speţă, de vreuna din părţi, o altă dată a plăţii.

Prescripţia dreptului material la acţiune de a cere restituirea plăţilor pretins a fi nedatorate sau reprezentând o îmbogăţire fără temei începe să curgă de la data la care reclamantul a efectuat aceste plăţi către antecesoarea pârâtei A. S.A., prin emiterea obligaţiunilor de stat seria x/BA-RF2, dată la care acesta a cunoscut sau trebuia să cunoască atât paguba, cât şi persoana către care s-a făcut plata/al cărei patrimoniu a fost mărit.

Reclamantul a cunoscut ieşirea din patrimoniul său a sumei pentru care au fost emise obligaţiunile de stat cu dobândă seria x/BA-RF2, deci paguba pretinsă, la data emisiunii, respectiv 10.12.1999.

De asemenea, reclamantul a cunoscut la acel moment şi persoana responsabilă de pagubă, antecesoarea pârâtei A. S.A., pe numele căreia au fost emise obligaţiunile de stat. Trebuie arătat, totodată, că textul art. 8 din O.U.G. nr. 163/1999 indică B. S.A. ca fiind responsabilă pentru corectitudinea şi realitatea sumelor preluate la datoria publică internă. Persoana care putea să cauzeze o pagubă prin valorificarea unei creanţe neperformante inexistente este indicată de lege, iar reclamantul nu poate invoca necunoaşterea legii.

În sistemul Decretului nr. 167/1958, normele privind prescripţia extinctivă sunt imperative, de ordine publică, partea neavând posibilitatea de a-şi alege, conform propriei manifestări de voinţă, momentul aplicabil calculului prescripţiei.

Ca atare, reclamantul nu poate pretinde restituirea unor sume de bani printr-o acţiune promovată după aproape 11 ani de la data plăţii pretins nedatorate, invocând faptul că a luat cunoştinţă de inexistenţa, la data semnării contractului, a dreptului de creanţă al S.C. C. S.A. Cumpăna, ca urmare a notificării sale de către pârâta A.A.A.S. prin adresa din 21.12.2009 înregistrată la Ministerul Finanţelor Publice sub nr. x din 28.12.2009.

Reclamantul a participat la procedura de privatizare a B. S.A. şi, chiar dacă art. 8 din O.U.G. nr. 163/1999 nu prevede responsabilitatea sa, alături de ceilalţi participanţi (A.V.A.B. şi B. S.A.) pentru corectitudinea şi realitatea sumelor preluate la datoria publică internă, aceasta nu înseamnă că poate adopta o atitudine pur pasivă, lipsa oricăror diligenţe în verificarea operaţiunilor de privatizare, efectuate prin preluarea creanţelor bancare neperformante pentru care a emis titluri de stat, pe parcursul celor 3 ani de la data plăţii fiindu-i imputabilă.

Faţă de cele expuse, constatând că prezenta acţiune a fost formulată la data de 19.08.2010, cu mult după împlinirea termenului de prescripţie, Curtea a admis excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune în ceea ce priveşte capătul de cerere având ca obiect plata sumei de 925.913,59 RON.

Pe fondul acţiunii/capătului de cerere privind constatarea nulităţii absolute a contractului de cesiune de creanţă nr. x, Curtea a reţinut următoarele:

Se constată, aşadar, că în motivarea acestui capăt de cerere, pe de o parte, reclamantul a invocat lipsa obiectului contractului, care poate fundamenta o acţiune în constatarea nulităţii absolute a acestuia - imprescriptibilă extinctiv - iar pe de altă parte, a susţinut şi neîndeplinirea obligaţiilor contractuale şi legale de către B. S.A., al cărei succesor este pârâta A. S.A., care poate fundamenta, însă, o acţiune în răspundere contractuală sau delictuală, după caz, supusă prescripţiei extinctive, fără a învesti instanţa cu o astfel de acţiune.

