Validity of cassation grounds for illegal modification of gas installation and improper characterization of civil liability claim

Şedinţa publică din data de 14 martie 2019

Asupra contestaţiei în anulare de faţă, constată următoarele:

Prin acţiunea înregistrată pe rolul Tribunalului Prahova, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal sub nr. x/2010, reclamantul A. a solicitat, în contradictoriu cu pârâta B. S.A., obligarea acesteia la plata sumei de 2.529.379,08 RON, prejudiciul cauzat prin întreruperea furnizării de gaze naturale în data de 26.07.2004 faţă de S.C. C. S.R.L. (dizolvată şi radiată la data formulării cererii), unde a deţinut calitatea de administrator statutar.

Prin încheierea de şedinţă din data de 10 iunie 2014, Tribunalului Prahova, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal a admis excepţia nelegalei compuneri a completului de judecată şi, pe cale de consecinţă, în temeiul art. 99 din R.O.I. a transpus cauza la secţia I Civilă a Tribunalului Prahova, reţinând că, în cauză, acţiunea dedusă judecăţii are natura unei acţiuni în răspundere civilă delictuală, aşa cum de altfel a fost calificată de instanţa de judecată, conform încheierii de şedinţa din data de 10 noiembrie 2010, având în vedere descrierea situaţiei de fapt şi fundamentul real al cererii.

Cauza a fost înregistrată pe rolul Tribunalului Prahova, secţia I civilă, sub nr. x/2010* la data de 25 iunie 2014.

Prin sentinţa civilă nr. 1508 de la 18 mai 2016, pronunţată în dosarul nr. x/2010, Tribunalul Prahova, secţia I civilă a respins excepţia lipsei calităţii procesuale pasive, excepţia lipsei calităţii procesuale active şi excepţia prescripţiei, invocate de pârâtă, iar pe fond a respins acţiunea precizată de reclamantul A., ca neîntemeiată.

Împotriva acestei sentinţe a declarat apel reclamantul A., pârâta S.C. D. S.A. formulând cerere de aderare la apelul declarant de partea adversă.

Curtea de Apel Ploieşti, secţia I civilă, prin decizia nr. 533 din 8 martie 2017 a respins ca nefondat apelul declarat de reclamantul A. sentinţei civile nr. 1508 din 18 mai 2016 pronunţată de Tribunalul Prahova, în contradictoriu cu pârâta D. S.A. A admis excepţia netimbrării cererii de aderare la apelul reclamantului, formulată de D. S.A., excepţie invocată din oficiu de instanţă. A anulat ca netimbrată cererea D. S.A. de aderare la apelul reclamantului.

Pentru a decide astfel, referitor la cererea de aderare la apelul declarat de reclamant, formulată de pârâta D. S.A., instanţa a analizat-o prin prisma excepţiei netimbrării acesteia, excepţie invocată din oficiu la data de 1 martie 2017, constatând că, în cauză, instanţa a pus în vedere apelantei să achite o taxă judiciară de timbru în sumă de 14.702 RON, stabilită în raport de dispoziţiile art. 23 din O.U.G. nr. 80/2013 şi că cererea de reexaminare formulată a fost respinsă.

În condiţiile în care apelanta, până la termenul din 1 martie 2017, nu s-a conformat obligaţiei de a achita taxa de timbru stabilită în sarcina sa, în cuantum de 14.702 RON, curtea de apel a admis excepţia invocată din oficiu şi, pe cale de consecinţă, a anulat pentru netimbrare cererea D. S.A. de aderare la apelul reclamantului.

În ceea ce priveşte apelul declarat de reclamantul A., acesta a susţinut că hotărârea instanţei de fond este pronunţată cu interpretarea eronată a probelor, reţinerea în mod greşit a situaţiei de fapt, cu consecinţa motivării greşite în drept.

Sub un prim aspect s-a susţinut că instanţa de fond în mod greşit a reţinut că prejudiciul a fost provocat prin întreruperea furnizării gazelor naturale în data de 26.07.2004, deşi pârâta a procedat la întrerupea furnizării gazelor naturale încă de la data de 29.06.2004, la o linie de producţie ce deţinea toate autorizaţiile de funcţionare.

Curtea a reţinut că referirea tribunalului la data de 26.07.2004 nu s-a făcut ca fiind singura întrerupere a gazelor naturale, instanţa de fond a avut în vedere faptul că întreruperea gazelor naturale furnizată de pârâtă societăţii al cărei asociat unic era reclamantul a fost făcută în două etape, cea din 26.07.2004, fiind doar cea finală.

