Borrower's appeal annulled as non-compliant; bank's dismissal of damages claim stands

Şedinţa publică din data de 7 martie 2019

Asupra recursului de faţă, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a VI-a civilă la 14 august 2014 sub dosar nr. x/2014, reclamanta A. S.A. - prin administrator judiciar B. SPRL, în contradictoriu cu pârâta C. S.A. a solicitat obligarea acesteia la plata sumei de 1.214.928,56 RON, reprezentând daune efective ca urmare a neîndeplinirii obligaţiilor rezultate din Contractul de credit nr. x din 28 mai 2007.

Prin încheierea din 26 ianuarie 2015, Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a civilă a respins excepţia nulităţii acţiunii, excepţia netimbrării şi excepţia de litispendenţă/autoritate de lucru judecat.

Prin sentinţa civilă nr. 1791 din 21 martie 2016, pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a civilă, în dosarul nr. x/2014, s-a admis acţiunea formulată de reclamanta A. S.A. prin administrator judiciar B. SPRL în contradictoriu cu pârâtele C. S.A. şi C. S.A. - Sucursala Unirea, a obligat pârâta la plata sumei de 1.214.928,56 RON reprezentând c/val daune, conform expertizei şi a obligat aceeaşi pârâtă C. S.A. la plata sumei de 11.500 RON, reprezentând cheltuieli de judecată, onorariu expert 500 RON şi onorariu avocat 11.000 RON.

Împotriva încheierii din 26 ianuarie 2015 şi a sentinţei civile nr. 1791 din 21 martie 2016, pronunţate de Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a civilă, în dosarul nr. x/2014, pârâta C. S.A. prin C. S.A. - Sucursala Unirea a formulat apel.

Prin decizia civilă nr. 948A din 10 mai 2018 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a civilă a fost respins ca nefondat apelul formulat de apelanta C. S.A. prin C. S.A. - Sucursala Unirea, împotriva încheierii din 26 ianuarie 2015, pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a civilă, în dosarul nr. x/2014, în contradictoriu cu intimata S.C. A. S.A. prin administrator judiciar B. SPRL.

A fost admis apelul formulat de apelanta C. S.A. prin C. S.A. - Sucursala Unirea împotriva sentinţei civile nr. 1791 din 21.03.2016, pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a civilă, în dosarul nr. x/2014, pe care a schimbat-o în sensul că a respins ca nefondată acţiunea.

Împotriva deciziei civile nr. 948A din 10 mai 2018 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a civilă a formulat recurs reclamanta A. S.A. - prin administrator judiciar B. SPRL

Prin memoriul de recurs, recurenta-reclamantă a invocat dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., solicitând admiterea recursului, casarea în parte a deciziei atacate şi respingerea apelului declarat de pârâtă ca nefondat, cu menţinerea sentinţei Tribunalului Bucureşti, ca fiind legală şi temeinică.

În argumentarea motivului de recurs evocat, recurenta susţine că instanţa de apel a pronunţat o hotărâre cu aplicarea greşită a normelor de drept material, respectiv a dispoziţiilor art. 969 C. civ. şi art. 1073 C. civ., pentru că a considerat în mod nelegal, că în cauză nu sunt întrunite condiţiile răspunderii civile contractuale ale pârâtei, întrucât reclamanta nu a făcut dovada existenţei faptei ilicite săvârşită de către pârâtă, în ceea ce priveşte încălcarea obligaţiilor contractuale rezultate din derularea contractului de credit, referitoare la prelungirea scrisorii de garanţie bancară în valoare de 81.510 euro şi eliberarea de sub ipotecă a imobilelor aduse în garanţie, pentru preluarea parţială a creditului de către o altă bancă, prin refinanţare.

În ceea ce priveşte neprelungirea scrisorii de garanţie bancară, în valoare de 81.510 euro, instanţa de apel a analizat şi aplicat greşit prevederile contractului de credit nr. x/28.05.2007, încheiat între părţi, prelungit prin actul adiţional nr. x/10.05.2012, care potrivit art. 969 C. civ., constituie legea părţilor, în contextul juridic complex, tripartit, existent cu firma D., raport juridic guvernat de Regulile Uniforme ale ICC - Paris privind Garanţiile la cerere - Publicaţia nr. 458, reguli utilizate de toate băncile comerciale internaţionale.