Obligaţia de garanţie presupune un contract valabil încheiat, constituind un efect al acestuia, ce se produce între părţile contractante, iar nu faţă de terţi. Pretenţia dedusă judecăţii de către reclamant constă în desfiinţarea contractului de cesiune de creanţă, pentru neîndeplinirea unei condiţii esenţiale de validitate la momentul încheierii actului, iar nu în executarea indirectă, prin echivalent, a obligaţiei de garanţie asumate prin contractul de cesiune de creanţă de către antecesoarea pârâtei A. S.A. sau a unei obligaţii legale.

Cesiunea intervenită între antecesoarele celor două pârâte are ca obiect creanţa bancară neperformantă în valoare nominală de 4.636.493.031,30 ROL, consolidată, conform prevederilor O.U.G. nr. 54/1998, la nivelul de 258.012,97 USD, actul juridic având obiect la momentul încheierii sale.

Lipsa/nevalabilitatea obiectului actului juridic nu se confundă cu lipsa calităţii de titular al dreptului transmis, situaţie care pune în discuţie valabilitatea actului juridic translativ de drepturi numai atunci când acesta priveşte un bun individual determinat, iar nu bunuri de gen - cum sunt banii, creanţele băneşti - din perspectiva vânzării lucrului altuia. Aceasta ar putea fi analizată ca eroare asupra calităţii esenţiale a înstrăinătorului de titular al dreptului (viciu de consimţământ ce poate fi invocat numai de părţile contractante, fiind o cauză de nulitate relativă) în cazul în care cel puţin dobânditorul a fost de bună-credinţă, crezând că bunul aparţine înstrăinătorului sau, după caz, ca scop/cauză ilicită (cauză de nulitate absolută), dacă ambele părţi au fost de rea-credinţă, cunoscând că bunul individual determinat este proprietatea altei persoane, însă niciuna din aceste situaţii, care privesc alte condiţii de fond ale actului juridic decât obiectul acestuia, nu face obiectul învestirii instanţei.

Concluzia că lipsa calităţii de titular al creanţei nu atrage nevalabilitatea contractului de cesiune de creanţă, pentru inexistenţa obiectului, rezultă din chiar art. 1392 C. civ. 1864.

Curtea a mai reţinut că, potrivit clauzelor contractului de novaţie nr. x/30.10.1996, Societatea D. a devenit debitorul obligaţiei de plată a sumei de 181.273 USD datorată iniţial de către S.C. C. S.A. Cumpăna creditorului B. S.A., în baza contractului de credit nr. x/17.11.1994, precum şi a comisioanelor aferente creditului, însă S.C. C. S.A. Cumpăna nu a fost liberată de orice obligaţie de către creditor prin contractul de novaţie. Potrivit art. 2 alin. (3), aceasta răspunde în continuare faţă de creditor în calitate de garant, pentru diferenţa de credite neachitate la data încheierii contractului de novaţie.

Pe de altă parte, novaţia subiectivă, prin schimbarea debitorului, reprezintă un mod de transformare a obligaţiei, în sensul că debitorul iniţial (în speţă S.C. C. S.A.) este înlocuit cu un nou debitor (în speţă Societatea D.), obligaţia iniţială de plată a sumelor de bani reprezentând credit şi comisioane fiind stinsă şi transformată într-o nouă obligaţie, ce incumbă noului debitor faţă de creditorul obligaţiei astfel transformate. Novaţia nu stinge decât obligaţia corelativă a debitorului iniţial faţă de creditor, iar nu şi dreptul subiectiv civil, de creanţă, al acestuia din urmă, raportul juridic obligaţional subzistând cu un element nou.

Novaţia nu reprezintă o transmitere cu titlu particular a creanţei - ca în cazul cesiunii de creanţă -, nici o transmitere de datorie (transmisiunea prin acte juridice între vii a laturii pasive a raportului juridic obligaţional nefiind reglementată de C. civ. din 1964), ci un mod de transformare a obligaţiei.