Concluziile instanţei nu contrazic situaţia de fapt reţinută în cadrul raportului de expertiză întocmit de expert tehnic E., potrivit căruia la data de 29.06.2004 a fost închisă linia I de fabricaţie a sticlei, care a fost extinsă ilegal, având documentaţia necesară în vederea obţinerii autorizaţiilor tehnice legale în curs de derulare, iar închiderea canalelor şi sigilarea acestora cu sigiliul nr. 606, pentru toţi receptorii care deserveau linia I de fabricaţie a sticlei, pentru care existau avizele tehnice legale funcţionare, s-a făcut lăsându-se în funcţiune linia a II-a de fabricaţie a sticlei.

Aşa cum expertiza invocată de apelant atestă, la data sistării liniei I de fabricaţie a sticlei, pentru care era încheiat contractul de furnizare a gazelor naturale pentru consumatorii comerciali nr. x/2002, înregistrat la S.C. B. S.A., sub numărul x/18.12.2002, această linie fusese extinsă ilegal.

Or, chiar şi în condiţiile în care era depusă documentaţia de avizare, avize de funcţionare, întrucât nu fusese obţinut avizul legal/autorizaţia de construire, societatea în cauză nu avea dreptul de a face modificările constructive în discuţie.

De principiu, orice modificare constructivă a unei instalaţii de gaze naturale se face numai după obţinerea avizului prevăzut de lege şi de către persoane autorizate, cu atât mai mult cu cât efectuarea unor asemenea modificări poate pune în pericol nu numai angajaţii acelei societăţi, ci şi persoanele şi bunurile aflate pe o arie extinsă.

Acesta este şi motivul pentru care, pentru siguranţa populaţiei, sunt prevăzute norme şi proceduri stricte privind condiţiile în care o instalaţie de gaze naturale poate fi executată sau modificată.

Indiferent dacă documentaţia de avizare era sau nu depusă, extinderea instalaţiei fusese deja efectuată în mod nelegal, iar emiterea avizului nr. x din data de 6.08.2004 nu era de natură a acoperi cu caracter retroactiv nelegalitatea extinderii instalaţiei de gaze naturale, ci, dădea dreptul, ca de la acea dată să se poată proceda la efectuarea extinderii solicitate, de către persoane autorizate, cu respectarea cerinţelor impuse.

Ca atare, în luna iunie 2004, când pârâta a efectuat sigilarea liniei I de producţie, s-a constatat din probele depuse la dosarul cauzei că instalaţia de gaze pentru care societatea avea încheiat contractul de furnizare a gazelor naturale pentru consumatorii comerciali nr. x/18.12.2002, fusese extinsă în mod nelegal, deoarece încă din anul 2003 reclamantul a construit o nouă linie de producţie cu o capacitate de 18 tone şi un consum de 15 mc/h alături de alte 5 cuptoare de recoacere cu o capacitate de 25 mc/h, fără a deţine nici o autorizaţie, fapt confirmat de expertiza construcţii efectuată în cauză şi recunoscut de reclamant care arată că a fost avizat abia după sistarea gazelor.

Or, în aceste condiţii îşi produc pe deplin efectele dispoziţiile din art. 6 lit. c) pct. f) din cuprinsul contractului, care prevăd posibilitatea furnizorului de a întrerupe furnizarea gazelor naturale a consumatorului comercial şi în situaţia alimentării de către consumatorul comercial a unor terţi consumatori sau afectării gazelor naturale pentru alte instalaţii decât cele legal aprobate.

Instanţa de fond şi-a întemeiat considerentele art. 7 lit. c) din contractul de furnizare a gazelor naturale nr. x/18.02.2002 încheiat de societatea C. cu pârâta, deşi dispoziţiile invocate sunt prevăzute în la art. 6 lit. c) pct. f), indicarea art. 7 lit. c) fiind doar o eroare materială, care, poate fi îndreptată potrivit art. 281 din C. proc. civ.

Astfel, critica apelatului nu poate fi primită, pe de o parte, întrucât potrivit art. 2812a, îndreptarea, lămurirea, înlăturarea dispoziţiilor potrivnice sau completarea hotărârii nu poate fi cerută pe calea apelului sau recursului, ci numai în condiţiile art. 281 - 2812, iar pe de altă parte eroarea nu este de natură a schimba soluţia în cauză câtă vreme textul articolului este reprodus cu exactitate.

