Competence to address absolute nullity of a final court judgment as an extraordinary appeal rather than a common-law civil action.

Deliberând asupra conflictului negativ de competenţă, din actele şi lucrările dosarului, constată următoarele:

Prin Sentinţa civilă nr. 88/F din 26 iunie 2018, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă, în Dosarul nr. x/2018, a fost admisă excepţia necompetenţei materiale a instanţei; a fost declinată cauza Tribunalului Bucureşti, secţia a VI-a civilă, spre competentă soluţionare.

Pentru a pronunţa această hotărâre, instanţa a reţinut că, potrivit art. 96 din C. proc. civ., "Curţile de apel judecă:

1. în primă instanţă, cererile în materie de contencios administrativ şi fiscal, potrivit legii speciale;

2. ca instanţe de apel, apelurile declarate împotriva hotărârilor pronunţate de tribunale în primă instanţă;

3. ca instanţe de recurs, în cazurile anume prevăzute de lege;

4. orice alte cereri date prin lege în competenţa lor."

Obiectul prezentei cauze, astfel cum a fost el stabilit de reclamanţi, cu respectarea principiului disponibilităţii prevăzut de art. 9 alin. (2) din C. proc. civ., îl reprezintă o acţiune în constatarea nulităţii absolute a unui act juridic (Sentinţa civilă nr. 84 din 14 august 2003, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă, în Dosarul nr. x/2003).

Or, faţă de obiectul cauzei, Curtea a constatat că nu este învestită cu o cerere în materie de contencios administrativ şi fiscal şi nici nu există vreo dispoziţie legală specială care să îi confere competenţa de soluţionare în primă instanţă a cererii având ca obiect constatare nulitate absolută act.

În baza art. 132, competenţa de soluţionare a cauzei a fost declinată în favoarea Tribunalului Bucureşti, secţia a VI-a civilă, faţă de dispoziţiile art. 95 pct. 1 (actului juridic a cărui nulitate absolută se solicită a se constata fiind o hotărâre judecătorească, caz în care nu sunt incidente prevederile art. 94 pct. 1 lit. k), deoarece hotărârea judecătorească nu este un act evaluat în bani) şi art. 107 din C. proc. civ. (sediul pârâtei A.A.A.S. fiind în Bucureşti).

Prin Sentinţa civilă nr. 3059 din 15 octombrie 2018, pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a civilă, a fost admisă excepţia necompetenţei materiale; a fost declinată competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Curţii de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă. S-a constatat ivit conflictul negativ de competenţă şi s-a dispus înaintarea cauzei la Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în vederea pronunţării unui regulator de competenţă.

Pentru a pronunţa această sentinţă, instanţa a reţinut că, obiectul cererii introductive înregistrate la 16.05.2018 şi precizate la 21.05.2018, îl constituie "constatarea nulităţii absolute a Sentinţei comerciale nr. 84/14.08.2003, definitivă şi irevocabilă, pronunţată de CAB, secţia a V-a comercială, ca act juridic".

Prin Sentinţa comercială nr. 84/2003, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a comercială, a soluţionat, în primă şi ultimă instanţă, conform competenţei speciale atribuite prin O.U.G. nr. 51/1998, în materia privatizării în litigiile cu A.V.A.B., contestaţia la executarea silită declanşată de aceasta contra debitorilor-reclamanţi în cauza de faţă, pe care a respins-o ca nefondată.

Potrivit art. 7 alin. (1) din C. proc. civ., "Procesul civil se desfăşoară în conformitate cu dispoziţiile legii", iar conform art. 12 alin. (1) din acelaşi cod, "Drepturile procesuale trebuie exercitate cu bună-credinţă, potrivit scopului în vederea căruia au fost recunoscute de lege şi fără a se încălca drepturile procesuale ale altei părţi".

Dispoziţiile imperative din art. 194 lit. a) - f) din C. proc. civ. prevăd elementele obligatorii din cuprinsul cererii de chemare în judecată, între care obiectul acesteia este esenţial, adică pretenţia concretă a reclamanţilor, care este una din condiţiile de exercitare a acţiunii civile.

În raport de obiectul cererii se stabileşte competenţa, precum şi limitele în care instanţa este învestită (art. 22 alin. (6) din C. proc. civ.).

În situaţia, în care, obiectul cererii este formulat confuz ori inadecvat, în contradicţie cu conţinutul şi finalitatea acesteia sau cu textul de lege invocat, judecătorul este dator, conform art. 22 din C. proc. civ., respectând regula dezbaterilor contradictorii, să solicite reclamanţilor precizările necesare şi să pună în discuţie clarificarea şi/sau calificarea juridică adecvată a obiectului şi naturii cererii introductive, fără a se substitui părţilor şi, chiar, schimbarea temeiul juridic al cererii.

Întrucât în certificatul de grefă, eliberat la 14.05.2018, la cererea reclamanţilor, s-a menţionat că obiectul acţiunii îl constituie "contestaţie în anulare-fond" aceştia au depus ulterior (pag. 132) o cerere precizatoare, arătând că nu sunt de acord cu încadrarea din oficiu în drept, "contestaţie în anulare", obiectul cauzei rămânând cel din cererea introductivă "constatare nulitate absolută ACT".