În acest context, în măsura în care renunţarea la judecată consemnată în încheierea din data de 12.11.1996, pronunţată de Tribunalul Constanţa în dosarul nr. x/1996 ar privi obligaţia S.C. C. S.A. de plată a sumei de 4.636.493.031,30 ROL, corelativă dreptului de creanţă cedat prin contractul încheiat la data de 16.12.1999 şi a fost făcută în consideraţia stingerii obligaţiei debitorului iniţial prin contractul de novaţie, ea nu poate fi considerată ca o recunoaştere a inexistenţei creanţei B. S.A. la momentul încheierii contractului de cesiune de creanţă, dreptul de creanţă subzistând, aşa cum s-a arătat anterior, în raportul juridic obligaţional creat prin novaţie între creditor şi noul debitor.

Trebuie arătat că această încheiere judecătorească prin care s-a luat act de renunţarea la judecată nu produce efecte cu privire la fondul dreptului, întrucât nu beneficiază de autoritate de lucru judecat, iar considerentele acesteia nu puteau fi atacate sub imperiul legislaţiei procesuale civile în vigoare la momentul pronunţării sale. Ea are valoarea probantă a unui înscris care consemnează recunoaşterea extrajudiciară a achitării unor sume de bani şi nu poate face, singură, dovada stingerii dreptului de creanţă în discuţie prin plată, ce ar fi trebuit coroborată cu alte mijloace de probă, în lipsa depunerii chiar a înscrisului doveditor al plăţii sumei de 4.636.493.031,30 ROL.

Pentru toate aceste motive, întrucât nu se poate reţine lipsa obiectului contractului de cesiune de creanţă nr. x, Curtea a respins capătul de cerere având ca obiect constatarea nulităţii absolute a acestui contract ca neîntemeiat şi faţă de caracterul peremptoriu al excepţiei prescripţiei extinctive, admise în ceea ce priveşte capătul de cerere privind plata/restituirea sumei de 925.913,59 RON, a respins acest capăt de cerere ca efect al prescripţiei extinctive, ceea ce a făcut de prisos analiza fondului acestor pretenţii, inclusiv din perspectiva apărărilor formulate de pârâta A. S.A.

Atât reclamantul MINISTERUL FINANŢELOR PUBLICE, cât şi pârâta A. S.A. BUCUREŞTI au declarant recurs împotriva sentinţei civile nr. 230 din 29 noiembrie 2017, pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă.

Motivele recursului declarat de reclamant sunt, în esenţă, următoarele:

Recurentul critică soluţia instanţei de fond, primordial sub aspectul soluţionării excepţiei prescripţiei dreptului material la acţiune cu privire la capătul de cerere având ca obiect restituirea prestaţiilor, soluţie pronunţată în considerarea unor motive contradictorii şi cu aplicarea greşită a legii - art. 304 pct. 7 şi pct. 9 C. proc. civ.

Instanţa de fond, în cadrul raţionamentului aplicat actului de judecată, a pornit de la prezumţia greşită că orice plată efectuată de Ministerul Finanţelor Publice în cadrul procesului de emitere obligaţiuni de stat emise în contrapartida creanţelor neperformante preluate de către Autoritatea pentru Administrarea Activelor Statului, ar presupune, de plano, şi o pagubă.

Or, în speţă, paguba nu s-a produs prin emiterea obligaţiunilor de stat seria x/BA-RF2, astfel cum a reţinut în mod greşit instanţa primului grad de jurisdicţie, ci paguba este determinată de imposibilitatea valorificării creanţei neperformante, din motive imputabile exclusiv B. S.A. (actualmente A. S.A.) ca urmare a constatării inexistenţei creanţei la data încheierii contractului de cesiune de creanţă.

Sub acest aspect, prin clauza contractuală inserată la art. 3.1 lit. g) din contractul de cesiune de creanţă, B. a garantat valabilitatea, realitatea şi actualitatea creanţei, aceasta asumându-şi în exclusivitate această responsabilitate, această obligaţie regăsindu-se şi în dispoziţiile art. 8 din O.U.G. nr. 163/1999.

La data emiterii obligaţiunilor de stat seria x/BA-RF2, pe baza informaţiilor furnizate şi asumate de B. S.A., MINISTERUL FINANŢELOR PUBLICE a avut convingerea că efectuează o plată validă, în contrapartida unei creanţe a cărei valabilitate, realitate şi actualitate a fost garantată de cedentul B. S.A.