Această clauză contractuală îi dă dreptul societăţii pârâte de a sista gazele naturale la instalaţiile pentru care există deja aprobare, deci în speţa de faţă, cele aferente liniei I de producţie, dacă se constată că s-au efectuat modificări pentru alimentarea unor instalaţii neaprobate.

Chiar apelantul recunoaşte că branşamentul de gaze naturale era unul singur, că din acesta era alimentată şi linia de producţie nr. 1 şi linia nr. II, deci nu exista nicio interdicţie pentru pârâtă de a opri furnizarea de gaze naturale la instalaţia nr. 1 sau că era necesar a se opri doar instalaţia nr. II şi a se lăsa totusi în funcţiune instalaţia nr. 1, deşi fusese modificată în mod nelegal.

Ca atare, nu are relevanţă în speţă faptul că, aşa cum susţine apelantul, la acea dată, respectiv iunie 2004, pârâta a lăsat în funcţiune linia a II-a de producţie-extindere formată dintr-un cuptor de topit sticlă şi 5 cuptoare de recoacere, ce avea documentaţia de avizare în curs de aprobare, câtă vreme pârâta avea dreptul, potrivit dispoziţiilor contractuale de a întrerupe furnizarea gazelor naturale pentru linia nr. 1, deoarece instalaţia fusese modificată nelegal.

Nici faptul că pârâta ar fi comunicat prin adresa nr. x/24.06.2004 că va închide doar punctele de ardere în funcţiune fără autorizaţie nu poate îmbrăca forma ilicitului câtă vreme, potrivit contractului, nu exista obligaţia de a se emite vreo somaţie, notificare sau adresă prin care să fie înştiinţată societatea beneficiară despre acţiunea de întrerupere a furnizării gazelor naturale.

De asemenea, faptul că la data de 29 iunie 2004, data la care se întrerupe furnizarea gazelor naturale la prima linie, S.C. C. S.R.L. avea depusă documentaţia pentru dosarul de extindere aferent liniei a II-a, dosar înregistrat sub nr. x din 21 iunie 2004, iar pârâta, deşi nu a emis avizul într-un termen de 30 de zile, la data de 26 iulie 2004 întrerupe furnizarea de gaze şi la a doua linie de producţie, nu poate conduce la admiterea acţiunii.

Linia nr. II de producţie funcţiona deja nelegal, iar avizul care urma să se emită nu îi dădea dreptul societăţii de a acoperi această nelegalitate, ci de a proceda la efectuarea unei noi instalaţii, de la data emiterii avizului, cu respectarea condiţiilor impuse de actele normative în vigoare.

Or, o instalaţie efectuată fără o asemenea autorizare, nu putea fi lăsată în funcţiune, cu atât mai mult cu cât pentru instalaţia nr. II nici nu era încheiat un contract de furnizare a gazelor naturale.

De asemenea, faptul că angajaţi ai pârâtei ar fi participat la probele tehnologice şi ar fi cunoscut faptul că noua linie de producţie era construită din anul 2003 nu echivalează cu obţinerea avizelor prevăzute de lege pentru executarea instalaţiei în condiţii de deplină legalitate, după obţinerea avizului/autorizaţiei de construire.

Ca atare, instanţa de fond a dat eficienţă tuturor probelor aflate de la dosarul cauzei, inclusiv expertizei tehnice întocmite şi răspunsului la obiecţiuni formulat de expert, acestea fiind analizate în mod efectiv, chiar dacă nu au fost făcute trimiteri punctuale la fiecare din acestea în cuprinsul hotărârii.

În condiţiile în care instanţa a apreciat că nu exista o faptă ilicită, cu privire la daunele morale solicitate, nu se mai impunea a fi analizate înscrisurile din care reieşea internarea reclamantului la un spital de boli psihiatrice şi alte consecinţe ale producerii faptei ilicite.

Având în vedere că potrivit celor menţionate, nu există o faptă ilicită întrucât pârâta a acţionat în limitele şi potrivit prevederilor contractuale, Curtea a înlăturat criticile referitoare la greşita argumentaţie în drept a respingerii acţiunii întrucât nu sunt întrunite condiţiile răspunderii civile delictuale.