Referitor la încălcarea şi aplicarea greşită a dispoziţiilor contractului de credit nr. x/28.05.2007, prelungit prin actul adiţional nr. x/10.05.2012, instanţa de apel nu avut în vedere, că potrivit acestora, C. S.A. a acordat reclamantei, conform art. 1, un credit sub forma unui plafon multioptions, multicurency, în valoare de 600.000 euro, din care 360.000 euro pentru descoperiri de cont şi 150.000 euro pentru angajamente pe semnătură (scrisori de garanţie bancară, acreditive etc), în baza contractelor comerciale încheiate de A. S.A. cu terţii, cu scadenţă finală la facilităţi la 10.05.2013 (conform actului adiţional nr. x/10.05.2012).

Mai susţine recurenta, că în mod nelegal, instanţa de apel a considerat că nu exista obligaţia băncii de a prelungi cea de-a doua scrisoare de garanţie, considerând greşit că potrivit actului adiţional nr. x din 10.05.2012, plafonul acordat se diminua pe măsura expirării scrisorii de garanţie aflată în sold şi că banca nu şi-a asumat o obligaţie necondiţionată de emitere a unei noi scrisori de garanţie în prelungirea celei care expira la 21.11.2012.

În primul rând, instanţa de fond a făcut confuzie între expirarea unei scrisori de garanţie, care îşi pierde valabilitatea odată cu livrarea mărfii, cum este cazul scrisorii de emisă pentru prima maşină care a fost livrată, situaţie în care plafonul de utilizare pentru angajamente pe semnătură de 200.000 euro, se diminua cu valoarea acesteia, şi expirarea termenului de valabilitate al unei scrisori de garanţie în cadrul termenului de valabilitate al contractului de credit, în vigoare până la 10.05.2013, cum este cazul celei de-a doua scrisori de garanţie în sumă de 81.510 euro, situaţie în care plafonul de utilizare pentru angajamente pe semnătură nu se diminuează cu suma aflată în sold.

Instanţa a făcut această confuzie, urmare interpretării greşite a dispoziţiilor art. 1 din actul adiţional la contractul de credit nr. x/28.05.2007, pe care l-a considerat ca fiind contract de credit bancar la termen şi nu un contract multioptions, multicurency, acordat de C. S.A., ce funcţiona ca o linie de credit tip revolving pe durată de un an, cu posibilităţi de reînnoire.

De altfel, instanţa de apel nu a ţinut cont nici de prevederile scrisorii de garanţie în valoare de 81.510 euro, ce permiteau prelungirea termenului de valabilitate ale acesteia, ce expira la 22.11.2012, pentru că această garanţie era valabilă până la prezentarea documentelor de transport conform Acreditivului care era deschis pentru 80% din valoarea celei de-a doua maşini, şi care expira Complet şi Automat în cazul în care cererea şi confirmarea D., nu intră în posesia băncii până la data de 22.11.2012 (conform actului adiţional nr. x/10.05.2012) indiferent dacă este eliberată sau nu de toate responsabilităţile sale din scrisoarea de garanţie, prin banca partenerului extern.

Cu privire la reţinerea instanţei de apel a faptului că deşi reclamanta putea utiliza şi plafonul de descoperire de cont în sumă de 360.000 euro pentru prelungirea scrisorii de garanţie, conform art. 1 alin. ultim din actul adiţional nr. x/10.05.2012, aceasta nu ar fi contestat afirmaţia băncii din data de 12.04.2018, că şi acest plafon era în întregime utilizat, este total eronată şi nelegală.

