Negative jurisdictional conflict in labor dispute: exclusive territorial competence based on plaintiff's domicile

Asupra conflictului negativ de competenţă de faţă, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a VIII-a conflicte de muncă şi asigurări sociale, sub nr. x/2018, urmare disjungerii din Dosarul nr. x/2018, reclamanţii A. şi B. au solicitat în contradictoriu cu pârâta Curtea de Conturi a României, pronunţarea unei hotărâri prin care instanţa să dispună obligarea pârâtei la plata salariului de bază şi emiterea unor ordine, la nivel maxim cu cel pentru funcţii similare din cadrul aceleiaşi familii ocupaţionale şi categorii profesionale, aflat în plată în administraţia publică centrală, începând cu 21 decembrie 2016 la zi, conform Deciziei nr. 794/2016 a Curţii Constituţionale, plata drepturilor băneşti reprezentând diferenţa dintre drepturile salariale cuvenite şi cele efectiv acordate, actualizate, indexate şi majorate cu indicele de inflaţie şi menţinerea acestei modalităţi de calcul şi în continuare până la o eventuală modificare legislativă.

Prin Sentinţa civilă nr. 7476 din 17 octombrie 2018, Tribunalul Bucureşti, secţia a VIII-a conflicte de muncă şi asigurări sociale, a admis excepţia necompetenţei teritoriale a instanţei şi a declinat competenta de soluţionare a cauzei în favoarea Tribunalului Braşov.

Pentru a hotărî astfel, instanţa s-a raportat la dispoziţiile art. 269 din Legea nr. 53/2003 şi art. 210 din Legea nr. 62/2011, constatând că domiciliul reclamanţilor este situat în judeţul Braşov.

Cauza a fost înregistrată pe rolul Tribunalului Braşov la data de 4 decembrie 2018.

Prin notele scrise depuse de pârâta Curtea de Conturi a României la data de 22 ianuarie 2019, aceasta a invocat excepţia de necompetenţă teritorială a Tribunalului Braşov în soluţionarea dosarului nr. x/2018.

Tribunalul Braşov, secţia I civilă, prin Sentinţa civilă nr. 130/MAS din 20 februarie 2019 a admis excepţia necompetenţei teritoriale exclusive a Tribunalului Braşov invocată de pârâta Curtea de Conturi a României şi, în consecinţă a declinat competenţa de soluţionare a cererii formulate de reclamanţii A. şi B. în favoarea Tribunalului Bucureşti, secţia a VIII-a conflicte de muncă şi asigurări sociale.

Pentru a hotărî astfel, instanţa a reţinut că reclamanţii A. şi B. au ales să introducă cererea de chemare în judecată împreună cu ceilalţi 54 reclamanţi, angajaţi ai Curţii de Conturi a României la Tribunalul Bucureşti, instanţă competentă teritorial în privinţa reclamanţilor care îşi au domiciliul şi locul de muncă în circumscripţia acestei instanţe.

În acest context, tribunalul a apreciat că sunt îndeplinite condiţiile coparticipării procesuale active între persoanele care au introdus iniţial cererea de chemare în judecată din perspectiva prevederilor art. 59 din C. proc. civ., întrucât între drepturile pretinse de aceştia există o strânsă legătură.

Astfel, toţi reclamanţii au calitatea de angajaţi ai Curţii de Conturi a României, pretenţia formulată de fiecare dintre aceştia fiind identică cu a celorlalţi, la fel şi motivele de fapt şi de drept pe care şi-au întemeiat pretenţiile, singura diferenţă fiind dată de împrejurarea că pârâta are încheiat cu fiecare reclamant un contract individual de muncă distinct, grefat pe raportul de muncă stabilit cu fiecare în parte, cerinţă specifică impusă de legislaţia muncii.

Constatându-se intervenit conflictul negativ de competenţă ivit între Tribunalul Braşov, secţia I civilă şi Tribunalului Bucureşti, secţia a VIII-a conflicte de muncă şi asigurări sociale, s-a înaintat dosarul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, la data de 4 martie 2019, pentru soluţionarea conflictului de competenţă.

Înalta Curte, constatând că în cauză există un conflict negativ de competenţă în sensul art. 133 pct. 2 C. proc. civ. ivit între cele două instanţe care s-au declarat deopotrivă necompetente să judece pricina, va pronunţa regulatorul de competenţă, stabilind competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Tribunalului Braşov, secţia I civilă, pentru următoarele considerente:

Delimitarea atribuţiilor instanţelor se realizează în cadrul celor două forme ale competenţei, materială şi teritorială.

Din perspectiva conflictului de competenţă ivit în soluţionarea cererii de recurs, Înalta Curte, constată că în cauză sunt incidente dispoziţiile art. 269 alin. (2) C. muncii, potrivit cărora, cererile referitoare la conflictele de muncă se adresează instanţei competente în a cărei circumscripţie reclamantul îşi are domiciliul sau reşedinţa.

Tot în acelaşi context, se apreciază că sunt aplicabile şi dispoziţiile art. 210 din Legea nr. 62/2011, care prevăd că cererile referitoare la soluţionarea conflictelor individuale de muncă se adresează instanţei competente în a cărei circumscripţie îşi are domiciliul sau locul de muncă reclamantul.

În speţă, rezultă că în domeniul conflictelor de muncă, competenţa teritorială este exclusivă, iar în aceste condiţii instanţa competentă, potrivit legii să soluţioneze cauza este Tribunalul Braşov, câtă vreme domiciliul şi locul de muncă al reclamanţilor sunt situate în judeţul Braşov.

Aşa fiind, în raport de considerentele expuse, văzând şi dispoziţiile art. 135 alin. (4) C. proc. civ., Înalta Curte urmează a stabili competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Tribunalului Braşov, secţia I civilă.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Stabileşte competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Tribunalului Braşov, secţia I civilă.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 7 martie 2019.

GGC - NN