Momentul la care MINISTERUL FINANŢELOR PUBLICE a putut cunoaşte şi a cunoscut efectiv paguba, cât şi pe cel ce răspunde de ea, este data de 15.10.2008, dată la care a fost înregistrată la recurent adresa nr. x/14.10.2008 a Autorităţii pentru Administrarea Activelor Statului prin care i-a fost notificată inexistenţa, la data semnării contractului de cesiune de creanţă, a dreptului de creanţă al B. S.A. împotriva C. S.A., ce a făcut obiectul contractului de cesiune.

Deşi în calificarea cererii având ca obiect restituirea prestaţiilor, instanţa de fond a reţinut calitatea de terţ a MINISTERULUI FINANŢELOR PUBLICE faţă de contractul de cesiune de creanţă, la stabilirea momentului de la care începe să curgă termenul de prescripţie, raţionamentul instanţei aplicat actului de judecată, relevă poziţionarea instituţiei în situaţia de parte a contractului de cesiune de creanţă (ceea ce nu corespunde realităţii).

De asemenea, potrivit art. 8 din O.U.G. nr. 163/1999, cu modificările şi completările ulterioare, întreaga responsabilitate pentru corectitudinea şi realitatea sumelor preluate la datoria publică internă, conform art. 6 alin. (1) revine B. - S.A. şi Agenţiei de Valorificare a Activelor Bancare.

Deşi instanţa primului grad de jurisdicţie a reţinut o aşa-zisă "culpă" a MINISTERULUI FINANŢELOR PUBLICE, manifestată printr-o lipsă de diligenţă în verificarea operaţiunilor de privatizare, efectuate prin preluarea creanţelor bancare neperformante pentru care a emis titluri de stat, nu a indicat şi norma legală care instituie o asemenea obligaţie în sarcina recurentului, întrucât o astfel de normă nu există.

Pe cale de consecinţă, faţă de data la care a fost înregistrată cererea de chemare în judecată pe rolul instanţelor judecătoreşti (19.08.2010), chiar şi în ipoteza în care capătul de cerere privind restituirea prestaţiilor este analizată de sine stătător, şi nu ca o consecinţă firească a aplicării principiului restitutio în integrum, pretenţiile MINISTERULUI FINANŢELOR PUBLICE au fost formulate înăuntrul termenului general de prescripţie, de 3 ani, prevăzut de art. 3 din Decretul 167/1958 privitor la prescripţia extinctivă.

Soluţia asupra capătului de cerere privind constatarea nulităţii absolute a contractului de cesiune de creanţă nr. x cuprinde motive străine de natura pricinii, fiind dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a legii - art. 304 pct. 7 şi pct. 9 C. proc. civ.

Prin cererea de chemare în judecată formulată, MINISTERUL FINANŢELOR PUBLICE nu a contestat calitatea de titular al B. S.A. cu privire la creanţa ce a format obiectul cesiunii de creanţă.

Ceea ce s-a reproşat cu privire la contractul de cesiune încheiat în speţă a fost lipsa de obiect a acestuia.

La momentul perfectării cesiunii de creanţă din 16.12.1999 dintre AVAB şi B., în legătură cu creanţa în speţă, prefigurarea mentală a părţilor a fost întemeiată pe o ficţiune, întrucât datoria pe care B. pretindea că o are de recuperat de la C. fusese stinsă în prealabil.

Altfel spus, contraprestaţia pentru care a fost în speţă emis titlul de valoare, până la concurenţa sumei ce reprezintă debitul principal în prezenta acţiune, nu a fost realizată, lipsind astfel însuşi obiectul cesiunii, aspect ignorat de instanţa primului grad de jurisdicţie.

Astfel, raportat la dispoziţiile art. 962 din vechiul C. civ., potrivit cărora, obiectul contractului este lucrul la care părţile se obligă să-l dea, să-l facă sau să nu-l facă, inexistenţa datoriei a cărei cesionare s-a contractat în speţă lipseşte de conţinut raportul juridic consensual, condiţie primordială pentru validitatea convenţiei.