În primul rând, recurenta susţine că banca care a făcut această afirmaţie era obligată să o dovedească, conform art. 1169 C. civ., iar în al doilea rând, reclamanta a susţinut şi a dovedit, conform expertizei contabile efectuate în cauză, că a îndeplinit şi respectat toate condiţiile contractuale, ca cererea sa de prelungire a scrisorii de garanţie să fie temeinică, legală şi justificată, atât din punct de vedere al termenului la care a fost formulată, a documentelor justificative prezente cât şi a situaţiei financiare de la acea dată.

În acest sens, recurenta arată că, în mod nelegal instanţa de apel a considerat că nu exista nicio obligaţie legală sau contractuală a băncii, care să-i impună prelungirea scrisorii de garanţie, fără să ţină cont şi să! analizeze prevederile contractuale sus-arătate, de faptul că potrivit art; 1 alineat ultim din contractul de credit, ce reprezintă acordul de voinţă al ambelor părţi, că banca a fost de acord că reclamanta (clientul) să poată solicita în orice moment emiterea de angajamente pe semnătură, a căror valoare totală maximă să nu depăşească plafonul prevăzut pentru angajamente pe semnătură, cu condiţia diminuării valorii descoperitului de cont, astfel încât valoarea totală a plafonului să nu depăşească valoarea maximă autorizată.

Referitor la refuzul de a elibera de sub ipotecă parte din bunurile aduse drept garanţie de către A. S.A., în mod nelegal, instanţa de apel a considerat că nu se poate reţine fapta ilicită a băncii, atâta timp cât reclamantul nu a dovedit că valoarea bunurilor ipotecate era mai mare decât debitul datorat şi că banca nu ar fi avut obligaţia eliberării de sub ipotecă a bunurilor, în cazul unei refinanţări parţiale.

Or, menţinerea în continuare a garanţiilor prin ipotecarea tuturor bunurilor, evaluate la 739.400 EURO, de însăşi C. S.A., demonstrează abuzul pârâtei în îndeplinirea obligaţiilor sale contractuale şi încălcarea prevederilor art. 3 din Actul adiţional nr. x/10.05.2012 potrivit cu care garanţiile constând în cele două ipoteci asupra celor două imobile au fost constituite pentru garantarea rambursării întregului sold, dobânzi şi comisioane.

În analiza existenţei faptei ilicite cauzatoare de prejudiciu săvârşită de pârâtă, instanţa de apel a considerat nelegal, ca fiind irelevante susţinerile reclamantei cu privire la refuzul băncii de prelungire a scrisorii de garanţie, pe motiv că cererea nu a fost depusă cu minim 30 de zile anterior scadenţei şi că refuzul s-ar fi datorat şi faptului că reclamanta înregistra întârziere şi obligaţii restante.

Or, aşa cum s-a dovedit cu actele depuse la dosar, cererea de prelungire a scrisorii de garanţie a fost depusă la 06.09.2012, cu mult înainte de 30 de zile faţă de data expirării scrisorii de garanţie - 22.11.2012, iar în ce priveşte obligaţiile restante şi întârzierile la plată, expertiza contabilă efectuată în cauză a constatat că reclamanta nu înregistra întârzieri şi obligaţii restante.

Cu privire la prejudiciu, recurenta consideră că instanţa de apel a aplicat greşit dispoziţiile art. 1073 C. civ., considerând nelegal că în ce priveşte prejudiciul constând în comisioanele şi dobânzile bancare, reclamanta nu ar fi indicat în ce constau acestea, perioada, modul de calcul, temeiul legal şi contractual în baza cărora au fost percepute.

Prejudiciul constând în comisioane şi dobânzi bancare percepute de bancă în temeiul contractului de credit, a fost precizat de reclamantă, la solicitarea instanţei de apel, prin "precizările" depuse la termenul de judecată din 08.03.2018, prin care s-a indicat în ce constă acest prejudiciu: modul de calcul, baza legală şi contractuală, documentele justificative şi faptul că acest prejudiciu a fost verificat şi confirmat prin expertiza contabilă în cauză.

Ca atare, în mod nelegal instanţa de apel a făcut aplicaţiunea art. 1169 C. civ., cu privire la acest prejudiciu, cât şi cu privire la existenţa legăturii de cauzalitate dintre fapta ilicită şi prejudiciul total suferit de reclamantă.