Faptul că în motivarea sentinţei s-a arătat că în speţă nu se poate reţine vreo faptă ilicită săvârşită de către pârâtă faţă de reclamant, ci cel mult faţă de societatea comercială înfiinţată şi administrată de către reclamant, situaţie în care natura juridică a răspunderii nu mai este delictuală, ci contractuală, se datorează existenţei contractului de furnizare a gazelor naturale nr. x/18.02.2002 încheiat de societatea S.C. C. S.R.L., potrivit căruia a acţionat pârâta.

Fiecare formă a răspunderii civile are domeniul său propriu de aplicare, astfel încât, în mod corect instanţa de fond a făcut această distincţie, întrucât, pentru a putea fi valabilă răspunderea civila delictuală este necesar ca fapta cauzatoare de prejudiciu să aibă caracter ilicit şi să nu derive dintr-o prevedere contractuală.

Or, săvârşirea faptei prejudiciabile în exercitarea normală şi legală a unui drept subiectiv, inclusiv cel ce derivă dintr-un contract, reprezintă o cauză care înlătură caracterul ilicit al faptei.

Raportând situaţia de fapt la textele de lege ce consacră răspunderea pentru fapta proprie (art. 998-999 C. civ.), instanţa a reţinut că în speţă nu sunt îndeplinite cumulativ condiţiile generale ale angajării răspunderii civile delictuale în sarcina pârâtei: existenţa unui prejudiciu, a faptei ilicite, a legăturii de cauzalitate între fapta ilicită şi prejudiciu şi a vinovăţiei celui care a cauzat prejudiciul, întrucât lipseşte elementul esenţial, existenţa faptei ilicite.

În aceste condiţii, chiar dacă reclamantul ar fi continuatorul în drepturi al societăţii al cărui unic asociat a fost, având în vedere că, aşa cum s-a arătat mai sus, nu există faptă ilicită, instanţa nu a mai analizat restul elementelor necesare pentru a se putea angaja răspunderea civilă delictuală a pârâtei.

Împotriva acestei decizii a declarat recurs reclamantul A., iar prin decizia nr. 190 din 31 ianuarie 2018 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia a II-a civilă, în dosarul nr. x/2010 s-a constatat nul recursul declarat de recurentul-reclamant A. împotriva deciziei nr. 533 din 8 martie 2017, pronunţate de Curtea de Apel Ploieşti, secţia I civilă, conform dispoziţiilor art. 3021 alin. (1) lit. c) C. proc. civ.

Pentru a decide astfel, instanţa de recurs a reţinut că dezvoltarea motivelor de recurs nu face posibilă încadrarea acestora într-unul dintre cazurile de nelegalitate prevăzute expres şi limitativ de art. 304 C. proc. civ., astfel că, sancţiunea care intervine este nulitatea recursului.

În speţă, s-a constatat că reclamantul A. a invocat formal, în susţinerea recursului său, dispoziţiile art. 304 alin. (1) pct. 7, pct. 8 şi pct. 9 din C. proc. civ. de la 1865.

În susţinerea motivelor de recurs întemeiate pe dispoziţiile art. 304 pct. 7 şi pct. 8 C. proc. civ., recurentul a făcut trimiteri la situaţia de fapt reţinută de instanţa de apel, la probele administrate, respectiv la raportul de expertiză întocmit, la adresele/notificările transmise între părţi.

În sensul legii procesuale civile, interpretarea greşită de către instanţă a actului juridic dedus judecăţii (prin schimbarea naturii sau înţelesului lămurit şi vădit neîndoielnic al acestuia) vizează interpretarea dată actului juridic încheiat de părţile litigante, care guvernează raporturile dintre acestea, şi în legătură cu care s-a născut diferendul între ele, iar nu interpretarea dată de instanţă probelor administrate în vederea soluţionării cauzei sau situaţia de fapt reţinută de aceasta.

Astfel, toate argumentele invocate de către recurent în susţinerea acestor motive de recurs vizează modul de interpretare a probelor de către instanţa de apel, inclusiv a raportului de expertiză întocmit în cauză şi a răspunsului la obiecţiuni, aşadar aspecte de netemeinicie ale hotărârii atacate, care exced controlului instanţei de recurs, având în vedere că în această cale extraordinară de atac se exercită un control judiciar numai cu privire la legalitatea hotărârii atacate.