Întrucât prevederile C. civ. sancţionează lipsa obiectului contractului, în speţă lipsa creanţei cesionate, cu nulitatea absolută, evocând expres lipsa de eficienţă juridică a unui astfel de angajament, calificarea efectelor unui astfel de raport juridic urmează regimul juridic al nulităţilor absolute, potrivit legii.

În ceea ce priveşte consideraţiile referitoare la contractul de novaţie, instanţa de fond nu a avut în vedere faptul că în cadrul contractului de cesiune de creanţă nr. x, debitorul cedat este Societatea C. S.A. Cumpăna (debitorul iniţial) în privinţa căruia ar fi trebuit să opereze stingerea datoriei pe care aceasta o înregistra faţă de B. S.A., ca efect al contractului de novaţie.

Cu alte cuvinte, ceea ce consfinţeşte instanţa de fond prin hotărârea pronunţată, este în fapt, posibilitatea B. S.A. de a recupera în partidă dublă contravaloarea creanţei pe care o deţinea împotriva societăţii C. S.A. Cumpăna, atât prin plata efectuată de către debitorul C. S.A. Cumpăna, cât şi răscumpărarea acestei creanţe, prin emisiunea de obligaţiuni.

La momentul cesiunii de creanţă, creanţa pretinsă nu se mai identifica în patrimoniul B. ca şi creanţă neperformantă, astfel încât să influenţeze negativ evaluarea de risc a băncii.

Caracterul fictiv al acestei creanţe la momentul cesiunii s-a concretizat, cu alterarea manifestării de voinţă cesionarului, într-o veritabilă infuzie de capital, fără nicio proiecţie de conţinut validă în registrele documentare de evidenţă patrimonială ale băncii.

Hotărârea este criticată şi sub aspectul cuantumului cheltuielilor de judecată acordate, raportat la dispoziţiile art. 451 alin. (2) din noul C. proc. civ. şi la jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului.

Recurentul solicită să se facă aplicarea în cauză a dispoziţiilor art. 304 indice 1 din C. proc. civ., urmând a examina cauza sub toate aspectele.

Recursul a fost întemeiat în drept pe dispoziţiile art. 304 pct. 7 şi pct. 9 din C. proc. civ.

Motivele recursului declarat de pârâta A. S.A. sunt, în esenţă, următoarele:

Recurenta invocă greşita dezlegare a excepţiei prescripţiei extinctive a capătului de cerere privind constatarea nulităţii absolute a contractului de cesiune de creanţă nr. 932200/16.12.1999.

În speţă sunt aplicabile dispoziţiile nr. Legii 137/2002 privind unele măsuri pentru accelerarea privatizării - aspect corect reţinut şi de către instanţa de fond, aflându-ne în ipoteza instituită de art. 39 din această lege - contractul de cesiune ce face obiectul cauzei fiind circumscris operaţiunilor/actelor ce privesc celelalte legi speciale din domeniul privatizării.

În această materie specifică a privatizării, s-a acordat de către legiuitor o importanţă primordială principiului securităţii raporturilor juridice - care se opune la termene de prescripţie îndelungate, în raţiunea acestuia fiind stabilite termene speciale scurte - prescripţia specială instituită prin Legea nr. 137/2002 fiind deplin aplicabilă.

Art. 39 din Legea nr. 137/2002 nu face distincţie după natura cererii şi a pretinsului motiv al acţiunii - fiind irelevant dacă ar fi motive privind pretinsa nulitate absolută sau relativă - legea nedistingând.

Or, unde legea nu distinge, nici interpretul nu trebuie să distingă (ubi lex non distinguit, nec nos distinguere debemus) - astfel că termenul de prescripţie de o lună se aplică şi în privinţa unei pretinse nulităţi absolute.

Situaţia este similară şi în privinţa termenului de prescripţie de 6 luni prevăzut de O.U.G. nr. 51/1998, care curge de la data la care reclamantul a cunoscut sau ar fi trebuit să cunoască faptul sau actul în discuţie - cu limita maximă de 12 luni de la data producerii faptului sau încheierii actului.