În ce priveşte, suma de 43.550 euro, deşi instanţa de apel reţine că acest prejudiciu este cert şi dovedit, ca fiind venit cuvenit pentru cea de-a doua maşină HBMC 130/300 NA, reprezentând diferenţa dintre comanda externă şi comanda internă, consideră în mod nelegal, că reclamanta nu a dovedit că efectele contractului au încetat ca urmare a neemiterii scrisorii de garanţie, neputând fi prezumată legătura de cauzalitate.

Cu referire la prejudiciul reprezentând cost al creditului pe perioada 2008-2012, greşit instanţa de apel a considerat că acest cost al creditului nu ar fi produs un efect negativ resimţit în patrimoniul reclamantei.

Prejudiciul există, pentru că dobânzile, comisioanele de punere la dispoziţie a creditului, comisioane de gestiune a liniei de credit, comisioane de risc şi comisioane de neutilizare a creditului au fost percepute de C. S.A. şi plătite de A. S.A. necondiţionat, conform contractului de credit nr. x/28.05.2007, cu termen de valabilitate la 10.05.2013, pentru toată perioadă de derulare a contractului, fără ca Banca să-şi îndeplinească obligaţiile contractuale asumate.

Prin întâmpinarea depusă la 3 septembrie 2018, intimata-pârâtă C. S.A. prin C. S.A. - Sucursala Unirea a solicitat în principal, anularea recursului în raport cu prevederile art. 489 alin. (2) C. proc. civ., iar în subsidiar, respingerea ca nefondat şi menţinerea în întregime a deciziei atacate.

Prin răspunsul depus la întâmpinarea intimatei-pârâte, la 11 septembrie 2018, recurenta-reclamantă a solicitat înlăturarea susţinerilor intimatei-pârâte şi admiterea recursului astfel cum a fost formulat în scris şi depus la dosar.

Înalta Curte, a procedat la întocmirea raportului asupra admisibilităţii în principiu a recursului, în temeiul art. 493 alin. (2) din C. proc. civ.

Prin încheierea din camera de consiliu de la data de 25 octombrie 2018, potrivit dispoziţiilor art. 494 alin. (4) C. proc. civ., în unanimitate, s-a dispus comunicarea către părţi a raportului asupra admisibilităţii în principiu a recursului şi s-a dispus comunicarea acestuia.

Potrivit dovezilor de comunicare raportul asupra admisibilităţii în principiu a recursului a fost comunicat părţilor la data de 1 noiembrie 2018, recurenta depunând punct de vedere la 12 noiembrie 2018, prin care arată că nu este de acord cu concluziile raportorului.

Analizând recursul sub aspectul îndeplinirii cerinţelor prevăzute de art. 486 (1) lit. d) din C. proc. civ., Înalta Curte constată următoarele:

Critica recurentei, întemeiată pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., se constată că nu respectă exigenţele impuse de lege privitoare la motivarea unei cereri de recurs pe acest temei legal.

Astfel fiind, deşi a invocat acest motiv de recurs şi a arătat că instanţa de apel, în general, a făcut o aplicare greşită a dispoziţiilor art. 969 C. civ. şi art. 1073 C. civ., respectiv a Contractului de credit nr. x/28.05.2007, încheiat între părţi, prelungit prin Actul adiţional nr. x/10.05.2012, recurenta-reclamantă nu face decât să repună în discuţie situaţia de fapt pe baza căreia instanţa de apel a pronunţat soluţia atacată.

Or, ceea ce recurenta-reclamantă solicită de fapt prin memoriul de recurs este ca instanţa de recurs să procedeze la stabilirea unei alte situaţii de fapt în prezenta speţă, pentru ca aplicând aceleaşi texte de lege la această nouă situaţie de fapt, soluţia instanţei de apel să fie la rândul său modificată, în sensul respingerii apelului Băncii şi menţinerii soluţiei primei instanţe.