S-a mai reţinut că motivul de recurs întemeiat pe dispoziţiile art. 304 pct. 9 din vechiul C. proc. civ., ce vizează încălcarea sau aplicarea greşită a dispoziţiilor art. 998-999 din C. civ., este invocat, de asemenea, formal. Toate argumentele acestui motiv de recurs privesc situaţia de fapt, precum şi probele administrate în cauză, respectiv înscrisuri şi expertiza tehnică, aşadar aspecte de netemeinicie.

Prin urmare, raportat la modul de redactare a cererii de recurs, reiese că recurentul nu a formulat nicio critică care să poată fi încadrată în motivele de nelegalitate prevăzute de art. 304 din C. proc. civ., iar indicarea celor reglementate de art. 304 pct. 7, 8 şi 9 C. proc. civ. a fost făcută doar formal.

Împotriva acestei decizii, contestatorul A. a formulat contestaţie în anulare, întemeiată pe dispoziţiile art. 318 C. proc. civ., solicitând admiterea sa, anularea deciziei atacate şi analizarea tuturor motivelor de recurs.

În motivare, contestatorul A. susţine că în analizarea excepţiei nulităţii recursului, instanţa a omis să analizeze motivele de nelegalitate invocate, respectiv toate motivele de casare.

În opinia sa, admiterea unei astfel de excepţii poate avea loc doar atunci când nu sunt invocate motive de nelegalitate, nu atunci când acestea, la o analiză pe fond a recursului, ar fi neîntemeiate.

Din modul de redactare a considerentelor deciziei rezultă că instanţa a omis să analizeze toate motivele de recurs invocate.

Contestatorul susţine că prin prezenta cerere nu critică pe fond modul de soluţionare a excepţiei, ci arată că instanţa a omis să analizeze, în mod efectiv, motivele de recurs arătate de recurent.

Totodată, consideră că instanţa de recurs a pronunţat hotărârea ca rezultat a unei erori materiale, respectiv a unei confuzii esenţiale cu privire la natura cauzei deduse judecăţii, temeiul acţiunii sale nefiind cel grefat pe răspunderea civilă contractuală, ci pe răspunderea civilă delictuală.

Mai arată contestatorul că recursul formulat a fost unul amplu, conţinând şi un istoric al susţinerilor din acţiunea de fond şi din apel, însă, ulterior acestuia, a arătat clar şi neechivoc, care sunt motivele de nelegalitate invocate, precum şi argumentele aferente fiecăruia dintre motivele arătate.

Totodată, prin răspunsul la întâmpinare depus la dosar, s-a răspuns excepţiei nulităţii recursului, arătând motivele pe care această cale de atac se întemeiază, atât prin indicarea textului de lege, dar şi prin dezvoltarea acestora, prin criticile de legalitate efective aduse deciziei pronunţate de instanţa de apel.

Cu toate acestea, instanţa de recurs a admis excepţia nulităţii recursului.

În continuare, se arată că instanţa a omis să analizeze motivele de casare învederate, în special pe cel prevăzut de art. 304 alin. (9) C. proc. civ.

Contestaţia în anulare, întemeiată pe motivul neanalizării, din omisiune, a unuia dintre motivele de casare are în vedere tocmai o atare situaţie - în mod efectiv instanţa s-a limitat a analiza şi a reda susţinerile sale aferente celorlalte două motive de casare, fără a avea în vedere, din omisiune şi confuzie cea mai importantă parte a recursului formulat - susţinerile referitoare la incidenţa art. 304 alin. (9) C. proc. civ.

Nu există nicio menţiune în cuprinsul deciziei de recurs din care să rezulte că acest motiv de recurs a fost analizat, dimpotrivă există o analiză rezumativă referitoare la primele două motive de recurs, însă cu privire la cel prevăzut de art. 304 alin. (9) C. proc. civ., instanţa a omis să analizeze susţinerile recurentului, raportându-se, din eroare, aşa cum reiese din modul de redactare, doar la primele două motive de recurs, context în care se susţine că cererea este întemeiată.

Prin urmare, prin cercetarea motivelor de casare trebuie înţeleasă analiza motivelor de recurs, astfel cum au fost formulate de parte prin cererea de recurs. Pe de altă parte, cercetarea la care face trimitere textul de lege, fără a fi interpretată ca obligând instanţa să răspundă în parte tuturor argumentelor, trebuie să constituie o examinare în mod real a criticilor supuse controlului judiciar, în caz contrar putându-se aduce atingere garanţiilor dreptului la un proces echitabil consacrate de art. 6 paragraful 1 din Convenţia europeană a drepturilor omului.