Or, contractul de cesiune a fost încheiat la 16.12.1999, dar documentaţia legată de acest contract a fost predată AAAS/AVAS/AVAB/FPS cu trei luni înainte (proces-verbal de predare-primire din 16 septembrie 1999 - astfel că, faţă de această documentaţie, AAAS/AVAS/AVAB avea posibilitatea să facă opoziţie/să formuleze obiecţii şi să nu fie de acord cu cesiunea (ceea ce nu s-a întâmplat).

De la acest moment şi până la introducerea cererii de chemare în judecată, au trecut mai bine de 12 ani.

Deopotrivă, din perspectiva art. 304 pct. 7 din vechiul C. proc. civ., instanţa de fond a menţinut caracterul contradictoriu al raţionamentului născut din faptul că, pe de o parte, a reţinut că, faţă de obiectul cererii de chemare în judecată astfel cum a fost formulată şi ulterior completată şi faţă de dispoziţiile art. 45 din O.U.G. nr. 51/1998 este competentă material să soluţioneze cauza, dar, pe de altă parte, nu a considerat aplicabile normele speciale de prescripţie, instituite prin legislaţia specifică aplicabilă, fără a distinge, oricăror operaţiuni/acte circumscrise sferei privatizării.

În drept, recursul a fost întemeiat pe dispoziţiile art. 304 indice 1 din C. proc. civ.

Intimata AUTORITATEA PENTRU ADMINISTRAREA ACTIVELOR STATULUI a formulat întâmpinare, prin care a solicitat admiterea recursurilor şi constatarea nulităţii absolute a contractului de cesiune de creanţă nr. 932200/16.12.1999.

Prin întâmpinarea formulată de recurenta-pârâtă A. S.A. faţă de recursul declarat de recurentul-reclamant MINISTERUL FINANŢELOR PUBLICE, aceasta a solicitat respingerea recursului.

Recurentul-reclamant MINISTERUL FINANŢELOR PUBLICE, prin întâmpinare, a solicitat respingerea recursului declarat de recurenta-pârâtă A. S.A., ca nefondat.

Recurentul-reclamant a formulat note de şedinţă cu privire la excepţia tardivităţii recursului declarat în cauză, arătând că, aşa cum reiese din dovada ataşată, hotărârea recurată a fost comunicată la data de 15 ianuarie 2019, data ştampilei, aceeaşi fiind şi data înregistrării în evidenţele recurentei.

Analizând recursul declarat de recurentul-reclamant MINISTERUL FINANŢELOR PUBLICE, raportat la prevederile art. 137 alin. (1) din C. proc. civ., examinând, cu prioritate, tardivitatea formulării cererii de recurs, Înalta Curte o va admite, pentru următoarele considerente:

Căile de atac şi termenele în care acestea pot fi exercitate sunt reglementate prin norme de ordine publică, deoarece, se întemeiază pe interesul general de a înlătura orice împrejurări ce ar putea tergiversa, în mod nejustificat, judecata unei cauze.

În consecinţă, nici părţile şi nici instanţa de judecată nu pot deroga, pe cale de interpretare, de la termenele prevăzute de lege pentru exerciţiul unei căi de atac şi de la modalitatea în care acestea se calculează.

În ce priveşte calculul termenului prevăzut de art. 301 din C. proc. civ., vor fi aplicate dispoziţiile art. 101 alin. (1) din acelaşi cod, care dispun în sensul că:

"Termenele se înţeleg pe zile libere, neintrând în socoteală nici ziua când a început, nici ziua când s-a sfârşit termenul".

Obligaţia părţilor de a-şi exercita drepturile procesuale în cadrul termenelor stabilite de lege reprezintă expresia aplicării principiului privind dreptul persoanei la judecarea procesului său în mod echitabil şi într-un termen rezonabil, potrivit prevederilor art. 6 parag. 1 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, instituirea unor termene procesuale servind unei mai bune administrări a justiţiei, precum şi necesităţii aplicării şi respectării drepturilor şi garanţiilor procesuale ale părţilor.