Faţă de aceste elemente esenţiale pentru redefinirea obiectului cererii introductive, instanţa sesizată prin acţiunea în nulitate trebuie să constate că:

- o hotărâre judecătoreasca nu poate fi calificată generic drept "ACT" care să fie susceptibil de nulitate/anulare, ca şi un act juridic civil din dreptul comun material;

- hotărârea judecătorească ce face obiectul "acţiunii în nulitate ca act juridic", este un "act jurisdicţional" este o categorie autonomă, distinctă de celelalte acte juridice, determinat, ca atare, prin criteriul procedural (calitatea autorului), fiind un act care emană de la un organ judiciar potrivit unei proceduri specifice, aplicabilă unui litigiu şi supus în mod exclusiv, anumitor căi de atac prevăzute expres de lege.

Drept urmare, acest act jurisdicţional, denumit hotărâre judecătorească (încheiere, sentinţa şi decizie), nu poate face obiectul unei aşa zise acţiuni civile în nulitate absolută după procedura de drept comun aplicabilă actelor juridice civile.

Pe de altă parte, constatând că obiectul acţiunii îl constituie o hotărâre judecătorească definitivă a cărei nulitate absolută se solicită, competenţa calificării acesteia drept o cale de atac extraordinară (revizuire/contestaţie în anulare), aparţine instanţei care a pronunţat-o, respectiv Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă, care este în măsură, conform principiului legalităţii, să decidă asupra admisibilităţii şi, chiar, să evoce fondul cauzei.

Înalta Curte, constatând existenţa unui conflict negativ de competenţă între cele două instanţe, care se declară deopotrivă necompetente în a judeca aceeaşi pricină, în temeiul dispoziţiilor art. 135 alin. (1) din noul C. proc. civ., va pronunţa regulatorul de competenţă, stabilind în favoarea Curţii de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă competenţa de soluţionare a cauzei, pentru următoarele considerente:

Instanţa reţine că obiectul prezentului litigiu îl reprezintă cererea prin care reclamanţii A. şi B. au chemat în judecată pe pârâţii A.A.A.S. (fostă A.V.A.B.) şi C. pentru ca, prin hotărârea ce se va pronunţa, să se constate nulitatea absolută a Sentinţei civile nr. 84 din 14 august 2003, pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă, în Dosarul nr. x/2003.

În privinţa rolului judecătorului în procesul civil, care urmăreşte asigurarea protecţiei juridice a unor interese private, un rol important aparţine părţilor, atât în ceea ce priveşte declanşarea procesului, dar şi desfăşurarea acestuia. Pe de altă parte, asigurarea echilibrului procesual şi aflarea adevărului conferă posibilitatea judecătorului de a influenţa cursul procesului, în cazurile şi condiţiile impuse de lege.

Art. 22 din C. proc. civ. reglementează rolul judecătorului în procesul civil, conferind acestuia rolul esenţial în activitatea de înfăptuire a justiţiei: stabilirea situaţiei de fapt în baza probelor administrate, aplicarea normelor de drept substanţial incidente în cauză, pronunţarea unei hotărâri legale şi temeinice.

Potrivit dispoziţiilor art. 22 alin. (4) din C. proc. civ., judecătorul dă sau restabileşte calificarea juridică a actelor şi faptelor deduse judecăţii, chiar dacă părţile le-au dat o altă denumire, judecătorul având obligaţia de a pune în discuţia părţilor calificarea juridică exactă.

Astfel, în cazul în care partea invocă greşit un text de lege, judecătorul trebuie să aplice dispoziţia legală incidentă în cauză, după punerea acesteia în discuţia părţilor. Instanţa poate interveni şi în sensul calificării unei cereri denumită greşit de parte.

Hotărârea nr. 84 din 14 august 2003, cu privire la care reclamanţii au solicitat să se constate nulitatea absolută, este actul de dispoziţie al instanţei, cu privire la pretenţiile deduse judecăţii.

Căile de atac ce pot fi exercitate împotriva hotărârii judecătoreşti sunt cele stabilite de lege, conform dispoziţiilor art. 457 alin. (1) din C. proc. civ.

Hotărârea judecătorească nu poate face obiectul unei cereri în constatarea nulităţii absolute, în condiţiile dreptului comun.

Raportat la aceste considerente, faţă de modul în care părţile au înţeles să formuleze acţiunea, raportat şi la obiectul acesteia, ce priveşte Sentinţa comercială nr. 84 din 14 august 2003, precum şi faţă de obligaţia instanţei de a da calificarea juridică a cererii de chemare în judecată, competenţa aparţine Curţii de Apel Bucureşti, secţia a V-a comercială.

Aşa fiind, în raport de considerentele expuse şi de principiul asigurării accesului efectiv la justiţie, văzând şi dispoziţiile art. 135 alin. (4) din noul C. proc. civ., Înalta Curte urmează a stabili competenţa de soluţionare a cererii în favoarea Curţii de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă, căreia i se va trimite dosarul pentru continuarea judecăţii.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Stabileşte competenţa de soluţionare a cauzei privind pe reclamanţii B. şi A., în contradictoriu cu pârâţii C. şi A.A.A.S. (fosta A.V.A.B.), în favoarea Curţii de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 16 ianuarie 2019.

GGC - NN