Mai susţine contestatorul, că din dezvoltarea realizată cu privire la acest motiv de recurs se desprinde critica soluţiei recurate din perspectiva incidenţei acestui motiv de recurs - astfel, hotărârea atacată fiind pronunţată cu greşita aplicare/încălcarea a legii pentru că dispoziţiile art. 998 C. civ. - răspunderea civila delictuală pentru fapta proprie, au fost complet nesocotite si neanalizate.

În cadrul recursului, contestatorul a arătat că în primul rând, această încălcare a legii s-a realizat prin mutarea temeiului acţiunii de pe tărâmul răspunderii civile delictuale în analizarea unei dispoziţii contractuale, fără, nici măcar, o continuare a analizei si pe tărâmul răspunderii civile delictuale, pentru că răspunderea contractuală se aplica doar între părţi, în limitele contractului încheiat - dacă fapta reclamată e acoperită de dispoziţiile contractului.

În acest fel, instanţa de apel a încălcat dispoziţiile art. 998 C. civ., dar şi pe cele de procedură, referitoare la dreptul de dispoziţie al reclamantului, totodată se arată că instanţa nu a mai analizat întrunirea condiţiilor răspunderii civile delictuale - fapta ilicită, prejudiciul, legătura de cauzalitate, vinovăţie.

În acest context, se arată că acest mod de soluţionare al dosarului de către cele doua instanţe încalcă liberul acces la justiţie - pentru că noţiunea de acces la justiţie presupune analizarea cauzei, în modalitatea şi cu obiectul pe care reclamantul înţelege să îl aducă în fata instanţei spre analiză, a normelor de procedură care vizează dreptul părţilor de a le fi analizata cauza prin raportate la susţinerile formulate, precum şi dreptul la un proces echitabil - prevăzut de art. 6 CEDO.

Mai susţine contestatorul că, eroarea materială fundamentală este cea cu privire la neobservarea şi nereţinerea în mod corect a temeiului acţiunii sale - respectiv ca fiind întemeiată pe răspunderea civilă delictuală, nu pe răspunderea civilă contractuală.

Acest aspect a dus la greşita încadrare a acţiunii la secţia a II-a Civilă, iar nu la secţia I, iar neobservarea, din eroare, a caracterului acţiunii a dus şi la greşita apreciere realizată asupra motivelor de recurs.

Caracterul acţiunii este un aspect procedural esenţial şi reprezintă unul dintre cele mai importante aspecte care compun dreptul de dispoziţie al părţilor.

Nereţinerea acestuia în mod corect reprezintă o eroare gravă, denaturând întregul demers judiciar.

În al doilea rând, din modul de redactare a considerentelor deciziei, dar şi din perspectiva analizării soluţiei pronunţate reiese faptul că instanţa, dintr-o eroare materială, a considerat ca fiind "motive de recurs" aspectele invocate în prima parte a cererii formulate, însă acestea reprezentau doar o reluare a criticilor şi argumentelor de la fond şi din apel, precum şi o scurtă prezentare a situaţiei de fapt.

Din susţinerile cuprinse în considerente, se reţine faptul că instanţa de recurs are în vedere faptul că s-au reluat aspecte de fapt, ce ţin de situaţia de fapt sau de aprecierea probelor.

Din analiza recursului formulat, contestatorul susţine că instanţa, din eroare, a avut în vedere partea introductivă a acestuia, iar nu partea a II-a, care începea cu menţionarea motivelor de recurs, pentru ca ulterior să cuprindă o reluare a acestora, aspect ce se circumscrie cazului prevăzut de art. 318 alin. (1) teza I C. proc. civ.

Cea mai importantă eroare materială o reprezintă, în mod evident, neobservarea ca fiind distincte şi clar determinate şi, pe cale de consecinţă, neanalizarea susţinerilor sale faţă de motivul de recurs prevăzut de art. 304 alin. (9) C. proc. civ.

Deşi acţiunea, formulată este întemeiată pe dispoziţiile răspunderi civile delictuale pentru fapta proprie, instanţa a analizat cauza dedusă judecăţii din perspectiva unei răspunderi contractuale, în faţa căreia nu ne putem afla, întrucât prezenta acţiune este formulată de reclamantul persoana fizică, pe de-o parte, iar pe de alta, fapta intimatei depăşeşte limitele răspunderii contractuale.