Raportat la aceste considerente, Înalta Curte constată că recurentului i-a fost comunicată hotărârea recurată la data de 14 ianuarie 2019, aşa cum rezultă din dovada aflată la dosar apel, iar recursul a fost declarat la data de 31 ianuarie 2019, aşa cum reiese din dovada de depunere a recursului direct la registratura Curţii de Apel Bucureşti - dosar recurs, peste termenul, prevăzut de lege.

Conform dispoziţiilor art. 100 alin. (4) din C. proc. civ., procesul-verbal încheiat de agentul constator face dovadă până la înscrierea în fals cu privier la faptele constatate personal de cel care l-a încheiat, astfel încât nu pot fi reţinute argumentele recurentului-pârât cu privire la comunicarea hotărârii recurate la data de 15 ianuarie 2019, data înregistrării recursului la registratura sa.

Cum recurentul nu a formulat o cerere de repunere în termen şi nici nu a dovedit o împrejurare mai presus de voinţa sa de împiedicare a promovării recursului în termenul legal prevăzut delege, Înalta Curte urmează să admită excepţia şi, în consecinţă, va respinge ca tardiv recursul declarat de recurentul MINISTERUL FINANŢELOR PUBLICE împotriva sentinţei civile nr. 230 din 29 noiembrie 2017, pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă, ca tardiv formulat.

Recursul declarat de recurenta-pârâtă A. S.A. va fi respins ca rămas fără interes, pentru următoarele considerente:

Partea care promovează acţiunea şi/sau căile de atac este obligată să respecte condiţiile de exercitare a acţiunii, după caz, căile de atac prevăzute de lege.

Interesul reprezintă una dintre condiţiile necesare pentru existenţa dreptului la acţiune, adică folosul practic imediat pe care îl are o parte pentru a justifica punerea în mişcare a procedurii judiciare.

Interesul trebuie să fie legitim, născut şi actual, ultima condiţie nemaifiind îndeplinită în speţă, recurenta-pârâtă nemaiavând interes în susţinerea căii de atac promovate.

Recursul recurentei-pârâte a vizat exclusiv greşita respingere a excepţiei prescripţiei extinctive a capătului de cerere privind constatarea nulităţii absolute a contractului de cesiune de creanţă nr. 932200/16.12.1999.

Prin sentinţa civilă nr. 230 din 29 noiembrie 2017, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă, a fost respinsă excepţia prescripţiei extinctive, în raport de capătul de cerere având ca obiect constatare nulitate absolută, ca neîntemeiată. A fost respins capătul de cerere având ca obiect constatarea nulităţii absolute a contractului de cesiune de creanţă nr. x, formulat de reclamantul MINISTERUL FINANŢELOR PUBLICE, în contradictoriu cu pârâtele AUTORITATEA PENTRU ADMINISTRAREA ACTIVELOR STATULUI şi A. S.A., ca neîntemeiat.

Cum recursul declarat de recurentul-reclamant MINISTERUL FINANŢELOR PUBLICE a fost respins ca tardiv formulat, soluţia pe acest aspect rămânând irevocabilă, recurenta-pârâtă nu mai justifică interes în susţinerea propriului recurs.

Având în vedere cele reţinute mai sus, Înalta Curte, în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ. va respinge recursul declarat de recurentul MINISTERUL FINANŢELOR PUBLICE împotriva sentinţei civile nr. 230 din 29 noiembrie 2017, pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă, ca tardiv formulat. Recursul declarat de recurenta A. S.A. BUCUREŞTI împotriva aceleiaşi sentinţe, va fi respins ca rămas fără interes.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de recurentul MINISTERUL FINANŢELOR PUBLICE împotriva sentinţei civile nr. 230 din 29 noiembrie 2017, pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă, ca tardiv formulat.

Respinge recursul declarat de recurenta A. S.A. BUCUREŞTI împotriva aceleiaşi sentinţe, ca rămas fără interes.

Irevocabilă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 20 martie 2019.