Potrivit dispoziţiilor imperative ale art. 486 alin. (1) lit. d) C. proc. civ. cererea de recurs va cuprinde motivele de nelegalitate pe care se întemeiază recursul şi dezvoltarea lor sau, după caz, menţiunea că motivele vor fi depuse printr-un memoriu separat.

În conformitate cu prevederile art. 489 alin. (2) din C. proc. civ. sancţiunea nulităţii intervine în cazul în care motivele invocate nu se încadrează în motivele de casare prevăzute la art. 488 din acelaşi cod.

Aşa fiind, încadrarea motivelor de recurs în cele enumerate de lege este o cerinţă care consacră legislativ o practică îndelungată şi stabilă a instanţelor judecătoreşti, în condiţiile în care şi sub imperiul vechii legi de procedură sancţiunea nulităţii exista şi era reglementată atunci când, nefiind structurate, criticile din recurs nu puteau fi încadrate în motivele de nelegalitate prevăzute de art. 304 C. proc. civ. de la 1865.

Astfel, din dispoziţiile imperative ale art. 489 alin. (2) C. proc. civ., se reţine că instanţele au obligaţia de a verifica dacă motivele invocate de recurent se încadrează în cazurile de casare prevăzute de art. 488, iar dacă această cerinţa nu este îndeplinită, operează sancţiunea nulităţii recursului.

În speţă, recurenta-reclamantă nu formulează critici de nelegalitate, care să poată fi examinate din perspectiva vreunui caz de casare prevăzute limitativ de art. 488 C. proc. civ., pentru exercitarea controlului judiciar şi care să poată constitui obiect de analiză în recurs.

Aşadar, în cuprinsul cererii de recurs, nu se regăsesc critici la adresa deciziei atacate, întrucât recurenta nu indică şi care sunt normele de drept material în funcţie de care instanţa de apel a ignorat şi aplicat greşit şi nelegal prevederile contractuale.

Totodată, se constată că argumentele invocate de recurenta-reclamantă vizează de fapt o chestiune de apreciere a probelor de către instanţa de apel, care nu face obiectul art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., aceasta punând în discuţie aprecierea probelor de la dosar, iar nu interpretarea sau aplicarea greşită a normelor de drept material de către instanţa de apel.

În acest context, se constată că recurenta nu a arătat în ce constă nelegalitatea deciziei atacate, prin raportare la soluţia pronunţată de curtea de apel.

Simpla nemulţumire a părţii faţă de soluţia pronunţată, fără a se dezvolta şi arăta, în concret, în ce constau greşelile săvârşite de instanţă şi legea încălcată, pentru a se putea, astfel, verifica încadrarea acestora în cazurile limitativ prevăzute de art. 488 C. proc. civ., nu este suficientă pentru a justifica admiterea recursului, lipsa acestora fiind sancţionată de textul de lege invocat cu nulitatea cererii.

Astfel, în calea extraordinară de atac a recursului, trebuie subliniat că nu are loc o devoluare a fondului cauzei, ceea ce constituie obiect al judecăţii fiind exclusiv legalitatea hotărârii pronunţate în apel.

În alţi termeni, faţă de considerentele precedente se poate reţine că accesul la justiţie presupune respectarea cerinţelor formale în legătură cu promovarea unei căi extraordinare de atac.

În consecinţă, se constată că recurenta-reclamantă nu indică în ce constă nelegalitatea hotărârii recurate din perspectiva dispoziţiilor art. 488 C. proc. civ. şi ce dispoziţii legale au fost încălcate de către instanţa de apel prin admiterea apelului pârâtei şi respingerea acţiunii reclamantei.

Prin urmare, pentru considerentele ce preced, Înalta Curte urmează a aplica sancţiunea nulităţii cererii de recurs în conformitate cu dispoziţiile art. 489 alin. (2) C. proc. civ.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Anulează recursul declarat de recurenta A. S.A. PRIN ADMINISTRATOR JUDICIAR B. SPRL împotriva deciziei civile nr. 948A din 10 mai 2018 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a civilă.

Fără nicio cale de atac.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 7 martie 2019.