Aşa cum s-a arătat pe larg în recursul formulat, hotărârea cuprinde motive străine de natura pricinii întrucât acestea nu fac, în mod real şi efectiv, referire la răspunderea civilă delictuală reclamată de contestator - şi la analizarea faptei ilicite arătate, ci doar la analizarea unui aspect învederat de intimata, ce a condus întreaga motivare a instanţei pe o altă pistă.

Din acest considerent, evident instanţa, interpretând greşit actul dedus judecăţii, a dus la schimbarea naturii acestuia - nu a pus în discuţie răspunderea contractuală a intimatei, iar instanţa avea obligaţia analizării acţiunii formulate, prin raportare la obiectul său şi întemeierea în drept.

Motivul pentru care contestatorul a dezvoltat, în examinarea primelor două motive de recurs, argumente ce ţin de aspectele neanalizate, omise de instanţă, faţă de argumentele de fond, nu reprezintă o cerinţă către instanţa de recurs în a analiza fondul cauzei pentru a se pronunţa faţă de admiterea sau respingerea recursului său, însă raportarea şi dezvoltarea celor două motive de recurs invocate e necesar să fie avută în vedere situaţia concretă din speţă.

Prin urmare, având în vedere structura recursului, contestatorul consideră că instanţa, dintr-o eroare materială, a analizat recursul considerând că "motivarea" sa începe cu prima pagina a sa, reţinând, din acest motiv, faptul că nu există în cuprinsul său critici de nelegalitate subsumate motivelor invocate.

Aceste motive erau structurate şi analizate după pagina 5 a recursului depus, din păcate, dintr-o eroare materială, instanţa neobservând acest aspect, ceea ce a condus la o admiterea excepţiei nulităţii, cu neobservarea criticilor de nelegalitate, după cum reiese din analizarea considerentelor deciziei.

Analizând hotărârea atacată prin prisma criticilor formulate raportate la temeiului de drept invocat, Înalta Curte urmează a respinge contestaţia în anulare pentru considerentele ce urmează:

Contestaţia în anulare este o cale extraordinară de atac, de retractare prin care se cere instanţei care a pronunţat hotărârea atacată în cazurile şi în condiţiile prevăzute de lege să îşi desfiinţeze propria hotărâre şi să procedeze la o noua judecată.

În speţă, contestatorul A. şi-a întemeiat în drept calea extraordinară de atac pe dispoziţiile art. 318 C. proc. civ.

Din analiza dispoziţiilor art. 318 C. proc. civ. rezultă că legiuitorul a statuat admisibilitatea contestaţiei în anulare speciale în cazul a două situaţii, respectiv "când dezlegarea dată este rezultatul unei greşeli materiale" şi "când instanţa respingând recursul s-au admiţându-l numai în parte a omis din greşeală să cerceteze vreunul din motivele de modificare sau de casare".

Motivul prevăzut la teza a II-a a art. 318 alin. (1) C. proc. civ., invocat în speţă, are în vedere erori ale instanţei de recurs constând în omisiunea de a cenzura unele dintre motivele de recurs.

Din analiza acestui motiv, Înalta Curte apreciază că nu poate fi reţinută incidenţa evocatei norme, având în vedere că aspectele de critică pretins neanalizate de instanţa de recurs, nu sunt motive de nelegalitate, ci critici referitoare la netemeinicia deciziei atacate, având în vedere că prin susţinerile făcute recurentul a repus în discuţie situaţia de fapt, precum şi reinterpretarea probatoriului, aspecte care în lipsa unei argumentaţii în drept care să situeze criticile în sfera temeiurilor de modificare indicate fac imposibilă exercitarea efectivă a controlului de legalitate al instanţei de recurs.

Ipoteza invocată de către contestator sub aspectul analizat ar presupune ca instanţa de recurs, în analiza motivelor de recurs invocate, să fi respins recursul fără a se fi pronunţat asupra unuia dintre ele, invocat în mod expres de parte, însă omis, din eroare, de către instanţă.

Această situaţie nu se regăseşte în cauza de faţă, câtă vreme, instanţa de control judiciar a avut în vedere toate cele trei motive de recurs invocate, reţinând că reclamantul A. a invocat formal, în susţinerea recursului său dispoziţiile art. 304 alin. (1) pct. 7, 8 şi 9 din C. proc. civ. de la 1865, context în care a apreciat că niciunul din motivele evocate nu este incident în cauză în raport de motivele invocate

Raportat la excepţia invocată, inclusiv de către instanţa din oficiu, analiza a fost făcută sub aspectul încadrării motivelor invocate în textele de lege indicate, instanţa de recurs ajungând la concluzia inexistenţei unei astfel de încadrări, cu consecinţa admiterii excepţiei nulităţii.

În ceea ce priveşte critica, prin care se susţine, în mod eronat că instanţa de recurs ar fi omis analiza pct. 9 al art. 304 C. proc. civ., se constată că este nefondată, întrucât rezultă cu certitudine că instanţa a analizat şi acest motiv de recurs, iar faptul că a ajuns la concluzia că şi acesta este indicat exclusiv în mod formal nu poate constitui motiv de admisibilitate a contestaţiei în anulare.

Referitor la susţinerea contestatorului, potrivit căreia, dezlegarea dată recursului, de către instanţa de control, ar fi rezultatul unei erori materiale, în sensul că nu s-ar fi reţinut corect temeiul juridic invocat al acţiunii, respectiv răspunderea civilă delictuală şi nu cea contractuală, se constată că nu poate fi primită.

Astfel, neobservarea şi nereţinerea în mod corect a temeiului acţiunii reclamantului nu poate reprezenta o astfel de eroare, întrucât reţinerea corectă sau eronată a temeiului juridic al acţiunii, reprezintă un aspect de temeinicie al hotărârii şi nicidecum o eroare materială.

Totodată, argumentul că eroarea materială rezidă în faptul că instanţa de recurs nu ar fi observat secţiunea a II-a a recursului, nu poate fi primit, întrucât contestatorul încearcă să acrediteze ideea că instanţa de recurs ar fi citit doar secţiunea I a recursului, fără să mai parcurgă şi secţiunea a II-a care ar fi cuprins adevăratele motive de nelegalitate invocate cu privire la decizia atacată.

O asemenea susţinere nu poate fi primită şi nici nu există un motiv sau argument care să ateste faptul că instanţa de recurs nu ar fi analizat şi secţiunea a II-a a memoriului de recurs şi, cu atât mai puţin, că o astfel de omisiune ar reprezenta o eroare materială din partea instanţei de recurs.

Este evident, din motivarea instanţei de control judiciar că aceasta a analizat şi a avut în vedere toate susţinerile şi argumentele din cererea de recurs, menţionându-se în cuprinsul considerentelor motivele pentru care, în mod corect, instanţa de recurs a apreciat că toate motivele invocate sunt încadrate exclusiv formal în textele pct. 7, 8 si 9 ale art. 304 din C. proc. civ. de la 1865.

În acest context, se reţine nemulţumirea contestatorului de soluţia pronunţată pe excepţia nulităţii şi de reţinere a instanţei de control judiciar a neinvocării reale a unor motive de nelegalitate a deciziei atacate şi a încadrării exclusiv formale a motivelor invocate în punctele evocate, aspect ce nu poate justifica sau atrage incidenţa vreunui motiv de contestaţie în anulare împotriva deciziei atacate.

Totodată, se reţine că aspectele privind soluţia pronunţată sau cu privire la argumentele care au format convingerea instanţei de recurs nu pot constitui motiv de admisibilitate a contestaţiei în anulare, iar aspectele invocate în motivarea cererii nu reprezintă omisiuni şi erori materiale, în sensul art. 318 C. proc. civ.

În consecinţă, se constată că dezlegarea dată recursului, prin decizia a cărei anulare se solicită, nu este rezultatul omisiunii de cercetare a vreunui motiv de recurs şi nici a unor erori materiale, iar prezenta contestaţie în anulare este nefondată din perspectiva dispoziţiilor art. 318 C. proc. civ.

Pentru considerentele anterior expuse, nefiind îndeplinite cerinţele art. 318 C. proc. civ., în temeiul dispoziţiilor art. 320 C. proc. civ. se va respinge ca nefondată contestaţia în anulare formulată de contestatorul A..

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca nefondată contestaţia în anulare formulată de contestatorul A. împotriva deciziei nr. 190 din 31 ianuarie 2018 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia a II-a civilă, în dosarul nr. x/2010.

Irevocabilă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 14 martie 2019.